Băiatul cu rotula de aur la gât

Cu un genunchi explodat, japonezul Shun Fujimoto a sărit de la 2.43 m pentru ca echipa sa să continue supremaţia asupra ruşilor. Montrealul n-a fost numai al Nadiei

În miezul acela de iulie 1976, e vacarm mare la „Montreal Forum”. Băieţii se duelează pentru medaliile de aur de la Olimpiada Nadiei. Sovieticii sunt miez, dar nici cu germanii democraţi nu mi-e ruşine. Tsukahara, da, cel considerat de mulţi cel mai mare gimnast din istorie, ţine palmele pe umerii lui. Îl priveşte drept în ochi, ţipă fără perdea: „Mânzule, am văzut că ai dreptul paradit. Am vorbit cu doctorii, mi-au zis că ascunzi durerea. Nu avem nevoie de eroi, ci de tipi care să poată concura, mă auzi?”. Preţ de 10 secunde, nu răspunde.

Vede o seceră şi un ciocan parcate pe un fundal roşu, apoi, trei palme mai la dreapta, steagul japonez. „Mitsuo, sunt născut la Hiroshima, la cinci ani după bomba atomică, ştii ce înseamnă asta, nu?”. Nu apucă să-i răspundă că aici nu e locul pentru poveşti de război, de Pearl Harbour ori „Enola Gay”. „Mânzul” e deja pe drumul spre un alt aparat.

Patru Olimpiade la rând. Cum să strice şirul?
Shun Fujimoto avea 26 de ani. Prinsese lotul olimpic japonez pentru Canada. Un tip pe la 1,66 m., 61 kg., extrem de muncitor, deşi, printre japonezi, expresia asta nu-şi prea avea rostul. Povestea o ştia ca pe o poezie de grădiniţă: în 1960, la Roma, înaintaşii săi goniseră sovieticii de pe primul loc. Păstraseră, apoi, prima poziţie în 1964, la ei acasă, în Mexic, pe căldură, şi-n Germania federală. Adică de mai bine de un deceniu şi jumătate băieţii cu „CCCP” pe piept erau ţinuţi la respect.

Se băgase la sol. Nu-şi mai aducea aminte ce greşise – dacă greşise ceva –, dar dreptul îi cedase. Rău! Rău de tot. „Am simţit cum rotula mi se umple de aer”, avea să declare mai târziu. Dureri infinite. Tsukahara, hârşâit prea mult timp la astfel de sindrofii, nu putea fi păcălit. L-a ochit că şchioapătă, deşi Fujimoto făcea eforturi disperate să nu arate. I-a citit îndârjirea, l-a lăsat şi la calul cu mânere. Aşa-s niponii ăştia: în primul biberon cu lapte primesc şi porţii de sacrificiu, de orgoliu, de perfecţiune, de patriotism. A terminat cu 9.5. Au sărit pe el. I-a izgonit. „Am vrut doar să continuu. Atât! N-am făcut nimic special!”.

A pierdut un genunchi pe drum!
Cea mai mare durere din lume i s-a cuibărit în picior. Camerele îl arată cum abia respiră. Vin inelele. N-are cum să reziste! Face exerciţiul, apoi, de la 2.43 m pleacă spre aterizare. Cu un genunchi în minus! Cade bine, dar acolo, în interior, barajul se rupe de tot şi o presiune uriaşă aruncă puhoiul de ape: rotula e gata, ligamentele încrucişate sunt bune de dat la dezmembrări. Se clatină puţin. Simte că leşină, dar zoom-ul de pe faţa sa arată cum strânge din dinţi. Toată voinţa omenirii pare că s-a concentrat, preţ de câteva secunde, în acest omuleţ. 9.7 e nota. Medicii afirmă că este peste puterea lor de înţelegere ceea ce se petrece.

Vrea să continue. Tsukahara îi interzice: „Dacă faci asta, nu vei mai putea merge toată viaţa!”, urlă. Dar cine-l ascultă? Fujimoto a plecat spre următorul aparat. E oprit de medici, oficialii vin spre el. S-a pregătit patru ani alături de cei cinci băieţi, a ajuns aici pentru a fi cel mai bun dintre 4.824 de concurenţi din 92 de naţiuni şi toţi îi cer să renunţe? Ce naiba e cu ei? Deja agonizează. Nu mai poate merge. Ratează trei note dar, şi aşa, Japonia învinge URSS-ul cu 0.4 puncte avans. Campionii olimpici sar să-l îmbrăţişeze, când primeşte medalia şi trebuie să se aplece, din genunchi mai zboară o bucată. Dar asta contează?

La 66 de ani, Fujimoto antrenează, zilnic, nouă fetiţe, într-o sală a Centrului Olimpic Japonez. Poate-s prea mici dar, într-o zi, vor afla că maestrul a purtat, la gât, o rotulă de aur şi nimeni nu l-a crezut nebun. Din contră, Omenirea l-a aplaudat!

* Sursa: The Guardian