Simona, sparge întrerupătorul!

De pequenito, Ferrero, posesor de Roland Garros, lovea un starter de lumină. Îl stingea, îl aprindea, îşi perfecţiona tehnica. Simona Halep avea şi ea un perete, prieten, la bunici, la Tulcea

E miez de vară, 2003. Juan Carlos […]

De pequenito, Ferrero, posesor de Roland Garros, lovea un starter de lumină. Îl stingea, îl aprindea, îşi perfecţiona tehnica. Simona Halep avea şi ea un perete, prieten, la bunici, la Tulcea

E miez de vară, 2003. Juan Carlos Ferrero, ibericul, tocmai ce s-a încoronat şef, la simplu, la Roland Garros. Băiat muncitor, civilizat, pe treaba lui. Se ştie ce urmează. Poza cu celebra „Cupă a muschetarilor”, trofeul. Pac, o apucă de micuţele urechiuşe, o duce deasupra capului, apoi culcă palma stîngă sub postament, cu dreapta mîngîie argintul, închide ochii, bliţuri declanşate şi, gata, poza de prima pagină e gătată!

În biroul celor ce păstoresc prima pagină a cotidianului spaniol „Marca” e fierbere. „Dacă nu o dăm pe aia clasică, îl ducem sub Arcul de Triumf şi-l pozăm acolo!”, se aude o idee. „Ne jucăm din titlu”, soseşte completarea. „Cioc!”, „Cioc!”. Miguel Alba e redactor, jupîn pe tenis. Colegii fac băşcălie de el, zic că-i doctor în Ferrero. „Chavalito, unii-s pe Cervantes, alţii pe Lope de Vega, tu rupi pe Juan Carlos”, aude zi de zi la tonomatul de cafele. „Am o idee”, încearcă, timid. „Şi nu se plictiseşte de una singură?” vine ironia.”Toţi vor pune pe a-ntîia o poză cu el. Nu vreţi să deschidem cu un întrerupător? Că doar de acolo a pornit totul!”.

A doua zi, „portada” celor de la „Marca” e cu o chestie de 10 pe 10 cm, albă, spartă într-un colţ, veche, cu şuruburi ruginite.

„Rupea pereţii, pînă noaptea”
Cînd era pequenito, aşa, pe la patru anişori, Juan Carlos stătea într-un depozit al fabricii de textile pe care babacii o aveau. Nu găseau timp şi pentru ăst’ mic, dar Juanito era „fiert” pe tenis. Racheta, ‘naltă cît el. Văzuse că profesioniştii lovesc, pentru tehnică, într-un pătrat, pe un perete. Ochise un întrerupător. Se dăduse la 4-5 metri, în hala aia, şi lovea bucata de ebonită. Tatăl trebăluia, dar vedea cum lumina se stinge şi se aprinde. Cînd se petrecea asta, era clar că „puiul” nimerise. Şi era bucuros. De 10 ori pe zi, apoi de 30, apoi de 100, apoi de 1.000. Miguel Alba avea dreptate. Asta era poza!!! Ăsta era titlul!!! De aici pornise totul!

În vacanţa de vară, Simona Halep mergea la bunici. La Stejaru, la Tulcea. Cei de la „Adevărul” le-au făcut o vizită. Simona, senioara, zice aşa: „Juca doar tenis pînă rupea pereţii. O chemam la masă, să mănînce, da’ nu voia. Se mai certa cu verii ei mai mari, că se băga în joaca lor, dar tot nu se lăsa!”.

Nici ţînţarii n-o băgau în casă!
Acasă, la Constanţa, Simona mergea la antrenamente. Uneori, chiar şi două pe zi. Acolo, unde Dunărea-şi începe drumul către întîlnirea cu Marea, micuţa Halep n-avea teren cu zgură. Lovea, nonstop, pereţii, ca-n Creangă, spre disperarea bunicilor. O voiau la păpuşărit, la sărit elasticul, la aragazuri pe care se „coceau” bucăţi de pămînt pe post de prăjiturici pentru ursuleţi. Dar ea bătea zidurile. E foarte probabil să nu fi avut un întrerupător, deşi cei bolnavi cu tenisul caută, de mici, un punct în care să-şi sprijine Universul. Posibil să fi fost un desen, posibil o crăpătură ce se tot adîncea, posibil…

„Uneori, o apuca noaptea la peretele ei. Îi aprindeam lumina, veneau ţînţarii, noi ne băgam în casă, ea acolo rămînea”. Vorbeşte Nicolae Halep, rezemat de-un baston.

Azi, Simona joacă finala de la Roland Garros! Mîine, românii nu voiesc a vedea, pe prima pagină, poze cu argintărie. Ci cu un întrerupător, vechi, spart, galben de vreme, de pe un perete al unei case dintr-un sat tulcean. Şi un titlu-şablon, dar dulce. Dulce rău: „DE AICI A ÎNCEPUT TOTUL!”.

Imagine de colecție cu micuța Simona cînd lovea mingea în peretele unei săli din Constanța

După 11 ani, un întrerupator poate cîștiga, din nou, Roland Garossul