August 2009 ↓

Eunice Kennedy Shriver a fost pentru mişcarea paralimpică exact ceea ce a reprezentat baronul francez pentru Jocurile Olimpice moderne: TOTUL!

La 23 de ani, Rosemary, sora, a suferit o lobotomie. A rămas paralizată pe viaţă. În 1944, J.P., fratele, adunase 25 de zboruri şi se putea lăsa la vatră. S-a oferit, însă, voluntar la “Operaţiunea Afrodita” şi avionul său a fost doborît. Kathleen, cealaltă soră, s-a căsătorit cu William J. Robert. Ambii au decedat, în 1948: accident de avion. J.F., fratele, cel de-al 35-lea preşedinte al SUA, a fost ucis de Lee Harvey Oswald, pe 22 noiembrie 1963. Cinci ani au trecut pînă cînd celalălt frate, R.F., a fost asasinat de palestiniano-americanul Sirhan Sirhan, în iunie 1968. Patricia, Pat, altă soră, i s-a stins de pneumonie. Jacqueline, cumnata, a plecat la Ceruri la 65 de ani, după o viaţă zbuciumată, curmata de un cancer. Şi-a înmormîntat trei dintre nepoţi: unul de o zi, altul de două zile, celălalt de 39 de ani. Cît să poată rezista o inimă de om?

Numele “Kennedy” i-a dat putere
Eunice Kennedy a reprezentat pentru persoanele cu dizabilităţi, dar cu aptitudini sportive, ceea ce Pierre, baronul de Coubertin, a fost pentru mişcarea olimpică: iniţiatoarea, continuatoarea şi sufletul. După cel de-a doua mare conflagratie a omenirii, a început să se intereseze ce şi cum. A aflat că în ‘48 un medic londonez adunase, la sport, nişte veterani britanici, lucru continuat, apoi, în 1952. În 1957, din banii ei, pusese bazele unei fundaţii pentru cei cu probleme. În 1960, la Olimpiada de la Roma, totul părea pregătit. E greu de înţeles cum o persoană care nu a suferit, în viaţa ei, de nimic, a putut lupta, zi şi noapte, pentru a aduna 400 de sportivi cu dizabilităţi din 23 de ţări. În ‘68 a fost ceva mai dificil, pentru că Mexicul n-a putut găzdui Jocurile, aşa că s-a ajuns în Israel. 750 de atleţi şi 29 de steaguri înălţate!Tot în acel an a tăiat panglica, la Chicago, la primele Jocuri Internaţionale de Vară pentru persoanele cu dizabilităţi, cu 1.000 de participanţi. Peste puţin timp, organizaţia non profit creată avea 3.000.000 de oameni. “Fizic, uneori, am simţit că nu mai am forţă, dar, mental, nu am cedat niciodată”, declara, la 80 de ani. Mulţi afirmă că a avut toată viaţa grijă de sora ei, Rosemary, şi că numele de Kennedy i-a dat putere să realizeze tot ceea ce şi-a propus. 

A avut 19 nepoţi!
Şi-a iubit enorm familia. Pe una dintre fiice, Maria, a dat-o după feciorul acela bine făcut, Mister Olympia, Arnold Schwarzenegger. Împreună cu soţul Robert au avut cinci copii şi, de la ei, 19 nepoţi. O femeie plină de viaţa. Pe 11 august s-a stins. Pe 25 a venit lîngă ea fratele, E.M. “Ted” Kennedy. Doar Jean, unicul supravieţuitor al marii familii, a rămas, la 80 de ani, să ducă, mai departe, numele!

Cu ei, cu “teneşii de Drăgăşani” ne-am născut, cu ei am crescut. Cu ei am învăţat să batem mingea, cu ei am debutat la “Frunza”. Cu ei am spart bariera la “Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, cu ei am dansat pe Michael.
Auzeam zornăit de chei. Mă uitam la ceas şi ştiam. “E tata!” Deschidea uşa, trageam aer în piept şi, pîna sa lase servieta pe podea, lansam arhicunoscutul: ” Ce mi-ai adus bun?” Din trei în trei luni, spuneam, în gînd: “Dă Doamne să fie, dă Doamne să fie…!”, apoi, aşteptam. Şi, daaaaa, Cel de Sus îmi asculta ruga!!! Începea sa miroasă a cauciuc, apoi albastrul apărea la iveală! În acel moment, simţeam că pot zbura, îmi era frică să nu-mi sară inima din piept!

