Maratonista libaneză de pe schiuri

După trei Olimpiade de iarnă, Chirine Njeim a ajuns la Rio. A terminat maratonul sub trei ore şi se gândeşte, deja, la Tokyo. Vara nu-i ca...

În casa părintească din Beirut dormea pe jos, pe hol. Dormea pe jos pentru a se feri de gloanţele ce, uneori, mai intrau pe geam, prin dormitor. În Liban era război, iar mama, părinte de cinci copii, încerca, astfel, să-i protejeze. Aţipea greu, o trezea fiecare bubuitură de bombă. După trei ani, familia n-a mai rezistat. A suit în Munţii Fareya, unde cea mică, Chirine Njeim, a început să înveţe a schia. Se lipea cu năsucul de televizor şi-l urmărea, toată ziua, pe Alberto Tomba. Au trimis-o-n Franţa, în Alpi. De aici, în State, la Academia „Rowmark”, de unde ieşise campioana olimpică Picabo Street.

În 2000 rotula i-a zburat. Cât a stat prin spitale, s-a lipit şi de-o pneumonie. De la 60, a ajuns la 39 de kilograme, la 18 ani! Nu mai avea poftă de mâncare. Rudele o vizitau. Nu le mai recunoştea!

La un control stomatologic de rutină, dentistul i-a spus clar, pe sub rama ochelarilor: „Puiule, dacă nu te hrăneşti cum trebuie, adio Olimpiadă!”. S-a speriat! A ajuns la Salt Lake City, a purtat steagul libanez. Ea şi o colegă. Doar două competitoare.

De la Super-G la plajele din Hawaii
Părea că lumea e a sa! A spus să ia o mică vacanţă. Împreună cu Kyle, logodnicul ei, au ales Hawaii. Plajă, apă, surf. Într-o zi, pe când alerga pe nisip, tânărul prinse a merge greoi. S-au dus la un consult. Tumoare. N-au crezut. Au ajuns la Boston: cancer în fază terminală! Kyle s-a dus pe 17 decembrie 2007. „Atunci, când prietenii săi au venit să-şi ia rămas bun, iar eu îi priveam, am crezut că Universul va pica peste mine”, avea să declare. „Am leşinat fizic, mental şi emoţional”. Avea, deja, în tolbă, două ediţii de Jocuri Olimpice, îi promisese lui Kyle pe a treia. A ajuns, în 2010, la Vancouver.

S-a liniştit, s-a căsătorit. Pentru a se menţine în formă s-a pus pe alergat. La început, opt kilometri. Pe care i-a rezolvat în 38 de minute. Era mai mult, aşa, o joacă, dar, când a văzut că-i termină chiar sub 37, s-a gândit la maraton. Nu unul oarecare, ci cel cu ştaif, de la Chicago. Obiectivul? Să treacă linia de sosire! În 2013 a fost la două lungimi de pantof de sport de trei ore, cu 3:05.40. Atunci a mirosit că libienii nu mai vor s-o trimită la a patra Olimpiadă de iarnă. N-a stat pe gânduri, pac, a schimbat macazul şi a trecut pe vară. Când i-a spus soţului că vrea să ajungă la Rio, în 2016, în loc de ochi miraţi a primit cel mai tare mesaj din lume: „Te susţin!”. 2.46.41 a fost rezultatul de la Chicago, 2015.

Trei în 95
Nu-i plăcea! Pe 8 noiembrie s-a înscris la Maratonul de la Beirut. Voia să dea o palmă celor ce o ignoraseră. Da, ea, schioarea, va merge în Brazilia! 2:49.23. A cincea, prima dintre libaneze. Dar timp nu mai era. Nebunie! S-a prezentat în faţa antrenorului: „Alerg la Houston!”. Ce era să mai zică bietul om?

În ianuarie 2016 pornea la drum în al treilea maraton al său în 95 de zile. „În viaţa mea n-am văzut un om care să-şi dorească mai mult să obţină ceva!”, a declarat profesorul ei. 2:44.19. Bilete pentru Rio de Janeiro, Brasil. Ea ⁄ alţi opt sportivi din patria în care se născuse.

Au numit-o Ambasador al Maratonului de la Beirut! Da, pe ea, fata cu schiurile! Până atunci, la competiţiile astea alergau doar veteranii din armată şi câţiva nebuni. Acum devenise, graţiei ei, o modă.

La Rio a terminat cursa. Pe locul 109. N-a fost mulţumită, dar, pentru prima Olimpiadă de vară din carieră, nu era rău. 2:51.08. La 32 de ani, după o viaţă ce cu siguranţă bate filmul, timp de încă una ar mai fi. Cât e până la Tokyo?

* Sursa: Abc