June 2009 ↓

În 1920, Nikolai Starostin, viitorul fondator al lui Spartak Moscova, i-a dat, de două ori mingea printre picioare lui Beria. Cînd gruzinul a ajuns staroste la NKVD, l-a trimis, 10 ani, în Siberia!!!

În ‘20, cînd tatăl le-a plecat la Ceruri, i-a privit în ochi şi nu le-a dat voie să plîngă. El avea 18 ani, Alexei 16, Andrei, 12, iar, Petr, mezinul, doar 10. Le-a spus că se vor descurca, că sînt bârbaţi în toată puterea cuvîntului. Acum, se uita, ţintă, la reprezentantul Tribunalului Poporului. Pentru “încercarea de a introduce motive şi idei burgheze în sportul sovietic”, fuseseră condamnaţi, toţi, la 10 ani de muncă silnică în Siberia. Alexei, Andrei şi Petr, cu capetele plecate, ascultau sentinţa. I-a săgetat cu privirea şi le-a făcut semn să aibă coloană vertebrală. Era singurul care ştia adevăratul motiv, dar unica armă îi era un surs ironic.

A dormit în pat cu Stalin!
Pe 20 martie 1942 l-a “chemat” prima dată. Nikolai Starostin fondase Spartak Moscova, grupare ce se duela cu Dinamo, băieţii de la securitate, şi ŢSKA, Armata. Doi ani l-au plimbat prin toate beciurile, bătăi crunte. “Gulag” a scris pe el. În 1948, l-au anunţat că Stalin îl cheamă la telefon. A crezut că e o glumă. Era Vasili, fiul dictatorului, cel mai mare beţiv pe care-l putea avea omenirea. Ajunsese şef la Forţele Aeriene, îl dorea antrenor acolo. Dar Beria, marele criminal, veghea! Poliţia sa i-a dat 24 de ore să părăsească Moscova. Vasili l-a luat sub protectorat, au ajuns chiar să doarmă în acelaşi pat, cu un pistol sub pernă!!!

Într-o noapte, cînd Stalin numărul doi, rupt de beat, dormea, n-a mai rezistat. A sărit pe geam să-şi vadă familia. La 6.00 l-au săltat. Destinaţia? Maikop, Caucaz. Trezit, Vasili a încercat, din nou să intervinâ. Beria era la post. Exilat pe viaţă în Kazahstan!

Pe 5 martie 1953, Lumea a scăpat de Antichrist. Lavrenti i-a supravieţuit doar nouă luni. Fără sprijinul “Tătucului”, a fost executat pe 23 decembrie, pe cînd, în genunchi, cerea îndurare.

Starostin şi-a reluat viaţa. Dacă aceasta se poate reface după astfel de experienţe. Au început să-i recunoască meritele, a devenit antrenorul naţionalei URSS. În 1955 s-a întors “acasă”, devenind preşedinte la Spartak, “copilul” său. În 1989, cu şapte ani înainte de a se stinge, şi-a publicat memoriile. “Prin 1920, am jucat contra celor de la Dinamo Tbilisi. Beria evolua la ei. I-am dat ‘urechi’, de doua ori într-un minut. M-a ameninţat în timpul jocului. ‘O să am grijă de tine!’, mi-a spus. Nu l-am crezut. 20 de ani a ţinut minte şi m-a pedepsit. 10 ani de exil pentru un ‘tunel’. Un preţ cam mare, nu?”

Smaranda Brăescu, prima paraşutistă din istoria României, pilota avioanele îmbrăcată în costum popular. La Brăila a căzut în Dunăre, la Satu Mare a aterizat în copaci. Astăzi nu are nici măcar un loc de odihnă

Cimitirul central din Cluj. Parcela BII, mormîntul 1550. Stai în faţa locului de veci al uneia dintre cele mai de seamă femei ale naţiei noastre. Sau în faţa a ceea ce ar trebui să fie acesta. Scriptele arată că aici, la început de februarie ‘48, a fost coborît trupul Mariei Popescu. Apoi, în 1970, locul a fost vîndut unei persoane fără importanţâ. Totul s-a pierdut…

Se născuse aproape de îngemănarea secolelor, la Hînţeşti, în Moldova, cel de-al optulea pui al unei familii de răzeşti. Sau al şaptelea, pentru că a mai avut un frate geamăn. Pe la 15 ani, pe cînd statea intinsă pe un cîmp de lîngă Bîrlad, unde făcea Şcoala Profesională de Fete, pe deasupra i-a trecut un avion. Mai tîrziu a aflat că el se numea “Forman”. Atunci s-a declanşat “microbul”. La 31 de ani efectua primul salt cu paraşuta, de la 600 de metri. În 1931, după două accidente grave, soldate cu două fracturi şi trei coaste rupte, urcă în avionul pilotat de locotenentul Sandu Papană şi aterizeazâ lîngă gara Sărautică, Slobozia. Titul european la paraşutism era al ei.

