May 2009 ↓

“Tăticu, Copos vrea să dea afară 40 de oameni. Nu salvez decît unul, dar dacă pot ieşi la pensie şi pot ajuta un amărît să nu devină şomer, de ce să nu o fac?” Rică Răducanu, autorul celui mai fair gest din cariera sa

Petru Lascău, un pastor român stabilit în America, povesteşte că într-un salon de spital se găseau doi bolnavi. Unul dintre ei, cel care suferea cumplit din pricina plămînilor, era ridicat zi de zi de către sora medicală lîngă geam, unde trebuia să stea în picioare o jumătate de oră. De acolo îi povestea colegului de suferinţă, ţintuit la pat de o semiparalizie, ceea ce se petrecea afară. Cum primăvara zarzării erau în floare, cum arăta, vara, verdele mătăsos al ierbii, cum în parcul din apropiere, toamna, un vînt molatec unduia pletele unor tineri îndrăgostiţi şi cum iarna copiii făceau Moş Crăciuni din zăpadă, cu nas din morcovi. Luni în şir, an de an…Orele treceau, parcă, mai uşor, şi paraplegicul aştepta, cu înfrigurare, să vină o nouă zi. Simţea cum în trupul său reînvie pofta de viaţă, cu fiecare descriere a ceea ce era de cealaltă parte a geamului.

Într-o noapte, însă, ochii săi spre lume au început să tuşească. Tare de tot. Ar fi vrut sa facă ceva pentru cel prin care trăia. Dar mîinile, imobile, n-au putut apăsa butonul. De dimineaţă l-au scos din camera şi l-au dus la morgă. “Şi mie cine o să-mi mai povestească?”, s-a întrebat. I-a venit o idee! Asistenta l-a tras lîngă geam. Cu forţări supraomeneşti s-a rdicat, după zeci de luni de nemişcare, într-un cot. S-a uitat “dincolo”, să vadă măcar un crîmpei din minunata lume descrisă de minunatul său coleg de suferinţâ. În faţa ferestrei era un perete mare, alb şi gol.

Băiatul cu inimă de aur
La mijloc de săptămînă nu l-au mai putut ajuta. Pe el, cel care de atîtea ori îi susţinuse. Fie cu o poantă, fie cu un sfat, fie cu o chetă de carne cînd pe bucătaria Pro Rapidului se pusese lacăt. Poate că nici nu avea nevoie de ajutor. În el, în Ipu din Giuleşti, trăseseră toţi, dar nu se supărase. S-a bărbierit, şi-a pus straiele de sărbătoare şi-a zis sec: “Tăticu, Copos vrea să de afară 40 de oameni. Eu am formele de pensionare gata. De ce să nu salvez un amărît? De ce să-l las să-l transfere la şomeri? Mai bine mă retrag eu. E unul singur, nu pot mai mult, dar decît deloc…? Mi-am trăit traiul, mi-am halit mălaiul”…

La mijloc de săptămînă, Rică, cel cu Atlasul în loc de Atlantic, cu cartea poştală cu imaginea Operei din Timişoara “trimisă” de la Belgrad, cu geamul deschis la avion, cu “BAC”-ul luat după licenţă, el, cel mai jovial dintre pămînteni, a făcut un gest URIAŞ. Secole-lumină de acum încolo, dis de dimineaţă, cînd se va bărbieri şi se va privi în oglindă, George Copos va simţi, pe obraz, o palmă de portar, mare, fără mănuşi…

La 16 ani, s-a “încălzit” cu Mont Blanc, apoi, la 28, s-a luat la trîntă direct cu Everestul.Păstoreşte un mic restaurant şi răspunde la numele Edurne Pasaban. E prima femeie din lume cu 12 vîrfuri de peste 8.000 metri la activ

