August 2010 ↓

O grenadă i-a luat mîna dreaptă, în care ţinea pistolul. N-a plîns mult. A trecut arma în stînga şi a luat ţinta la ochi. Aur la două JO. Takacs Karoly, primul paralimpic medaliat la Olimpiada celor fără dizabilităţi

”Cînd se putea zări deja armata turcă, numitul Miguel de Cervantes se simţea rău şi avea febră, iar numitul căpitan…şi mulţi alţi prieteni i-au spus că dacă e bolnav să se ducă în camera sa de pe galeră…dar numitul Miguel de Cervantes a răspuns că ce s-ar spune despre el, şi că nu asta ar trebui să facă, ci că preferă să moară luptînd pentru Dumnezeu…Şi s-a luptat plin de curaj cu numiţii turci în numita bătălie…Din acea luptă a ieşit rănit de către două săgeţi, în piept şi în mînă, rămînînd ciung…”

Da…Povestioara asta scurtă, despre tatăl lui Don Quijote, ”Ciungul de la Lepanto”, ţi-o istorisea aproape mecanic, dar cu plăcere. ”Adică dacă el a putut, eu de ce nu…?” Stătea pe un pat de spital din Budapesta. Pe tăbliţă scria ”Takacs Karoly, 28 de ani”. Nu mai avea mîna dreaptă. Se afla în exerciţiu cînd o grenadă a explodat…Atît îşi mai aducea aminte. Apoi, miros de cloroform.

N-a avut voie pentru că nu era ofiţer!
Se pregătise asiduu pentru Olimpiada de la Berlin. Venea toată lumea bună a trăgătorilor cu pistolul. Dar vestea aproape că îl doborîse. Era sergent în armata ungară, ori la astfel de competiţii erau acceptaţi numai ofiţerii. Şi cît muncise! Punea mîna dreaptă spre ţintă şi nu se gîndea decît la un stadion plin. N-a fost să fie!

Regula se scosese. Între timp avea voie. Dar cine se mai gîndea la sport?

A venit tragedia. I-au amputat braţul. A stat o lună printre halate albe. Şapte luni de recuperare. Cu mintea la ”Ciungul de la Lepanto” a început să tragă cu…stînga. Nu nimerea, la început, nimic. Braţul îi obosea repede. Nu avea antrenament. Făcuse un fel de cîrjă, la capăt îi pusese un burete. Pe el sprijinea mîna.”Cervantes a scris o capodoperă cu dreapta, eu nu o mai am, aşa că trebuie să mă descurc cu stînga”, glumea. 10 ani s-a pregătit.

Bănuţul de aur
A apărut într-o zi de august, 1948, la Londra. Costum negru, cămaşă albă, gulere mari, răsfrînte. Lîngă el, argentinianul Carlos Diaz Valiente, marele favorit. Au tras. A ieşit campion olimpic. Voinţa uriaşă îi atîrnase de piept un bănuţ de aur.

S-a perfecţionat. În 1950 a primit o proteză. Peste doi ani, din nou titlul olimpic, după o luptă cu Gicuţă Lichiardopol al nostru. La 46 de ani, la Melbourne, a încercat iar. Obosise, purta ochelari, mîna începuse să-i tremure, reumatism. A terminat pe opt. A zis că e cazul să se retragă, să nu se facă de rîs.

A decedat în 1976, la 66 de ani. Pe mormîntul ”Ciungului de la Londra” tronează cercurile olimpice.

Foto: la 51 de ani, la un ”triunghiular” Polonia – Ungaria - Iugoslavia

La JO de iarnă de la Sarajevo, cuplul Torvill – Dean a găsit o soluţie ingenioasă pentru a dribla regulamentul. Urmarea? Nouă de 6.0!!!

Ida Rubenstein, faimoasa balerină rusoaică, stă în faţa lui Maurice Ravel. ”Dragul meu, ştii că tocmai mi-am deschis propria companie. Aş vrea să-mi compui ceva cum n-a mai fost pînă acum. Ceva înălţător, cu care să uimesc lumea…” Asta-i este rugamintea.

Noiembrie, 22. 1928. Opera din Paris. Compozitorul basc e transpirat. Va ieşi bine, nu va ieşi? Sînt 17 minute ce i se par infernale. Apoi…Sala e în picioare, nouă minute de aplauze. ”Bolero”, capodopera sa, are succes total.

