December 2011 ↓

Cele mai bune prietene ale sportivilor s-au născut acum 137 de ani, din mîinile unui industriaş care făcea perdele. Azi, sînt incluse în Legile Jocului

Sam (în picioare, primul din dreapta), alături de echipierii de la Nottingham, în 1880.

Nu-i era frică dacă vor rămîne lipite de picior ori ba. Nici dacă vor fi comode, pe terenul ăla îmbibat cu apă. Se gîndea doar la ce vor spune coechipierii. Dar, oricum, nu mai putea schimba nimic. Şi le-a pus, a tras ciorapii peste ele şi…Cînd l-au văzut, au leşinat de rîs! “Sam, ce butuci ai! Ce naiba sînt alea?”, au apucat să-l întrebe în timp ce se ţineau de burtă. “Apărători, ticăloşilor, apărători!” Şi, pe Sfîntul Amfibalus, chiar asta erau!

Samuel Weller Widdowson îi zicea. Dar toţi îl ştiau de “Sam”. Un “sportsman” de vreo 23 de ani, tipul acela de om care are o slujbă frumuşică, dar care vine pe teren doar de plăcere, să verse nişte picături de transpiraţie alături de alţi gentlemeni. Ţinea o afacere cu dantelării. Se apucase de mic de cricket, însă îl părăsise pentru un nou microb: foot-ball-ul!

De pe vremea romanilor!
Citise despre ele. Prin Apulia, în sudul Italiei, se descoperiseră cele mai vechi apărători. Datau de pe undeva de la 550 înainte de Hristos. Logic, nu erau folosite decît în luptă, dar îl inspiraseră. Băieţii de la cricket le foloseau deja, însă erau mari, late şî înalte, cum să alergi cu ele după minge? A luat benzile acela din trestie de zahar şi le-a tăiat aşa, cam cît distanţa dintre călcîi şi genunchi. S-a uitat la ele! Sincer? N-arătau grozav, dar dacă privea şi crampoanele din oţel care-i găuriseră în ultimii cinci ani, de cînd se apucase de fotbal, fluierul picioarelor, brusc i se păreau cele mai sexy din lume. Le-a învelit într-un material chiar la fabrică, le-a pus trei benzi adezive şi şi-a tras ciorapii peste ele. Vă închipuiţi cum arăta Sam, fotbalistul de la Nottingham Forest, în acea zi de 1874, cu nişte “chestiuni” foliate în dantelă?

Dar “jucăria” a prins. Unii îşi puneau, între picior şi jambiere, tampoane de vată. Alţii, benzi de carton ondulat. Istoria reţine şi un roman de Agatha Christie, fezandat şi interpus între crampoane şi peroneu.

Detaşabile indispensabile!
Sam s-a apucat de făcut apărători, devenite cele mai bune prietene ale jucătorilor. El, fotbalistul care avea să evolueze în primul meci internaţional din istorie, Anglia-Scoţia, el, cel care avea să devină preşedintele “pădurarilor”, el, omul care arbitra primul joc de fotbal cu plase la porţi, făcea ca utilizarea lor să fie obligatorie şi să apară în Legile Jocului. Apoi, se renunţa.

Vreo sută de ani se auzeau, din cer, trosnituri de oase. Pînă la accidentarea lui Marco van Basten. Din 1990, redeveneau indispensabile. Unii le colorau, alţii le tatuau cu numele soţiilor, unii le aveau personalizate, alţii şi le tocmeau exact după forma piciorului.

Dar toţi, absolut toţi, îi datorau lui Samuel Weller Widdowson, ceva. Faptul că după fiecare meci, fie el de fotbal, cricket, hochei, jugby ori baseball, plecau pe propriile picioare acasă!

Un derby…Forest – Derby din 1884, cu primii utilizatori de apărători…

De peste 40 de ani, fanii celor de la Ajax îşi primesc favoriţii pe “Corul Sclavilor” din Nabucco, una dintre cele mai frumoase opere din lume. Cînd face rost de ceva timp liber, Andre Rieu, celebrul violonist, vine să le mai dea un arcuş de ajutor

N-avea cum să reziste. De fier să fi fost şi tot n-ar fi putut! Prima plecase Maria Virginia. Născută în martie 1837, decedată în august, anul următor. Icilio Romano, cel care ar fi trebuit să-i fie urmaş, s-a stins repede, a trăit numai un an şi trei luni. Margareta, mama copiilor, soaţa sa, s-a prăpădit de dorul lor. Şi uite-l, la 27 de ani, nemaiavînd pentru ce să trăiască, chinuit de gîndul de a-şi lua viaţa şi a merge alături de cele mai iubite fiinţe ale sale… El, el omul care a uimit “Teatro alla Scala” din Milano, el, marele compozitor, nu mai poate! Ori nu mai vrea să poată!

