March 2010 ↓

A ajutat un atlet de ciocolată, în faţa a 37.000 de nazişti, dîndu-i o palmă lui Hitler. Apoi a plecat pe front, pentru a fi ucis de semenii celui pe care-l sprijinise

Albul
23 de ani, 1.84 m. Blond, ochi de culoarea cerului. German din Leipzig. Arian perfect. Student în Drept. Al treilea la “Europenele” de atletism din ‘34, la groapa cu nisip, cu 7.25. Toate speranţele nemţilor sînt puse în el. Trebuie să demonstreze că rasa albă e superioară!

Negrul
23 de ani, 1.78m. “Cărbune” de Alabama. Al şaptelea din 11 “pui”. De la 14 primăveri lucra prin băcănii, lustruia pantofi sau căra cu cîrca. Deţinător de recorduri mondiale, atît la atletism, cît şi la săritura în lungime. Cu toate acesta, doarme şi mănîncă la “black - only”.

Albul şi negrul
S-au găsit pe “Olimpicul” din Berlin, în 1936. Stadion înţesat de nazişti. Mîini ridicate în aer, în dreptul ochilor. Povestea se cunoaşte: negrul, marele favorit, ratează, la lungime, primele două sărituri; albul, susţinut de public, stabileşte un nou record olimpic; negrul e la pămînt, plînge, ştie că-i trebuie un 7.15 pentru a merge mai departe, spre finală. Atunci are loc incredibilul. Albul, arianul, nazistul student la Drept, se duce spre negrul din Oakville, îl ia de după umeri şi, în engleză, îi dă sfaturi: să nu se grăbească, să calce înaintea pragului cu minimum 10 centimetri, să-şi închidă urechile şi să nu asculte insultele! Nemţii amuţesc. Rasa dominantă ajută sclavii? Negrul merge mai departe şi cucereşte titlul olimpic. Albul vine pe doi…

Negrul şi albul 
Povestea ce nu se cunoaşte… Arianul s-a retras de pe zgură într-un cabinet de avocatură din Hamburg. Cînd s-a pornit a doua mare urgie mondială, a intrat în trupele de elită, ca Obergefreiter. Pe 10 iulie ‘43, în Sicilia, l-au rănit. L-au rănit chiar “fraţii” celui pe care-i ajutase, puşcaşi marini. S-a stins trei zile mai tîrziu…

Dar atletul de abanos nu l-a uitat. În ‘51 a venit în Europa cu Harlem. I-a vizititat familia la Hamburg. În ‘64 s-a întors iar. Apăruseră camerele de luat vederi. S-a pus în faţa lor şi a zis: “Toate medaliile şi toate trofeele cucerite nu valorează cît căldura pe care am simţit-o atunci, în 1936, cînd am fost îmbrăţişat de <Lutz>”

“Lutz” a fost Carl Ludwig “Lutz” Long, celebru atlet german. Pe cel care a vorbit îl chema Jesse Owens…

Albii şi negrii
În 2009, în august, la 73 de ani de atunci, la CM de atletism de la Berlin, organizatorii au avut o idee genială. Au luat imaginea din 1936, un alb / negru, şi au “reeditat-o”. De astă dată, color. În stînga fotografiei a stat Kai Long, fiul arianului. În stînga sa, Marlene Dortch, nepoata americanului cel negru. Ambii au vorbit, preţ de o oră, despre un gest de 10 secunde care durează de peste şapte decenii.

Foto: Marlene şi Kai, urmaşii marilor atleţi de acum 70 de ani. În medalion, fotografia, incredibilă, din 1936.

Opt ani a stat în comă! În toată această perioadă Atletico Madrid nu l-a scos din lot, iar Jose Antonio Samaranch a adunat fonduri pentru ajutorarea sa. S-a stins la doar 33 de ani…

”Papito, ce nedreaptă, e uneori, viaţa asta! Opt ani. Opt ani am stat împreună. Ne-am privit în ochi, te-am strîns de mînă, am respirat acelaşi aer, ţi-am cîntat Mulţi Ani Trăiască, am petrecut Revelioane, Sărbători Pascale, dar…Dar nu ne-am cunoscut, niciodată! 3.000!!! Aproape trei mii de zile am stat inimă lîngă inimă, în camera aceea. A mea, la început, mai micuţă, apoi, din ce în ce mai mare, a ta, conectată la tot felul de aparate…”

”Papito, mama mi-a povestit tot. Pe 8 iulie 1964 ai cazut, secerat, la Montevideo. Erai bucuros că fusesei transferat de la Betis la Atletico, erai cu plăpumarii în turneu, visul tău. Au sunat-o noaptea, să o anunţe…Ceva cerebral. Pe 1 august te-au adus la Madrid, Clinica de la Concepcion. Mama…Mama a fost o zeiţă. Lîngă patul tău mă schimba, lîngă patul tău mă alăpta, lîngă patul tău…Au fost luni, luni întregi, papito, în care nu a dormit!!!..Hm…Ce crud…Am învăţat să merg, copăcel – copăcel, într-o cameră de spital, sprijinit de un pat alb…Acolo am învăţat să vorbesc, acolo mi-a ieşit primul dinţişor…O clipă n-a încetat să creadă în tine. ‘Tati se va face bine! Se va face bine’, aşa îmi zicea!”.

