October 2010 ↓

În 1968, în Mexic, a salutat cu mîna dreptă ridicată în aer. Omagiu adus mişcării Black Power. Pe 4 noiembrie, a decis să-şi scoată amuletele la licitaţie…

Mexic, octombrie 1968. Un atlet negru ţipă la altul: “Frate, eşti gata? Ai luat alea?””Ce să iau? Aaaa, le-am uitat!””Eşti nebun, cum dracu ai putut face asta?” Un sportiv alb se bagă în seamă. “Dacă el nu are, dă-i una lui, tu rămîi cu cealaltă. Vă susţin şi eu!” În tribune, spectatorii, pe jumătate albi, pe jumătate negri, urlă. Şi atunci se produce minunea! Podiumul de premiere la 200 metri. Sus stă primul atlet negru, cu medalia la gît şi pumnul drept, cu mănuşă, ridicat. În faţă e albul, cu insigna Proiectul Olimpic pentru Drepturile Omului în piept. În spatele lor, celălalt ”Negro”, cu pumnul stîng brăzdînd aerul. Cu mănuşă. Mişcarea Black Power…

Cultivatorul de bumbac
Tommie Smith era al şaptelea din 12. Fiu de cultivator de bumbac. Suportase tot ce putea suporta un negru la acea vreme. Sportul îl ajutase să treacă peste toate astea. Şapte recorduri mondiale. Apoi, în Mexic, la Jocurile Olimpice, a doborît bariera a 20 de secunde. ”Cînd cîştig, sunt american, nu negru american. Dacă fac ceva rău, sunt <<That neeger>>!” I-a venit ideea. La festivitatea pe premiere să poarte mănuşi, să arate lumii că negrii există. Dar John Carlos, ”fratele său”, omul cu bronz, le-a uitat. În învălmăşeala creată, Peter Norman, australianul alb, argintul, le-a dat sfaturi. Mai mult, s-a tras alături de ei, nemulţumit că la Antipozi băştinaşii erau măcelăriţi.

Tommie ”Jet”” avea mîndrie. Dar şi teamă. ”John, pentru mine, imnul american e sfînt. Nu trebuie să tremurăm. Dacă vrei să faci asta, o faci, dar cu onoare. Nu ştim cum vor reacţiona. În cazul în care auzi împuşcături, eşti obişnuit, la pămînt imediat!”

Camerele de luat vederi au transmis. Bliţzurile s-au declanşat. Trei atleţi, doi abanoşi şi un blond-castaniu, în văzul a milioane de oameni. Un omagiu adus lui Martin Luther King, asasinat cu doar cîteva luni înainte. Şi sutelor de mii de negri…

Un negru, un alb, un negru
I-au suspendat. Pe toţi trei. Pe viaţă. Negrii, excluşi forever din mişcarea olimpică. Albul, doar patru ani…

John Carlos s-a lăsat de atletism din cauza unei accidentări. A colaborat, sporadic, cu fotbalul american. Are 65 de ani, trăieşte în California.

Peter Norman s-a ales cu cangernă, în 1985. Picior amputat. N-a rezistat, a cazut în patima alcoolului. S-a dus în 2006. Sicriul i-a fost cărat de doi negri impunători, cu chelie şi mustaţă. Aurul şi bronzul din urmă cu 38 de ani.

Tommie Smith a decis să-şi vîndă pantofii de sport de atunci şi medalia. Are nevoie de bani. Pe 4 noiembrie speră să scoată 200.000 de dolari. Dalila l-a vrăjit pe Samson, i-a tăiat părul şi i-a luat puterea. ”Jet” a făcut-o de unul singur. Fără mănuşi, Black Power nu mai e nimic…

Priviţi poza. De ce ne amintim de Duckadam?

Rugăminte: Smiley TV a împlinit doi anişori şi jumătate. Cu bune şi cu rele, dar, vorba unui urmaş de-al lui Cristofor Columb. “Dacă don Cristobal se lua după toţi cei care-i ziceau că voiajul va fi un dezastru, America rămînea şi azi nedescoperită!”

Concret: din 1 noiembrie vrem să-i schimbăm formatul: să păstrăm ce e bun şi să aducem subiecte noi.

Şi mai concret: sunteţi obosiţi de la şcoala, facultate sau serviciu. E 23:15, daţi drumul pe GSP TV. Ce-aţi vrea să vedeţi?

Se trăgea din Ivan Cel Groaznic, dar evolua pentru naţionala de rugby a Angliei. Fugea de Lenin, dar învingea singur Noua Zeelandă. Deceda la doar 24 de ani, după ce reuşise 17 încercări într-un meci!

