Proful cu pamperşi

Alberto Suppici a fost nevoit să le facă rost uruguayenilor de titlul mondial la prima strigare. A rămas cel mai tînăr tehnician aurifer din istorie

O are grea, miroase a cîrpă arsă. „Flăcăi, cu aştia de aici ce facem?”, întreabă. „Ăştia” sînt fix 93.000 de suflete, grupate pe „Centenario”. Porţile se descuiaseră la 8:00, dimineaţa, pe răcoare. John Lagneus, domn arbitru, urma să respire, prima oară, în fluier, la 14:00. La 10 fix nu mai era un loc liber! Recapitulare. E 30 iulie 1930, Uruguay, învingătoare în ultimele două finale de Jocuri Olimpice la fotbal – Paris, 1924 şi Amsterdam, 1928, joacă, la ea în sufragerie, finala primului Campionat Mondial contra duşmanilor argentinieni, e 2-1 pentru oaspeţi şi el, antrenorul principal Alberto Suppici, cu sînge de macaronar în vene, nu găseşte soluţia? E o glumă?

A gonit pe scări vedeta
Dă roată cu ochii. Sînt toţi cei patru cu care se consultă. Aceiaşi pe care îi trezise în miez de noapte, cu o lună în urmă. Aflase că vedeta echipei, portarul Andres Mazali, baschetbalist bun, atlet şi mai bun, goalkeeper impecabil, plecase de la hotel cu una bucată gazelă blondă, deşi ordinul era clar: nimeni nu părăseşte baza de cantonament! La 30 de minute după miezul nopţii, zisese doar atît. „Cavalerilor, ăsta nu mai joacă la naţională în viaţa lui!”. Pedro Arispe, secundul, sărise ca ars. „Alberto, hai să ne răcorim niţel. Andres e baza noastră, a dat-o strîmb, îl tragem de urechi, îi dăm şuturi în fund, îi facem ce vrei tu, dar hai să nu ne prostim!”. Băgase mîna în buzunar, azimutul pe chipul A2-ului şi aruncase doar asta: „Pedro, vrei să-ţi faci şi tu bagajele?”.

Ăsta era el. Don Alberto Horacio Suppici. Un bunic direct din Cizmă, celălalt de prin Corsica, tatăl juma’ uruguayan, juma’ argentinian. Fondase echipa de fotbal din Colonia del Sacramento, locul de obîrşie, asudase de 143 de ori tricoul celor de la Nacional. Nu făcuse 30 de primăveri cînd Doctorul Juan Blengio Roca, starostele fotbalului celest, parcase la el în ogradă. Îi zisese că aurul olimpic e bun, frumos, dar primul Mondial se joacă în Uruguay, iar urmaşii părintelui independenţei, Jose Gervasio Artigas, au orgoliu… Prinsese ideea, dăduse un „si” rotund şi la treabă!

La Argentina se ajunge prin România
Debutaseră cu Peru, 1-0 tîrziu, după mai bine de o oră de joc. Apoi, România, obosită de pe vas, 4-0. Distracţie cu băieţii lui Costel Rădulescu. 6-1 cu Iugoslavia, mamă, ce „Salt înainte! Culcat! Salt înainte!” băgase Cea cu ei, la fel ca şi Argentina cu SUA.

Acum era marea finală. Îl porecliseră „el Profesor”, dar ce neam de Artigas era el dacă Stabile, ăla din patria tangoului, făcuse ce voise cu a sa apărare, iar tabela arăta 1-2?

L-a luat deoparte pe „Quique” Ballestero, portarul adus de la Rampla Juniors. „Am nevoie de tine, vreau să-i duc fetiţei, acasă, o medalie de aur. Faci asta pentru mine?”. Lorenzo Fernandez juca în centrul mijlocului, în sistemul 2-3-5. „Galicianule, urcă în atac!”. Cea fusese fratele lui la Nacional. Un infinit de experienţă. „I-am bătut, acum doi ani, la Amsterdam. Nu-i mai croşetăm iar?”. Îl prinsese pe Iriarte de după umeri. Aripă stîngă bună, uşor timorată. „Canarule, de ce crezi că te strigă oamenii aşa? Zboară şi rezolvă cazul!”. Castro era miez, juca la naţională de vreo şapte ani. Ştia ce are de făcut…

S-a terminat 4-2. Cînd Lagneus, cu cravată, sacou şi dres, un tip cam ca Vincent Cassel din zilele noastre, dădu finalul jocului, argentinienii abia mai respirau. „Profesorul” îşi luase gradul…

A mai stat pînă în 1932. Apoi, în ’35, l-au chemat iar. Cum să refuze? La Mondialul din 1938 Uruguay nu s-a băgat, supărată că Europa găzduia, pentru a doua oară consecutiv, turneul. A mai stat şase ani.

A plecat bătrîn, pe la 82 de ani. A rămas cel mai tînăr antrenor din istorie cu titlul mondial. Trei decenii şi-o clepsidră mare.

Sursa: fifa.com