Gento, Iribar şi Collar l-au susţinut

”Apoi, apoi, pe 14 iunie 1967, eram prichindel, am plecat pentru puţin din camera ta. M-a dus pe un teren de fotbal, frumuşel îmbrăcat, era multă, multă lume, toţi aplaudau. M-am speriat, m-au pus să dau cu piciorul într-o minge. Cînd m-am făcut de-o şchioapă, mi-a zis că lîngă mine fuseseră Gento, Collar, Iribar, Samaranch…Doamne, ce oameni! Toţi veniseră pentru tine, Papi, pentru tine! Ca să adune bani, să te opereze, să te faci tu bine!…Ziceau că promiteai mult, că la 1,82 m şi 79 kilograme arătai ca un adevărat atlet, că la 25 de ani aveai viitorul în faţă…”

”Dar tu..Tu ai rămas acolo, în camera 466. Acolo am venit, bucuros, să-ţi spun că am luat prima notă mare, că o fetiţă m-a pupat pe năsuc, că…Mama nu s-a mişcat de acolo. Opt ani! Opt ani ai stat în comă!Te-au vizitat toţi coechipierii, degeaba. Irureta, Garate, Aragones… Mă mîngîiau pe cap, îmi spuneau să fiu tare, apoi plecau..”
”Te-ai stins la şase şi jumătate, într-o joi, pe final de septembrie. Probleme renale. În toată perioada asta ai rămas jucătorul celor de la Club Atletico de Madrid. Nici o secundă nu te-au scos din lot. Ziceau că aşa eşti mereu cu ei şi ei cu tine…”

”Acum…acum ar cam trebui să plec. A, am uitat să-ţi spun, sînt bunic, mă duc să-mi scot nepoţelul în parc! Logic, e de-al lui Atleti…Gata! Stai să mai şterg puţin praful aici, unde scrie MIGUEL MARTINEZ FEBRER, Jugador del Club Atletico de Madrid, 1939 – 1972”…

Primul Război Mondial. Americanul dăduse pacea pe război, italianul schimbase duelul de pe teren cu cel din tranşee. Unul supravieţuia, pentru a povesti lumii. Celălalt, din păcate, nu

Nu-şi vorbeau. Cînd o făceau, după 10 minute îi cam dureau mîinile. Primul scosese întîiul ”oaaa” la Milano, cu limba lui Dante pe masă. Celălalt, american get-beget, ajunsese însă lîngă Dom. Paturile lor erau lipite. Toamna lui 1918, un spital de campanie, la marginea frontului italo – austriac. Fuseseră răniţi.

Îşi ”desenaseră” viaţa de 20 de ori. Ce erau să facă? Unul era operat la picioare, celălalt stătea cu un glonţ în el pentru că medicii nu se prea înghesuiau să-l opereze…

”Macaronar” din Porta Ticineste, avea doar 19 primăveri cînd nişte băieţi, vreo 43, de la Milan Cricket and Football Club, supăraţi că străinilor nu prea li se permitea accesul în echipă, au fugit şi, în fumul restaurantului, au pus bazele noii echipe, cu deschidere către imigranţi.

”Yankeul” nu prea pricepea asta cu ”fotbalul”, dar dădea din cap afirmativ.

La 19 primăveri, lăsase America-cea-fără-de–război şi ajunsese în Europa ca voluntar al Crucii Roşii. Ambulanţier pe o bicicletă, poposise în Parisul devastat de bombe, apoi luase cap-compas frontul italian, trecuse prin Milano şi se oprise în Fossalta di Piave.

Fiecare cu medalia lui!
Mustăciosul cu freză făcută cu pieptenul de os îi tot arăta o medalie. Pe ea scria ”Lo Scudetto”, 24 aprilie 1910. O săruta mereu. Instantaneu, plîngea. Zicea ceva de colegi de-ai lui, din marea echipă. Fusese primul căpitan, fusese primul antrenor, fusese primul team – manager, fusese primul giocatore din ”La Beneamata” care debutase pentru squadra azzurra într-un ”omor”, contra Franţei.

