September 2011 ↓

Cea mai mare echipă de baschet din toate timpurile a împlinit 20 de ani. Din păcate, fără antrenorul “Chuck” Daly. Vă mai aduceţi aminte: Jordan, “Magic” Johnson, Larry Bird, Scottie Pippen, David Robinson, Clyde Drexler?…

I-a chemat Cydney, fiica. Au venit toţi. Telefonul a fost scurt. “S-a stins! Vă aştept pe 9 mai, dacă puteţi ajunge!” Au ajuns! Riverside Memorial Park, Florida. Plîngeau. L-au rugat pe “Air” să spună ceva. “Mi-aduc perfect aminte. FIBA dăduse voie şi profesioniştilor ca noi să participe la Olimpiade. Chuck ne-a sunat în mijloc de septembrie, 1991. Mi-a zis:««Mike, intrăm în pîine!»» Şi- am intrat!”

Doamne, ce trupă, ce băieţi! Michael Jordan l-a luat în geamantan şi pe Scottie Pippen, cu care evolua la “tauri” de vreo patru ani. Nu l-a vrut pe Isiah Tomas, aşa că John Stockton a prins trenul pe ultima sută…

Magici ca “Magic”
“Magic” Johnson abia rosteşte vorbele. “Cînd mi-a zis de convocare, abia aflasem că sunt infectat cu HIV. A fost printre primii căruia i-am spus. A replicat: «Băiete, la ce fizic ai, stai liniştit, vei trăi mulţi ani de acum încolo!» Şi, uite, azi sînt aici! Cine ar fi luat în trupă un sportiv bolnav de SIDA?”

“The Mailman Malone” a venit la pachet cu Stockton. Larry, Larry Bird, apoi Patrick Ewing. “Amiralul” David Robinson evoluase şi la Seul, cu patru ani în urmă, Chris Mullin şi Charles Barkley abia aşteptau să vadă Barcelona. Clyde Drexler îşi drege glasul. “Ne-am încălzit contra cubanezilor. 136 la 57. Antrenorul lor, Gomez, a declarat că e greu să acoperi soarele cu un singur deget. Poate că eram jucători buni, dar Chuck ne-a făcut şi mai buni!”

Olimpiada de la Barcelona. Cea mai tare echipă de baschet din toate timpurile. “Dream Team”. O să spuneţi că toate trupele lor sînt botezate aşa. Da, dar cu “copy paste”. Ce-au făcut acolo se ştie. Campioni olimpici, cu o diferenţă medie de 43,8 puncte faţă de fiecare adversar. Cel mai strîns scor, în finală, 117-85 contra Croaţiei. Sportivii din Satul Olimpic făceau coadă pentru a obţine un autograf de la ei.

Fără time out toată competiţia!
Christian Laettner era cel mai tînăr atunci. “Am fost singurul de la colegiu în acea echipă de titani. Am jucat atît de bine încît Chuck n-a cerut, tot turneul, nici măcar un singut time-out!”

Chuck e “Chuck” Daly, antrenorul lor de atunci. S-a stins în 2009, la 78 de ani. Cancer de pancreas. Toţi cei 12 echipieri ai celei mai bune echipe de baschet din toate timpurile au venit la mormîntul său. Da, da, ce mare brînză făcuse el cînd în vestiar avea astfel de stele? Un singur lucru. Le ţinuse unite.
Dream Team.

Au lăsat pescuitul şi au venit la un Campionat Mondial. Unii au mers pentru prima dată cu avionul. N-au prins podiumul, dar au fost la o undiţă de el. S-au întors acasă şi au cerut, dacă se poate, doar o barcă mai mare…

Prin 2004, l-au sunat pe Cruz, antrenorul cu 10 ani vechime în SUA. “Nea Israele, matale ai ceva experienţă, hai să revigorăm fotbalul salvadorian! Ce zici?” S-a gîndit că-l iau peste picior. Păi, nu se putea planta nici măcar un fir de iarbă, peste tot erau numai mangrove, care gazon, care teren?

Atunci i-a venit ideea. I-a adunat pe băieţii din insulele Rancho Viejo, San Sebastian şi La Pirraya. Vreo 15 echipe. A năşit un campionat. De fotbal pe plajă!!! De aici, a apărut şi echipa naţională.

Peşte nonstop
Băteau mingea toata ziua. Tehnică, ioc, tactică, ioc, cunoştinţe despre regulament, ioc. I-a strîns la analize video, le-a spus că în afară de lapte de peşte, pîine de peşte, ciorbă de peşte, cotlet de peşte ori gem de peşte mai există şi altceva de mîncare, le-a pus antrenamentele dimineaţa – pentru că seara mergeau la pescuit - , le-a făcut rost de vize şi au ajuns la primul lor Campionat Mondial, cel din Mexic, 2007. I-au “curentat” toţi, rău de tot. Agustin Ruiz, “căpitanul”, a rupt paşaportul, pentru că avea rău de avion, vreo 12 dintre ei au rămas pe-afară din camere, neînţelegînd cum o cartelă poate lua locul unei chei…Dar făcuseră primul pas.

