Croşeul de şapte ore şi 19 minute

S-au apucat de treabă azi şi au terminat mâine! Jack Burke şi Andy Bowen, autorii celei mai lungi confruntări din istoria boxului

„Jur că nu te înţeleg: spui că ai mâinile rupte, dar nu vrei să te opreşti? De ce nu renunţi?” pleacă întrebarea. „Păi, dacă oricum nu le mai simt, ce să fac cu ele?”, vine răspunsul. Pare banc, dar nu e! Dialogul are loc pe un ring de box, joi spre vineri, 6 spre 7 aprilie 1893, în repriza a 51-a! Alo, corectura, hai să privim mai atent niţeluş, da? Deci în ce mitan? Nu s-a strecurat nicio greşeală: a 51-a! Şi e abia jumătatea meciului!

Să o luăm treptat. Clubul Olimpic din New Orleans, 8.500 de gură-cască. Promotorii au marketingul în sânge: niciun meci sâmbătă, pentru ca aşteptarea să fie cât mai mare, fără distribuţie de alcool, un sfert din banii încasaţi pleacă spre evenimente caritabile. Finala Campionatului de Sud al SUA, la categoria „pană”. „Doamnelor şi domnilor, lângă mine e Jack Burke, venit din Texas. În colţul opus, Andy Bowen, boxerul imbatabil, tipul care nu a pierdut niciun joc!”.

Box cu mâinile rupte
Seara s-a lăsat, uşor, când cei doi încrucişează mănuşile. Burke e mai nervos, porneşte puternic, joc de picioare bun şi, după şapte runde, pare în avantaj. Bowen rezistă – porecla sa e „Tipul de fier” – însă, în repriza a 25-a, e aproape să cedeze. A 25-a? Da, fiecare bucăţică are trei minute, deci s-a trecut, binişor, de o oră de luptă. John Duffy, arbitrul, întreabă dacă totul e OK, primeşte confirmarea, se purcede, din nou, la luptă. Pac, repriza a 48-a, când Burke e trimis la podea! E lup bătrân, însă nu se lasă numărat. Totuşi, ceva îl doare, îl jenează. O nimica toată, are ambele încheieturi paradite! Medicul îi spune că nu mai poate continua! Scuipă în găleată, e în picioare, nici nu vrea să audă. Oponentul îl află, îl roagă să se oprească. Da’ ce, are cu cine vorbi?

Muşteriii pleacă spre case. E aproape miezul nopţii. Prin sală, unii mai aţipesc, băieţii ăştia se bat de o zi! Pugiliştii îşi văd de treabă în continuare, domnii prind a cânta: „Home, Sweet Home”… Burke şi Bowen nu mai sunt la fel de proaspeţi, aleargă unul după celălalt. Au trecut 108 runde când arbitrul John Duffy îi cheamă la el. „Domnilor, zic să o închidem! Mai aveţi două reprize la dispoziţie, după care bag gongul final!”. Sunt epuizaţi, abia mai ridică mâinile în aer. Se încheie şi a 110-a!

De la meci direct la muncă!
Duffy are o jenă atunci când anunţă „egalitate”. Se gândeşte că oamenii vor vrea o rejucare, vor cere banii înapoi. Acum, pe bune, ce meci de titlu e ăsta care n-are câştigător? Dar cine mai are forţă să vocifereze în sală? Unii dorm cu sforăituri puternice. E 3:45 dimineaţa, cea mai lungă confruntare din istoria boxului a durat şapte ore şi 19 minute!!! Reporterul „New York Times” scrie că spectatorii decolează să caute vreo cârciumă deschisă: forţează micul dejun şi, de aici, direct la muncă!

Arbitrul propune ca bursa – 2.500 $ – să fie tăiată pe jumătate, toată lumea e bucuroasă şi, atenţie, se pleacă pe propriile picioare!!! Urcă pe cântar: fiecare dintre ei a pierdut 4,5 kilograme!

Un an și jumătate mai târziu, Bowen prinde o altă confruntare, ceva mai scurtă, de 85 de reprize şi patru ore. Pe 14 aprilie 1894, „Kid” Lavigne îl trimite la podea. La contactul cu aceasta suferă o fractură de craniu. Moare a doua zi, de dimineaţă… La 27 de ani.

Burke trăieşte pentru a povesti „meciul meciurilor”. Suferă un accident de maşină, în 1942 şi decedează la spitalul „Mublenberg”, de Ziua Îndrăgostiţilor…

* Sursa: mentalfloss.com