January 2012 ↓

În Iacuţk, Siberia, temperaturile amorţesc undeva între -20 şi -40 de grade iarna. Cu toate acestea, băieţii de la FC Iacuţia îşi văd de treabă. Adică de antrenamente. Dacă se poate vorbi de aşa ceva…

“Val, ia mai dă-i, mă, volum!” Şoferul se conformează. “Specialiştii meteo precizează că acestea sînt cele mai calde temperaturi din ultimii 100 de ani pentru perioada respectivă, final de lună ianuarie, cam de două ori peste valorile normale. La această oră în Iacuţk se înregistrează -11 grade!”.

“Val” e Valentin Gaponov, atacantul celor de la FC Iacuţia Iacuţk. O echipă din Iacuţk, capitala Iacuţiei, localitate ce face parte din Siberia Orientală, iar aceasta aparţine de Mama Rusie. Mama Rusie ştie toată lumea cine e! A, şi un mic amănunt! Iacuţia e cel mai friguros loc de pe pămînt unde oamenii trăiesc zi de zi!

Maşini cu geam termopan!
Valeri e tînăr, dar are “Toyota Landcruiser”, de la babaci, tunată pentru aceste locuri. Adică geamuri duble, da, da, un fel de termopan, scut căptuşit şi baterie mai puternică de trei ori. Are doar 20 de ani, a fost în probe la Tom Tomsk, dar a adunat 28 de meciuri la Iacuţia. E în maşină cu Pavel Galiuşev, de 26 de ani. O cimotie mai îndepărtată de-a lui Pavelică, unchiu’ Serghei Obrucev, geolog de meserie, calculase că la o alergătură de ren de aici, în sătucul Oimiakon, pe 26 ianuarie 1926, temperatura coborîse la -71,2 grade, cea mai joasă din toate timpurile de pe Pămînt…

Merg să-l ia de acasă pe Maksim Gleykin, portarul, venit de la celebra FC Raspadskaya Mezhdurechensk. Cînd ajung în faţa blocului, claxonează. Nu ai cum să opreşti motorul. Dacă l-ai oprit, la revedere, acolo rămîi! Acum, nu, că sînt -11 grade, dar iarna trecută, pe vremea asta, fuseseră -34! Se ajunge şi la -50, dar mai rar, de obicei sînt cam -40! Un om îmbrăcat gros în Europa degeră în maximum nouă minute cap-coadă. “Păi, n-a venit, mă, ăla de la Discovery, cu bocanci şmecheri acum doi ani? A rezistat cinci minute. Medicii i-au spus că a avut noroc că nu i-au degerat degetele!”

Campionatul se reia în mai!
Au antrenament. Campionatul e oprit pînă în…miez de mai, cînd se poate juca din nou. Sînt pe ultimul loc, stau naşpa, în divizia a doua, partea de Est. Dacă nu fac ceva, amatori scrie pe ei…La ultimul meci de acasă, în octombrie anul trecut, au venit doar 100 de spectatori. Lumea nu mai e alături de ei…Au simţit asta, chiar dacă jocul a început la opt dimineaţa iar termometrele arătau – 5 grade!

Au stadion, cocheţel, “Tuymaada” îi zice, dar acum moi iarba de acolo doar cu un picamăr. Merg la o sală, ridicată de vreo doi ani. În ’60, cînd o zidiseră pe a’ veche, nu s-au gîndit că dacă o pun direct pe gheaţă se topeşte şi se scufundă. Acum au săltat-o pe piloni, pe sub ea trece aerul. Azi au un program special, fără pelotă. Execută numai Kili, 11 sărituri într-un picior, la alegere, apoi Istanga, 11 sărituri schimbînd picioarele şi, pe final, Kuobak,11 sărituri cu ambele picioare, flexate, aşa, ca un fel de broască…

După, merg să facă un chef. S-au săturat de carne de ren ori cal, aşa că se vor delecta cu stroganino, un peşte crud şi îngheţat, dat cu piper, sare şi aghesmuit c-o votcă. Rîd, pentru că acum trebuie să-l gătească. Iarna trecută, la -40, toate bacteriile crăpau, aşa că-l păpau direct, fără ulei şi foc.

Dar nu fac nazuri. Asta e viaţa acolo,în regiunea aia veşnic rece, cu strat de gheaţă pînă la doi kilometri. Se uită la Real – Barcelona şi se amuză. “Messi e sculă, dar aici, pe permafrost, s-ar descurca?” e gluma lor preferată.

Oborul lor. Hala de peşte. Nu mai e nevoie de frigidere

Jucătorii care evoluează la 8 dimineaţă pentru că atunci e cel mai cald, -5 grade!

