Taurul cu colţi de argint
A adus revoluţia artistică în coridă. A ucis în arenă, a fost prieten cu minţile luminate ale lumii. Apoi, cînd bătrîneţea trimise spre el las banderillas, Juan Belmonte plecă, niţel, după Hemingway
Zori de zi frumoşi, calzi, de Prier. Un unchiaş berbant, pomădat, tras în fireturi, suie degrab’ pîn’ la al doilea cat. Bate-n 70, pe hîrtie numa’, inima-i verde, pasul săltat. Face-n uşă semnalul: pac, pac-pac, pac! Enriqueta-i deschide. Un 40, poate 40 şi ceva. Îl sărută. „Mi vida, puiul meu, ai aici un plic cu bani. O valijoară cu nimicuri şi pozele noastre. De răstriştea va da peste tine, vinde totul unei reviste străine, să ai un chior în buzunar!”. Femeia nu ştie cum să-l privească. „Doamne, eşti mai nebun decît în ziua cînd ne-am cunoscut”.
Se-ntoarce pe călcîie. Suie-n scări, dă bice bidiviului. Se-opreşte la moşie, între Sevilla cea iubită şi Jerezul unde, odinioară, fuse rege lumii. Apucă pistoletul rece, un 6,35, iar glonţul prinde cap-compas tîmpla, deasupra urechii drepte.
Din Spania-n Argentina şi retur
Dacă a fost mare? Asta-i vorbă? A fost cel mai mare! El mejor! Unicul! Zeul suprem al toreadorilor! La 11 ani s-a apucat de meserie. Parte în parte cu taurul. Ochi în ochi. Pe la 1920, Spania se aşeza, cuminte, la picioarele sale. Avea, deja, 109 arene pline, la nici 30 de ani. Lumea se călca-n suflete să-l vadă. America Latină-l cerea. Suia-n vapoare, seca Atlanticul, ajungea-n Peru, în Argentina, în Chile. Olé, după olé! Bilete nu mai erau cu cîteva milenii înainte ca el să intre-n arenă. O jivină-i băgă coarnele-n stomac. Fuse nevoit să facă o pauză. Cum şedea pe patul de recuperare, Venancio Gombau, fotograful, îl trase-n nişte cadre ce aveau să devină faimoase. „Aici, maestre, este unicul loc în care vă pot imortaliza. La coridă sînteţi prea rapid pentru obiectiv”, îi spuse urmaşul lui Niepce.
La 1922 era, deja, retras. Îi era însă dor de nisip, de luptă, de aclamaţii. Peste doi ani se găsea, din nou, printre muletas, banderillas şi toreadori. Artă, artă pură. Pînă la el, se auzea numai „ori îl razi tu, ori te rade taurul!”. Juan adusese estetică, venise cu cele trei perioade: oprea, privea şi ataca. Joc de picioare demn de balerin. Legături puternice cu oamenii deştepţi ai vremii: îl considerau artist, nu matador. Unamuno, Baroja, Azorin, monumente ale Generaţiei de la ’98, toţi contra coridei, se convertiseră-n „belmontistas” după ce-l văzuseră o singură dată.
Uimitorul din Triana
Apoi… Apoi lumea s-a schimbat. Nu mai erau aplauze, picioarele prinseră a nu-l mai asculta, lumea întreagă parcă era mai rea. Medicul trase un scaun în faţa sa, încuie uşa, îl privi în ochi – aşa cum el făcea, cîndva, cu taurii – şi îi spuse că e cam gata. Traume multe, ani de zile de nesomn. Stop cu ţigările, stop cu călăritul Maravillei, Bucifalul său, cancer la ficat. Peste şase zile aduna şapte decenii. Stai aşa, cum adică? El, marele Juan Belmonte, „Uimitorul din Triana”, îmblînzitorul celor mai fioroşi tauri din istă lume, patriarhul matadorilor, el să primească interzis la lucrurile lumeşti, la cele care-l ţinuseră în viaţă? Por Dios, asta, niciodată!
Cu mai puţin de un an înainte, Hemingway, marele Hemingway, bunul său prieten, decisese să plece mai devreme decît îi era sorocul. Gestul său îi rămăsese întipărit în minte.
Îşi sărutase ibovnica, îi lăsase cele mai de preţ lucruri ale sale, vorbise cu calul, singurul care părea al înţelege atunci, înjurase bătrîneţea – „Crezi, nenorocito, că mă poţi învinge?”, apoi apăsase.
În acel 8 aprilie 1962, un sunet metalic străpunsese 30 de hectare de linişte.
* Sursa : „Juan Belmonte en la soledad de dos atardeceres”