March 2009 ↓

“Am învins!”

Acum 2.500 de ani, Feidipides a vestit, prin această expresie, victoria grecilor la Marathon. Astăzi, japonezul Akinori Kusuda reeditează, 52 de zile la rînd, “drumul” eroului grec

Iată-l! Parcă se vede! În Agora e freamăt mare. Daaaa! Apare! E Feidipides, soldatul. A alergat 42 de kilometri pentru a da vestea cea mare! 42 de kilometri fără să lase scutul jos! E plin de transpiraţie, iar nisipul stă lipit de el. Linişteeee!!! N-are puterea decît să spună  “Am învins!” Apoi, îşi dă duhul, stors de vlagă. Ştirea, însă, fusese adusă. Grecia, leagănul civilizaţiilor, nu va muri! Perşii n-au cotropit-o, expediţia lui Darius e desfiinţată, băieţii lui Miltiade cel Tînăr au răzbit!

Ucigaşul de mituri
Akinori Kusuda e un japonez de 65 de ani. A citit, de multe ori, istorioara lui Feidipides. Ştie că eroul avea 40 de primăveri, că era atlet de meserie şi că nu i-a fost greu să alerge atît. Mai cunoaşte şi “legendele” potrivit cărora un maratonist profesionist nu face mai mult de două - trei “curse” pe an. Dar el vrea să doboare tot: recorduri, mituri, statistici.
Se pregâteşte de 15 de ani. Nu e nebun, nu face asta pentru bani. E japonez, deci om de onoare. A terminat Universitatea  Rikkyo, una cu ştaif. Ştie că are părul grizonat, la fel şi barba. Aşa, şi? Vrea să arate că nu poţi pune, în nici un fel, bariere corpului omenesc. Au făcut-o şi alţii, înaintea sa. Italianul Enzo Caporaso, spre exemplu, a alergat 42,195 de kilometri vreme de 51 de zile. Spaniolul Ricardo Abad, alt om de fier, cel care şi-a propus 100 de bucăţi şi a bifat, pînâ acum, vreo 30!!! Americanul Dean Karnazes a parcurs o astfel de distanţă în 50 de state ale SUA, “legate”. Dar el are 65 de ani! Pe 30 ianuarie a pornit la drum. Ţinta finală? Maratonul de la Tokio!

03:55:35
Haideţi să recapitulăm! 65 de ani, 52 de maratoane în 52 de zile, deci 2.194 de kilometri alergaţi, practic, fără întrerupere. Şi nu oricum! Primii cinci au fost parcurşi într-o jumătate de oră. Cronometru arâta două ore şi 23 de minute la jumătatea cursei. 03:44:39 la 40 km. În fine, counter oprit la 03:55:35, la finiş. “Nu am simţit nimic special”, avea să declare în faţa camerelor de luat vederi. Respira, poate, puţin mai greu, îşi stergea ochelarii de stropii de transpiraţie. Atît! “Aş fi doar bucuros dacă tinerii din întrega lume, inspirîndu-se din povestioara mea, vor încerca să-mi doboare recordul”, au fost vorbele sale spuse sacadat. Bliţuri, reportofoane digitale, “live”-uri…

Cu două săptămîîni în urmă, în România, “Abramburica”  dăduse liber la kebab, hamburgeri şi şaorme. Două ore de sport pe săptămînă i se păruseră cam mult…

DESCĂLECĂTORUL

1905. Bucureştiul are 5.631 de prăvălii. Spitalul Brîncovenesc este reclâdit, se relansează Marmorosch Blank, iar Mario Gebauer aduce prima minge autentică

Haideţi să ni-l închipuim! ‘Năltuţ, undeva pe la 20, 20 şi ceva de ani. Freză cu cărare pe mijloc, cîrlionţii pe frunte, mustăcioara obligatorie. Gulere albe, scrobite, vestuţă, costumul la patru rînduri. Stop!!!! Ce-i asta??? Sub o “aripă” ţine, ocrotitor, un obiect din piele, feliat, pe care scrie “Thomlinsons’s of Glasgow”. Oauuuu!!! O minge de fotbal autentică!!! Ştiţi tablourile acelea votive cu Ştefan cel Mare ori Mircea cel Bătrîn cu bisericuţele în miniatură, ctitorite de ei, în mîini? Dacă s-ar face o poză şi s-ar imortaliza momentul, cu siguranţă că aşa ar arăta şi eroul nostru!