Cînd s-a născut, în prima zi a lui Gustar din ‘73, n-a scos un “oaaaaa”, aşa cum fac toţi bebeluşii. A zis, sec: “Ochomiles!”, apoi s-a apucat de plîns, ca să primească nota Nadiei la Apgar. Părinţii s-au uitat ciudat, la început: “Ce viitor ar putea avea fetiţa noastrâ, dacă în primele minute de viaţă vorbeşte despre optmiari?” Cînd Edurne a împlinit 16 ani, s-au lămurit. “Ce vrei, mămică, de ziua ta?”, au întrebat-o. “Să urc pe Mont Blanc!”, a venit răspunsul. Peste o lună, “bifa” vîrful de 4.810. La 17, s-au prezentat, din nou, în faţa ei. “Tăticule, vine aniversarea ta…ce ţi-ai dori?” “Chimborazo, în Ecuador, apoi Cotopaxi, poate Tumguragua”. La majorat, cînd Europa dansa pe ritmurile lui Michael Jackson aflat în turneu cu “Dangerous”, ea a plecat spre Guagua Pichincha, de “doar” 4.971 metri… Era clar, nu mai aveau ce să-i facă..

Cele cinci comori ale zăpezilor
Cînd s-a decis, în 2001, le-a spus scurt: “Mamă, tată, plec spre Acoperişul Lumii!” A început direct cu Everestul, iar părinţii basci au aflat de la televizor că fiica lor a culcat la pămînt Chomolunga…Nanga Parbat, K2, unde şi-a pierdut cîteva degete, de la degerâturi. În 2005, Comitetul Olimpic Iberic a desemnat-o atleta anului. Apoi, marea competiţie. A aflat despre austriaca Gerlinde Kaltenbrunner şi italianca Nives Meroi, singurele femei din lume cu 11 vîrfuri de peste 8.000 de metri cucerite, dintr-un total de 14. Atunci, fata din Tolosa, o localitate cu 17.888 locuitori, care l-a dat Liverpoolului pe Xabi Alonso, s-a gîndit: “De ce nu aş fi eu prima cu 12?”

Pe 18 mai 2009, Kangchenjunga sau “Cele cinci comori ale zăpezilor” a fost cucerit. 8.586 de metri s-au culcat la picioarele sale, cea mai mare înălţime după Everest şi K2. La 54 de ani după George Band, primul care înfipsese steagul, Edurne Basaban intra în istoria alpinismului şi, de ce nu, a omenirii.

Acum e pe drumul de întoarcere. Inginera specialistă în tehnică industrială, cu un MBA luat la Barcelona, abia aşteaptă să-şi servească, din nou, clienţii din Zizurkil, o mică localitate unde are un restaurant. Între două platouri cu specific local şi o discuţie cu bucătarul şef, va avea timp să se gîndească la Annapurna şi la Shisha Pangma, singurii doi bărbaţi din viaţa sa pe care nu i-a cucerit. Încă. Primul are 8.091 metri, cel de-al doilea, 8.013. Şi ea măsoară doar 170 de centimetri, adică e de 4.759 de ori mai micâ…

Cînd a ajuns la echipă, pentru a nu pierde trena lui Ţop Voinescu, i-a rugat pe Onisie, Bone ori Apolzan să-i tragă la poartă. Partenerii de antrenament aveau vreo 600 de meciuri adunate la CCA!!! De un an, toţi se „încălzesc” în ceruri…

Buf!!! Mingea loveşte transversala! În fracţiunea aceea de secundă, mii de stropi de rouă sar în aer. „Hai, hai tată, că se poate! Mai cu sete!”, zice portarul. Se întinde binişor după următoarea „torpilă”, dar reuşeşte să respingă. „Akbare, vrei să-mi dai degetele peste cap?”, întreabă. „Totoşule, în tine am speranţe că mă poţi învinge!” N-apucă să termine, că Fane deja îl execută. “Bravo, diseară ai trei berici reci de la mine, la Mon Jardin! ”Ultimul e “Piţi”, marele căpitan. „Dacă nu dai gol, fac şi eu un dans cu franţuzoaica ta de aseară?” Afară e un frig de nu-ţi vine să scoţi termometrul la vedere. Şi zloată, şi nămol, şi 11 centimetri intră gheata în mocirlă. Dar ce-i interesează pe ei? În poartă e Costică, Costică Toma, „Violonistul”. Tigrul Akbar e Vasile, Vasile Zavoda. Alături sînt Ştefan Onisie şi Alexandru Apolzan. Toţi au venit de dimineaţă la teren ca să-l ajute pe goalkeeper şi să-l antreneze. El i-a rugat, pentru că se află în competiţie cu Voinescu, iar Ţop nu ştie de această afacere. Ce-i drept, de vreo opt zile se cam uită urît cînd îi vede, la 10.00, deja la duşuri, dar nu se prinde şi îi ia peste picior: „Bă, voi aţi dormit în vestiar?”

