February 2012 ↓

Acum 25 de ani, îi furau trofeul “ursului” Lobanovski. Azi, joacă la fel de uluitor şi aduc la fel de multă bucurie. Cam ca de fiecare dată cînd îi revedem pe Richard Burton ori Clint Eastwood

Mirosul de vasodilatator e dens de-l tai cu drujba. Cuminţei, ca la coada încropită pentru genunchii lui Moş Craciun, stau la rînd, la masor, care-i ia la “tocat”, aşa, cît să le pună sîngele în mişcare. Le vorbeşte Tudorel. “Nea Imi nu poate fi alături de noi, azi. Mi-a transmis că ne iubeşte şi să nu ne facem de rîs!“. Apoi se întoarce spre tablă. “Jucăm din prima, stop cu talpa. Asta e echipa, ne schimbăm post pe post. Tragem de noi, cît putem. Cînd ni se taie cherosenu’, ieşim fără să fim strigaţi! Mergem pe rezultat, dar, dacă se poate, o dăm şi-n spectacol, sînt oamenii în sală, mulţi au venit pentru noi!”. Se întoarce spre Bumbescu. “Colo, ce rugăminte avem la matale. Aici se joacă patru în cîmp. Poate faci un efort şi nu ne laşi în trei din primul minut, da?”.

E linişte. Din celelalte trei vestiare răzbate iz de caterincă. De aici, nu. Piţi e în picioare. La fel ca-n tinereţe. Aceeaşi freză, acelaşi trup. “Fără mingicării, direct pe poartă, da? Belo, dacă poţi, joci la mijloc!”. Belo e băiatul cu două Cupe ale Campionilor şi două kilograme în plus luate din 1986 pînă acum. “E de la ciorbă. Sînt ciorbar, nu se pune grăsimea”, zice el.

“Şi cînd am fost pietre ne-am facut datoria. Am strălucit!”
La uşă bate producătorul tv. “Ştiţi, treaba aia cu cinci minute înainte de fluier…”. Se conformează toţi. “Da, tată, stai liniştit!”. Ies din vestiare şi se aliniază ca pentru meciul cu IFK Göteborg. Duckadam şi Balint sînt în “civil”, nu se bagă, dar apar la salut. Chestiune de respect. Unul după altul, în cea mai perfectă ordine. “Polivalenta” stă să se rupă. “Gherase”, “Nutria”, “Colonelul”, Piţi, Lucică, “Balamuc”, “Duzinarul”, “Găboajă”, Helmi. Toţi aplaudă. De cealaltă parte a terenului se fac poze, bezele către “prinţesele” din tribună. Ei bagă încălzirea.

Piţi se oţăreşte rapid cînd o comit. “Belo, ce ţii atît de ea? Dă, mă, din prima!”. Pasele curg ca-n vremurile de aur, deşi iarba e iarbă, iar parchetul, parchet. Pică şi golurile, sala e în delir. Piţi nu-i “slăbeşte”, deşi are de-a stînga sa oameni cu şapte-opt campionate la bord. Transpiră rău, mai ales cei cu “boilere”, dar nimeni nu deschide gura. Beau numai apă, pe cealaltă bancă e la modă băutura aia din America… Bumbescu pune osul, Majearu îţi rupe frînele, Stoica aleargă pînă dimineaţă, Piţi îi notează pe toţi, iar Balint e pe post de nea Imi.

Cîştigă, ies aşa cum au intrat. Strigă, “Bravo, bă, bravo!”, fac poze, dau autografe, interviuri. Asta preţ de vreo 20 de minute. Sala Palatului, iarna lui 2012, meciul pentru micuţa Kassandra Rotariu.