Ibiza
Roman Abramovici îi face semn că poate vorbi. “Ştiţi, doamna Alexandra Bianca e la uşă, are nevoie de acei bani.” ”Cîţi erau?” ”50.000 de lire sterline!” ”Bine, pentru <<Prinţ>> nici nu se pune problema! O poate considera ca şi rezolvată!”.

Londra
Alexandra Bianca deschide Adunarea Generală a asociaţiei care sprijină echipa de rugby Rosslyn Park. La început, propune un moment de reculegere în memoria “Prinţului””.

Ipswich
Piaţa Cromwell. Vorbeşte primarul. “Dezvelim, astăzi, acest monument, în memoria celui care a fost <<Prinţul>>. Alexandra Bianca trage şnurul şi stofa cade pe ciment, în aplauze şi flashuri…

De la Petrograd la Oxford

Venea din nemul Rurik, întemeiat de legendarul domnitor al Novgorodului. Îi avea stră-stră-stră… pe Alexandru Nevski, pe Ivan cel Groaznic ori Boris Gudunov. Născut la Petrograd, la început de februarie 1916. Tatăl său, ultimul comandant al Gărzii Imperiale Călare a Ţarului Nicolae al II-lea, dăduse semnalul de emigrare în Anglia după ce Lenin apăruse la tribună. Ajunsese la Oxford de aici la Leicester, una dintre cele patru echipe de rugby ce nu aveau să retrogradeze, niciodată, din prima ligă a Albionului.

70.000 de oameni pe Twickenham
Pe 4 ianuarie 1936, Leii dădeau piept cu All Blacks, neînvinşi. ”Prinţul” primise cetăţenia cu trei zile înainte. Graţie peliculei ”Pathe” avem şi astăzi imagini cu primul eşec al Noii Zeelande. El, Alexander Obolenski, luase mingea şi îi înşirase ca pe covrigi pe adversari. 13-0, cu 70.000 de oameni pe ”Twickenham”. Filmul se pusese prin cinematografe, la 19 ani era deja vedetă. Studentul rus cu sînge albastru – erou peste Canalul Mînecii…Apoi, partida cu Brazilia, de la Niteroi. Abia-abia a fost 82-0, el avînd 17 încercări, record neegalat pînă acum.

A venit războiul. Era cetăţean britanic, jurase credinţă lui George al V-lea.

Cine este Bianca?
29 martie 1940. La o zi după ce primise convocarea pentru testul contra Ţării Galilor, se suise în carlingă. Royal Air Force. Aproape de Ipswich, Hawker Hurricane-le său nu l-a mai ascultat. Locul de aterizare băltea de apă, roţile s-au blocat şi el a fost aruncat în afară, cu gîtul rupt!L-au înmormîntat acolo. Vreme de vreo 60 de ani, ”căpitanul”de atunci, Bernard Gadney, a venit să pună o floare în fiecare 29 martie.

Alexandra Bianca, fata fratelui său, n-a lăsat să-i ruginească memoria. A făcut rost de bani pentru o statuie, a fondat o organizaţie întru ajutorarea rugbyului, a pus bazele unor burse pentru micii pilieri.

În Albion, cuplul Bianca – ”Prinţul” are o altă conotaţie.

Statuia unui Prinţ rus la Ipswich

În timpul Primului Război Mondial, 600 de jucători s-au înrolat într-o echipă specială. 500 dintre ei aveau să piară în tranşee

Anii ’30, undeva în centrul Angliei. Un bărbat pe la 50 de ani. Recunoaşte că-i place să fie strigat ”Maiorul” şi, ca să-i facă pe plac, cei 30-40 de oameni adunaţi în jurul său aşa i se adresează. Ţine în braţe un jurnal gros. Coboară pe el privirea, citeşte cîteva secunde parcă pentru a da bice memoriei, apoi începe…

Buckley, Woodward, Lintott…

Prin octombrie 1914, Lordul Kitchener, Ministrul de Război, făcuse un apel la cei rămaşi acasă. Pentru înrolare. Atunci i-a venit ideea. Fotbalul murea. El, Frank Buckley, transferat pentru 18 lire sterline, în 1903, la Aston Villa, trecut pe la Manchester United, pe la Birmingham, dar şi prin naţionala Angliei, se anunţase primul volutar. Din batalionul 17, Middlesex. Lansase o chemare către toţi fotbaliştii…

Vivian Woodward, ”căpitanul” cu care Anglia cucerea, la Londra, titlul olimpic, în 1908, i se alăturase imediat. Juca la Chelsea. S-au gîndit să-l lase la vatră, ca să prinda FA Cup, pe Wembley. N-a vrut să audă. Pe 15 ianuarie 1916 fusese rănit. În piept, nu la spate! În două săptămîni îi pieriseră patru colegi, iar 33 fuseseră răniţi grav.