“Să moară Bibi, ce tare e!”
Ştiam ce urma. Erai “regele” blocului pentru o zi. Toţi ochii te urmăreau, aşa cum şi tu făcusesi de fiecare data cînd strigasesi: “Stop, te-ai înnoit!” Nu era nimic schimbat, acelaşi design, aceleaşi şireturi. Practic, toţi o apă şi un pămînt. Dar dacă îi asortai cu o pereche de jambiere cu elastic pe sub talpă şi aveai scris, pe spate, cu pixul, pe un tricou alb, “7″, lumea era a ta. Asta, la fotbal. La “Frunza”, puneai, cu ei, cele mai şmechere frîne din parcare. La “Ţară, ţară, vrem ostaşi!”, demarai mai ceva ca Ben Johnson. La “Săgeţica” le-o luai cu mult înaintea celorlalţi din echipă. Erau bucuria acelor vremuri. Era timpul pentru: “Să moară Bibi, ce tare e!”

Concurenţa marilor firme
Acum cîteva zile, domnii FINCA au decedat. De ceva vreme nu le mai mergea bine. Nimeni nu mai investea în ei, nimeni nu dorea să-i readucă în picioarele noastre. Apăruseră “Cocoşul Sportiv”, jaguarul ăla negru, crosa sau virgula ori urmaşii-urmaşilor creaţi de nenea Adiţă Dassler. Cei de prin partea locului au încercat să-i resusciteze. Degeaba. Profitul devenea din ce în ce mai mic, iar din sutele de mîini ce trebăluiau să le dea viaţă cu ani în urmă, în 2007 mai rămăseseră doar şase! Grabnic au zis sa scoată la mezat locul. “Aici se va construi un parc comercial!”, a venit soluţia. Au chemat un executor, l-au plătit să “ucidă” cu sînge rece, şi fabrica de la Drâgâşani, probabil producătoarea celor mai faimoşi teneşi-gumari din istoria omenirii, nu mai există. În 1970, cînd “Carlsberg” a cumpărat “Tuborg”, a descoperit ruinele unei fabrici construite, pe la 1880, de fondatorul Carl Frederik Tietgen. “O radem şi facem ceva frumos aici!” şi-au frecat, bucuroşi, mîinile constructorii. “Nu mişcaţi nimic, se conservă totul! Asta e istorie, cu ea rămînem!”, au spus noi proprietari.

Întîmplator sau nu, domnii FINCA au murit chiar în ziua în care s-a stins Florin Bogardo. Ştiu, e forţată alăturarea, dar o mare parte din copilăria noastră a plecat odată cu ei!

Îl îmbraci în 25 de minute, dar nu e echipament de hochei. Are cîteva sute de grame, dar “cîntâreşte” kilograme de aur. Costă 370 de euro, dar nu mai dă randanment după patru - cinci utilizâri. Cu toate acestea, “Jaked” a revoluţionat lumea nataţiei

Primăvara lui 2007. Francesco Fabbrica, industriaş italian care “bate” în 50 de ani, e în tribunele bazinului de la Vigevano. Puştii lui, Giacomo şi Edoardo, înoată. Ştie că pot mai mult, dar nu-i ajută “echipamentul”. Atunci îi vine ideea.

A doua zi, de dimineaţă bate în poarta Universităţii din Pisa. Se apucă de calcule, fac sute de probe. “Înotătorii de astăzi poartă costume cu 50 la sută material textil. Nu pot face unul sută la sută alunecos?”, se întreabă.