Cel de peste Atlantic mormăia ”Yeah, yeah!”, apoi se apuca şi el să turuie. Îi răspundea ”macaronarului” tot cu o chestie rotundă. Pe ea scria: ”Repvbblica Italiana - Medaglia d’Argento al Valore Militare”. Terminase de împărţit ciocolată şi ţigări în plin front. Austro-ungarii, cu ultimele răsuflări ale imperiului lor, trăseseră cu mortierul. 8 iulie. Cu ambele picioare lovite, cu şrapnele în carne, cărase un italian lovit în cîrcă preţ de doi kilometri ca să-l salveze. Nu ştia cine e, ce hram poartă, nu-i înţelegea strigătele, dar…Cînd l-au decorat, s-au chinuit să-i zică în limba ”lebedei” din Avon că e ”întîiul american rănit în primul război…”

După ce-şi termina discursul, porneau pe ceartă, fiecare pre glasul lui: unul nu pricepea cum trăiesc oamenii fără mingea rotundă, celălalt nu înţelegea cum se poate respira fără a şti ce e aia o ”bază” şi care sînt cei opt de la ”New York Giants”.

”Bumby” era Ernst Hemingway, marele scriitor american, cu ”Adio, arme!”, ”Pentru cine bat clopotele” ori ”Bătrînul şi marea”.

”Il capitano” se numea Virgilio Fosatti. Fusese ”Capul limpede” cu care Internazionale Milano cucerise primul titlu din istorie.

Virgilio Fosatti, “capitanul” primului titlu din istoria lui Inter…

Thomas Alva Edison, ”vrăjitorul din Menlo Park”, a reuşit să tragă pe peliculă în 1894 şase reprize dintr-un meci de box. A fost prima înregistrare oficială a unui eveniment sportiv din istoria omenirii

E cald. Cald rău. Şi praf. Mult praf. O căruţă opreşte în West Orange, New Jersey. Din ea se dă jos cel mai elegant om din lume. E bărbierit, şpilcuit, pus la patru ace. În urma sa vin doi ”aghiotanţi” cu două gentoaie pline. Intră într-o clădire ciudată. ”Clădire”, eufemistic spus. Arată ca un cort ceva mai mare, dat cu smoală pe dinafară. Înăuntru e o căldură insuportabilă. Şi fum, fum de tutun, de-l tai cu drujba. Omul nostru dă noroc cu cel ce pare starostele locului, un tip pe la 50 de ani. Se dezbracă, rămîne doar în nişte chiloţi albi, salută un alt bărbat, care e deja în chiloţi negri…Apoi, se aude glasul ”patriarhului”. ”OK, băieţi, gata? Willy, dă drumul la treabă!”
Play!!! După 10 minute, primele imagini în mişcare din istoria sportului sînt trase!

Ringul din ”Black Maria”

Stop! Haideţi să dăm filmul înapoi.

Căruţa opreşte în West Orange. E 14 iunie 1894. ”Clădirea” seamănă cu un cort de circ. Destul de înaltă, dar nu are decît un geam mare şi vreo două mici, e din carton gudronat. A fost ridicată într-un an şi jumătate, a costat 637,67 de dolari cu totul. Acesta este studioul.

Bărbatul cu cărăuşi de mînuşi de box e Mike Leonard, poreclit ”Beau Brumell al pugilismului”, după numele celui care, pe la 1820, dădea ora exactă în modă în Albion. E boxer vestit. Unul dintre actanţi.

Celălalt, în chiloţi negri, e Jack Cushing, şi el un luptător de ”uşoară” destul de cunoscut. Actantul numărul doi.

”Patriarhul” e Thomas Alva Edison, uriaşul inventator, una dintre cele mai luminate minţi ale omenirii din toate timpurile. Scenarist şi regizor într-unul singur.

”Willy” e William Heise, cameramanul. Apoi, vorba lui Caragiale, dăscălimea, popa şi moflujii. Plus un arbitru. Edison i-a adunat. Ştie că angajaţii au botezat locul ”Black Maria” după numele puşcăriilor mobile ale poliţiei, că ringul de 3 x 4 metri nu e cine ştie ce, că e praf şi fum, dar astea sînt condiţiile. Vrea să filmeze primul meci de box din istorie şi, implicit, să realizeze prima peliculă sportivă din lume.

Bătaia e primitivă, feţele nu se prea disting, dar calitatea e bună pentru un ”live” înregistrat acum 116 ani. Încercase şi în 1891, cu doi angajaţi de-ai lui, însă acum e ceva mai ”profi”.

Sînt 10 reprize, ”Willy” trage doar şase. Thomas e înainte de toate, om de afaceri. Aruncă pe piaţă, contra a 22,50 de dolari, cîte 45,72 metri de filmuleţ. Ca să-l vezi, trebuie să ai kinetoscop, aparatul acela scos din mintea sa precum Atena din capul lui Zeus. Adică încă 78 de dolari…Afacere curată.

”Willy”, Mike, Thomas ori Jack s-au stins. De pîlpîit însă, astăzi mai pîlpîie un kinetoscop bine întreţinut în Biblioteca Congresului American…Cine are intrare pe acolo, poate vedea pe viu 37 de secunde, unicele rămase din prima filmare a unui eveniment sportiv, dintr-o vreme în care torrentele nu existau…

“Black Maria”, studioul improvizat, unde a fost filmat primul meci de box…

Vezi AICI cateva secunde din meci