Profesionismul e ca mersul pe bicicleta. Nu se uită
Aceiaşi băieţi care acum fix 25 de ani pupau Supercupa Europei. Unii au copii din flori, alţii trec la a treia casnicie, unii scriu romane despre nopţile de la “Nicoreşti”, cînd plecau după lapte praf şi se întorceau poimîine, alţii şi-au pierdut casa. Cunosc şi ei tipizatele: “Aţi avut bulan cu Duckadam şi, după aia, cu Hagi“… Se prea poate… Dar, de fiecare dată cînd aceşti oameni se întîlnesc şi pun, asemenea muschetarilor, spadă lîngă spadă, iese ceva uluitor. Ceva profesionist. Semn că nu întîmplător cîndva, demult, au atins “Schloss Adler”. Locul acela unde se avîntă numai vulturii…

Echipa de aur a Stelei face mereu spectacol, chiar şi la 25 de ani de la cîştigarea Supercupei Europei

Victor Piţurcă în zi de graţie. Nici o şansă pentru Stelică

Don Alfredo di Stefano a donat Realului toate obiectele de valoare pe care le-a adunat în viaţă. Acum şapte ani, Madridul îl ţinea în viaţă

Răspunsese din prima. Recunoscuse vocea blîndă. “Presi, dacă ai niscaiva timp, poţi, da, te rog, mîine, pe la mine? Da, da, pe acasă! Gracias!”. Nu ştiuse ce să creadă. O fi ceva de rău?

Se liniştise cînd îl văzu. În baston, respirînd ceva mai greu, dar “verde”, ca întotdeauna. Cu cealaltă mînă îl luă de după braţ. “Presi, am stat puţin să mă gîndesc. Unii mi-au spus să deschid cu ele un muzeu. Alţii, să le scot la licitaţie. Banii, nu pentru mine, pentru nişte viitori fotbalişti, poate. Am 86 de ani, voi sînteţi tot ce am mai bun pe lume, nu-mi trebuie altceva. Aşa că… Ia-le, ia-le tu pe toate! Am aşteptat să te întorci, Presi, am aşteptat să te întorci! Realul mi-a dat totul, acum vreau să-i dau şi lui ceva la schimb. Ia-le!”

659 obiecte personale ale lui don Alfredo di Stefano, marele don Alfredo di Stefano, sînt donate preşedintelui Florentino Perez. Stau aşezate, frumos, în cutii, cu explicaţii “foto” la fiecare. “Ţii minte, Presi, la Valencia, în 2005, cînd era să-mi pierd motoraşul? Cînd m-au operat pe cord, cu alea patru by-passuri, cînd tu ai dormit pe scările spitalului şi cînd ai spus că dacă păţesc ceva dărîmi clădirea? Că fără mine Realul n-ar mai exista? Ei bine, presi, atunci mi-ai dat o inimă nouă. Acum v-o dau înapoi!”

Fotbalistul-istorie
Perez, omul cu 1,9 miliarde de dolari avere, tremură. “Uite, aşa, ca un ghid. Asta e o batistă. E galbenă pentru că pe ea am plîns. E din septembrie 1953. Da, da! Debutul la Real, meciul cu Nancy, pierdut. Am plîns de ciudă. Şi asta, uite, poza aceea faimoasă, cu Jose Mangriñan, meseriaşul Valenciei, omul care m-a ţinut de n-am atins mingea”. Merge, explică şi se aprinde, ca şi cum ar da iar să intre pe gazon.  «”Ştii ce e asta? O pagină dintr-un ziar, cu titlul:N-a jucat la nici un Mondial!». Da, Presi, n-am jucat…Uite, uite aici, cu soţia, Sara, şi cu cei şase copii, toţi cu echipamente de Real. 55 de ani am fost căsătorit cu ea, Presi, 55 de ani! Cu voi, mult mai mult…Mult mai mult…Şi tricoul ăsta, al lui Amancio. Cînd a intrat în vestiar, era prin ’62 cred, a cerut un echipament. L-am văzut, aşa, mai băgăcios. Mi-a plăcut, de ce să mint? I-am aruncat un tricou. L-a luat. S-a uitat la el şi mi-a spus: «Alo, păi, nu are siglă, nu are nimic!». L-am tăvălit niţel: «Băiete, ca să primeşti emblema lui Real trebuie să transpiri vreo 10 ani!». Aşa i-am zis, Presi, aşa i-am zis. A adunat vreo trei sute şi jumătate de meciuri. Cînd s-a retras, a venit la mine. «Don Alfredo, am băgat 14 ani. Îmi brodaţi şi mie o siglă?». Ăsta e tricoul…

Realul l-am pus în muzeu. Sau invers?
Mai face doi paşi. “Nu le-am ştiut pe toate, aşa că le-am dat unor băieţi, la cercetat. Sînt organizate pe ani, pe evenimente. Tot ce am avut eu merge, acum, către voi!”. Fără respiraţie, Perez ajunge la poartă. Deja ştie pe cine trebuie să sune. O aripă a actualului muzeu Real Madrid de pe “Bernabeu” trebuie extinsă. Urgent!