12 mărimi, fără cusături, fără îmbinări cusături
Se gîndeşte la poliuretan, polimer plastic cu multe întrebuinţări. “Gata! Asta e soluţia!”. Unii rîd. “Puiule, pe piaţă sînt giganţi, cu 50 de ani de căutări şi tu apari cu materiale folosite la automobile?” Federaţia Italiană de Nataţie aude de proiect. Fabbrica îşi cheamă “rechinii” din casă. Din acronimul numelor lor iese “Jaked”. După aproape un an şi jumătate de probe se ajunge la Beijing. “Partener tehnic oficial!” E ceva, pentru o fabrică de care nu auzise nimeni cu 10 luni în urmă. Două medalii şi un nou record mondial pentru delgaţia “macaronarilor”. Se trece graniţa. Frederik Bousquet rupe cronometrul la “naţionalele” Franţei, de la Montpellier: 20,94 la 50 metri liber. În Spania, “regele” Aschwin Wideboer, fără “Jaked”, termină pe locul patru. Înaintea lui, trei băieţi cu “armură” din poliuretan, care, înainte, nici măcar nu-i vedeau umbra în apă. E momentul în care Mapamondul începe să cerceteze noul produs. 12 mărimi, fără îmbinări, fără “cusături”. Se îmbracă în 25 de minute şi se mulează perfect pe înotător. Merge folosit de 20 de ori, dar după patru - cinci utilizări nu mai dă acelaşi randament. Dacă eşti “bazat”, cu 370 de euro faci rost de un record mondial.

Progres tehnologic sau Inchiziţie?
Marii producâtori nu văd, însă, cu ochi buni “minunea”. “Speedo” sau “Arena” nu pot sta “pe uscat”. Se pierd milioane, se duc pe apa sîmbetei contractele cu Phelps. Adună Marii Inchizitori. Se uită pe sub sprîncenele groase, şi, în miros de lumînâri, decid: “Sînt ilegale, din ianuarie 2010 să nu le mai vedem prin bazine!”

Dar Fabbrica nu se teme. Are, ca argumente, 19 noi recorduri mondiale şi nouă medalii de aur. “Dacă nu se acceptâ progresul tehnologic, nu-i nicio problemâ, schimbăm sportul”, spune el. Cea mai bună probâ: 400 de unitâţi vîndute zilnic, fără investiţii prea mari în marketing sau publicitate! Şi, în plus, ce înotător nu-şi doreşte o medalie de aur?

A fost cel mai “cool” atlet, într-o vreme în care nici nu ştiam cum se scrie acest cuvînt. Alerga desculţ, conducea un VW alb şi făcea şedinţe de stretching dupa o cursă de maraton. Etiopienii lui cei dragi l-au ucis cu pietre!

1960, undeva în Etiopia. Un meci de fotbal. Wami Biratu, legenda de la 5.000 şi 10.000 de metri, calcă greşit şi-şi fracturează glezna. Puţin timp pînă la JO de la Roma. Antrenorii se decid repede. Bikila intră în lot. Aşa începe legenda.

Născut de…Marathon!
Ce-i puteau prezice ursitoarele dacă scosese primul “oaaaa” pe 7 august 1932, chiar în ziua maratonului olimpic de la Los Angeles? S-a înrolat în trupele imperiale, ca gardă de corp, apoi, cînd lotul etiopian de atletism prindea contur, a fost cooptat. A ajuns în Cetatea Eternă. Niskanen, descoperitorul, mentorul şi antrenorul său l-a luat la o discuţie privată. Îi cunoştea calităţile, dar îi era greu să motiveze, în 30 de zile, o fostă rezervă pentru a cuceri titlul olimpic, mai ales că nu existau pantofi pentru el!!! Atunci s-a decis să alerge desculţ! “Bikila, nu trebuie decît să reţii un număr: 26. Atît! Dacă e în faţă, trebuie să-l întreci. Dacâ e lîngă, trebuie să-ţi faci loc, cu coatele. Dacă e după, trebuie sâ păstrezi distanţa! Atît: douăzecişişase!”

Şi a pornit. “26″ era Rhadi Ben Abdesselam, marocanul cu cele mai mari şanse. Din motive necunoscute, primise numărul 185. Dar etiopianul nu ştia. La 10 km, l-a căutat. N-a văzut nici un 26. “Poate o fi in faţă!”, şi-a zis. La 20, la fel. Lîngă el era un 185 şi deja creaserâ o “breşă”. La 30 s-a îngrijorat, aşa că a început să tragă şi mai tare. Cu 500 de metri înainte de finis, cu “185″ lîngă el, a apăsat pedala. A cîştigat maratonul cu 26 de secunde avans. Primul atlet african cu medalie olimpică de aur la gît! DESCULŢ!