Studentul elveţian
Mario Gebauer îi spune. Lui trebuie să-i mulţumim! Dacă n-ar fi fost el, probabil că se gâsea altcineva să o facă. Dar el e descălecătorul. Luna aceasta se împlinesc 104 ani de cînd studentul din Elveţia a adus prima minge în ţara noastră. A apărut cu ea la terenul de la Bolta Rece, lîngă Arcul de Triumf, şi…a aruncat-o la joc. Se auzise de match şi de foot-ball, dar un “obiect” original, cu cameră “Goodyear” nu apăruse pe la noi. Cu un “sezon” înainte, fondase Olimpia, primul club din Bucureşti, aşa că şi pentru asta trebuie să ne ridicăm pălăria la auzul numelui său. Se asociase cu Teo Davilla, fiul lui Alexandru, cel care,  pe 29 ianuarie,  preluase funcţia de director general al teatrelor. Autorul lui “Vlaicu Vodă” nu prea “înghiţea” această prietenie, dar microbul e microb, şi nu avea ce face.

Matchul dela Şosea
Trecură doi ani! 700 de zile de pritoceală, de obişnuinţă cu terenurile pline de nori, cu vremea nefavorabilă, cu specatori suspicioşi în faţa noului spectacol, cu mingea cea autentică. Apoi, pe 2 decembrie 1907, “marele match dela Şosea”, Olimpia - Roma, prima partidă oficială de la noi. Organizator? Mario Gebauer! El, tot el! Scorul contează mai puţin, olimpicii pierdură cu 7-1, în faţa băieţilor de la societăţile de petrol româno-americane, echipaţi cu veste albastre. Cronica jocului e una savuroasă, cu jucâtori “plini de agerime şi în ordinea cea mai perfectă” pentru a urmări “jocurile capricioase ale mingei”

Povestea spune că marele Thomas Alva Edison l-a chemat, într-o seară ploioasă, la reşedinţa sa de la “Menlo Park” pe primarul New Yorkului. A ordonat “Să se facă lumină!”, iar cînd primele becuri s-au aprins, starostele NY-ului a cazut în genunchi şi, înainte ca “Vrăjitorul” să-şi poată trage mîna, i-a sărutat-o! Mario Gebauer n-a fost un inventator, dar azi, la peste un secol de la celebra sa apariţie, merită mâcar un gînd bun de la noi!

Valiza

N-a “parcat”, niciodată, la DNA. A fost plină de poze şi săpunuri, dar a valorat, de o infinitate de ori, mult mai mult decît surata de la Cluj

Garrincha zîmbeşte. Are puterea sâ zîmbească deşi, numai în ultimul an, a fost internat de opt ori!!! Se uită la televizor, la fotbal, şi zîmbeşte. Doctorii nu l-au cruţat, i-au zis-o direct. Ciroză! Sau, altfel formulat, şi-a făcut-o cu mîna sa. Şi cu o sticlă de vin în ea. Numără zilele râmase pînă la … fluierul final, aşa cum, cu 25 de ani în urmă, fanii îi numărau driblingurile, stringînd: “Mane, Mane, Mane!!!”.

Ianuarie 1983. Doi reporteri îi iau cel din urmă intreviu din viaţă. Ajung la întrebarea; “Dumneavoastră, cel botezat “Alegria do Povo” (”Bucuria poporului”), cu ce amintiri aţi rămas din fotbal? Bani, cupe, medalii?” “Bani, cupe, medalii?”, repetă şi rîde, ironic. “Com isto, com isto!” Nu are forţă să se dea jos din pat, dar arată spre o valijoară maro, aflată lîngă noptieră. Niciodată, dar niciodată nu s-a despărţit de ea! Unul dintre jurnalişti, cu mîinile tremurînde, ca Edmond Dantes în faţa scrinurilor cu diamanticale, ridică, uşor, capacul…Zeci de fotografii, îngălbenite de vreme. Într-una, cea mai dragă, apare el, “Mane” Garrincha, alături de marele Pele. “O Rey” îi plînge, de bucurie, pe umăr. “Pasărea Paradisului” zîmbeşte sugubăţ. “Com isto, com isto!…”
valiza.jpgUn lăcăţel, o savonieră, o minge
Priviţi cu atenţie! Hai, concentraţi-vă, ce e aşa de greu? E o imagine non-acţiune…V-au dat lacrimile la fotografia anului 2008, cea din Afghanistan? Sau cea cu vulturul ce aşteaptă moartea copilului african pentru a-l devora în cîteva clipite? Şi asta vi se pare “simplă şi normală”???…Da, e ALFREDO DI STEFANO pe o valiză!!! 1960, înaintea ultimelor 45 de minute cu FC Barcelona. Relativ mică, ca a pifanilor care pleacau la oaste, în gară, în Crevedia, conduşi de ibovnică şi de un tată cu lacrimi în ochi. O minge “feliată”, o savonieră, o poză “ştearsă”, pentru identificarea posesorului, o pătură. Toate acestea protejate de un lăcăţel. E zestrea celui considerat, de mulţi, cel mai mare fotbalist al tuturor timpurilor. Şortul murdar, ciorapii flauşaţi şi ghetele stil “Nilă Moromete” le trecem cu vederea. Râmîne doar imaginea “Săgeţii” din pauza unui meci epocal…Aşa era acum 50 de ani…