Localitate ce face parte din Siberia Oriental

Acum 100 de ani, Eugene Ely reuşea să culce un avion pe un portavion, avînd la dispoziţie 37 de metri de…pistă de lemn! Marina americană nu avea nevoie de serviciile sale

Start de an 1911. Stă cu mîinile sub cap şi priveşte tavanul. De fapt, trece prin el şi ajunge la nori. Visează…Un băiat bun la toate urcă treptele de travertin pînă la al doilea cat al luxosului “Palace Hotel” din San Francisco. Îl trezeşte din reverie. “Mister E.!” – aşa e strigat, deşi n-are 25 de ani , “Mister E., o telegramă!”. “Cu respect vă anunţăm că USS Pennsylvania pleacă mîine, dis-de-dimineaţă, la ora 7:00, şi am fi bucuroşi să vă avem la bord. Cu respect, Charles F. Pond, comandant!” Asta e! Gata! E chemat pentru discuţiile acelea cu aterizarea pe portavion. Aterizare? Portavion? Sîntem în 1911! Marina civilă a SUA nu e chiar atît de dezvoltată, cea militară nici n-a apărut…Ce e asta?

Dăm kinetoscopul lui Edison, care face furori în epocă, înapoi, ca să aflăm ce şi cum.

Avionul nu-i automobil!
Eugene B. Ely îi zice. De tinerel se băgase ca vînzător la un şmecheraş local, Wemme. Întreprinzătorul cumpărase un avion biplan cu patru cilindri, “GLEEN CURTIS”, miez de miez în acele vremuri. Wemme se temea să tragă de manşă, dar Eugene îi zisese că e mai uşor de condus decît un automobil. Logic, s-a prăbuşit la prima ridicare. S-a simţit dator şi a cumpărat de la patron epava pe care, mai apoi, a pus-o la punct. Pe 5 octombrie 1910, Aero Clubul din SUA îi acorda al 17-lea brevet.

Dimineaţa, la prînz, seara şi între mese, bea adrenalină. Aşa se face că pe 14 noiembrie 1910, Ely decola de pe puntea unui portavion, “USS Birmingham”, de numai 25 de metri. Cădea în gol, roţile gîdilau apa, propulsoarele Curtiss nu-l lăsau la greu, iar avionul se redresa. Primul om din lume care decola de pe un vapor!!!

Ely, Tom Cruise - “Maverick” cu un secol înainte
S-a dus să schimbe două fraze cu boierul de pe “USS Pennsylvania”. Totul era gata! Făcuseră, pe punte, o pasarelă de vreo 37 de metri lungime şi 10 lăţime. În capătul care ajungea pînă-n mijlocul portavionului săltaseră, aşa, ca o pistă pentru skaterii din zilele noastre, un “eşafod” la 30 de grade. Pentru orice eventualitate, dacă frînele nu ţineau… Un circar venise cu ideea cîrligului care să prindă avionul ce urma să se oprească şi graţie sacilor cu nisip puşi de-a stînga şi de-a dreapta nebunului, toţi legaţi de coarda de pe aeroplan…

Şi iată-l! Cu o cască amintind de fotbalul american timpuriu, cu nişte furtune de cauciuc ca bandulierele mexicanilor – un fel de airbaguri romantice –, cu zeci de soldaţi căţăraţi peste tot, chiar şi pe braţele macaralelor ce coborau bărcile de salvare.

Decolează la 11:00 AM, în golful San Francisco. Face un ocol, ajunge în dreptul navei ce stă nemişcată, coboară în dreptul ei. Se lasă pe burta portavionului, se aude o bufnitură, Mabel Ely, soaţa, dotată cu un aparat foto portabil – da, da, în 1911! -, închide ochii pentru o secundă, cîrligul e băiat bun, sacii de nisip, la fel, şi primul om din istorie aterizează sau, indirect, amerizează, pe un portavion! Se trage în poze alături de somităţi, sărută soţia şi asta e! Inutil să mai spunem că tehnica sa de aterizare, updatată, e folosită şi azi…

Dar marina militară nu e gata să-l primească. Trebuie să-şi cîştige pîinea la tot felul de reuniuni aviatice…Pe 19 octombrie 1911 pică după ce încercase cîteva figuri noi. Pare că scapă, dar, deşi avionul n-are daună totală, cade în gît. Şi-l rupe şi moare. Peste două zile împlinea 25 de ani!

Joao Saldanha a împărţit arme, a fost comunist convins, a comentat fotbal 50 de ani şi a creat marea naţională a Braziliei din 1970. Fără să ajungă în Mexic…

Şi-a trăit viaţa la maximum de ţînc. Bătea în şase primăveri cînd căra, sub nişte pantaloni bufanţi, arme pentru luptătorii brazilieni din Alegrete. Se trăgea din neamuri de rasă, ăl bătrîn fiind starostele Partidului de Eliberare.

De crescut, a crescut în miros de praf de puşcă, între rastele şi între mişcări de stradă ce se lăsau cu morţi şi răniţi! Cînd prinse a se bărbieri în răspăr, era deja membru al Alianţei Internaţionale. Se apuca de jurnalism. Debuta cu o cronică intitulată, sugestiv, “Debarcarea în Normandia”. De la faţa locului!!! Fiert pe marxismo-leninist, fugărea, de dimineaţă pînă seara, nazişti, mulţi ca iepurii după al doilea Război Mondial prin Argentina şi Brazilia. În ’45, Mama Rusie restabile legăturile cu marele poporul carioca, frate şi prieten, aşa că omul şi-a şampilat carnetul de PCB: Partidul Comunist Brazilian. Din 1964, după lovitura de stat, afacerea cu “toţi oamenii sînt egali” era scoasă în afara legii, dar el nu renunţa, niciodată, la “tovarăşe”.