Visul american
N-a iubit, niciodată, pe nimeni, cu excepţia neamului românesc. Pilota avioanele îmbrăcată în costum popular, cu cosiţe negre, ca cele ale Ilenei Cosînzeana. În 1932 a înţeles că America e Centrul Lumii şi a plecat, nu fără eforturi, într-acolo. La Sacramento, aproape de Sierra Nevada, lumea s-a strîns ca la urs să vadă minunea. Şi ea a venit: salt de la 7.233 de metri, record mondial, atît la femei, cît şi la bărbaţi. Avea un fel special de a împacheta paraşuta, unic în lume. A venit războiul. A făcut parte din Escadrila Albă, celebră pentru actele sanitare memorabile, a lovit şi cu puşca, a ajuns pînâ în Cehoslovacia.

Cînd comuniştii au falsificat alegerile din ‘46,  s-a tras lîngă generalul Aldea ori lîngă marele Constantin Tânase şi au semnat un memorandum către americani. “Domnii”, aceştia l-au predat ruşilor. A urmat prigoana. Zi de zi. Dar n-a disperat. Din contră. S-a înrolat în celebrele “Sumane Negre”. “Jurăm câ vom lupta pe viaţă şi pe moarte, cu toate mijloacele posibile, pentru zdrobirea comunismului şi a tuturor trădătorilor de Neam. Aşa sa ne ajute Dumnezeu!”. Astfel a glăsuit. S-a ales cu cancer la sîn. A fost operatâ sub nume fals, a ajuns la Congregaţiile măicuţelor din Cluj, care au ascuns-o. La început de ‘48 inima ei uriaşă a încetat să mai bată. Au dus-o la groapă tot cu o altă identitate…

Azi, dacă faci linişte şi stai în faţa parcelei BII, unde ar fi trebuit să scrie “Smaranda Brăescu, 1897 - 1948″, parcă auzi vorbele lui Scipio Africanul: “Ingrata patria, ne ossa quidem habebis”…”Patrie nerecunoscătoare, nici măcar oasele mele n-o să le ai…”

Etxeberria, jucătorul celor de la Bilbao, nu numai că va juca gratis în ultimul an, dar va dona unei fundaţii umanitare şi salariul minim pe…Primera Division

Ai lui aşa îl dăscăliseră de pe vremea cînd era un “chavalito”, în Elgoibarul natal. “Tată, noi ne tragem din neam de basci. Necuceriţi, niciodată, de nimeni. Prin Europa nu ni s-au găsit strămoşii, sîntem unici. Tari ca stînca, dîrzi, oameni cu capul pe umeri. Asta să ţii minte!”

Şi Joseba a ţinut. N-a fost un naţionalist convins, un extremist de genul “ce e dupa graniţele lui El Pais Vasco” nu există. În casă a vorbit euskera, dialectul local, dar la conferinţele de presă de la naţională a glăsuit în castellană, ca să înţeleagă tot ibericul.

A pornit la drum de la Real Sociedad, a ajuns la “Mondialul” Under-20 din Qatar, de unde a plecat cu o “Gheată de Aur” şi unde a fost coleg cu Raul, Morientes, De la Peña sau Salgado, apoi Athletic Bilbao a plătit peste 1.000.000 de dolari pentru el, un puşti de 17 ani!!! Atunci a fost prima dată cînd lumea l-a auzit jurînd: “Într-o bună zi, voi răsplăti acest gest!”

A renunţat la 2.105.000 euro pe an!
Timpul a trecut. 13 sezoane legate, peste 450 de partide jucate, la un vîrf de ac de Txetxu Rojo ori Angel Maria Iribar, legendele de pe “San Mames” cu cele mai multe meciuri. Echipa naţională, 53 de imnuri auzite, debut contra Romîniei, în noiembrie 1997, cu gol, apoi trei turnee finale jucate. În 2009 îi expira contractul cu “leii”. Aşa că în octombrie 2008 l-a rugat pe preşedinte să-l însoţească la o conferinţă de presă. N-a durat mult, deşi simţea un nod în gît, de emoţie. “Am decis să continuu aici încă doi ani, pînă în 2010 cînd voi aduna un deceniu şi jumătate. Pentru a răsplăti generozitatea acestui club, voi evolua gratis în ultimul sezon. Gratis!” Puţini, doar apropiaţii săi, şi-au adus, atunci, aminte de legămîntul din ‘95…Nu era vorba despre criza financiară ce începea să lovească omenirea. Dacă se gîndea la asta, renunţa la o parte din bani, era de acord să i se reducă “averea”. Dar aşa…

Corect, înainte existaseră astfel de gesturi, gen Redondo la Milan. Numai că argentinianul avea genunchii plini de cartilaje de rechin, în timp ce “Extebe” puncta de 10-15 ori pe sezon. Ca să nu mai vorbim că primea 2.000.000 euro pe sezon.