Aleg să meargă pe mîna francezului
Prin 1975, Jayne Torvill domina topurile britanice de patinaj la juniori. Dacă ea o făcea la feminin, la masculin rege era recunoscut Christopher Dean. Ca să nu mai piardă vremea, antrenoarea Janet Sawbridge le face cunoştinţă şi îi pune patină lîngă patină, într-o dimineaţă rece, cu temperaturi sub zero grade. Cuceresc primul trofeu în 1976. De atunci, cu doar trei excepţii, aveau să termine pe primul loc de fiecare dată cînd intrau pe gheaţă.

În 1982 pornesc pregătirea pentru Jocurile Olimpice de Iarnă de la Sarajevo. Actorul englez Michael Crawford, prieten de-al lor, vine cu propunerea de a concura pe ”Boleroul” lui Ravel. Bună idee! Comprimă opera bascului şi obţin patru minute şi 28 secunde. Se apucă de treabă…

4 minute
În decembrie ’83, totul e gata, se lucrează la retuşuri. La Sarajevo vor fi peste 1.200 de sportivi, speră la podium. Într-o seară, in buza Craciunului, antrenoarea, Betty Callaway, aruncă bomba: ”Ştiaţi că în regulament scrie clar că avem voie doar patru minute de muzică? Mă rog, plus sau minus zece secunde, dar noi avem patrudouăzecişiopt!!! Ce facem?” Da, chiar aşa, ce fac? Vreme ar mai fi, însă au făcut tranşee prin patinoarele din Nottingham cu ”aranjamentul” ăsta, umblă acum la scheme?

Timpul trece. Şi atunci, Michael, cel de-al patrulea membru al trupei, omul care le-a stat dezinteresat lîngă mantinelă zi şi noapte şi care a citit totul despre patinaj din scoarţă în scoarţă, îi adună la sfat de taină. ”Hai, să nu vă ţin în tensiune” – le zice. ”Scrie clar că trebuie maximum patru minute şi 10 secunde? Scrie! Dar de cînd? De cînd patinatorii pun patinele pe gheaţă! Deci, ce facem noi? Intrăm, salutăm, ne aşezăm în genunchi, punem botul ghetelor jos, nu atingem cu tăişul nimic, apăsăm play la muzică. Ne trebuie 18 secunde, corect? Jayne şi Chris dansează, ajungem la 0.20 şi, atunci, uşor – uşor, începem să ne ridicăm. Intrăm în legalitate? Intrăm!”

Februarie 1984. Cei doi apar pe gheaţă. Clipele trec şi, la final, nouă de 6.0! Lucru nemaintîlnit pînă atunci şi nici de atunci încoace!

Jayne şi Chris. La 25 de ani de la ”ispravă” încă îşi amintesc cum e să iei şase pe linie!

Vreme de 25 de zile, “Quini”, golgeterul Spaniei, a trăit cu ţeava revolverului în dreptul tîmplei, într-o încăpere cît o cutie de chibrit. Au cerut pe capul său cinci milioane, dar a fost eliberat fără a se plăti nimic

“În afară de picioare, avem şi inimă, ce dracu!”. A ţipat atît de tare încît, după primele patru-cinci silabe, o bucăţică de plafon s-a desprins şi a căzut. Vestiarul Barcelonei, 5 martie 1981. Vorbele au venit în engleză, dar Bernd Schuster, mucosul ăsta de doar 21 de ani, a spus-o cu atîta convingere, încît nu mai e nevoie de traducere. “Nu intrăm pe teren cu Atletico, nu vedeţi în ce stare sîntem?”.
Dă roată peste capetele plecate ale colegilor. E şi “Sandu” Alesanco, cel care peste ani avea să definească termenul “profesionist” pentru un antrenor din România. Şi Carrasco, “Lobo” Carrasco, băiatul din finala de la Sevilla. Danezul Simonsen, cu golul de generic de pe Ghencea, pe cînd juca la Vejle. Esteban, viitorul tehnician de trei zile de la Dinamo. Pedraza, căruia Duckadam avea să-i apere un penalty… Dar nu puteau face nimic. Pierdeau cu Atletico, scoteau doar un egal în următoarele patru meciuri şi…adio titlu!

Electricieni din Zaragoza…
Cu patru seri în urmă, fix pe 1 martie, “Quini”, colegul lor, marcase o “dublă” contra celor de la Hercules, 6-0 la nota de plată totală. Venise de la Gijon, pe bani buni, 4,6 milioane de dolari, golgeter de la primul “oaaa”. A plecat acasă, a pus un video să tragă golurile etapei şi a plecat spre aeroport, să-şi aştepte soţia şi cei doi copii, care veneau din Asturia natală. N-a mai ajuns, niciodată, acolo. Doi indivizi i-au pus un pistol la ceafă, l-au băgat într-un “DKW” verde hodorogit şi…

La 12.30, telefonul a sunat la Alesanco. “Ramon, sînt Maria Nieves, soţia lui Enrique Castro. N-a venit la întîlnire, uşa era deschisă, e ceva suspect… Ştii ceva de el?”

