October 2009 ↓

Cel mai mare alpinist al tuturor timpurilor, Reinhold Messner, îşi doreşte ca trupul să-i fie sfîşiat de zăgani, sus, pe înălţimi. E primul om cu toţi “optmiarii” la bord

Unu…doi…trei…Şiiiii! “Mulţi ani trăiască, mulţi ani trăiască! La mulţiiii aniii!” Luminile se sting brusc, sărbătoritul suflă cu putere în cele două cifre - lumînări: un şase şi un cinci! Întuneric total cîteva fracţiuni, apoi, blitzuri, zeci de blitzuri şi tradiţionala întrebare: “Ce-ţi doreşti?” “Cea mai frumoasă moarte! Să fiu devorat de vulturi, undeva, în Himalaya! Am vazut chestia asta în Tibet şi m-a impresionat profund. Pielea celui decedat este tăiată fîşii-fîşii, apoi păsările vin şi-o ciugulesc…Cadavrul dispare rapid”… Stop! Ce-i asta? O glumă proastă? Un film horror facut de amatori?

Prieten de şase decenii cu piscurile
Pe bărbosul cu părul castaniu-roşcat îl cheamă Reinhold Messner. A ajuns la vîrsta “pensionării”, a dat o masă alături de prieteni, dar şi de presă. Răceala pioletului a aflat-o, întîia dată, la cinci ani, la prima ascensiune. La 13 era deja “veteran”. Mulţi spun despre el că este cel mai mare alpinist al tuturor timpurilor. Şi asta nu numai pentru că Everestul, Nanga Parbatul sau K2-ul îi zic “Nenea” cînd îl vad prin preajmă, fiind primul om cu toţi cei 14 “optmiari” la activ ori pentru că pe “Acoperişul Lumii” a urcat singur, fără oxigen, ci şi pentru că alături de Hermann Buhl e creatorul stilului alpin total. Adică, tată, pe munte nu te duci la petrecere, cu strigături şi sticle de bere la jambiere! Îţi trebuie un echipament ergonomic, minim, cît mai confortabil, uşor, fără alai prin preajmă: şerpaşi, cumetri vitregi de şerpaşi, prietenari, camere foto de un terra, tabere bază…

În 1970, la primul Nanga Parbat, şi-a pierdut fratele, Günther, în timpul coborîrii pe Diamir. Fratele şi şase falange. Degerături. Amputări. Apoi…Apoi s-a specializat pe a demonstra posibilitatea imposibilului. “Nu poţi urca solo la 8.848 metri”, au spus specialiştii. În 1978 a plecat, singurel, de la tabără - bază şi a păpat un biscuite sus, pe Everest. “Fără oxigen suplimentar e imposibil”, au adăugat medicii. În 1980 a tras aer în piept şi doar cu el a culcat Chomolungma la pămînt. “Nu exista dubla-ascensiune. Faci un vîrf, cobori, faci altul”…1984, Gasherbrum I şi II, bifaţi dintr-un singur foc.

Cadoul de “desparţire”
“Nu vreau sa mor, ca un prost, în ascensiune. Chestia asta nu e mîndră de un alpinist. Dar să mă sfîşie vulturii, o, da, asta e ceva măreţ!”, spune astăzi. “M-am cam retras, am îmbatrînit. Deja fiul meu, de 18 ani, mi-o ia înainte la fiecare escaladare.

Pe Păunaş, nepotul lui Moş Dănilă, vulturii lui Galaction îl răpeau şi provocau o tragedie. Cu Messner  e altceva…

Primul e cel mai important jucător din istoria celui mai important club din lume. Al doilea e cel mai important jucător din istoria unui club care nu-l consideră important

Cazul 1. Îngerul

 Sîmbătă 17 octombrie 2009, undeva în Madrid. Cînd intră pe gazon, toată lumea se ridică în picioare şi-l aplaudâ. “Suflul” celor 150.000 de palme este atît de puternic încît, la 300 de metri de stadion, zahărul se amestecă singur în ceaşca de cafea, fără ajutorul linguriţei. De-a stînga sa stă nea Florică Perez, starostele celei mai galonate echipe din Omenire. La dreapta, e Georgică, Georgică Valdano. Acu’ a urcat în birouri, la costum şi cravată, dar, cu un deceniu şi jumătate în urmă, de sub cravaşa sa debutase în Primera, pe vremea cînd încă nu ştia dacă e bine să te razi şi în “răspâr” sau dacă a te bârbieri înseamnâ doar să te dai cu lama de sus în jos.

