July 2011 ↓

The Spirits of St. Louis reprezintă cel mai tare “deal” din istoria sportului. Din toate timpurile. E povestea unor oameni care au dat cu piciorul la 5.000.000 de dolari. Pentru a cîştiga de 40 de ori mai mult

“Dany, auzi, anul ăsta cît o mai fi?” Întreabă asta şi-şi urcă ciocatele cu pinteni argintaţi pe birou, deşi bate-n 78 de ani. E aşa de fum în birou de la havanezele lor, încît o muscă ar rata, cu siguranţă, decolarea. Şase cuburi de gheaţă învaţă stilul “fluture” în cîte-un pahar cu whisky. Dany, fratele, nu-l aude. “Dany, moşule, mai respiri? Cît o fi, anul ăsta?”, revine întrebarea. Veştile din sport trag obloanele. “Ozzie, boşorog eşti tu! Stăteam geană pe veştile din NBA. E criză, tată, e criză. Afurisiţii ăştia nu se înţeleg la bani, la contracte, la zile de vacanţă, la dracu să-i ia! Dar şi aşa, cred că sărim niţeluş de 10 kile”. Un kil e un milion de dolari.

Asta au făcut şi anul trecut de 30 iulie. Şi acum doi ani. Şi acum cinci. Cinci am scris? Şi acum zece! Zece? Pardon! 20! Ce zic eu 20? La fel era şi cu trei decenii în urmă.

Sînt oamenii care fac bani fără să facă nimic.

Concurenţa NBA-ului care n-a fost concurenţă
Povestea e complicat de simplă. Pe la finele anilor ’60, nişte nebuni s-au gîndit să facă o ţîră de concurenţă celor din NBA. Treaba părea uşoară, pentru că Liga nu reprezenta mare lucru la acea vreme. I-au spus ABA, Asociaţia Americană de Baschet. Cei din St. Louis n-aveau trupă, deşi oraşul era mărişor. Doi fraţi – Ozzie şi Daniel Slina-, cu afaceri solide cu poliester, au scos 1.000.000 de dolari, au dat numele avionului cu care Charles Lindbergh a trecut Atlanticul şi au năşit “Spirits of St. Louis”.

Băieţii nici n-au rupt gura tîrgului, dar nici n-au dezamăgit. Însă NBA înghiţea tot. ABA a ajuns la capăt de linie. Şmecherii din Liga mare n-au acceptat decît patru trupe de la pitici. “The Spirits” nu era printre ele. Dar alde Slina n-au disperat. Au cerut 2,2 milioane de dolari curaţi şi o indemnizaţie, modestă, de 1/7 din drepturile tv ale celor patru. “Voi o să jucaţi în NBA, lume multă, bănuţi. Noi ne mulţumim cu puţin!” Ca să scape de ei, boşii au semnat!

Cît face 1/7 dintr-un tren cu bani?
Peste trei ani au apărut Larry Bird şi Magic Johnson, iar Lakers -Sixers a fost prima finală transmisă live. În 1984 a mai răsărit un băiat, Michael Jordan îi zicea. Audienţele au crescut. Cu ele, şi valurile din jurul NBA. După Barcelona 1992, cu Dream Team-ul cîştigător, coşul şi găluşca au devenit o afacere uriaşă. Televiziunile au sărit cu roaba de bani. Apoi cu basculanta şi, în final, cu marfarul. Iar acel 1/7 din roabă, a devenit 1/7 din basculantă şi, la final, 1/7 din tren.

Obiect de studiu
Povestea a ajuns să fie predată pe la facultăţi. O echipă ce nu a evoluat niciodată în NBA, cu doi patroni care nu au participat niciodată la şedinţe, care n-au avut niciodată dureri de cap cu contractele şi cu salariile starurilor, care n-au ştiut niciodată ce e aia o grevă, au adunat în 35 de ani peste 200.000.000 de dolari!!! Anul acesta, ca şi anul trecut, ca şi acum cinci ani, aşteaptă să le intre banii în cont.