Un deceniu de bătălii crunte!
Cînd a ajuns la CCA în ’52, l-a găsit pe Voinescu în poartă, titular incontestabil. Şi-a ridicat şortul pînă la buric, aşa cum era moda acelor vremuri, helanca pe gît şi…la treabă! La riglă, ambii aveau 174 cm, dar Ţopică era mai subţirel, mai agil, Costică îl bătea cu vreo 20 de kilograme. „Şi, ce, mă, ăsta are trei picioare?”, îl auzeau prietenii spunînd. El jucase şase luni în B, Voinescu auzise de cîteva ori cîntîndu-i-se imul naţional. El era mai echilibrat, Ţop se aprindea mai repede, el ieşea pe centrări, Ţop excela pe linia porţii. 10 ani, un deceniu, au avut o rivalitate. Probabil, cea mai cruntă bătălie din istoria sportului nostru. Pe cît de cruntă, pe atît de fair. Ilie Savu, tehnicianul, nu avea ce face, trebuia să-i bage pe rînd. Colegii făceau bîză de ei: „Mă, aveţi grijă ca nu cumva unul dintre voi să adoarmă! Cum îl vede că a tras pe dreapta, celălalt fuge la antrenament!” Ajunseseră să plîngă dacă nu erau titulari. Dar nu o făceau de ciudă, ci pentru că nu se aflau ei între buturi.

Toma a prins 108 meciuri pentru echipa de aur a Stelei, 16 la naţională. Cînd s-a retras, n-a putut sta prea departe de gazon, a devenit antrenor la echipe mici, apoi, descoperitor de talente. Un atac cerebral, o fractură de bazin şi, apoi, un alt atac, l-au învins definitiv. Acum un an, pe 13 mai, Nea Costică a făcut ultima robinsonadâ. Doar Ţop a rămas să mai povestească cum îşi trăgeau şapca pe ochi, cum îşi dădeau părul cu briantină şi cum stingeau doi-trei ţapi de bere după fiecare meci, pe colţ, la „Gambrinus”…

Pe hîrtie, Jock Stein este cel mai performant antrenor din toate timpurile. Şi asta pentru că într-un singur sezon a cucerit tot ceea ce s-a pus în joc.
Cînd a intrat, în acea dimineaţ răcoroasă de martie 1965, pentru prima oară în vestiar cu catalogul sub braţ, a tras puternic aer în piept. Atît de tare, încît i s-a părut că goleşte o întreagă butelie cu oxigen într-o secundă. Ca jucător, se echipase între aceşti patru pereţi vreme de şapte ani şi lumea nu comentase nimic. Dacă evoluai cum trebuie, puteai să te naşti oriunde, era problema ta în ce apă fusesei botezat, nu a fanilor. Ca manager, era, însă, altceva: cum să le vorbească unor catolici convinşi despre precepte morale, cînd el era cel mai mare protestant???

Născuţi pe o rază de 20 de kilometri
Cu excepţia lui Bobby Lenox, ceilalţi jucători se născuseră, toţi, pe o rază de 20 km faţâ de “Celtic Park”. Dar boşii au decis că, după opt ani fără titlu, e cazul să nu se mai uite în buletinele antrenorilor, aşa că l-au adus pe Jock Stein, primul adept al lui Martin Luther din istoria lor. Băiatul plecat de lîngă minele din Lanarkshire s-a apucat, imediat, de treabă. La şase săptămîni de la numire, Cupa. Sezonul următor, titlul, primul dintr-o serie de nouă consecutive şi întîiul din 1954. Apoi, în 1967, Everestul. Adică tot ce era pe masă, plus Cupa Campionilor Europeni, la urma acelei finale de vis, de la Lisabona, cu Inter, maşinăria de fotbal al lui Helenio Herrera, după ce Mazzola deschisese scorul în minutul 7. Imediat după joc, cu cîteva secunde înainte de a reveni pe gazon pentru a-şi primi medaliile, Stein a auzit o voce în spatele său: “Din acest moment, eşti nemuritor!” Vorbise Billy Shankly, cel mai mare antrenor pe care l-a dat Albionul lumii. Din acel moment, era clar că nu mai are nevoie de CV.