“Nabucco, Nabucco”
Atunci, un prieten îi aduce un libret semnat Temistocle Solera. Nici nu-l priveşte, dar, după ce pleacă, aruncă un ochi peste el. E 1841, se apucă de compus, muzica e singurul refugiu, în casă aude scîncet de copil, în capul scărilor vede silueta Margaretei, simte că explodează, dar munceşte ca un orb. Scrie, şterge, bate ritmul, aruncă foile. Trece un an. E 9 martie 1842. Din nou, “Scala”. Dacă nu e bine primită, se va omorî, spre seară, după reprezentaţie. Dar sala e în picioare după cele două ore şi un sfert. 11 minute de aplauze. “Nabucco”, una dintre cele mai impresionante opere din toate timpurile, îl scoate la liman. El, el, Giuseppe Verdi, a primit firmanul publicului.

De la “Scala” pe “ArenA”
Un secol şi vreo trei decenii se petrec de-atunci. Sîntem în Olanda marelui Ajax. “Lăncierii” lui Rinus Michels, ai lui “Pişti” Covaci, ai lui Cruyff, ai lui Rep ori Neeskens, cu fotbalul lor total, uimesc Europa. E momentul ca fanii să-şi aducă aminte că cei care au fondat clubul, în 1900, au fost nişte evrei. Aşa că aleg Nabucco drept imn. De fapt, numai bucata aceea a Corului Sclavilor ce încearcă să scape de robie. Tambururile şi cele 12 clopote, reprezentînd triburile lui Israel, îţi îngheaţă sîngele în vene. “Va’, pensiero, sull’ali dorate”, “Zburaţi, gînduri!”, cîntă 40.000 de suflete.

Legenda merge mai departe. Andre Rieu, marele violonist, e chemat pe “Amsterdam ArenA” şi, cu Stradivariusul său zămislit acum 330 de ani, ridică stadionul în picioare. Opera lui “Peppe” Verdi, italianul, cîntată de un olandez, pe gazonul unei arene de fotbal, cu 55.000 de oameni în tribune! Rieu, cu lavaliera sa cu pafta de aur, îi zice cu foc, gîdilă coardele, zîmbeşte cu subînţeles cînd vede zeci de mii de steguleţe albe care-i ţin isonul. Iar batavii, fiinţele acelea fără ureche muzicală şi cu o limbă atît de melodioasă încît ai accepta zece gîrbace pe spinarea udă în loc să-i citeşti alfabetul, se pun pe cîntat. “Va’, pensiero, sull’ali dorate…”.

Cu puţină vreme înainte de Revoluţia noastră, pe scena Operei se aflau 162 de oameni. Corul Sclavilor. În sală, 112 spectatori. Restul nu reuşiseră să învingă frigul stalurilor, chiar dacă, la îndemnul lui Ceauşescu, îşi mai puseseră, de control, o şubă - două în plus.

VEZI VIDEO SENŢIONAL CU ANDRE RIEU ÎNAINTEA MECIULUI AJAX - OL. MARSEILLE

De 20 de ani, fanii Realului aduc un omagiu senzaţional celui mai ”frumos nebun” din istoria lor. Nu contează cu cine joacă ”albii”. La 420 de secunde de la startul jocului, ”Bernabeu” se cutremură!

Ultraşii lui Real: “La fiecare partidă, în fiecare minut 7. Juanito e cu noi!”

Liderul ultraşilor lui Real Madrid se uită la cronometru. 06.50, 06.51, 06.52. Ia portavocea, se ridică în picioare. 10.000 de suflete îi urmează exemplul. “Atencioooonnnnn, minuto siete”, urlă. “Uno, dos, tres y…Illa, illa, illa, Juanito, maravilla!”. Întreg stadionul “Santiago Bernabeu” se cutremură. Puştiul cu caş la gură, cîntă. Octogenara cu păr permanent şi mărgele “Majorca”, la fel. Cheliosul cu ceafă de taur şi 134 de tatuaje îi imită. 15 secunde ce par că mişcă Madridul, ca la cutremur. “Illa, illa, illa, Juanito, maravilla!” Toţi ridică tricoul cu numărul 7. Asta fac de două decenii ani…

Cel mai “cool” madrilen
10 ani. Atît a evoluat Juan Gomez Gonzalez, “Juanito”, la Real Madrid. “Albii” aveau nevoie şi de ceva spectacol, doreau pe cineva care să trăiască meciul nu numai pentru rezultatul de pe tabelă. Cînd se scosese aproape două milioane de dolari pentru băiatul ăsta venit de la Burgos, aşteptaseră să vadă ce şi cum. Nu-i dezamăgise.