Unul a făcut echipa, regulamentele şi stadionul. Altul a jucat “doar” 15 sezoane în ea. Ultimul a asudat tricoul de 274 de ori. Azi deapănă, din nou, poveşti. Împreună

“Marele şi dubla mută, da, neinstruiţilor?”, încearcă să-i intimideze din prima. “Hai, bre, nea Iliuţă, toată viaţa ai făcut dincolo scheme şi regulamente, nici aici nu ne scuteşti?” “Ceapa mamii voastre de pifani, aşa de vorbeşte, mă, cu un general al Armatei Române?” “Da, care a jucat table cu Decebal înainte de sinucidere, cu calul lu’ Menumorut, cu cea de-a treia soaţă a lui Ştefan cel Mare, cu Ocaua lui Cuza şi cu Gică Petrescu…Hai, mai bine, ia mata o berică rece la bord, că pe-acolo, pe jos, nu beai in timpul serviciului. Uiteee, şase-patru, te-am curentat c-o poartă, că tot îţi plăcea matale să stai între buturi..”

Crăcănel în patria fotbalului
Nea Ilie ia zarurile, le amestecă oleacă, dar nu-i iartă. “Vezi, mă Crăcănele, de ce n-are ursu’ coadă? Nu mai bine te lăsam să putrezeşti la Iaşinton? Te-am adus la trupa mare, te-au dat ăia cel mai bun jucător din ţară doi ani la rînd. Ai fost primu’ de-ai marcat în patria fotbalului, la amicalul ăla cu Arsenal, 1-1. Prin ‘61-’62, n-a existat echipă căreia tu să nu-i introduci măcar o boabă în campionat…Apoi, printre ăia gălbejiţi, ai ratat penaltyul, în ‘64. Ţii minte ce-ai mai plîns? Aoleooo, tovarăşe Iliuţă, pînă şi puradeii de cartier îmi zic «Ratangiul de la Yokohama». Da’ ţi-ai revenit, Crăcănele, tată, ţi-ai revenit. 15 sezoane mi-ai mîncat viaţa. 15 numa’ tu…”

Macerata a halit Armata

“Luaţi-o şi pe asta, tovarăşe General. Şase-şase, trei direct pe matale! Te-ai tăiat ca fularul, ca atunci cînd porcul ăla de Macerata ne-a furat la barajul cu Borussia Dortmund, din ‘57. Tu, Fane, du-te şi adu o alună, ceva, că atunci aveai vreo şase anişori numa’, domnu’ Maestru emerit al sportului. Dacă nu te aruncam eu în luptă, şi-acu’ erai băiat de mingi. Da’ ai fost băiat giorno, de ce să mint? Căpitan al echipei naţionale, mai ales meciul ăla cu Anglia. Jucătorul anului. Şi, cu toate astea, dădeai maşina coechipierilor şi plecai acasă cu taxiul”.

Un şofer şi-o coroană
“Bre, nea Ilie, da’ ia istoriseşte matale cum ai dat să rupi turnichetul la oficială şi curcanul ăla din parcare te-a întrebat dacă eşti jurnalist, că fără legitimaţie nimeni nu trece de el. Hahaha! Şi înălţimea voastră se zborşea şi urla: «Neinstruiţilor, eu am jucat în prima echipă, eu am fost antrenorul ei în Albion, eu am făcut stadionul ăsta şi voi îmi cereţi ştampilă?». Hahaha! 2-1. Zar de mucea, da’ te-am scos, vă rog să mă pardonaţi. Da’ Fane unde s-a dus? A, uite ce face! Mută coroana de lîngă el, o duce afară. Faneee, nu-l înjura, mă, pe şofer, n-are nici o vină, n-au avut timp să trimită pe altcareva. Hai, mai bine vin’ încoa, că miroase a marţ şi nea Iliuţă are nevoie de înlocuitor…”

“Băieţi, e tîrziu, faceţi gălăgie mai mare ca la antrenamente şi ăştia s-au culcat pe aici. Hai, gata, stingerea, la somnică! Sînteţi toţi? Ia să vă văd! Savu Ilie, este, Sameş Ştefan, este, Constantin Gheorghe, este!”

Mulţumit, Sfîntul Petru trece mai departe cu prezenţa.

Impecabil, cu cravată, Iliuţă Savu e flancat de Fane Sameş şi “Profesorul” Constantin. Lor nu le trebuia muzeu. Ei erau Muzeul!