Eroul paraplegic
S-a întors în Etiopia, ca un erou. Fără să înţeleagă politica, a fost implicat într-o lovitură de stat şi condamnat la spînzurătoare. A scapat, s-a dus la Tokio şi a revenit, de acolo, cu o nouă medalie. Război civil, lupte de stradă. În 1969, conducea un VW Beetle, alb, spre casă. Pe stradă, combatanţii aruncau cu pietre. A încercat să-i ocolească, dar a intrat în zid. Nu şi-a mai simţit picioarele. Ce ironie a sorţii!!! Nu mai avea “motoarele” ce-l propulsaseră numărul unu în proba-probelor.

N-a abandonat. A trecut în scaunul cu rotile şi a participat la Jocurile Paralimpice. Pe 23 octombrie 1973, se stingea. Complicaţiile accidentului îl duceau spre o hemoragie cerebralâ. 75.000 de oameni la funeralii, în frunte cu Împăratul. Dar, parcă, mai conta ceva ??? El îl iubise atît de mult, iar ei îşi bâtuseră joc de el.

Bristol a fost dragostea lui preţ de 100 de ani. Probabil, cea mai lunga şi mai frumoasa idila din istoria omenirii. Doar moartea i-a putut desparţi

S-au născut cam în acelaşi timp. El în 1897, la Combe Down, în Somerset, ea, peste un an, la Bristol. Prima dată i-a fost alături pe la 11 ani, la Londra, pe stadionul “Crystal Palace”, dar Manchester a învins-o în finala FA Cup. Fusese dus de către tatăl său în Capitală, păstra şi acum o hîrtie mică, îngălbenită.Un decupaj din presa acelor vremuri.

Ea a căzut, rău, în 1911, dar lui nu-i prea mai stătea capul la poveşti de dragoste. Primul Război Mondial bătea la uşă. A auzit doar că în anii ‘30 şi-a pierdut, şi mai tare, echilibrul…A regăsit-o după ce şi a doua mare conflagraţie a omenirii a luat sfîrşit. Prin ‘49, “tatăl” ei, preşedintele Harry Dolman, l-a chemat pe “Ashton Gate”, grădina ei cu 19.500 de locuri, pentru a-i arăta instalaţia de nocturnă. În 1976 şi-a revenit complet. El tot o iubea, dar era deja bunic. Falimentul din ‘80, revenirea, cîntecul celor de la “The Wurzels”, devenit imnul lor, apoi perioadele bune alternate cu cele rele. Sau invers. I-a iubit toţi copiii. Şi au fost mulţi. De doi i-a plâcut, însă, cel mai tare. De Andy Cole şi de Scott Murray.

S-a luptat cu Hitler în tranşee!
Ea se numeşte Bristol City FC. El se numea Henry John “Harry” Patch. Ea continuă să trăiască. El a decedat pe 25 iulie. Ea e o echipă de fotbal, “istorică”, din Anglia. El a fost ultimul supravieţuitor britanic care a luptat, direct, în tranşeele primului râzboi mondial.

Cînd l-au anunţat că Henry Allingham şi Fernand Goux, alţi doi “centenari”, nu mai sunt, nu a ştiu cum să reacţioneze. Erau bătrîni, dar el, cum era? Luptaseră, baionetă lîngă baionetă, la Passchendaele, în Belgia, într-una dintre cele mai crude bătălii din acei cruzi ani. De cealaltă parte a baricadelor se afla Adolf Hitler. N-a vrut să vorbeasca despre faptele sale pînă în 1998, cînd cei de la BBC l-au convins că un erou ca el nu-şi poate ascunde vorbele. Dar, mai ales, amintirile.

111 ani şi 38 de zile. “Last Tommy Boy”. Cel mai bătrîn om din Europa, al treilea din lume, în primii 70 din toate timpurile. A traversat trei secole, a avut şase regi sau regine, a “schimbat” 20 de PM, 20 de preşedinţi ai SUA. A auzit, de 10 ori, “Habemus papa!”, a primit opt medalii pentru meritele sale, a fost decorat de Regele Belgiei sau de preşedintele Franţei. A combătut alături de indieni, de soldaţi din Africa de Sud sau de cei din Noua Zeelandă.

Ar fi vrut, asemenea capodoperei “Jurnalul”, să se stinga împreună. Dar e bucuros şi aşa. De acolo, de sus, a văzut cum  la meciul cu Yeovil Town fanii lui Bristol i-au păstrat un moment de reculegere, după care i-au scandat numele…

Harry - “Last Tommy Boy” - eroul unei natiuni

Foto: PA