Îl sărută pe obraz pe don Alfredo. Bătrîna “Săgeată” se întoarce spre casă. La jumătatea cărării, se opreşte. Aici odihneşte o statuie. Cu o minge! Cîţi fotbalişi au, în curte, o statuie cu o minge? O mînă o are pe baston, cealaltă, pe pentagoanele albe şi negre. “Gracias, vieja, gracias! Mulţumesc, bătrînico, mulţumesc!”

În 2005, Realul i-a dat o inimă. În 2012, i-a dat-o înapoi. Cu o dobîndă de 659!

În Muzeul lui Real Madrid e reprodusă scena semnării contractului lui Di Stefano, cu preşedintele Bernabeu stînd la birou

O poză istorică din 1983! Di Stefano împreună cu Sir Alex Ferguson

Perez a născut “galacticii”. Di Stefano apăruse cu 50 de ani înainte…

La 1743, Jack Broughton rînduia şapte reguli ce trebuiau respectate în box. Atunci a făcut primul regulament modern din istoria sportului. Graţie lui, primea paşaportul spre odihna veşnică la Westminster Abbey

E-un ger crunt, dar tîrnăcopul nu intră greu în pămînt. Se vede c-a fost răvăşit de puţină vreme. E 15 ianuarie 1789, curtea bisericii din Lambeth, Anglia. Groparii scuipă în palme şi sapă groapa. “Cic’ aşa a lăsat cu limbă de moarte conaşul, să-l ducă să-l odihnească la Catedrală, la Westminster. Nu i-au desfăcut testamentul decît după ce l-au îngropat aici!”, discută ca să-şi ţină de urît. Dau de sicriu, îl scot şi-l pregătesc de drum, de Londra. Pe-un fel de piatră de mormînt scrie “Jack Broughton, aged 86 years”. Pe 21 ianuarie, sicriul din Lambeth ajunge la Westminster Abbey, faimoasa catedrală. Trece prin faţa locului unde dorm, întru nemurire, Eduard Confesorul, Elisabeta I, “Gloriana”, Sir Isaac Newton ori Chaucer. E dus în Arcada de Vest, pentru somnul de veci…Cine eşti tu, Jack Broughton, de-ţi bat clopotele şi meriţi astă cinste?

Luntraşul cu mîini de Hercule
Se născuse la îngemănarea dintre 1600 şi 1700. Plecase de acasă de mic, după ce mama-i murise, iar tatăl se recăsătorise cu ginul. Ajunsese luntraş, la Bristol. Trăgea nonstop de vîsle şi, deşi abia-i dăduseră tuleiele, avea muşchi de zeu. Pe la 1730 termina primul cursa de pe Tamisa, iar James Figg, un mare boxer cu mîinile goale, la modă, îl lua sub aripa lui şi-l urca în ring. De-acum bătea în 91 de kilograme şi-ntr-un metru 85, aşa că adversarii picau precum spicele. La propriu, cum avea să se petreacă în 24 aprilie 1741, în lupta cu George Stevenson. După 35 de minute, adversarul nu mai respira şi, la puţină vreme, se stingea de tot. Jack nu-şi mai revenea vreo doi ani, zicea că nu mai are ce căuta între corzi. Dar în miez de august 1743, revenea.