Mulţi îl consideră cel mai mare fotbalist sud-american din toate timpurile. Arsenio Erico ajunsese la o medie de 1,43  goluri pe meci. Cînd s-a stins, admiratorii au mers 65 de kilometri pînă la mormîntul său

“Prinţilor, ia, olecuţă de linişte, vrea să glăsuiască Săltăreţul!”. Tînărul de 23 de ani, cu cărăruie pe-o parte, e scurt. “Puilor, am 43 de boabe marcate pînă acum. Mai avem două partide de campionat, pot să-i iau la mînă şi pe amărîţii ăştia, dar ştiţi că cei de la Cigarrillos 43 dau 2.000 de pesos celui care marchează cît scrie pe cartoanele lor. De aia o să mă opresc aici, să le iau mangosuţii. Cînd ajung în faţa porţii, dau pasă. Antonio sau Vicente să staţi geană! Aşa împuşcăm mai mulţi iepuri. Eu salt banu’, voi deveniţi golgeteri. După aia, mergem la Virtuoso şi facem chef mare!”

200.000 de la argentinieni
Ăl de le vorbeşte e Arsenio Pastor Enrico Martinez. Vestiarul celor de la Independiente. Se ştie că nu glumeşte. Marchează din toate poziţiile: cînd doarme, cînd stă pe tron, cînd se rade în răspăr. În 1937, a intrat pe teren în 34 de meciuri şi a marcat de 48 de ori. La CM din ‘38, argentinienii au vrut să-l deranjeze cu 200.000 de pesos, să transpire pentru ei. A refuzat, fluturînd steagul Paraguayului. Como comparacion, cea mai şmecheră maşină costa, atunci, pe Dorobanţiul lor, 5.000…

Fotbalistul de la Crucea Roşie
Îl găsiseră la Crucea Roşie. Da, da, la Crucea Roşie! În 1932, Paraguayul şi Bolivia se apucaseră de război. N-avea vîrsta de oaste, aşa că se înrolase voluntar la sanitari. Dădea reprezentaţii şi aduna bani pentru răniţi. Aşa l-a ochit River, dar Independiente s-a mişcat mai cu talent…

A jucat o viaţă acolo. 295 de goluri marcate, bornă în istoria Argentinei. Pentru patria natală, cel mai mare fotbalist paraguayan din toate timpurile nu a jucat niciodată!!! La Mondialul din 1930 avea 15 ani. A trecut, apoi, graniţa şi, pe atunci, stranierii n-aveau dezlegare la naţională…

70 de ani înaintea lui Higuita
Pe teren, a făcut ce nimeni n-a putut. Nici măcar marele Pele. Prin 1934, la un meci cu Boca, De la Mata a centrat. “Săltăreţul Roşu” s-a aruncat în piscină, a lăsat mingea să-i gîdile niţeluş numai şira spinării şi, cu ambele călcîie, la “şto”, a plesnit-o în vinclu. “Scorpionul”, aceeaşi arahnidă făcută, peste 70 de ani, de Higuita la meciul cu Anglia…
L-au botezat “Paraguayanul de aur”. Ba, nu! “Omul de gumă!” Nu, “Dracul săltăreţ!”. Nu, nu, “Mistergol”, “Regele golului”, “Magul”…

S-a tras la casa lui. Fotbalul i-a dat picioarele, fotbalul i le-a luat. Din cauza leziunilor, prin anii 70 i-au amputat dreptul de aur. Părea că-şi revine. Dar cum poate trăi un goleador fără obiectul muncii? S-a stins pe 23 iulie 1977. L-au dus la cimitirul Moron, pe ploaie, 65 de kilometri. Atît au mers pe jos fanii. Dictatura argentiniană nu se apucase de făcut autostrăzi…

Lîngă mormînt i-au pus o scrisoare. Se termina cu ” Eu am fost doar un mic imitator de-al dumneavoastră!” Semnase Alfredo di Stefano.

Arsenio (dreapta) a refuzat naţionala din patria tangoului, spunînd că e paraguayan. Presa de la Buenos Aires a scris doar atît: “Ce păcat că acest mare suflet nu e argentinian!”

De atîtea ori a bătut în pieptul celui mai mare fotbalist al lumii, care n-a prins nici un Mondial, deşi a jucat şi pentru Argentina, şi pentru Spania. Acum aşteaptă ca inima să-i fie pictată pe sigla celor de la Real Madrid

“Oficial, m-am apucat de bătut serios pe 4 iulie 1926. Soră, ce căldură era! Făcusem zvîc-zvîc şi cu ceva vreme înainte, dar atunci mă iţisem la lumină. În jurul nostru, numa’ macaronari. Din familie.