La al doilea, în 2009, au terminat pe ultimul loc, dar au dat 11 goluri. Nu puteau juca amicale, n-aveau timp de antrenamente, trebuiau să pescuiască, să facă rost de bani pentru familii. Dar o ţineu, întruna, pe a lor: “Credem în noi, în visul nostru!”

Au început cu un 2-11!
La a treia prezenţă, la Ravenna, în Italia, acum 20 de zile, Portugalia a trecut cu şenilele peste ei: 11-2! Rudis Gallo, selecţionerul, n-a urlat la ei. Le-a vorbit calm. “Aia cu visul a fost abureală? Amărîţii de acasă nu merită nimic? Am avut 12 ani de război civil, nu le puteam da o mică bucurie?” 4-3 cu Oman, pe final, cu 26 de secunde înainte de fluier. La fel cu Argentina. Senatul din El Salvador şi-a întrerupt lucrările. 6-5 cu Italia, gazda, după prelungiri. Patru goluri Frank Velasquez, 21 de ani, student care-şi omoară vremea cu fotbalul pe plajă. Apoi, în semifinale, Rusia, nucă prea tare, 3-7. De la egal la egal cu Portugalia, pentru bronz, 2-3, greu. Ştirea: “Selecţionata statului El Salvador, locul patru la Campionatul Mondial de fotbal pe plajă”. Da, ei erau, echipa de pescari!

Măcar trei terenuri!
S-au întors printre ai lor. “Am avea nevoie măcar de trei terenuri amenajate, de antrenament, şi unul mai arătos, de oficiale. Dacă s-o putea…Dacă nu, ne mulţumim şi cu o barcă, poate ceva mai rapidă şi mai solidă. Ştiţi, de luni trebuie să ieşim pe mare, la pescuit…

Foto: Roberto Membreño (stînga) şi Medardo Lobo se pregătesc de meci. Cu peştii.

Foto: Ruiz şi soţia sa sau, altfel spus, “căpitanul” echipei de pe locul patru alături de consoartă

S-a aruncat în apă rece, a spart geamurile şi a salvat 20 de vieţi din troleibuzul aflat la 25 de metri de mal. Preţul? Cariera sa de mare campion, terminată la 23 de ani. Dar parcă medaliile contau?

Sînt 45 de zile de cînd se roagă pentru sănătatea lui. Sînt mii! Ba nu, zeci de mii! Apa rece i-a îngheţat toate simţurile, geamurile i-au tăiat ambele picioare, nu-şi mai simte mîna stîngă deloc, s-a ales cu pneumonie severă…Dar armenii speră că Şavarş Karapetian îşi va reveni. Şi minunea se petrece, în noiembrie 1976…De fapt, numai o jumătate de minune.

10 recorduri mondiale doborîte
E campion european de 13 ori la înot cu labe de scafandru. Disciplina e relativ nouă, dar are şapte titluri de “rege” al URSS şi a spart de 10 ori recordul mondial. Mijloc de septembrie 1976. Tocmai a terminat cei 20 de kilometri, porţia de alergare zilnică, alături de Kamo, fratele său. Aşa s-au obişnuit, să dea roată lacului Erevan. Atunci au auzit bufnitura.

Un troleibuz cu 92 de persoane a rupt gardul protector şi a căzut direct în apă. Undeva la 25 de metri de mal şi la 10 adîncime. N-au stat pe gînduri. Şavarş a sărit primul. Cu picioarele, a spart geamurile din spate. A început să care oamenii spre Kamo, aflat pe buză. 30 de secunde pentru fiecare. Ştia că acolo, jos, nu e aer şi nu-şi permitea mai mult. Ieşea cu cîte o victimă, se asigura că respiră, i-o preda, apoi pleca după alta. “Nu vedeam nimic. Din cauza nisipului de pe fund, răvăşit, intuiam doar ce şi cum”. La un moment dat, a ieşit cu un scaun afară. A blestemat, l-a aruncat şi s-a repezit, din nou, spre troleibuz. Ani de zile a regretat că în locul nenorocitului din arcuri şi piele n-a fost un om.

Simţea că nu mai poate, dar era sportiv, ce naiba! 20! 20 de oameni a salvat! Cu unul singur nu s-a mai descurcat! Cu el!

