Cătălin Oprişan

Reînvie personaje de legendă ale sportului. Este un fel de arheolog care dezgroapă poveștile uitate ale arenelor

Biografie completă Toate articolele
Cele mai noi articole de Cătălin Oprişan
Da’ el de ce nu e plin de noroi?

Ceasurile arată 14:36 când se purcede la drum. 19 iulie 1900, proba de maraton a Jocurilor Olimpice de la Paris. Pe Sena sunt fix 41 de grade! Cei 14 curajoşi sunt cinci localnici, trei englezi, trei americani, doi suedezi şi […]

...

„Nita” – doamnă pe stradă, bărbat în echipă

La început, match-urile de football se dădeau sus, pe platoul de la „Artilerie”. Apoi, cu timpul, acolo, în Malaga lui 1920, locul fusese luat de Şcolile Saleziene, unde tinerii sărmani ori abandonaţi găseau alinare, dar obiceiul de a obosi mingea […]

...

„Cursa aceasta năprasnică”

Toată vara trebăluiseră ca să realizeze imposibilul: primul raliu românesc, pe distanţa Bucureşti-Giurgiu şi retur. De fondat se fondaseră pe 5 aprilie 1904, colo, la Otelul „Boulevard”: Automobil Club Român, a şasea instituţie de acest fel din lume.

27 de […]

...

Smaranda Brăescu a Poloniei a fost ucisă la Katyn

La 20 de ani, Janina iubea să cânte, să piloteze şi să „se dea cu paraşuta”. Cei care o cunoşteau spuneau că se pricepea de minune la toate trei, dar, după o perioadă de Conservator, renunţase la portativ.

Fata generalului […]

...

Două sticle de vin pe vârf, la 2.519m

Gustavo Schulze se trăgea din Orizaba, Veracruz, Mexic, acolo unde al său tată se iubise c-o localnică. Studiase la Munchen, parcase la Leipzig, cu doctorat la Institutul Geologic de aici. Se căţărase, de mic, pe munţi, asta făcea şi acum, […]

...

Taurul cu colţi de argint

A adus revoluţia artistică în coridă. A ucis în arenă, a fost prieten cu minţile luminate ale lumii. Apoi, cînd bătrîneţea trimise spre el las banderillas, Juan Belmonte plecă, niţel, după Hemingway

Permalink to Taurul cu colţi de argint
sâmbătă, 27 iunie 2015, 10:00

Zori de zi frumoşi, calzi, de Prier. Un unchiaş berbant, pomădat, tras în fireturi, suie degrab’ pîn’ la al doilea cat. Bate-n 70, pe hîrtie numa’, inima-i verde, pasul săltat. Face-n uşă semnalul: pac, pac-pac, pac! Enriqueta-i deschide. Un 40, poate 40 şi ceva. Îl sărută. „Mi vida, puiul meu, ai aici un plic cu bani. O valijoară cu nimicuri şi pozele noastre. De răstriştea va da peste tine, vinde totul unei reviste străine, să ai un chior în buzunar!”. Femeia nu ştie cum să-l privească. „Doamne, eşti mai nebun decît în ziua cînd ne-am cunoscut”.

Se-ntoarce pe călcîie. Suie-n scări, dă bice bidiviului. Se-opreşte la moşie, între Sevilla cea iubită şi Jerezul unde, odinioară, fuse rege lumii. Apucă pistoletul rece, un 6,35, iar glonţul prinde cap-compas tîmpla, deasupra urechii drepte.

Din Spania-n Argentina şi retur
Dacă a fost mare? Asta-i vorbă? A fost cel mai mare! El mejor! Unicul! Zeul suprem al toreadorilor! La 11 ani s-a apucat de meserie. Parte în parte cu taurul. Ochi în ochi. Pe la 1920, Spania se aşeza, cuminte, la picioarele sale. Avea, deja, 109 arene pline, la nici 30 de ani. Lumea se călca-n suflete să-l vadă. America Latină-l cerea. Suia-n vapoare, seca Atlanticul, ajungea-n Peru, în Argentina, în Chile. Olé, după olé! Bilete nu mai erau cu cîteva milenii înainte ca el să intre-n arenă. O jivină-i băgă coarnele-n stomac. Fuse nevoit să facă o pauză. Cum şedea pe patul de recuperare, Venancio Gombau, fotograful, îl trase-n nişte cadre ce aveau să devină faimoase. „Aici, maestre, este unicul loc în care vă pot imortaliza. La coridă sînteţi prea rapid pentru obiectiv”, îi spuse urmaşul lui Niepce.