La efort, m-a pus peste fix 19 ani. Războiul cel mare abia se gătase, iar noi debutam la River Plate. Nu le plăcea, ne dădeau, cu împrumut, la Huracan. Zi de zi mă solicita, trăgea tare de mine. Băgam la cărbuni de căpiam. Vreo 25 de partide, parcă, şi 10 goluri. Da’ n-au avut bani să ne ţină, ne-au dat iar la River. Mamăăă, ce mă alerga. Avea şi de ce, 30 de matchuri şi 27 de bobiţe într-un an! Tot atunci a pus şi mîna pe mine. Ei, na, nu chiar pe mine, deasupra mea, că mă şi ruşinez… Şedea cu dreapta nemişcată şi asculta imnul. Cucerise Copa America cu trupa Argentinei. Şase din şase. Partidele şi golurile.

De la nişte milionari la alţii

Atunci, prin ’49, a stat de vorbă cu mine. S-a pus dinaintea oglinzii şi mi-a zis. ««Fato, nebunii ăştia fac grevă, nu mai e de stat aici. O tirăm în Columbia, la Millionarios. Se vezi scule acolo, Pedernera, Rosso, Baez, Cozzi, toţi căpriorii»». N-am apucat să zic ««Como?»» şi deja eram printre cafelangii ăia. Mă storcea ca pe hoţii de cai. Ca pe hoţii de cai mă storcea. Patru titluri de campion, de două ori golgeter. I-au zis “Săgeata”. L-am consiliat să nu se mai umfle atît în pene, că poate mă aruncă, naibii, afară!

Am făcut pe mine în avion. M-a stins cu un calmant. Am trecut Oceanul, la bairamul lui Real Madrid. Unu, şmecher, rău, de se înclinau toţi cînd trecea el, l-a ginit. Bernabeu parcă-i zicea. A vrut să-l tragă spre Real. Barcelona, la fel. Ţigănie mare cu transferul. Am ţipat la el. “Alfredino, nepoate, eu cît crezi că rezist, mă ? Dacă nu te decizi, îţi fac una de mă ţii minte toată viaţa!

Real, Barcelona, Real, Barcelona

I-a ales pe albi. Mîhniţii ăia nu mai luaseră campionatul de patru cincinale. Pe scurt: iar m-a băgat la pompat! Rău de tot, soro, rău de tot! Opt titluri în zece ani. Cinci Cupe ale Campionilor la rînd, golghetăraie, tot dichisul. Cîte bliţuri am luat în freză, numai eu ştiu!

Da’ năduşeală ca la sechestrare, n-am trăit. 72 de ore ne-au ţinut ăia din Venezuela. Băieţi buni, doar că dormea cu nişte rusoaice sub cap. Cu nişte puşti rusoaice sub cap.

Ne-am lăsat tîrziu la vatră. N-am vrut să fac glume, da-n decembrie 2005, de Crăciun, am cedat. Păi de ce muncuşoară am avut eu parte… M-au scobit, mi-au băgat ace în mine, baterii, tot felul de tîmpenii de-mi venea săi dau cu capul de pereţi pe toţi ăia cu halate albe. Da’ m-au lăsat la mine în garsonieră.

Intrarea în istorie
Apoi ne-au zis că sîntem cei mai mari din lume, din istoria fotbalului, au uns un teren cu numele nostru, un avion şi vreo 121 de trofee. Ne-au pus la loc de cinste la muzeu, ne-au zis că sîntem preşedinţi onorifici pe viaţă. Cam asta e! Ar mai scrie mama, da’ nu prea mai văd. Vă pup!

A, scuze, nu m-am prezentat. Am bătut de vreo 3.202.898.550 de ori pînă acum. Sînt inima lui Alfredo Di Stefano. Am adunat 85 de ani. Deie Domnul s-ajungeţi şi voi la isprava mea! Acum chiar v-am pupat!”

