JFK, preşedinte-înotător
Kennedy, probabil cel mai iubit locatar al Casei Albe din toate timpurile, a fost membru al echipei de nataţie de la Harvard. Asta l-a ajutat să devină erou în WW II. Iar asta l-a ajutat să devină preşedintele SUA
„Puştiule, […]
Kennedy, probabil cel mai iubit locatar al Casei Albe din toate timpurile, a fost membru al echipei de nataţie de la Harvard. Asta l-a ajutat să devină erou în WW II. Iar asta l-a ajutat să devină preşedintele SUA
„Puştiule, du-te după ăla şi spune-i că dacă nu apare instant cu fizicul său debordant şi 15 inşi stau ca proştii după el, descarc asupra domniei sale una bucată basculantă de pumni!”. Cel care vorbeşte pare că nu glumeşte. Harold Ulen se intitulează, e prof de înot la celebra Universitate Harvard. Solul decolează imediat, nu e rost de poante. Ştie exact unde să se ducă. La vestiare! Acolo se piteşte „inculpatul”. Aşa face de fiecare dată cînd apar fotografii.
Trebuie trasă poza oficială a echipei de nataţie de la faimoasa instituţie de învăţămînt, iar tipului e ruşine tare. Spune că nu are trup, că picioarele-i sînt subţiri, că posedă mîini lungi şi uscate, că… Dar nu vrea să dea cu nasul în palma cît o cazma a lui coach Ulen. Aşa că la declanşarea bliţului, după ce şi-a luat de la tehnician cea mai tăioasă privire din lume, se află alături de colegii săi. E noiembrie, 1937. Toţi îl ştiu de Jack, e puiul ambasadorului Statelor Unite la Londa.
Din bazin, pe vas. De pe vas, în Ocean!
Sărim şase ani. 2 august 1943. Noapte grea, fără stele Omenirea e în război. În Pacific, în Insulele Solomon, nava de patrulare americană PT-109 aude în ceafă respiraţia distrugătorului japonez „Amagiri”. Comandantul Kohei Hanami dă ordin de lansare, torpila pleacă şi PT-109 e rupt, efectiv, în două de explozie. Doi marinari mor pe loc, alţi doi sînt răniţi grav. Două „surori”, PT-162 şi PT-169, pleacă fără măcar să încerce să caute supravieţuitori. Atunci iese la rampă comandantul. A parcat pe punte după ce a intervenit pe lîngă tatăl său, un tip influent, implorîndu-l să-l ajute să plece la luptă. Nu s-o dribleze, să ajungă în miezul ei!!!
Dă ordin oamenilor săi să înoate 5,6 kilometri, pînă pe insula Plum Pudding. Pune o vestă de salvare pe maşinistul Patrick McMahon, care are arsuri grave, prinde cu dinţii curelele şi, aşa, cu o voinţă uriaşă, ajunge la „destinaţie”. Îşi lasă oamenii acolo în siguranţă şi, dis de dimineaţă, tot înot, pleacă spre Olasana sau Nauru, pentru a face rost de apă şi hrană. Şase zile le cară camarazilor nuci de cocos. Sare în Ocean, aduce ce găseşte, se odihneşte niţel, iar sare în Ocean. Băieţii scapă, omul nostru e erou. Numele său? John F. Kennedy. Viitorul preşedinte al SUA.
Un tip cu greutăţi
Jack din prima parte şi John din a doua sînt una şi aceeaşi persoană. În cei şase ani care leagă părţile povestirii noastre, a progresat enorm. A compensat carenţele fizice cu o voinţă uriaşă. Ulen avea să declare că băiatul cel costeliv rămînea, deseori, după antrenamente în bazin. Unii ziceau că pentru a vrăji o antrenoare, însă proful jura că-l văzuse băgînd zeci de bazine. Zeci? Sute! Sute? Mii! Noaptea, cînd nimeni nu-l vedea, se scufunda şi-şi lega de picioare nişte greutăţi. Pe lîngă bazin nu găseai nici un suflet. Dacă nu reuşea să iasă, nu prea avea cine să sară să-l salveze. Aşa că era obligat să se descurce singur!
JFK avea să devină locatarul de la Casa Albă cu numărul 35. După evenimentul din Pacific prinse a acuza dureri de spate grave; unele îl blocau efectiv. Se relaxa în piscină.
Mulţi spun că înotul, antrenamentele şi povestea din Pacific i-au adus mandatul. Colegii săi afirmă că la fotografia echipei de nataţie a Universităţii Harvard, cea din 1937, au fost rugaţi să se semneze pe spate. La un moment dat, un tip a scris: „JFK, NP”. L-au luat peste picior. „Mă, Jack, trebuia să fie ND, de la cocoşatul de la Notre-Dame, cu care tu semeni la trup. Ce naiba e NP?”. „Next President”, a venit răspunsul.
Cine nu crede poate verifica!!!
sursa: mashable.com