Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Gladiator cu crampoane

„David, e al dracului de cald, n-am chef de nicio poantă de-a voastră. Aşa că te întreb pentru ultima oară: unde naiba e Rusty, ştiu că tu mereu îl acoperi?”. Tipul certat, David Harold Franzoni, nu-i un papleacă, e producător […]

...

Un fluture contra unei favele

Şoferul de taxi e superbăiat. Nu-şi odihneşte gura nicio secundă. „Uite, vezi favela asta?”. Și face semn cu mâna dreaptă. „Dracii de aici au dat peste un moş, acum vreo lună. Un german aciuat pe Copacabana, care ţinea o prăvălie […]

...

Liga pierdută în chiloţi

„Mă Paco, heruvimule, cu cât ne depărtăm de copacii de jos, n-ar fi trebuit să fie mai frig, nu mai cald? Nu glăsuiai tu că aici, la 6.000 de metri, sunt vreo minus 50 de grade, ce naiba, de unde […]

...

Domnul Srivaddhanaprabha

„Venea matol la fiecare antrenament. Nu se putea sta lângă el, habar nu aveam ce să facem. Am aflat târziu, după vreo lună, când oamenii mi-au spus că nu răspunde la comenzi… L-am chemat la mine în birou. L-am întrebat […]

...

Al 97-lea

De 21 de ani trebăluia în Hindley Green, la un cioc de barză de casa părinţilor din Manchester, la o fabrică de fibre de sticlă. Angajatul perfect. Muncitor, organizat, nu întârziase, în a sa viaţă, nici măcar una bucată secundă […]

...

Întunericul coboară pe „Da Luz”

Pe 5 decembrie 1966, jucătorii Benficăi Lisabona, cu Eusebio în frunte, erau electrocutaţi. Celebrul Jaime Graça îi salva. Cu excepţia unuia: Luciano Fernandes

Permalink to Întunericul coboară pe „Da Luz”
sâmbătă, 27 februarie 2016, 9:33

Plângeau în hohote. Eusebio, da, marele Eusebio, sughiţa. Jaime Graça, pe mama tuturor sfinţilor, ce jucător, nu mai vedea de lacrimi. Raul Machado, uriaşul, ceruse un scaun. Picioarele-l trădaseră. În mijlocul acela de mai 1967, vulturii cerului plângeau şi ei. Cimitirul Olhao. Ceva nu se lega. Benfica Lisabona tocmai câştigase un nou campionat. Pe 7 mai, de exemplu, în ultima etapă, făcuseră instrucţie de front cu răcanii de la Beira Mar, 9-0… Atunci de ce toţi se opreau lângă o piatră rece pe care scria LUCIANO JORGE FERNANDES?

Băiatul ăsta plecase la drum în viaţă pe 6 august 1940. Iubitor de fotbal, de mic. Debut la Olhanense, apoi pasul cel mare, către Benfica. Patru trofee cucerite imediat. Tip de gaşcă, plăcut de toţi.

Jacuzzi cu un motor băgat în apă
Pe 4 decembrie 1966, „vulturii” merseseră la Sanjoanense, 3-1. Pe final de noiembrie se distraseră cu Porto, 3-0. Atomosfera era bună, titlul mijea la linia orizontului.

Marţea era zi de recuperare. O băiţă, un masaj, o piscină mică. Vorbeşte Jose Augusto, trăitorul acelor zile. „N-aveam jacuzzi sau saună, cum există azi. Un aparat special era coborât în piscina cea mică. Se băga în priză, era ca un motoraş. Agita apa, dădea senzaţia de hidromasaj”. Cablul era destul de scurt, îi improvizaseră o prelungire, pentru a ajunge în buza duzei, izolaseră totul, funcţiona ca la carte. Unii se bălăceau în piscina cea mare, alţii era întinşi pe mese, unii în cădiţa cea mică. „Apa a ajuns la izolaţie. De atâta vreme, nu mai era etanşă”, mai are puterea să zică Jose Augusto.

Eusebio a rămas alb şi mut
Electrocutare. „Maseurul nostru mă rezolovase, mă pregăteam să mă bag şi eu când am auzit urlete. Nu putea fi o glumă, la cum se ţipa. Am alergat aşa, în chiloţi. Luciano murise, practic, instantaneu. Era cel mai aproape de fir”, închide Augusto. Mai multe nu poate spune.

Izolaţia a cedat, curentul şi-a făcut de cap. La 26 de ani, inima lui Luciano Jorge Fernandes, fundaş central, 40 de meciuri la Benfica, n-a mai vrut să continue. Malta da Silva a avut spasme şase ore. Carmo Pais a intrat în depresie. Se aflau la fund. Eusebio apucase să se bage doar cu picioarele. „Graça ne-a salvat viaţa la toţi”, avea să declare „Perla Mozambicului”. Cu ani în urmă, la Setubal, miticul jucător fusese electrician. Pe loc şi-a dat seama că ceva nu este în regulă. A luat o coadă de mop – n-a pus mâna – şi, cu toată forţa Universului, a lovit peste fir. A oprit maşinăria!

Când Luciano a fost scos de acolo, se înfăţişase, deja, în faţa Sfântului Petru. Doctorul Azevedo Gomes a încercat să-l resusciteze cu două injecţii direct în inimă. În van.

Eusebio n-a fost om multă vreme. „Alb la faţă, n-a vorbit cu noi opt ore”, îşi amintea Graça, în 2010, cu doi ani înainte să plece şi el.

Pentru ce să mai intre pe gazon?
N-au vrut să mai joace. De fapt, nu au mai putut. Pe 18 decembrie au învins cu 3-0. Nimeni nu-şi mai aduce aminte ce s-a petrecut, cine a dat golurile, cum le-a dat.

Pe ultimul drum l-a condus multă lume. Şi în Alcacer, şi-n Grandola, peste tot pe unde cortegiul a trecut. Înmormântarea a fost transmisă în 67 de ţări!!! Din Angola la New York, omenirea avea să vadă plânsul de necontrolat al marelui Eusebio.

La mijlocul lui mai, Sport Lisboa e Benfica cucerea un nou titlu. Nimeni nu sărbătorea. Luciano primea tricoul de campion acolo, lângă piatra rece.

Înainte de a părăsi cimitirul, „Perla Neagră” a trecut prin faţa lui Graça. I-a spus doar atât: „Obrigado!”. Da, nu alesese cel mai potrivit moment, dar era modalitatea lui de a-i mulţumi celui care-i salvase viaţa…

* Sursa: ionline.pt

Comentarii (5)Adaugă comentariu

independentu (17 comentarii)  •  27 februarie 2016, 13:13

pentru a nu stiu cata oara, multumesc catalin

tonibrag (3 comentarii)  •  27 februarie 2016, 21:03

Multumim.

FYRY (4 comentarii)  •  27 februarie 2016, 22:29

BUN

dan (197 comentarii)  •  28 februarie 2016, 20:32

Extraordinar!

Alexutu1 (3 comentarii)  •  29 februarie 2016, 14:03

Felicităriiiii