„Sînt mort şi sînt campion european!”

Cînd dinţii fermoarului sacului cel negru se împreunau în dreptul pieptului, ochii i-au sclipit. Şi-a pierdut picioarele, dar i-a rămas voinţa. Drepţi! Paralimpic în încăpere!

Pesemne că Sfîntul Petru avusese, pentru o fîlfîire de secundă, treabă. Nu-l văzuse şi nu-l luase. Era mort. Aşa scria pe fişa lui. Stop! „Băi cronicarule, băi Grigore după Ureche, mai taie, tată, din ele!”. Dar aşa se găsea: plin de sînge, făr’ de viaţă. Faza o ştiţi, din filme. Un căprior trage fermoarul sacului ăla negru, se dă un pas în spate, salută, pac, stînga-mprejur şi la Cimitirul Brookwood cu el! Iar stop! Doctorul militar vede o adiere de viaţă fix cînd zimţii zip-ului se împreunau deasupra pieptului. „E viu, e viu! Repede cu el în sală, repede!”. Păi şi filmul nu se termină nasol? NU!

Din IED în IAD
Facem un triunghi? Născut pe o stradă lăturalnică din Nakavu Village, Nadi, Fiji, crescut pe la Londra, ajuns în Afghanistan. Tradiţia aşa glăsuia: fiinţa masculină născută pe acele meleaguri trebuia să servească în Forţele Armate Britanice pentru a fi respectată pe vecie. Şi uite-l pe-al nostru Derek Derenalgi, în etate de 25 de primăveri, cum juruie legămîntul către Regină, în 1999. Opt ani calmi.

Iulie 2007 îl găseşte printre mujahedini. Un elicopter trebuie să aterizeze, copiii merg să „cureţe” locul. Totul e ok, dă cu spatele, să plece, cînd… BUUMMMM! Din IED în IAD. IED-ul e „Dispozitiv exploziv improvizat”. Repede la Camp Bastion, totul e pierdut, „Farewell, my friend”. Doar ochii-s vii. Cu ei priveşte cerul. „Doamne, dacă vrei să mă foloseşti spre a arăta tuturor ce mare e împărăţia Ta, dă-mi, te rog, viaţa înapoi!”.

Şi inima continuă alergarea. Comă indusă, nouă zile la rînd. Un pat de spital, „Selly Oak”, Birmingham. Respiră. În dreapta, doctorul. În stînga, soţia. Vorbesc. El aude. „Bunnn, deci n-am trecut Dincolo!”, gîndeşte. Vrea să se ducă la toaletă, gata, hai, la treabă! Umor negru, negru, negru, englezesc. „Mă tem că nu poţi. Ţi-ai pierdut ambele picioare!”. Voce de nevastă…

„Ok, deci, Doamne, ăsta a fost trocul? Picioarele contra viaţă? Accept!”.

Ce sporturi a ales? Pe toate!
Şi Mister Derenalagi intră în programul special „Battle Back” al Ministerului. În 2009 e deja în SUA, la antrenamente. Joacă volei, scoate la aer discul, se bagă la suliţă, e atlet. La Campionatele Europene specifice, din Olanda, din 2012, o face pe Discobolul cît pentru o medalie de aur. 41,41 metri.

E selectat pentru a reprezenta Marea Britanie la Jocurile Paralimpice din 2012. El şi alţi 48 de sportivi cu probleme. Termină pe locul 11, dar 80.000 de oameni îi strigă numele pe stadion şi nu mai are nevoie de nimic. „Da, viaţa mea s-a schimbat după Afghanistan, dar dacă nu se mai schimba deloc?”, întreabă şi se uită spre cameră.

Cei trei ani de rugby de dinaintea înrolării l-au ajutat enorm. Peste ei a turnat o voinţă de fier şi, astfel, a ajuns primul fidjian din istorie convocat la echipa paralimpică a Marii Britanii. Cîte şapte ore de antrenament pe zi, la „Lee Valey”. Camera trece, din nou, peste al său chip. „Cu cîţiva ani în urmă eram mort, cu sacul aproape închis iar azi o să mă plîng că-s viu şi că pot alerga?”, zice în timp ce pumnul drept întîlneşte palma stîngă.

Speaker motivaţional
Merge prin unităţi militare. Suie la tribuna congreselor de sănătate. Se duce la copiii cu dizabilităţi. Le vorbeşte, îi condamnă să nu renunţe, niciodată.

Apoi, seara, acasă, în Watford, după o zi istovitoare, formează un număr de telefon. De ani buni se prezintă cu aceeaşi snoavă. „Trăiţi, soldatul Derenalagi deranjează. Sînt mort şi sînt campion european!”.

Cu galena lipită de urechi stă medicul care, pe o masă de la Camp Bastion, cu ceva vreme îndărăt, zărise cum pieptul unui fidjian se înalţă şi se coboară, se înalţă şi se coboară, se înalţă.

Sursa: helpforheroes.org.uk