Box după reguli…
Revenea pentru a da lumii primele legi ale boxului, primul regulament sportiv modern din toate timpurile. Nu era mare lucru, vreo şapte “comenzi” ce trebuiau respectate, dar jocurile nu se mai desfăşurau după ureche, “dansau” într-un cadru organizat…Rînduia aşa: lovitura sub centură, ori cea cu cotul, era interzisă; lupta se dădea într-un pătrat cu latura de trei picioare, iar dacă unul dintre boxeri cădea, antrenorul putea să-l readucă în simţiri în 30 de secunde, numărate cu glas puternic. Dacă amărîtul se afla la podea, nu era permisiunea să-l mai ataci. Introducea mănuşile, ce-i drept, la început doar pentru antrenamente, dar era un prim pas…L-au recunoscut de tătic, mai ales că pe Oxford Road şi-a deschis un “Amfiteatru”, unde se boxa după noile reguli.

Bodyguard regal
L-au uns membru al corpului de gardă regală, unde nu ajungeau decît 100 de băietani aleşi pe sprînceană. Era un fel de bodyguard al Regelui George al II-lea, pe care avea să-l însoţească, pe cîmpul de luptă, în bătălia de la Dettingen, ultima din istorie la care un monarh englez lua parte direct.

Pe la 1750, a trebuit să se retragă. Sau a fost silit, după ce un măcelar din Norwich l-a altoit bine. Sponsorul său, Ducele de Cumberland, fiul Regelui, a pierdut nişte bani frumoşi la pariuri şi, după ce l-a acuzat de trişare, i-a închis sala. A suferit enorm, dar a continuat să-i înveţe pe micuţii din Albion tainele boxului.

Spre sfîrşit de viaţă, a primit o derogare pentru Westminster, locul unde stăpînii Angliei se încoronau, unde marii scriitori ori oameni de ştiinţă se odihneau pe veci. Capetele cu tiară păreau că şi-au dat seama ce “sportman” fusese şi cît modernizase boxul. Dar doar pe jumate.

A cerut ca pe piatră să scrie “Campion al Angliei”. Vicarul Catedralei n-a fost de acord cu expresia, s-a gîndit să nu tulbure somnul adormiţilor din preajmă…

Abia în 1988, un meşter a luat o daltă şi a adăugat un “Champion of England”. Părintele boxului modern putea dormi liniştit.

Imagine de colecţie, din 10 aprilie 1750, din Anglia, cu Jack Slack (stînga) într-un meci de box cu Jack Broughton (dreapta)

Regulile scrise de Jack Broughton în 1743 valabile pentru meciurile de box

Catedrala Westminster, unde marii englezi se odihnesc pe vecie

6 februarie 1958. Tragedia celor de la Manchester United, pe aeroportul din Munchen. Astăzi, doar patru fotbalişti de atunci mai trăiesc. Bill Foulkes este unul dintre ei

Stătea în picioare, nemişcat. Nu avea ochii umezi, dar sufletul îi plîngea. Nu s-ar fi umilit în veci, însă avea mare nevoie de bani. “Douăzeci de obiecte vom scoate azi la licitaţie. Toate aparţin domnului William Anthony Foulkes”…El era! Ajunsese la 60 de ani, lumea îl cam uitase… Scosese de la naftalină jambierele din meciul cu Arsenal, celebrul meci cu Arsenal, din ‘58, tricoul din FA Cup Final, medalia de campion al Europei cucerită la 36 de ani… Le dusese la “Christie’s”, celebra casă de licitaţii. Nu plîngea, deşi ar fi urlat de furie.

Sticla de gin şi jocul de cărţi…
Chiar? Plînsese vreodată? NU! Îşi aducea perfect aminte. Era la începutul lui februarie, 1958. Intrase pe poarta spitalului din Munchen, “Rechts der Isar”, ajunsese în camerele coechipierilor, îi văzuse pe Duncan Edwards, pe Berry, pe Jackie Blanchflower, păreau OK, apoi întrebase o asistentă: “Dar ceilalţi, unde sînt ceilalţi?” Într-o engleză aproximativă, femeia îi răspunsese: “Care ceilalţi? Ăştia-s toţi de-au scăpat!” Da, da, atunci lacrimile au pornit contraatacul. Le-a oprit, elegant, fair, cu toată tăria fundaşului din el, pe linia ce delimitează ochiul de obraz. Ce naiba, Duncan se uita la el, cum să se smiorcăie???

