12 ani în alb şi negru
S-au iubit într-o vreme a urii. Unul era ţintuit la pat, celălalt înscria coşuri pentru el. NBA le-a remarcat prietenia. Aşa a apărut premiul Twyman-Stokes
Vede cîteva steluţe verzulii deasupra capului, aude tril de păsărele cînd medicul îi vîră supt nas o sticluţă cu săruri. Se trezeşte, rămîne pe parchet pînă la final. „Hai, tată, că ne-am speriat degeaba!”. Peste trei zile, se bagă iar la joacă: 12 puncte şi 15 recuperări contra celor de la Detroit Pistons. Urcă în avionul de întoarcere, poante, hăhăială, totul e ok. Are 24 de primăveri, viaţa e frumoasă. Atunci vine atacul. Nu-l poate para. Se culcă şi, cînd se trezeşte, nu se mai mişcă. Niciodată. Film dat înapoi. Mult înapoi.
Confrate cu Wilt Chamberlain
Maurice Stokes e miez. Unul dintre primii afroamericani din NBA, scos din căciulă al doilea la draftul din 1955, de către cei de la Rochester Royals. Putea juca orice-l puneai: paznic la uşi, portar, pivot, extremă de forţă, arbitru, felcer, orice. Doar el şi Everestul Wilt Chamberlain se puteau lăuda în istorie că au prins Top 3, doi ani la rînd, la recuperări şi pase decisive. Într-un sezon, se enervase şi reuşise să agaţe mingea de la duşmani în 1.300 de ocazii.
Pe 12 martie 1958, echipa sa are meci, ultimul al sezonului regulat. Stokes se distrează, marchează, se prinde de inel, apoi, la cădere, dă cu capul de pardoseală. Inconştient pentru cîteva secunde. Doctorii îl pun însă pe picioare, la propriu. Dar nenorocirea plecase, deja, la drum. Peste trei zile paralizează pe viaţă. Oficial, encefalopatie post-traumatică.
Pe atunci, NBA nu poseda un sistem de pensii pentru jucători. Nici măcar obligatoria asigurare medicală. Royals l-a aruncat în stradă. Nu numai că nu i-a plătit nimic, dar i-au şi anulat contractul! Aflat într-un scaun cu rotile, incapabil să se mişte, incapabil să vorbească, paralizat, părea că soarta l-a părăsit a doua oară.
Albii pot sări! La nevoie!
În primele două sezoane, Maurice se dezechipase lîngă un tip alb, Jack Twyman. Într-o perioadă în care autobuze pline cu negri – „cetăţeni de clasa a doua” – ardeau zi de zi, albul îi întinde mîna. Devine reprezentantul său legal, omul care are grijă de Stokes zi de zi, noapte de noapte. Cea mai frumoasă prietenie plecată de la o dramă. Ca-n capodopera lui Dumas, „Contele de Monte Cristo”, Jack îl învaţă să vorbească. Strigă, cu glas tare, alfabetul. Maurice clipeşte la litera pe care o doreşte. Atît poate să facă. Asemenea lui Noirtier de Vilefort. Apoi se trece la litera următoare, pînă se ajunge la un cuvînt. Şi tot aşa.
Albul dispută 11 sezoane în NBA, cu 16.000 de puncte. Cînd se retrage, e al 20-lea coşgeter din istorie. Negrul nu-şi neglijează viaţa socială, participă, ca votant, la toate alegerile, inclusiv cele locale.
Jack organizează un eveniment caritabil pentru a strînge cei 100.000 de dolari pe an, necesari îngrijirii fostului său coleg: Oscar Robertson, Bill Russell ori legenda Kareen Abdul-Jabbar răspund prezent.
Ultima picătură e pentru mîine
Dar Stokes oboseşte. Sînt 12 ani de luptă. Cu Twyman alături, nonstop, care trage de el. „Maurice, cîndva ai ales să lupţi pentru tine, nu ceda acum! Dacă mai ai o singură picătură de energie, promite-mi că o vei folosi mîine. Iar pe cea de mîine, poimîine. Şi tot aşa!”. Ceas de ceas îi spune asta. Vreme de 4.500 de dimineţi.
Pe 6 aprilie 1970, Stokes pleacă. Spitalul „Bunul Samaritean” din Cincinnati. Jack e lîngă el. În 2004, negrul ajunge în Hall of Fame. Albul ţine discursul oficial.
Twyman se duce în 2012, la 78 de ani.
Pe 9 iunie 2013, NBA anunţă că „Twyman – Stokes” devine numele unui premiu ce recompensează spiritul de colegialitate dintr-o echipă.
* Sursa: abc