De 25 de zile trăia drama vieţii. Avea să se gîndească la sinucidere, în cămăruţa de 2 x 3m în care-l cazaseră răpitorii din Zaragoza. Ştia că prin anii ‘60 marele Di Stefano păţise la fel, dar acolo fusese vorba de politică, de grupuri separatiste, rebele. În plus, eliberaseră “Săgeata” rapid, cu el trecuseră mai bine de trei săptămîni…

602 ore de sechestru
A putut să o îmbrăţişeze pe Lorena, fiica de şase ani, noaptea, pe la 11, pe 25 martie 1981. Era bărbos, obosit, plîngea, dar respira libertate. Ceruseră vreo 5 milioane de dolari pe capul lui, dar cum răpitorii erau novici, fuseseră prinşi repede. “Cea mai neagră zi a fost ultima”, avea să declare.

După 602 ore de sechestru, auzise zgomot de pistoale, văzuse mascaţi, de unde să ştie care sînt băieţii buni şi care cei răi? “Operaţiunea Omega” se încheiase însă cu bine. Revenea pe teren - liga era pierdută - dar, graţie lui, FC Barcelona cucerea Cupa Spaniei.

În ianuarie ‘82 marca golul 3.000 al catalanilor în Primera. În februarie ‘08 trecea cu bine peste un cancer. Driblase, pentru a doua oară, moartea.

În 1979, speranţa fotbalului RDG-ist trecea Zidul. STASI îi lua urma. Patru ani mai tîrziu, deceda în condiţii suspecte, la 27 de primăveri

Şefilor de la FC Kaiserslautern nu le vine să creadă. Cu o zi înainte băiatul din faţa lor le era adversar, acum spune că a fugit de la Dinamo Berlin, că va fi considerat trădător, că cere azil politic şi că vrea să joace pentru echipa vest-germană!!! În cantonament, preţ de două zile, i s-a citit din Marx şi i s-a spus cît de dăunătoare e viaţa în Occident!

Se dezmeticesc cu greu! La doi paşi stă Lutz Eigendorf, cea mai mare speranţă a fotbalului din RDG. 100 de meciuri la trupa de “dincolo de Zid”, titular în naţională, debut cu două goluri. N-are nici 23 de ani, viitorul în faţă. A venit pentru cîteva “amicale”, a păcălit cele două “umbre” aflate, permanent, în urma răsuflării sale, a sărit într-un taxi profitînd de aglomeraţie şi…Asta e tot. N-a fost nimic premeditat.

50 de agenţi pe urmele familiei!
Acasă începe prigoana. Cu tot armamentul din dotare. Erich Mielke, starostele lui Dynamo Berlin, e tartor peste STASI, teroarea est-germană. Nu acceptă o asemenea umilinţă. Trădători au mai fost, dar nu din propria ogradă. 50, da, cincizeci de agenţi sînt puşi pe urmele părinţilor lui Lutz! Soţia, Gabriele, şi micuţa Sandy au rămas acolo, cu şoimi zburînd deasupra lor. Uneori, atît de aproape încît, pentru binele ei, Gabi se… căsătoreşte cu Lothar, agentul!

Lui Lutz îi e greu. UEFA îl suspendă un an. Trece, în fine, la FC Kaiserslautern, dar nu e Lutz cel-cunoscut. Evoluează în 53 de meciuri, punctează de şapte ori, însă e lipsit de strălucire. Îl roade că familia i-a rămas “peste”, nu se regăseşte. E vîndut, contra a 400.000 de mărci, la Eintracht Braunschweig. Pe final de februarie în 1983, nu mai rezistă. Dă un interviu acid în care povesteşte momentele prin care trece, cum e în RDG, ce terorizată-i este familia. Mielke ia foc. Uitase de ceva vreme de trădător, dar acum cenuşa e răscolită. Dă ordinul…

Drogat forţat
Pe 5 martie iese în oraş cu băieţii, ca băieţii. Bea ceva, apoi i se dă ceva. Se zice că droguri. La 23:00 pleacă la volanul unui Alfa Romeo negru. La 23:08, într-o curbă, farurile unui autovehicul îl orbesc. Pierde controlul, intră în copac. Moare pe 7 martie, la doar 27 de ani.

În 1989, regimul cade. Se dă foc arhivelor secrete. Rămîn însă 32 de pagini din dosarul său. La fila 22, rîndul 14, apar, asociate, două cuvinte. “Orbire” şi “Eigendorf”.