Mortul care a înviat
13 ani a stat la Celtic. 10 campionate, nouă Cupe. În 1975 a suferit un accident de maşină. Aproape că l-au declarat mort, dar protestantul catolic a anunţat că nu şi-a spus ultimul cuvînt în fotbal. Un an a stat în letargie, apoi a revenit în iarbă. Cînd a făcut-o, Celticul nu mai era trupa de care se temea toată lumea. A plecat la Leeds, dar nu pentru mult timp. A ajuns la naţionala Scoţiei. A şters praful de pe o echipă în declin şi a dus-o la Mundialul iberic, unde doar două goluri în plus ale URSS-ului au trimis-o acasă. Apoi, în ‘85, la finalul uni meci cu Ţara Galilor, inima l-a invins. S-a stins în vestiar, în timp ce fanii celebrau, afară, obţinerea biletelor pentru CM Mexic ‘86. Legenda zice că a murmurat cuvintele aceluiaşi Shankly: “Fotbalul nu este o chestiune de viaţă şi de moarte, e mai mult decît atît!”

Carl Joseph este, probabil, cel mai complet atlet din istoria sportului. A doborît toate prejudecăţile, a pătruns în Hall of Fame, a devenit o legendă vie, a ajuns subiect de best-seller

Pe la şapte ani, a primit tăietura din ziar. Nu-şi mai aduce aminte de la cine. Poate de la mama, poate de la unul dintre cei nouă fraţi. Şi azi o păstrează. Americanii scăpaseră o „B28 nuclear bomb” pe lîngă costele spaniole. Carl „Maxie” Brashear fusese trimis să o recupereze, dar un cablu îi zdrobise piciorul. Erou naţional, poze, recuperarea, apoi, lăsarea la vatră. Ba nu! Brashear luptase enorm şi, în aprilie 1968, la doi ani de la acea zi tragică, devenea primul scufundător profesionist din istoria SUA cu…un singur picior! Celălalt fusese amputat. Bucata de hîrtie găzduia o poză de la înmînarea diplomei…

„Pot face cu unul ce făceam cu două!”
Atunci s-a ambiţionat. Avea acelaşi prenume cu „Maxie”. Venea din lumea vikingilor, de pe la 1250 şi însemna „Om liber”. Asta dorea şi el să fie! Aşa că s-a apucat de sport. Sau a vrut să se apuce. Cînd a intrat la comisie, cei de acolo s-au uitat fix o secundâ la el şi i-au spus: „Eşti bun de paralimpice!” Nici nu a vrut să audă! „Pot face cu unul ce fac alţii cu două!” Degeaba… Aşa că s-a apucat să tragă tare. Tare e, poate, prea puţin spus. La 19 ani sărea în înălţime 1,78 m. Arunca greutatea la 12,20 şi discul la 36,60. Puncta, din afara găluştei, la baschet şi făcea minuni în fotbalul american, pentru Bethune Cookman College. Nimeni nu avea încredere în el. „M-au văzut ca pe un angajat perfect de circ. Dar în familia mea nu am fost tratat aşa, mă considerau un băiat normal”. Specialitatea? Placajele. Se arunca nebuneşte peste adversari. Aşa că nu au avut ce să-i facă şi în 1979 l-au numit „căpitan”!!! Ca şi lui Brashear, cu un deceniu şi ceva înainte, îi refuzaseră tot. TOT! Era negru, trebuia să se descurce…Vikingul negru. Ş s-a descurcat!!!

Alături de Vince Carter!
În februarie 2009, Carl a devenit membru al Hall of Fame la Florida High School Athletic, alături de celebrii Vince Carter şi Emmitt Smith. O carte cu viaţa sa s-a vîndut ca pîinea caldă. „Nici în visele mele cele mai frumoase nu credeam că voi ajunge aici”, avea să declare. După ce s-a lăsat de sport, a devenit antrenor, comentator pentru diferite canale sportive şi pastor. Şi-a format o trupă, Carl Joseph & the Spiritual Tru-Tones cu care propovăduieşte cuvîntul Domnului. „El m-a ajutat în multe”, continuă. În 1961 se născuse fără piciorul stîng. Dar asta nu l-a încurcat cu nimic pe „Sugarfoot”!!!

VEZI AICI VIDEO