Moscova n-a crezut în lacrimi
Apa rece l-a terminat. O lună şi jumătate a stat în spital, inconştient. În lac, deversau fabricile oraşului. Plămînii i-au fost făcuţi praf. S-a tăiat peste tot, venele abia i-au mai putut fi lipite. Cînd şi-a revenit, a întrebat dacă mai poate înota. Medicii i-au spus că, la 23 de ani, cariera sa este încheiată.

Nu l-au “uns” erou. N-aveai voie de la Moscova. Abia peste doi ani s-a dat ordin ca pozele de atunci să fie şterse de praf, iar în “Komsomolskaia Pravda” să apară nişte rînduri.

După 1991, s-a tras lîngă Kremlin. Şi-a deschis o fabrică de pantofi, recunoscută în zonă, UNESCO i-a oferit premiul “Fair Play”. Nu asta l-a interesat.

Trecut-au 35 de ani de atunci. În fiecare iarnă, în fiecare primăvară, în fiecare vară, în fiecare toamnă şi, apoi, din nou, în fiecare iarnă, primeşte cîteva scrisori. Invariabil, textul e acelaşi. “Şavarş, săptămîna trecută fiica mea mi-a dăruit o nepoţică. Vrea doar să-ţi mulţumească pentru faptul că, graţie ţie, are un bunic!”

Şavarş e în centru, Kamo, fratele, în stînga. Eroii de acum 35 de ani

Winston Coe a fost portarul celor de la Barracas Athletic pentru trei match-uri. Pe vremea football-ului jucat de gentlemani a contat că nu avea un braţ?

“Şi restul, unde e restul?”, vine întrebarea antrenorului. “Care restul?” “Domnilor, cu toată stima, vă reamintesc că pentru a intra pe teren e nevoie de 11 jucători!” “Domnule, dacă nu cumva aveţi ironii matinale în program, vă precizăm, din nou, că ăştia sîntem toţi!”

Dialogul se poartă în mijloc de august 1906, undeva în Argentina. Futbolul e, deocamdată, football, jugadorii sunt footballers, un partido e un match, echipierii sînt nişte englezoi cu musteţi uriaşe, cu niscaiva burtică şi tuleie cernite. Zorii fotbalului. River şi Boca au apărut, dar nu-s, încă, miez.

Barracas Athletic a promovat. Are duel cu Estudiantes de Buenos Aires şi ei nu-s decît opt. Un fel de masor şi un băiat bun la toate devin jucători pe loc, dar tot le mai trebuie unu. Şi e chiar portarul! “Un arquero, necesitamos un arquero!”, zice tehnicianul. Din linişte, din linişte se aude. “O mînă de ajutor, vă dau! Două, ştiţi, mi-e imposibil!”

Goalkeeper din perfidul Albion

A vorbit Winston Coe. Tatăl său, ofiţer de carieră, prieten la toartă cu Guillermo Brown, primul amiral al flotei argentiniene. Veniseră din perfidul Albion cu vreo juma’ de secol în urmă. Pusese bazele celor de la Belgrano, trecuse pe la Alumni, trupe cu ştaif, apoi fondase Barracas Athletic. În acte apărea ca delegat, dar evolua şi ca “back” dreapta. Jose Buruca Laforia, vedeta din poartă, plecase. Înlocuitorul său nu ajunsese la teren, aşa că soluţia era Coe! Gata! Găsiseră portar! Scuze, o mică precizare! În urma unui accident de gater, Winston rămăsese fără mîna stîngă. Din umăr!!!

A apărat foarte multe shouturi!
S-a echipat! S-a prezentat de minune! “Foarte multe shouturi a apărat ciungul Coe. Modul său de a frîna mingea, siguranţa, capacitatea de a-şi coordona echipa sînt demne de elogii!” Fragmente din cronica de a doua zi, din “La Prensa!”. N-a primit decît două bobiţe. 1-2. L-au păstrat titular! Da, da, fără o mînă, titular în prima ligă! Reformer i-a curentat, rău, etapa următoare. 11-0! “Cel mai răsărit de pe teren a fost ciungul Coe!” Aşa au scris cronicarii.

A rămas între buturi. Alumni, grupare cu opt ani de activitate, sperietoarea tuturor, i-a dat cinci. Dacă nu ar fi fost prestaţia sa magnifică, “el resultado hubiera sido catastrofico!”. A glăsuit presa. Mai e nevoie de traducere?

După trei jocuri s-a retras dintre bare. Luase niscavai goluri, dar puţine din vina luni. În plus, multe reuşite veniseră din situaţii clare de off-side. N-a plecat de pe iarbă, a ajuns, din nou, “back”. Cei de la Barracas şi-au găsit, între timp, goalkeeper. Dar el, Winston Coe, a rămas “ciungul din prima ligă!”.

Imagine cu echipa din 1906. Winston e in dreapta, primul din randul de sus. Ai zice ca imaginea e incadrata perfect pentru a-i masca dizabilitatea…