Cazul 2. Îngerul decâzut

 Sîmbătă 17 octombrie 2009, undeva în Barcelona. E atîta linişte în casă încît îşi aude ticăitul propriului ceas electronic. Nu-şi găseşte locul, nu ştie ce să facă. Brusc, faxul pleacă la drum. Îl extrage, cu lehamite. În stînga, e semnâtura lui Sanchez Llibre, starostele, în dreapta, bleahhh…nici nu vrea să se uite!!! Textul e simplu. “Din cauza evenimentelor petrecute în ultimul timp….bla bla bla…avem rugamintea de a NU ăâ prezenta la meciul cu Tenerife din data de…ora…bla bla bla…pentru a nu inflama, şi mai mult, spiritele. Gracias, cordialmente”….

 Primul e Raul Gonzalez Blanco, cel mai important jucâtor din istoria lui Real Madrid. La meciul cu Valladolid a adunat a 711 prezenţă oficială cu tricoul “albilor” pe el. A primit o statuie, a marcat două goluri, a fost eroul serii. 320 de reuşite şi vreo nouă recorduri “sparte”. A doua zi, de dimineaţă, duminică, s-a prezentat la antrenamentul neobligatoriu doar aşa, ca să nu piardâ mişcarea!

 Al doilea e Raul Tamudo i Montero, cel mai important jucător din istoria lui Espanyol Barcelona. În vară, Pochettino, antrenorul, cu care a fost coleg în vreo sută de meciuri, pe vremea lui Mauricio-jucătorul, i-a luat banderola. Apoi, i-a luat şi postul de titular. Omul termină contractul în iunie aşa că a cerut ca eventuala clauza de reziliere a contractului sâ-i fie coborîtâ, de la 30 de milioane la doar două, pentru a se putea transfera mai uşor în caz că ar exista oferte din Anglia, de la arabi sau de aiurea… Din acel moment, a devenit “persona non grata” “Leul din Santa Coloma” adunase 13 sezoane la “papagali”, 129 de goluri marcate dar degeaba.

 A doua zi împlinea 32 de ani. Halal aniversare! A dat o bere cîtorva prieteni şi…atît! A treia zi, de dimineaţă, s-a prezentat la antrenamente. Doar aşa, cît să afle că va mai prinde tricoul cu alb şi albastru cînd Sisif va urca bolovanul în vîrful pantei şi piatra va rămîne, cuminte, acolo.

Sultan Kosen este, oficial, cel mai înalt om din lume. Cînd au întins metrul şi au văzut că are 2.47 m, antrenorii de baschet de la Galatasaray au zis că l-au prins pe Dumnezeu de mînă. Dar n-a fost, nici pe departe, aşa.

În 2003, la cafeaua de dimineaţă, turcul Cavit Altunay a văzut că la graniţa ţării sale cu Irakul, într-un sătuc uitat, Kiziltepe, trăieşte un tînăr de doar 20 de ani. Pe lîngă el, înalţii locului păreau pitici: măsura 2.42 m! Şi tot creştea! Imediat a lăsat ceşcuţa şi ziarul, şi-a făcut bagajele şi a tulit-o spre “minune”. Pînă a ajuns acolo, băiatul cu prenume predestinat ajunsese la 247 de centimetri!

L-a luat deoparte pe al său tată. Era convins că dăduse peste o mină de aur, aşa că s-a apucat să sape. “Uite ce e, omule! Îl iau cu mine la Istanbul, îl fac mare baschetbalist!” “Da, dar el, săracul, n-a văzut oraşul ăsta mare decît de două ori. De fiecare dată cînd am mers la spital!”, a venit răspunsul. “Lasă, nu-i nimic. Atinge inelul coşului fără să se înalţe pe vîrfuri!”, a continuat Cavit. “Da, dar el, sărmanul, n-a jucat în viaţa lui sportul ăsta!” “Se poate, dar într-un an, la înălţimea lui, nu-mi fac probleme, va umili tot!” “Da, dar el, amărîtul, n-a ţinut, niciodată, în mîini o minge de baschet!”

