July 2009 ↓

În 1879, englezii treceau deja în nomenclatorul de meserii profesiunea de fotbalist. Peste 130 de ani, în România, locul e gol!!! Ar fi trebuit să se afle între ocupaţia băieţilor de la combinatele siderurgice şi cea a urmaşilor acarului Păun. Dar nu se află!

Vara anului 2000. O dată, de două ori, de trei ori! Ciocanul cade şi specialistul casei de licitaţi “Cristie’s” anunţă, sec: “Obiect adjudecat de domnul cu cartonaşul numărul 53 pentru 6.000 de pounds!” Privirile se întorc spre misteriosul gentleman cu papion care nu doreşte să-şi decline identitatea. Face, scurt, o reverenţă şi iese din sală în murmurele asistenţei. A luat medalia!

Tăietorul în piatră
1879. Băiatul cu mustăcioară tradiţională pentru acele vremuri a împlinit 22 de ani. A jucat fotbal la Patrick Thistle şi Glasgow Rangers, iar acum englezii au pus ochii pe el. Ajunge în Lancashire, la Darwen, o echipă mică, dar istorică. Patronul îl cheamă la el. “Fergie boy, uite cum stă treaba. Tu de meserie eşti pietrar, cioplitor. La noi, pe aici, stîncile sînt mai dure, e greu să le dobori cu dalta. Eşti băiat deştept şi pricepi repede, aşa am înţeles. Te vom plăti ca să joci fotbal. Pentru început, îţi dăm trei pounds pentru fiecare meci! E ok, Fergie boy?”. Suter nu ştie ce să zică. E luat prin surprindere. Adică va fi un fel de jucător profesionist? Adică va trăi numai din soccer? Adică atunci cînd lumea îl va întreba ce meserie are, va spune că e fotbalist? Atît?

Primul pe la casierie

Treaba rămîne bătută în cuie. Trei lire sterline meci de meci. Joacă bine. Din ce în ce mai bine. Ajunge la Blackburn. Aici i se propun 500 £ pe sezon, o sumă incredibilă pentru acea vreme. Încep zvonurile, lumea ia foc, în Anglia campionatul este încă la nivel de amatorism, clubul neagă, dar Fergie recunoaşte, voalat: “De fiecare dată cînd dădeam nas în nas cu trezorierul îl întrebam despre sănătate. Sănătatea mea!”

Cucereşte Cupe cu Blackburn, primeşte medalii, iar una dintre acestea, cea din 1885, ajunge în buzunarul domnului cu papion. Bucuros că are un talisman de la Fergie Suter, primul fotbalist profesionist din istoria acestui sport!

În 1879, cînd ei treceau la profesionism, noi inauguram Fabrica de Chibrituri de pe Dealul Filaretului, cu 300.000 beţe pe zi, ne minunam de numerele de echilibristică pe velociped de la Circul “Sidoli” şi organizam, pe gheaţa Cişmigiului, primul concurs de patinaj artistic. Nici după 130 de ani în nomenclatorul meseriilor nu se regăseşte cea de “fotbalist”. Nu ştim dacă asta spune multe sau puţine. Cert e că locul dintre “formator ţevi prin sudare” şi “frînar, acar şi agent de manevră” e gol…

Fergie, randul de sus, de la stanga la dreapta pozitia numarul cinci, primul salariat-fotbalist, in trupa lui Blackburn Rovers de acum 125 de ani

Foto: Enciclopedia Fotbalului Britanic

Ion Alecsandrescu a fost totul: pifan, senior, rezervă, titular, golgeter, “vice”, preşedinte, contabil, scouter, consilier tehnic, secretar general. Cînd a plecat, a luat cu el o mare parte din fotbal.

A fost începător. Cînd a intrat în vestiar, pentru prima dată, la 22 de primăveri, s-a rezemat de pereţi să nu cadâ jos, de emoţie. Lîngă el stâtea “Ţop” Voinescu, de vorbit le vorbea “Piţi” Apolzan, fraţii “Zavoda” se legau la şireturi, iar Bone se dădea cu ap pe chelie, cum făcea de fiecare dată.

CCA, anii ‘50.
A devenit titular. L-au rodat la C.A. Cîmpulung Moldovenesc, un sezon, apoi, cînd a revenit, în ‘53, s-a apucat serios de treabă alâturi de starurile de atunci: “Totoşu” Onisie, Tătaru Întîiul ori Petschovschi. A marcat şase goluri. A ajuns golgeter. În ‘56, cînd Elvis intra pentru prima dată în topuri cu “Heartbreak Hotel”, rupea de 18 ori plasele în 22 de meciuri, adică 0,81 reuşite în fiecare întîlnire. Trei echipe făceau mai bine cunoştinţă cu el, primind 12 “bobiţe”, ca să-l ţină minte.