…Cu o zi înainte, pilotul avionului încercase de trei ori să-i ducă pe “diavolii” de la Manchester, acasă, de la Belgrad, după escala din Germania. Puţin după ora trei, “Elizabethanul” se prăbuşea, se lovea de o casă şi se dezmembra… Primise o sticlă de gin cadou de la Ambasada Regatului din Belgrad. Juca împreună cu coechipierii cărţi cînd s-a produs tragedia. Avionul s-a rupt chiar de sub el, sticla i-a căzut în cap şi, ironic, asta a fost singura zgîrietură… Şapte coechipieri pieriseră pe loc…

Au reînviat după 10 ani!
A doua oară era să plîngă în mai ‘68. Trecuseră 10 ani de la despărţirea de “băieţi”, iar Manchesterul cucerea Cupa Campionilor Europeni, contra Benficăi, chiar pe “Wembley”. Ar fi cutremurat Albionul, ca o refulare, pentru deceniul de greutăţi, pentru locurile 7 şi 15 din campionat, pentru Johnny şi Jackie, care, de la Munchen, nu mai jucaseră niciodată fotbal, pentru… Dar avea, la gît, medalia. A privit cerul şi, neauzit de nimeni, a murmurat. “E şi a voastră, Busby Babes, e şi a voastră!”

…Acum, din spatele geamului, vedea cum sumele “urcă”, cum doamne bine îmbrăcate îi licitau cupele. Ştia că-şi vînduse, practic, sufletul, dar ce era să facă? Îmbuna medicamentele cu lacrimi?

Astăzi, pe 6 februarie 2012 se fac 54 de ani de la tragedia celor de la Manchester United. În afara sa, doar trei jucători mai trăiesc azi. Dar el e cel mai bătrîn. Şi nu poate garanta nimănui că atunci cînd va ajunge în cimitirul Dudley, acolo unde merge an de an, în faţa mormîntului lui Duncan Edwards, nu va lăcrima, pentru întîia dată în viaţă…

 Ultima fotografie a “Diavolilor” inainte de partida de la Belgrad

…Roger Byrne abia aştepta să se întoarcă în Anglia. În burtica soţiei, Joy, lovea cu picioruşele primul lor copil. Roger cel mic nu şi-a cunoscut niciodată tatăl, dar a ajuns băiat de mingi pe “Old Trafford”.

…Marion Bent, soţia lui Geoff, i-a păstrat cu sfinţenie decupajul dintr-un ziar. Poza reprezenta iubirea vieţii sale “furîndu-i” un balon lui Tom Finney…

…Eddie Colman, “Şolduri de şarpe”, avea doar 21 de ani şi 3 luni. Cel mai tînăr din avion…

…Mark Jones avea un Labrador, Rick. Patrupedul a decedat la scurtă vreme după 6 februarie. În toată aceasta perioadă, refuzase să se mai atingă de mîncare…

…David Pegg adunase o selecţie la “naţională” şi era considerat demnul urmaş al uriaşului Tom Finney. S-a stins la doar 22 de ani…

…Duncan Edwards, cel mai tînăr jucător selecţionat în naţionala Angliei, a mai rezistat 15 zile. În stare de şoc, s-a ridicat, pe patul de spital, în poziţia şezut, şi şi-a întrebat secundul: “Jimmy, la cît începe meciul cu Wolves?” Din păcate, dragostea lui Molly, logodnica cu care trebuia să se căsătorească, nu a fost de ajuns pentru a-l ţine în viaţă…

…Tommy Taylor a decedat pe loc. De la Belgrad îi telefonase logodnicei, Carol. “Pune ceva Guinness la rece! Abia aştept să ascultăm melodiile noastre”…

…Liam Whelan era cel mai religios dintre băieţi. Şi acum Harry Gregg se jură că, înainte de ultima încercare de decolare, l-a auzit spunînd: “Dacă se va întîmpla ceva rău, sînt pregătit să mor… Sper că şi voi!”