Ce băiat era şi Evelyn Lintott!!! Primul internaţional din istoria lui QPR, în 1908. Mort în prima zi a ofensivei de pe Somme. Ori Thomas Brewer, ucis de un şrapnel. Trei copilaşi rămăseseră orfani. Buckley, impresionat, avea să le plătească, apoi, şcoala.

Cînd s-a stins Edwin Latheron, tot frontul a plîns. Luase de două ori campionatul cu Blackburn, 94 de goluri şi 258 de partide, jucase pentru regele George al V-lea. Passchendaele, Belgia, 1917…

Da, ca ieri… Profesioniştii veneau să-şi apere ţara. Amatorii, să lupte alături de ei. Mulţi trimiteau ”cărţi” de pe front, familiilor. Erau bucuroşi că împărţiseră o conservă cu marele atacant sau stătuseră la taclale cu celebrul fundaş, în tranşee, între două raiduri aeriene…Cu toţii aveau microbul în sînge. Cum tăceau tunurile, cum făceau trei echipe şi…la treabă!

Cei de la Leyton Orient s-au înrolat cu toată trupa. Într-un an, piereau in corpore!

El, Maiorul, ”tatăl” batalionului, fusese rănit grav, la un plămîn, în ianuarie 1917. L-au trimis acasă, în Anglia. A stat puţin, s-a reîntors pe front. Nemţii au atacat cu gaze. I-au afectat plămînul, deja afectat…A scăpat cu viaţă dar n-a mai putut juca, niciodată, fotbal…

Acum povestea. În caietul lui erau trecute toate detaliile. 2.000 din cei 5.000 de fotbalişti profesionişti de atunci se înrolaseră. 600 în celebrul număr 17, Batalionul Fotbaliştilor. La final, Doar 100 aveau să mai rămînă în viaţă…

Primul Război Mondial. 160.000 de soţii îşi pierduseră soţul. 300.000 de copii, tatăl…

Carţile şi filmele au apărut după 1980. Fotografia este, însă, originală, din 1916

15 tituri de campioană a URSS.11 Euroligi. De 12 ori cea mai bună sportivă a Letoniei. Trei titluri mondiale, 10 europene, două olimpice. 18 ani la naţională. Neînvinsă. Uliana Semenova

E speriată. La un birou stau cîţiva tovarăşi. De undeva, din spatele lor, se aude imnul naţional al lui Alexandrov. Deasupra tronează portretul lui Lenin. “Ce e cu cadrul ăsta oficial?”, se întrebă.

Secretarul comisiei se ridică în picioare. Îşi drege glasul. ”Draga noastră compatrioată, astăzi, prin chemarea la lotul naţional, ai făcut un pas uriaş în cariera ta. Te rog să nu ne dezamăgeşti şi să ne promiţi că vei lupta pentru Sovietul Suprem, pentru sport în general şi că vei păstra neînvinsă echipa. Serghei…” Brusc, cel chemat apare cu un tricou cu CCCP pe piept. Gata! A fost ”unsă”. 1968, sediul federaţiei de baschet din URSS.

180 cm la 13 ani!
Nu era înceată. Nici la minte, nici pe parchet. La 16 ani îşi dădea perfect seama ce se petrecea. Suferea de gigantism. Doar ea, nu şi ceilalţi şapte fraţi. Purta 58 la un picior, 52 la celălalt, din cauza unor probleme. Avea 115 kilograme şi 2,13 metri! Şi o foame de lup, non stop. În Letonia natală fusese consultată de un specialist: ”Ula, înalţimea ta echivalează cu 2,30 la un bărbat. Îţi dai seama?” Nu dorea să ajungă la circ, între ”omul-ghiulea” şi ”piticul de gumă!”

Cei de la TTT Daugava puseseră ochii pe ea de la 13 ani, cînd îi scriseseră pe fişa medicală: 180 cm. Pentru trupa din Riga, începeau 25 de ani de aur. Ştia că lumea o privea ciudat, că nenorociţii de hormoni de creştere nu-i dădeau pace, dar nu vroia să fie o legumă. Îşi dădea unghiile cu ojă, se machia. Cu ea în găluşcă, naţionala de baschet feminin a URSS nu pierdea nici un meci, niciodată, vreme de 18 ani! Titluri olimpice, mondiale, campionate legate.

