Yes, we can!

Cea mai bună echipă din lume, „Dream Team”-ul american de baschet, pierdea o singură dată în istorie, în faţa unor tineri. Se petrecea fix acum 20 de ani Trei. Da, atîtea momente îi marcaseră viaţa. Ok, poate fuseseră mai multe, […]

Cea mai bună echipă din lume, „Dream Team”-ul american de baschet, pierdea o singură dată în istorie, în faţa unor tineri. Se petrecea fix acum 20 de ani

Trei. Da, atîtea momente îi marcaseră viaţa. Ok, poate fuseseră mai multe, dar pe acestea le considera „borne”.

28 august 1963. Doctorul Martin Luther King citise faimosul „I have a Dream!” în faţa a 200.000 de oameni, într-o vreme în care barurile aveau intrări separate în SUA. Una pentru albi, cealaltă, care nu se deschidea niciodată, pentru negri. El, cu statura sa atletică, fusese desemnat „bodyguard”. La final, îi ceruse textul dactilografiat liderului. Nu ştia că după moartea acestuia avea să deţină un unicat…

Apoi – nu, nu asta era ordinea cronologică, dar, parcă, ce mai conta? -, accidentul din 25 septembrie 1994. Dimineaţă, mîzgă, coliziune frontală. Nouă coaste rupte, fracturi de pelvis şi claviculă, plus plămîn bulit. Două săptămîni de semicomă…Dar cine a văzut drac mort şi raţă înecată?

Şi 24 iunie 1992! Daaa! Cea mai importantă zi din viaţa lui!!!

„Naşii” lui Jordan, Johnson, Bird, Robinson…
Era antrenor de baschet. George Raveling. 14 ani jucător în NBA, fusese ajutor de cîine lup la „naţionalele” olimpice ale SUA. Specialist în Universităţi. Atunci l-au căutat. Cum era să uite? „Dream Team”-ul, cea mai bună echipă din istorie, se pregătea pentru Olimpiada de la Barcelona. Aveau nevoie de ceva de calitate, nu de mîini moarte. Au zis să coordoneze un „Developmental Team”, un fel de trupă ţîţă de mîţă, cu jucători aleşi de el. A luat vreo opt băietani pe care pusese ochii deja, i-a completat cu alţi patru din Atlantic Coast Conference. Şi a oferit lumii singura echipă din istorie care a reuşit să dea de pămînt cu Jordan, Pippen, Robinson, ori Johnson!

Pe 24 iunie 1992, în La Jolla, California, „căpriorii” aveau să facă instrucţie de front cu „greucenii”. Anfernee „Penny” Hardaway venea de la Memphis, 20 de primăveri. Chriss „C-Webb” Webber speria lumea la 19 ani, Rodney Rogers avea deja o medie de 22,5 puncte pe meci, deşi abia deprinsese bărbieritul în răspăr, Grant Hill fluiera la cei 2,03 metri şi 102 kilograme ale sale, iar Allan Houston ori Bobby Hurley se distrau cu Magic ori Stockton. Scorul? 62-54, cu Houston zece bucăţi a cîte trei…

Da, da, cunoştea textul! Că şmecherii stătuseră mai mult la găurelele de la golf, că Barkley nu mai mîngîiase mingea din aprilie, că Johnson avea HIV, că pe Bird îl durea spatele, că Robinson se refăcea după operaţia din martie, că Jordan, Pippen ori Drexler abia terminaseră sezonul, că…Vorbe…A intrat în vestiar, s-a uitat la ei, le-a zis doar atît: „Sunt sigur că o să putem!”. Şi au putut…

„Air” i-a gonit, a doua zi, din sală
Restul…Restul, Doamne, ce clipe! O sală fără spectatori, cu uşile închise, cu piese de 24 de carate cu mîinile pe cap, nevenindu-le să creadă că la o lună înaintea Barcelonei pot pierde. Cu jurnalişti care-l sunau după meci, pentru a-l întreba dacă e adevărat că scorul fusese 88-44, dacă e adevărat că Jordan nu evoluase, dacă e adevărat că antrenorul Chuck Daly îi spusese că nu-l interesează acest meci, dacă…Nu! Vrăjeală! Bătuseră pe bune, demonstraseră că au stofă, iar Karl Malone declara, deja, că „dacă pui mîna pe o astfel de echipă, într-un an eşti campion!” „Într-un an?”, ripostase el. „Păi, dacă i-ai învins pe cei mai buni din lume, ce naiba eşti?”.

A doua zi, de furie, Jordan urla ca toţi „ăia de ieri” să fie daţi afară de la antrenament…


George Raveling, cu pulover de culoare închisă, omul care i-a învins pe imbatabili

Bird, Jordan, Johnson. De la stînga la dreapta, trei „căpăciţi” de „Penny” Hardaway