Merge numai ajutat de cîrje
L-au fotografiat, l-au pus să zîmbească, i-au dat tricou cu Galata! I-au arătat cam ce ar trebui să facă la sportul ăsta nou. Însă lui Sultan nu-i stătea gîndul la bliţuri şi microfoane. Doctorii îi descoperiseră o tumoră în spatele ochilor. Apăsa pe glanda pituitară şi asta îl făcea să crească non-stop. Ar fi vrut să vadă un doctor, pentru că înţelegea că ceva e anormal, din moment ce fraţii lui - patru la număr - aveau dimensiuni “omeneşti”, dar shootingurile nu-i dădeau voie.

Antrenorul trăgea de el, aşa cum pe vremuri samsarii de boxeri făcuseră cu Gogea Mitu, gigantul nostru din Mîrşani. “Nepoate, ai cele mai mari mîini din lume, cele mai late. Cu 27,5 centimetri poţi ţine două mingi, nu una!” Apoi, de uriaş au auzit şi cei de la Cartea Recordurilor. Plimbări pe la Londra, poze cu Tamisa, “live”-uri la Ankara, foto cu politicieni turci…
N-a putut ajunge mare baschetbalist. Nici măcar baschetbalist, fără “mare”. Genunchii îl dor mereu, merge doar ajutat de cîrje. În 2008, l-au operat, i-au oprit creşterea. De şcoală s-a lăsat, lucrează cu jumătate de normă ca fermier, pentru a-şi ajuta familia. Vrea un calculator şi-şi caută marea iubire.

Pozele din 2004, cu panoul de baschet în dreptul cotului, le păstrează, însă, alături de decupajele din ziarele de atunci. Aşa, ca o ironie a sorţii: să ai aproape doi metri şi jumătate şi să nu poţi arunca la panou!!!

Daca simtiti ca puteti, intrati aici !

Pe 14 decembrie 1911, Roald Amundsen atingea, pentru prima dată în istorie, Polul Sud. Tot atunci, “trăgea” şi o fotografie, pentru a demonstra veridicitatea expediţiei. Ea a fost găsită, recent, în Biblioteca Naţională a Australiei

Decembrie 1912. Cu degetele vineţii, Olaf Bjaaland, după ce coboarâ de pe vas în Hobart, Tasmania, “donează” negativele lui JW Beattie, “starostele” locului în materie de fotografie. Acesta n-are timp de “prostioare,” aşa că i le pasează lui Edward Searle, mîna sa dreaptă. Omul le scoate şi le aşează într-un album, “Cărţi poştale”. În 1965, familia îi vinde opera Bibliotecii Naţionale Australiene. În 2009, Harald Lund aude “povestioara”. Se duce la Antipozi, “bărbiereşte” 700.000 de imagni în şapte luni şi descoperă minunea.

Explicaţii. Olaf a fost fotograful oficial al expediţiei condusă de Roald Amundsen. Lund e compatriotul său şi unul dintre biografii “acreditati”. “Minunea” este o fotografie cu patru bărbaţi: prima dovadă a atingerii Polului Sud!

Instantaneu la -57 de grade
Uitati-vă la imagine! Marele explorator nordic e primul din stînga. În faţă, tovaraşii de expediţie, pioşi. 14 decembrie 1911, termometrul arată 57 de grade. Cu minus! În cortul acela vor dormi peste noapte, pe cortul acela au “urcat” stindardul Norvegiei. “Te-am pus, acolo, dragă steag, la Polul Sud, pe ceea ce începînd de azi vom numi platoul Regele Haakon al VII-lea”, spune Amundsen. Olaf scoate capacul aparatului foto, ţine mîna în aer preţ de două secunde şi, gata, poza e făcută!!! Toţi sînt profesionişti, dar el e cel mai tare: schior de meserie, avea să poarte torţa olimpica în 1952, trăind pîna la 88 de primăveri…

Roald intuia, acum un secol, cît va valora această “captură” peste ani, într-o vreme în care nu existau trucaje ori PhotoShop. Cunoaştea că Peary şi Cook s-au “ţigănit” pentru înteietatea atingerii Polului opus. Ştia că Scott este pe urmele sale, că vrea şi el o bucăţică de nemurire. Aşa că-şi ia toate măsurile: face poze, scrie un jurnal - contrasemnat de doi dintre oamenii săi - , măsoara totul de zeci de ori. Cînd teodolitul i se strică, nu disperă, pentru că are un sextant, de rezerva. Face totul ca la carte. Termină treaba, lasă două scrisori - de control, pentru a demonstra că a ajuns acolo, pe “Polheim” (n.r. - “Casa Polului”), cum îi spune el, apoi pleacă în Tasmania.
Aici, Olaf lasă pozele şi…