La 1922 era, deja, retras. Îi era însă dor de nisip, de luptă, de aclamaţii. Peste doi ani se găsea, din nou, printre muletas, banderillas şi toreadori. Artă, artă pură. Pînă la el, se auzea numai „ori îl razi tu, ori te rade taurul!”. Juan adusese estetică, venise cu cele trei perioade: oprea, privea şi ataca. Joc de picioare demn de balerin. Legături puternice cu oamenii deştepţi ai vremii: îl considerau artist, nu matador. Unamuno, Baroja, Azorin, monumente ale Generaţiei de la ’98, toţi contra coridei, se convertiseră-n „belmontistas” după ce-l văzuseră o singură dată.

Uimitorul din Triana
Apoi… Apoi lumea s-a schimbat. Nu mai erau aplauze, picioarele prinseră a nu-l mai asculta, lumea întreagă parcă era mai rea. Medicul trase un scaun în faţa sa, încuie uşa, îl privi în ochi – aşa cum el făcea, cîndva, cu taurii – şi îi spuse că e cam gata. Traume multe, ani de zile de nesomn. Stop cu ţigările, stop cu călăritul Maravillei, Bucifalul său, cancer la ficat. Peste şase zile aduna şapte decenii. Stai aşa, cum adică? El, marele Juan Belmonte, „Uimitorul din Triana”, îmblînzitorul celor mai fioroşi tauri din istă lume, patriarhul matadorilor, el să primească interzis la lucrurile lumeşti, la cele care-l ţinuseră în viaţă? Por Dios, asta, niciodată!
Cu mai puţin de un an înainte, Hemingway, marele Hemingway, bunul său prieten, decisese să plece mai devreme decît îi era sorocul. Gestul său îi rămăsese întipărit în minte.

Îşi sărutase ibovnica, îi lăsase cele mai de preţ lucruri ale sale, vorbise cu calul, singurul care părea al înţelege atunci, înjurase bătrîneţea – „Crezi, nenorocito, că mă poţi învinge?”, apoi apăsase.

În acel 8 aprilie 1962, un sunet metalic străpunsese 30 de hectare de linişte.

* Sursa : „Juan Belmonte en la soledad de dos atardeceres”

Comentarii (8)Adaugă comentariu

gherghinoiu (1 comentarii)  •  27 iunie 2015, 11:52

Excelent articolul! Ca toate pe care le scrie acest om.

Twin Peaks (4 comentarii)  •  27 iunie 2015, 12:01

Pentru că diminețile noastre au nevoie de povești..

Tibisor (77 comentarii)  •  27 iunie 2015, 15:40

Articol frumos , sportul in sine ( daca se poate numi sport … ) o mare tampenie !

andrei (1 comentarii)  •  27 iunie 2015, 16:51

Hemingway a scris despre Belmonte in cartea sa despre corida ” Moarte dupa-amiaza”.

quandary (1 comentarii)  •  27 iunie 2015, 22:30

Pe tine, domnule Catalin Oprisan si pe toti toriadori din lume as vrea sa va vad…..as plati bilet, cu locul in fata. Inconjurat de …exemplu de o haita de lupi. Sa-ti povestesc cum va fi: lupii is maestri in arta vanatului, te flancheaza, iti taie retragerea si cand nu mai ai nici o scapare te ataca. Tu esti incoltit pantolini ii simti umezi,si esti mancat de viu.ARTA PURA. Diferenta e ca el, lupul o face sa supravietuiasca.Pe cand toreadorul din VANITATE. De ce pot unia sa admire cum un animal este omorat in chinuri……….as vrea sa-i vad in locul lor al taurilor cum ar face.ar plange ca niste fetite.

cynic (5 comentarii)  •  28 iunie 2015, 6:10

„ori îl razi tu, ori te rade taurul!” doar ca taurul ala nu vrea sa participe la asa ceva…

Alex777 (1 comentarii)  •  28 iunie 2015, 9:36

Un articol axecelent , o cana aburinda de cafea si diminetiile au un farmec aparte. Ma simt ca la ’80…cand maestrul Mircea M. Ionescu reusea sa vina cu o cronica de peste ocean.

dan (226 comentarii)  •  28 iunie 2015, 22:19

Singurul taur in fata caruia fusese nevoit sa se predea: cancerul!

Comentează