Săptămîna trecută, cîrcotaşi, ziariştii spanioli au aflat că salariul obligatoriu pentru un fotbalist din Primera Division este de 105.000 euro pe an. Atunci, cum joacă gratis? Şi iar a trebuit să facă o conferinţă de presă. “Dacă am spus că nu iau nici un ban, aşa rămîne! Cei 105.000 euro vor pleca, prin intermediul celor de la Athletic Bilbao, către o fundaţie umanitară”, au fost vorbele sale.

Se născuse basc, ce naiba?

Prima campioană olimpică din istoria baschetului - naţionala SUA, în 1936 -, a fost formată, în mare parte, din angajaţi ai celebrelor studiouri “Universal Pictures”

Băieţii intră pe terenul de nisip, străjuit de o bordură de beton, înălţată special pentru a ieşi în evidenţă. Plouă torenţial, mingea de baschet nu sare mai mult de 5 cm. Sunt doi maşinişti, un recuziter şi un cameraman, plus un jucător cu acte în regulă. Toţi gata de marea finală! “Alo, domnu’ redactor?!? Grijă mare de unde daţi copy-paste, că nu se înţelege mai nimic. Cum adică nisip, baschet, bordură, ploaie, maşinişti? Nu puteţi fi atent nici la un articol pe săptămînă?”

E 14 august 1936, finala primului turneu olimpic de baschet, Berlin, 1936. Se joacă afară, de sus toarnă cu găleata, dar pe pieptul a 1.000 de spectatori scrie “stoicism”. Baţi “obiectul”, dar o faci degeaba, pentru că din juxtapunerea nisip-praf-zgură-ploaie nu are cum să iasă ceva bun…Germanii au vrut să arate cum se organizează un turneu perfect. A doua conflagraţie mondială nu izbucnise, dar “nazi” era cuvîntul la modă în SUA, aşa că americanii nu au dorit sâ trimită în capitala “friţilor” o echipă. Mai mult, cine trecea Atlanticul risca oprobriul suprem. Atunci au apărut ei, bâieţii de la “Universal Pictures”, celebrele studiouri. Nu se poate spune dacă erau profesionişti, amatori sau ceva între. Cîştigaseră un turneu la Madison SG, dar erau angajaţi ca maşinişti, recuziteri, butafori ori cameramani. Dădeau la coş din orice poziţie, dar abia terminaseră munca la filmul “Raza invizibilă”, cu celebrii Boris Karloff (”Frankenstein”) şi Bela Lugosi (”Dracula, cel născut la Lugoj).

Bani din chete şi demonstraţii
S-au încăpăţînat să meargă. Nu aveau bani, nimeni nu dorea să-i sponsorizeze, aşa că s-au apucat de partide demonstrative.Denver, Tulsa, Kansas City… O parte din bani au venit din colecte. Nu s-au antrenat nicio o secundă pe vas, Joe Fortenberry şi Wiliiard Schmidt au dormit pe jos două săptămîni, negăsindu-se paturi ce să poată să se lungească după chipul şi asemănarea lor…Sam Balter, cel cu Yom Kippur-ul, a trebuit să fie lămurit că acolo, la Berlin, nu se va face propagandă antievreiască. Francisc Johnosn, un Jordan al acelor vremuri,  nu s-a putut adapta la fusul orar. Frank Lubimn, apărut din imigranţi lituanieni stabiliţi la Los Angeles, a tras echipa după el.

La mijloc de august, pe o ploaie torenţială şi un teren infect, SUA s-au impus contra Canadei, cu 19-8. Rezultatul stîrneşte rîsete dacâ ne gîndim că vorbim despre un meci de baschet, dar la pauză ce ziceţi de un 15-4? Eroul era Fortenberry, maşinistul, omul care, cu două săptămîni înainte nu avea voie să evolueze, pentru că o lege absurdă îi sancţiona pe cei trecuţi de 190 pe centimetri.