În 1986, pe 26 august, Juanito evolua la Real în partida cu Steaua, scor 4-0, de la trofeul “Bernabeu”

În 1978, la un meci din Cupa UEFA, l-a “articulat” pe tuşierul Adolfo Prokop, o partidă cu Grasshoppers. A primit doi ani de suspendare. L-a călcat, intenţionat, pe cap, pe Lothar Matthäus. I-a trimis, apoi, o mantie de toreador şi o spadă, ca iertăciune. La al doilea titlu cîştigat cu Real, a luat microfonul şi i-a “dedicat” victoria preşedintelui Nuñez, de la Barcelona. Zisese despre el că lasă doamne gravide pe la fiecare colţ. Nu-l iertase nici pe Helenio Herrrera, marele H.H. Punctase contra catalanilor, unde acesta era antrenor, se oprise în faţa băncii lor de rezervă şi zisese: “Boşorogule, boaba asta-i pentru tine. Şi acu’, du-te la azil!” Mai are rost să amintim de suspendare?

Într-o zi, l-a prins la îngrămădelă chiar pe Amancio, propriul tehnician. Nu-l convocase pentru un meci la Bruxelles, cu Anderlecht. Îl luase, în schimb, pe Lozano. “Pe ăsta de ce l-a urcat în avion? A, da, avea nevoie de un papagal translator”. S-a dus la Colmenar, la o celebră coridă. Logic, cei de la Real nu-i dăduseră voie. A intrat în arenă, a fost toreador cu acte în regulă. Peste cinci zile, veneau cu autocarul, de la un meci. Cineva a cerut o casetă video. A dat el una. “Bag-o p’asta!”. Erau imagini cu el înfigînd suliţele în taur. I-au dat 16.000 de dolari amendă pentru încălcarea regulamentului clubului şi alţi 10.000 pentru glumă…După un meci pierdut cu Interul, la Milano, pe el, pe Lozano şi pe Butragueño l-au prins cu zeiţe ale sexului. Ultimii doi au scăpat. A luat toată vina asupra sa…

Circarul pe care nu-l pot uita
“Un circar!”, o să spuneţi. Da, dar unul cu cinci titluri pentru Real, unul cu două Cupe ale Spaniei, unul cu două Cupe UEFA, cu un titlul de golgeter şi cu altul de cel mai bun jucător iberic. Cu zeci de meciuri întoarse de la 0-2, cu 85 de goluri marcate pentru Real în 284 de meciuri. “Lumea mă face golan. Nu zic că nu sînt. Dar am udat cu sudoarea mea gazonul de pe «Bernabeu» mai mult decît au făcut-o toţi grădinarii din Madrid”, zicea.

Pe 2 aprilie 1992, venea spre Merida, unde era antrenor. Normal, fusese la meci, la Madrid, să vadă Realul. “Realul lui”. Un camion s-a răsturnat pe autostradă. Şoferul altui autotren, din sens opus, a oprit să-i dea ajutor. Preparatorul fizic de la Merida, cel care conducea Peugeot-ul 405, n-a mai putut evita. Juanito a plecat pe loc. Stătea pe locul mortului…Avea puţin peste 37 de ani…

Printre lacrimi, Valdano avea să-l caracterizeze. “Mereu creierul şi inima sa s-au luptat. Şi mereu inima a avut cîştig de cauză”.

Faceţi linişte la 06.50!
Sînt 20 de ani de atunci. Nu contează cu cine joacă băieţii, în ce competiţie, cine e şef de galerie şi cîţi sînt în tribune. Mergeţi pe “Bernabeu”. La 06.50, faceţi linişte. În 10 secunde veţi simţi cum tribuna fuge de sub picioare şi cum pielea vi se face ca de găină. “Atencioooonnnnn, minuto siete! Uno, dos, tres y…Illa, illa, illa, Juanito, maravilla!” “Minunea Juanito”… E omagiul lor…

Esteban Vigo, fostul tehnician de la Dinamo, i-a fost unul dintre cei mai buni prieteni. Nimeni nu l-a uitat