  …în 2002, cei de la biblioteca din Canberra scanează albumul. “Ştiam că este vorba despre imagini din expediţia de la Polul Sud, dar nu credeam că e unica din lume!”, spun curatorii. Ironie a sorţii - sau nu - pentru a stabili autenticitatea, experţii au comparat imaginea lui Olaf, cu cea a lui Scott, luată peste cinci săptămâni. Erau identice!

Vasco Núñez de Balboa a fost intaiul alpinist “profesionist”. Pe 25 septembrie 1513, devenea primul om din lume care vedea, în aceeaşi clipă, ambele Oceane: Atlanticul şi Pacificul.

“Atunci, hidalgo Núñez  de Balboa, auzind învinuirile de trădare şi rebeliune, nu se mînie, ci privi cu dispreţ. Ridică, semeţ, capul şi spuse doar atît: <<Niciodată nu l-am trădat pe Rege! Niciodată!>>. Degeaba!Peste cîteva momente, capul său se rostogoleşte în Plaza Santa Maria din Acla. Şi, dimpreună cu el, se stinge şi lumina din ochii ce văzuseră, pentru prima dată veniţi din Lumea Veche, cele doua mări albastre: Atlanticul şi Marea Mare din Sud”…

Conquistadorul din ladă
“Hidalgoul ajunsese pe pămînturile noi într-o ladă. Era un aventurier şi, după multe pribegii, se pitulase pe vasul lui don Enciso. Devenise, rapid, stăpînul coloniei. Pe la 1 septembrie 1513 pornise, cu o brigantină şi zece bărci spre capătul de sus al rîului Chucunaque, cum îi ziceau cei de pe aici. Vreo 190 de caballeros, zece băştinaşi şi copoi. Dupa 20 de zile printre hăţisuri, ajunserâm pe teritoriul lui Torecha, mai mare pe acolo. Hidalgo Núñez  de Balboa scoase archebuza şi trase. Spaimă pe indieni cînd văzură flama. Se predara pe loc.

Pe 24 ajunserăm sus, cam vreo 900 de metri peste apă. Hidalgo se trezea de dimineaţă, făcea tumbe, se căţăra prin copaci, doar cu o cîrpă în jurul trunchiului, bea multă apă şi asuda. Avea nişte ghete cu ţepi, suia mai repede decît noi. Pe 25, de dimineaţă, după ce aflase de la călăuze că de pe un vîrf se vede Marea cea Mare, ne-a zis să stăm locului. A urcat doar el. Parcă-l vâd: coiful pe cap, cu pene, barba aranjată, apărătorile pe el. Steagul în mîna stîngă, spada pe dreapta. Dacă făceam linişte, îi auzeam inima bătîndu-i în piept. Cînd a ajuns în vîrf, a spus doar <<Ay, mi Dios!>>, s-a pus în genunchi, a înfipt steagul şi a făcut semnul crucii. Era primul om din Lumea noastră care vedea, pe o parte Marea Atlanticului, pe cealaltă, Marea Mare de Sud (n.r.-viitorul Pacific). Două întinderi de apă, doi ochi fericiţi. Cei mai fericiţi de pe pămînt! Pater Andres de Vara, însoţitorul expediţiei, a intonat un Te Deum laudamus, apoi, toate glasurile soldaţilor, ale aventurierilor, ale indienilor, ale bandiţilor s-au unit într-o singur cor.

S-a tăiat un copac şi pe el, cu săbiile, am crestat semnul crucii şi iniţialele stăpînului nostru, Regele…

Dar invidia fuse mare. Hidalgo Pizzaro, tovarăşul său de arme, l-a arestat, la porunca guvernatorului Pedrarias, furioşi că nu au fost lăsaţi să facă ei măreaţa descoperire. Iar în ianuarie 1519, totul se sfîrşi. Şi eu, scribul Antonio de Valverde, v-am istorisit această poveste, ca unul care a trăit-o”…