În 1935, Germania era invitată la un “amical” pe “White Hart Lane”. Trei ani mai tîrziu, englezii întorceau vizita pe “Olimpic” şi salutau nazist! Cele două date sînt considerate cele mai ruşinoase din istoria fotbalului din Albion

“Pe Sfîntul Arthur, de asta aveam eu nevoie acum? Din cîte teamuri sînt pe continent, cu ei să trebuiască să jucăm?”. Sir John Simon, marele Lord Cancelar, fierbe. E 4 decembrie 1935 şi vreo 12 delegaţi ai Trades Union Congres, ce reprezintă cam două milioane de muncitori, îi cer să anuleze matchul! Da, din 8 octombrie, de cînd se anunţase că naţionala de fotbal a Angliei va evolua, pe teren propriu, contra Germaniei, Regatul clocotea. Partidele de stînga urlau că nemţii vor profita şi-şi vor preamări nazismul, lăudîndu-se cu astfel de întîlniri “prietenoase”. Evreii înstăriţi se opuneau ca jocul să aibă loc pe “White Hart Lane”, culmea, chiar fieful lor din Londra. Colac peste pupăză, prinţesa Victoria, sora Regelui George al V-lea, decedase cu o zi înainte. Cum să pui svastica lîngă drapelul în bernă? Dar englezul rămîne gentleman pînă la capăt. “Matchul va avea loc!”, sună anunţul preşedintelui federaţiei, Stanley Rous, omul care luptase contra lor în Primul Război Mondial, pe frontul francez…

3-0 sec, cu Stanley Matthews
Vreo 7.500, poate 8.000 de nemţi sosesc în Albion, via Dover. De aici, trenuri speciale îi duc în Capitală. De la Rotterdam, jucătorii ajung cu două zile mai înainte, timp berechet să facă un tur al oraşului. Evreii se grupează, se lasă cu incidente, dar panzerele intră pe gazon: tricouri albe, imaculate, cu gulere negre, şorturi de aceeaşi culoare şi mîna dreaptă întinsă pentru salutul nazist. “What the fu..?!?” se aude din tribune. La fotbal, gazdele îi calcă în picioare. 3-0 sec, cu marele Stanley Matthews pe gazon, primul fotbalist făcut Sir în activitate, cu atacantul lui Arsenal, Bastin, în zi de graţie. 50.000 de englezi pleacă spre case bucuroşi. Sau nu? După joc, şapte arestaţi, dar, cu toate acestea, se merge la dineu, la hotelul “Victoria”. Poze, schimb de amabilităţi şi tot tacîmul!

Boieri pînă la capăt!
Încă nu-i război, dar Bătrînul Continent e ca o oală sub presiune. Germania a anexat Austria, cînd englezii decid că e cazul să le întoarcă vizita friţilor! 14 mai 1938, considerată zi a ruşinii. Nevile Henderson, ambasadorul Marii Britanii în Germania, intră în vestiar. “Ştiţi, deocamdată nu avem de ce să ne temem. Sîntem naţiuni prietene! Ar fi bine, poate, să salutăm şi noi cu mîna întinsă!” Jucătorii se opun, dar Henderson zice că rugămintea vine de undeva, de sus. “Stan” Cullis, fundaşul de la Wolverhampton Wanderers, scuipă! “Eu nu fac aşa ceva!”, se aude. E dat afară, imediat, din echipă!

Peste ani, imaginea aceea cu jucătorii britanici-nazişti fie şi numai pentru cîteva secunde avea să fie considerată de căpitanul Eddie Hapgood cea mai înjositoare din viaţa lui. 110.000 de nemţi ovaţionează pe “Olimpic”, scorul, 3-6, aproape că nici nu mai contează, Hitler, aflat la tratative de feliere a Europei cu bunul prieten Mussolini, nu se oboseşte să vină la meci, dar sînt acolo Goebbels, Goering, Hess, Ribbentrop ori Tschammer. Ziarele britanice vorbesc de un servilism nejustificat, dar Henderson e singurul mîndru. “Hitler va ajunge, la un moment dat, să fie partizanul păcii”, spune el.

Pe 3 septembrie 1939, Anglia declară război Germaniei. “Partizanul păcii” avea să ucidă 450.000 de britanici.

Meciul de la Berlin, cu englezii salutînd hitlerist. Şi astăzi, explicaţiile foto din ziare încep cu “Shameful picture” (imaginea ruşinii)

În inima Londrei, naziştii execută salutul, cu 50.000 de englezi în tribune