A trecut la birou. S-a retras, după ce toată viaţa de “profesionist” a petrecut-o la CCA. 93 de goluri în 197 de partide, într-o vreme în care nămolul de pe stadioane ajungea şi la 11 centimetri. Cînd a spus “La revedere!” lîngă el stătea Imi Ienei, de vorbit le vorbea “Crăcănel” Constantin, Hălmăgeanu se lega la şireturi, iar Raksi se dădea cu briantină, cum făcea de fiecare dată

Viaţă de sfinx
A devenit secretar general FRF, a fondat primele 12 centre de copii şi juniori din ţară, apoi “Luceafârul”, a ajutat la calificarea de la JO Tokio şi la cea de la Mundialul Aztec. S-a transformat în contabil. A revenit, în ‘82, pe “Ghencea”.  “Vice” şi, apoi, preşedinte plin. A început să facă rost de bani. S-a dus cu cerşitul la Ion Aurel, la ministrul Olteanu. A organizat spectacole cu “casa închisă” cu Puiu Calinescu ori Jean Constantin, Stela şi Arşinel. A luat de colo şi a pus aici. A luat de aici şi a pus colo. S-a descurcat cum a putut.

S-a înscăunat primul adevărat descoperitor de talente. Azi îi spune scouter şi se uită la DVD-uri. Atunci raza laser îi erau doar ochii “formataţi” după jucâtori în urma sutelor de meciuri văzute. “Ăla vine acolo, de ăsta avem nevoie în apărare, ăsta e plombă în atac”. A construit marea echipă, a dus-o în finala Cupei Campionilor Europeni, a luat trofeul de urechi, a făcut rost de cinci titluri consecutiv. În ultimii ani, supărat pe ceea ce se petrece, s-a retras. A trecut la LPF, a revenit la Steaua, dar doar consilier. Nu mai erau vremurile pe care el le ştia şi nu se chinuia să le înţeleagâ.

Pe 17 iulie, Ion Alecsandrescu ar fi împlinit 81 de ani. La meciul cu Gencler, fanii Stelei au afişat un banner cu “La Judecata de Apoi, Sfinxul va intra în voi!”. Semn că unii nu l-au uitat. De fapt, nu prea ai cum să faci aşa ceva. Vorba lui Zahi Hawass, “Întotdeauna trebuie să avem grijă de Sfinx!”. Pentru ca a fost unic.

“Sfinxul”, la un meci contra Greciei, pe “23 August”, cu 80.000 de suflete in tribune

Foto: Arhiva GSP

După ce a cucerit “bronzul” la dresaj, la JO de la Moscova, Dumitru Velicu a fost întrebat de comunişti ce favoruri doreşte. A răspuns: “Pe epoleţii mei să fie trecută arma cavalerie, desfiinţată în urma cu 30 de ani!”

Îşi înghiţise nodul din gît, salutase milităreşte şi acum aştepta. Nu-i era teamă, nu avea emoţii, dar în faţa lui se aflau mai marii Armatei Române, aşa că…”Tovarăşe colonel Dumitru Velicu, conducerea Ministerului te felicită pentru rezultatele extraordinare obţinute la Moscova. Chiar şi tovarăşii comunişti din URSS ne-au trimis telegrame de mulţumire pentru modul în care ai reprezentat scumpa noastră patrie, Republica Socialistă România. N-am vrea să ne înţelegi greşit, dar reprezentanţii PCUS ne-au sugerat să-ţi acordăm ceva favoruri. Cam ce-ai dori?”

Hait! Ce e asta? Nu ştia ce să creadă! E cumva vreo capcană? Vor să vadă ce lucruri imperialiste îi trec prin cap apoi să aibă “grijă” de el? Ce tip de glumă? Dar oamenii erau prea serioşi. Atunci, a tras aer în piept şi a spus totul, dintr-o suflare. “Tovarăşi, doresc ca din acest moment pe epoleţii mei să fie trecută arma cavalerie! Atît!” Apoi, a murmurat, doar pentru el: “Decebal”…Cu trei decenii în urmă, “tovarăşii” suspendaseră o tradiţie veche de fix 100 de ani!!!