În mod normal şi explicaţia foto de la o poză cu don Alfredo Di Stefano ar trebui citită după ce ne-am ridicat în picioare

În 1950, americanii au învins Anglia în cea mai mare surpriză a fotbalului de pînă atunci. Apoi s-au întors la treburile lor: profesori, dricari, bucătari…

“Sfinte Andrei, ce dracu e, mă, aşa de cald?”, se întreabă William Jeffrey, tehnicianul. Molfăie chewing-gum cu putere, pentru a-şi masca emoţiile. Dă roată ochii prin vestiar, ca vulturul care ocheşte popîndăul între porumbi. “Vai de capul nostru! Băieţii sunt minunaţi, dar poţi să le ceri imposibilul?”. Se stăpîneşte să nu rîdă. “Auzi, trupa de fotbal a Statelor Unite!” Ha, ha!

Păi Bahr, Walter Bahr, a prins avionul pe scară. Ce antrenamente, ce zile de concubinaj cu ceilalţi coechipieri. Era profesor, avusese ore pînă în ziua plecării. Mijlocaş…Borghi, Frank Borghi, portărelul, venise cu dricul la aeroport. “Mister, am avut de livrat ceva marfă, au răposat doi, cazuri grave!”Nu era de rîs, după război îşi găsise de lucru la un neam. Conducea muritorii pînă la Hades acasă. Gino Pariani, macaronarul, atacantul, ţinea o pizzerie. “Signore, mă fură angajaţii, tre’ să stau să număr toţi firfireii!”, îi zisese în timp ce gesticula. Italian, ce să-i faci! Ăştia erau, cu ăştia defila!

Cotă 500-1
Final de iunie 1950, CM din Brazilia. Naţionala SUA se echipează pentru matchul cu Anglia. Pardon, cu cea mai bună echipă din lume. 23 de victorii, patru înfrîngeri şi trei egaluri, astea după 1945. Cotă 3-1 pentru titlu. Ei, yankeii, tari ca zmeii. 2-45 golaveraj. Cota 500-1. Jeffrey, scoţianul, dă să zică tactica. Bătăi în uşă. Intră trei blonzi. Parcă i-a mai văzut pe undeva, prin ziare. Joe Maca, Ed McIlvenny şi Joe, Joe Gaetjens. “Boss, acu’ am ajuns şi noi, mai e loc?” “Sigur, tată, sigur, cu plăcere, chiar titulari!”

Un rigips îi desparte de englezi. Alf Ramsey e acolo. Va fi uns “Sir” din fotbal. Tom Finney. Toată viaţa la Preston. 433 de meciuri. Alt Sir. Laurie Hughes, 303 număr de ordine la “cormorani”. Dar Ed, “căpitanul”, se ridică în picioare. “Mister, e probabil ca ăştia să ne toace! Dar noi sîntem americani, avem mîndrie! Mîndrie!” Da, aşa e! Unul cu kilt, doi nord irlandezi, un friţ, vreo doi italieni, un belgian…În mod normal, Bahr poartă banderola. Dar azi l-au ales pe McIlvenny. E născut în Regat…

Şase ocazii pînă-n ‘20
Pînă în minutul 20, Jeffrey îşi înghite de vreo şase ori guma. Două bare laterale, o transversală, trei intervenţii. Dar ei au mîndrie! În ‘38 Bahr trage cu sete, Williams e pe minge, Gaetjens o “şterge” niţel. 1-0 şi stadionul explodează. Cînd ies de la cabine din nou, americanii dau impresia că se vor tăia. Însă au mîndrie şi rezistă. Cea mai mare surpriză de pînă atunci din istoria fotbalului mondial iese din cuptor. Dent McSkimming, singurul jurnalist yankeu ajuns în Brazilia, pe banii lui, se apucă de cronică. În vestiarul perfidului Albion se sparge tot. “Tu-i naţia mă-sii de viaţă. Ne-am făcut de rahat! Nu mai putem juca împotriva lor mîine?”, zice Wilf Mannion.

Ha, ha, istă treabă nu merge! “Bă, să mor de nu mi-e milă de ei. Cum dracu o să mai iasă pe stradă după ce i-am caftit?”, se întrebă Harry Keough. E 29 iunie. Pe 2 iulie pleacă acasă, la ale lor. De pe ultimul loc. Ce mai contează, doar au jucat meciul vieţii. Cu mîndrie!

În 1950, o mînă de yankei născuţi prin toate colţurile lumii, rîdeau de cea mai bună echipă de fotbal a momentului