Alături de Liliana Ronchetti
În 1987 i-au dat drumul către Tintoretto, la Getafe. Prima jucătoare din istoria sovietelor care primea paşaportul. A ajuns acolo doar fizic. Banii, 480 de dolari pe lună, au rămas la Moscova. Colegele o scoteau la masă, preşedintele îi dădea solda din buzunarul său. Chiar şi aşa aduna 56 de puncte într-un singur meci…

Dar bolile o măcinau. Diabetul se ţinuse scai de ea. Cînd cei de la Naismith Memorial Basketball Hall of Fame veneau să-i aducă plăcuţa, o găseau pe un pat de spital. Cînd FIBA o numea cea mai mare jucătoare din toate timpurile, alături de Liliana Ronchetti, tocmai o dădeau afară din casa în care stătea cu chirie. Cînd fetele tinere din lotul Letoniei s-au dezbrăcat pentru a realiza un calendar de 50 de dolari, iar căpitanul i-a adus banii adunaţi pentru a-şi căuta un apartament, a izbucnit în plîns.Era în 2007. Ultima dată o făcuse în 1983, în Brazilia, după finala cu SUA, cînd la gît îi atîrna medalia de campioana mondială…

Fără comentarii!

Bert Trautmann a fost paraşutist în Luftwaffe. Luat prizonier în Anglia, a devenit portarul celor de la Manchester City. Pentru 15 ani. Sau, altfel spus, pentru eternitate

David a dat uşa de peretele cîrciumii cu atîta putrere încît capacele s-au despărţit de gîturile sticlelor de bere singure. Era penumbră, dar şi aşa i-au văzut spumele de la gură. “Cîrtiţa din vestiar mi-a spus că o să avem în poartă un nazist!” De la mesele din spate s-a ridicat Martin, un munte de om. Avea părul uns cu grăsime, palma cît o cazma.  A scuipat printre dinţi şi-a zis doar atît: ”Cît dracu ai băut?” ”I’m clean, n-am pus tărie pe limbă de patru zile. Băă, sunteţi demenţi? Avem un friţ la City!”

Mulţi dintre cei de faţă i-ar putea fi bunici, iar dacă vorbea astfel, însemna că ceva e putred. Şi nu în Danemarca….

Revolta de pe ”Maine Road””
David, Martin şi tot ceilalţi ies pe stradă. Se adună 20.000 de oameni. Toţi, evrei. Pleacă de pe ”Maine Road” şi mărşăluiesc prin Manchester. E toamna lui 1949, Anglia nu e refăcută după război, iar ei angajează un ticălos care le-a omorît familiile? Nu, aşa ceva nu se poate! Doctorul Altmann, Rabinul locului, le iese în cale. Le vorbeşte preţ de un ceas. La dreapta sa stă Eric Westwood, ”căpitanul” echipei. E veteran din Normandia, a luptat contra nemţilor, cuvintele sale sunt literă de lege. ”Nu e normal să judecăm un om după faptele comise de un regim! Şi, în plus, la noi în vestiar nu există război!” Dar lumea tot nu acceptă. Unele răni nu se vindecă niciodată.

De la Crucea de Fier la Cavaler al Imperiului
Dar Bert Trautmann îşi vede de treabă. A servit ca paraşutist în Luftwaffe. S-a înrolat voluntar, la 17 ani. ”La vîrsta aia războiul ţi se pare mai mult o aventură”, avea să declare.Trei ani pe Frontul de Est, cinci medalii, una dintre ele - Crucea de Fier.

A primit ordin să atace Anglia. Regimentul său fost decimat. Din 1.000 de suflete au scăpat 90. Toate cazate în lagărul de la Ashton-in-Makerfield. Cînd a venit pacea, a refuzat repatrierea. A început ca portar la St. Helen’s Town. Lucra ca fermier. Prin octombrie a trecut la amatorii lui Manchester City. Într-o lună, la profesionişti. Apoi a început să intre, uşor-uşor, în inimile fanilor. De la pancartele cu ”Nazi” s-a ajuns la cele cu ”Berty – The Citizen”. 545 de meciuri oficiale, 15 ani cap-coadă. Un gît rupt de picioarele unui jucător de la Birmingham, în FA final, cinci vertebre deplasate, fiecare deget de la mîna dreapta fracturat de minimum două ori! Titlul de Cavaler al Imperiului Britanic…

La meciul de retragere, din 64’, a schimbat pase cu Bobby Charlton, Denis Law sau Stanley Matthews.  Zice-se că printre cei 60.000 de spectatori s-ar fi aflat şi David. Şi Martin. Şi mulţi alţi băieţi din cîrciuma de pe ”Maine Road”.

Foto: Peste o fracţiune de secundă, Bert avea să-şi rupă gîtul, dar continua să apere.