Blajinul cu disciplină de fier
Se născuse la Rîmnicu Vîlcea, cu 50 de ani înainte. Citise tot ce se putea citi, la acea vreme, despre cai şi cavalerie. Ştia de prinţul Stirbey şi Şcoala sa de specialitate, de la 1847. Cunoştea că ea avea, la 1900, 2337 de cursanţi şi se mîndrea cu faptul că era sora mai mică a celebrului stabiliment de la Saumur, din Franţa. Îţi vorbea, liber, despre faimoasa şarjă de la Robăneşti, din timpul Primului Război Mondial, cînd cavaleria a atacat cu baioneta scoasă şi doar 18 soldaţi s-au mai întors. Iubea caii, erau viaţa lui. Îi iubea cu toată natura sa blîndă, blajină. Îi iubea şi cu formaţia de ofiţer. Ştia că trebuie să le dea zahăr, că trebuie să-i certe, că trebuie să le mîngîie grumazul, că trebuie să-şi lipească, uneori, capul de gîturile lor. Că la concursuri nu e singur, sînt doi. Şi că nu depinde numai de el dacă obstacolul e trecut sau nu. Cu armăsarul Decebal, la Moscova, îi uimise pe mulţi. Atît de mult, încît “tătucii” trimiseseră depeşe la Bucureşti cu mesajul: “Aveţi grijă de el!”. La propriu…

Ar fi putut cere, totuşi, ceva. Ceva, cît de mic. O mărire de salariu, o pensioară liniştită, un postuleţ mai bun pentru o verişoară de a sa. Dar a renunţat la toate acestea.
Povestea spune că ani buni după aceea, pe holurile Clubului Sportiv al Armatei Steaua, trecea un ofiţer, chipeş, cu mustăcioară tuşinată, încins cu centură, drept, cu nişte epoleţi strălucitori, cu arma “Cavalerie” trecută pe ei.

S-a stins în 1997, dar unii jură că şi astăzi parcă i se mai aud paşii!

Există în România şi altfel de oameni. Unii dau cu bîta, dar nu ca să spargă capetele semenilor
“Cîinii” urcă scaunele pe mese la “Bamboo”, rugbiştii şi-au tatuat pe braţ “Moarte gruzinilor!”, iar la capătul lui 41 se ajunge doar dacă eşti de acord cu un salariu mic. Departe, foarte departe de această lume dezlănţuită există, însă, şi Sportivi!

De-abia le dăduseră tuleiele cînd au pus mîna pe bîte, la mijlocul anilor ’90. Cei de vîrsta lor plecau cu astfel de arme prin discoteci, să se dea smardoi. Ei o luau în direcţia opusă, pe un teren de sport. Unui profesor, Nelu Gavrilă Braicu, îi venise ideea cu Federaţia Română de Baseball şi Softball. Ceeee? Atunci se dansa pe Michael, se făceau averi din suc la dozatorul TEC şi se mergea după blugi peste Bosfor, iar ei făceau performanţe la nivel naţional cu baseball-ul??? Bună poanta…

Un deceniu. Ba chiar un deceniu şi jumătate. Atît a trecut de atunci. Puştii au devenit oameni în toată firea. Dar, brusc, într-o zi de februarie, inima coach-ului s-a încăpăţînat să mai bată. Ce urma? Simplu! Dezorganizare, haos, lipsa de antrenamente, fuga sponsorilor, faliment, destrămare. Dar copiii din ’90 – să-i numim Bogdan, Ciprian, Andrei ori Silviu -, s-au hotărît, asemenea reclamei, să meargă mai departe. Au scris, cu markerul pe peretele vestiarului vorbele marelui Hannibal: Dacă nu voi găsi drumul, atunci îl voi construi! Şi…la drum!

Cum e să te încurajezi singur?
Au închis uşa vestiarului, ca uriaşul Piţi Apolzan la CCA, şi nu au ieşit de acolo pînă nu au stabilit ce şi cum: cine e antrenorul neoficial, cine ia echipamentul acasă, să-l spele, cine e managerul, de unde aduc banii, cine o face pe administratorul, cine completează foaia de joc. Şi au ajuns la Roman, în judeţul Neamţ, la Cupa României. Au dat peste Dinamo, favorita numărul 1, care i-a călcat în picioare în primul joc. Dar n-au disperat. Se încurajau singuri, mai răbufneau la deciziile arbitrilor, erau debusolaţi. Ai nimănui! Însă jocul a început să se lege. Au cîştigat, au învins trupa din Alexandria, campioana, cea mai mare surpriză din ultimii ani. Finalmente, locul doi, un pas uriaş. S-au bucurat rezervat, ca o echipă mare. S-au închis din nou în vestiar. Cine ia echipamentul să-l spele, cînd au următorul antrenament, ce cotizaţii trebuie să mai dea. Apoi… Apoi s-au suit fiecare în maşinile aduse de acasă, că doar o echipa de baseball, din România, nu poate avea autocar şi…asta e tot!

Din “Bamboo”, “Cuando” sau “Gaia”, lucrurile se văd altfel…

“Royals IGB Suceava” îi spune echipei. Nu e mediatizată, ziarele nu se deschid cu echipierii ei, dar păstrează iniţialele profesorului care a dat viaţă trupei.
Aşa e cînd sportul e practicat de sportivi şi nu de prieteni de sportivi!