Mediocru ca fotbalist, genial ca tehnician
Cu fotbalul n-a fost nici paplecă, nici n-a rupt gura tîrgului. A fugărit pelota pe la Botafogo. Aici l-au împuşcat, la o manifestaţie. NATO abia schimba scutecele, dar el urla, pe stradă, că de la istă naştere se va porni al treilea Război Mondial. Jugador, n-a fost, antrenor, da. Continue reading →

Pe 3 mai 1810, unul dintre cei mai mari poeţi romantici, devenea, cu o oră şi 10 minute, primul om care traversa strîmtoarea Dardanele.  De atunci, de peste 200 de ani, în memoria acelor clipe are loc o întrecere

“John, mai citeşte o dată!”, vine rugămintea. “Dar rar, cu intonaţie”… Şi povestea plecă la drum… “Leandru, tînărul din Abydos, prinse drag de Hero, preoteasa Afroditei, ce locuia într-un tur în Sestaos, pe partea europeană a Hellespontului. Noapte de noapte, Leandru înota spre ea. N-avea teamă, dragostea-l călăuzea. Pentru a-l ajuta, Hero îi aprindea un far şi el afla exact unde-l aşteaptă iubita. Aşa azi, aşa mîine. Pînă-n acea noapte rece, cu vînt mult. Leandru n-a mai zărit lumina, s-a sfărmat de ţărm. Cînd i-a văzut trupul rece, Hero s-a aruncat, şi ea, din vîrf de far”…

George Gordon Byron aproape că plînge. E un aventurier englez plecat să cucerească lumea cu al său amic, Hobhouse. Au trecut prin Portugalia, prin Spania, prin Gibraltar, prin Malta. Au ajuns la Hellespont, Dardanelele de astăzi. Aici au auzit de legenda lui Hero şi a lui Leandru. Consulul le-a spus că din vremea zeilor niciun muritor nu a cutezat să înfrunte valurile, să taie strîmtoarea. Aşa că…

Primul, din a doua încercare
Byron, Lordul Byron, a dat să facă traversarea în miez de aprilie 1810. Era cinci după amiaza. N-a ascultat că atunci curenţii au forţă mare şi nu e bine să-i superi, n-a ascultat că gheţurile din munţi abia se topiseră şi apa e rece, n-a ascultat nimic! N-a reuşit, iar cei patru ofiţeri turci care-l urmăreau cu barca l-au adus pe mal mai mult mort decît viu, cu piciorul beteag din naştere abia mişcîndu-se.

Noaptea, n-a dormit. De oboseală sau de ciudă, nu mai ştia. Se gîndea numai la Leandru. “Dacă el a putut, eu de ce n-aş face-o?”, se întreba.

Pe 3 mai, a intrat, din nou, în apă. A zis s-o taie oblic, să se lase pe curenţi, a plecat din Golful Maito. Marinarii de pe “Salsette” îşi făceau cruce şi-l susţineau. Apa era mai caldă. Totul a durat o oră şi 10 minute. Reuşise! El, Lordul Byron, englezul, devenea primul om care traversa strîmtoarea Dardanele. Scria acasă. “În acele momente, mi-am dat seama că nimic nu poate fi mai frumos!”.

Westminsterul l-a refuzat, grecii l-au făcut erou
Se întorcea la Londra. Iubea, deopotrivă, bărbaţi şi femei. Cucerea soţile altora, în timp ce de a sa dădea divorţ la un an de zile de la căsnicie, lăsîndu-i pe masă un bilet devenit celebru. “Rămîi cu bine şi dacă ar fi pe veci, atunci pentru totdeauna, rămîi cu bine!”. Vizita cîmpul de luptă de la Waterloo, îi făcea un copil cumnatei altui poet de geniu, Shelley, locuia un an în Elevţia, altul în Belgia, celălalt în Italia. Lua parte la Războiul de Independenţă al grecilor, lupta contra turcilor şi devenea un fel de erou naţional. Murea pentru ei. Se reîntorcea, pe scut, în Anglia, dar era refuzat la Catedrala Westminster. Abia în 1969 Albionul îi recunoştea meritele şi intra în Colţul Poeţilor.

În lumea sportivă o făcuse de ceva vreme. El, Lord Byron, poate cel mai mare poet romantic al Coroanei, cel mai extravagant, cucerise Dardanelele. De atunci, din 1810, Hellespontul e al său, iar întrecerile ce se celebrează acolo încep cu un moment de reculegere în memoria autorului “Pelerinajului lui Childe Harold”…

În 2010, la 200 de ani de la reuşita sa, peste 150 de curajoşi au tăiat apele Hellespontului