Un cifru, gel de duş, hexagoane
O valiză. Sau două. Un jucător magnific. Ba nu, doi!!! Fiecare cu geamantanul sâu. Unul plin de poze, altul plin de “efecte”. Astăzi, ele s-au modernizat. Şi-au tras piele, au cifru, compartimente despărţitoare şi dolăraşi în ele. Dar nici una nu valoreazâ cît predecesoarele.Pentru că primele nu pot fi evaluate!

Foto: Astăzi: Valiză din piele, gel de duş, minge cu hexagoane, iPhone, prosop de unicâ folosinţâ. Acum 50 de ani, în posesia lui Di Stefano: lemn, săpun, “obiect” feliat, lacăt, pătură. Plus fotbal, mult fotbal!

A fost odată Jesus Gil

Pînă la el, nimeni nu făcuse atîta spectacol. După el, nimeni nu s-a încumetat să-l imite. A fost Bufonul perfect mai bine de şapte decenii

Vautrot, marele Michel Vautrot tocmai a fluierat finalul meciului. “Două vorbe despre arbitraj?”, soseşte întrebarea. “Da, un pîrţar nenorocit care va fi aclamat de pederaştii lui, în lumea lor!”… “Nu schimbaţi antrenorii cam des?”, atacă un journalist. “Bă, pentru mine, înlocuirea ăstora e ca şi cum aş bea o bere. Pot da afară 20 într-un an. Dacă mă enervez, rezolv şi 100!” “Dar e normal aşa?” “Mă, cum dracu mereu am la stînga şi la dreapta mea numai jurnalişti idioţi?”

Şi Sean Connery i-a plătit “tribut”
A fost mare. La propriu şi la figurat. Chip jovial, ceea ce pe stadioane ar fi botezat, astăzi, “caterincos”, cu o burtă obelixiană şi o cravată mică, scurtă, ce-i gîdila, parcă, buricul. În viaţa sa n-a refuzat un om de presă, chiar dacă după aia l-a suduit şi i-a scăpat şi cîteva scatoalce, aşa, de “control”.

Cu “ţambalul” a făcut cunoştinţă, prima dată, în ‘67. Avea nişte construcţii în Segovia. A pus mai multă apă peste ciment, blocurile au căzut, îngropînd 58 de oameni. Franco, dictatorul, l-a scăpat. A jucat contra lui Ajax şi, cînd a văzut cîţi surinamezi au lăncierii în echipă, a urlat: “Tatăăăă, evoluăm cu FC Congo?” În Marbella, unde a devenit primar, i-a găzduit pe toţi: neonazişti germani, britanici pedofili, italieni mafioţi, rusnaci gangsteri. Lîngă propria-i piscină păştea un crocodil, “Furia”, Sean Connery era obligat să participle la lansările diferitelor sale candidaturi, de la el din urbe se alegeau cei mai buni “legionari’ pentru diferite acţiuni de guerillă în Africa ori America Latină!

L-a altoit pe preşedintele Compostelei
În 1987 a devenit “Presidente” la Atletico Madrid. “Plăpumarii” nu mai luaseră un titlu de 10 ani. A început Revoluţia. Cupele şi campionatele au apărut. La fel şi Futre, Caminero, Simeone, Kiko, Vieri ori Juninho. 23 de antrenori a avut. Asta, ca nume, pentru că, în realitate, unii dintre ei au fost de două ori. Alţii, chiar de trei. L-a tăiat de la leafă pe Menotti, “Subţirelul”, pe Atkinson, “Big Ron”, pe Clemente, “Bascul”, pe Aragones cel Inteligent, decanul de vîrstă al antrenorilor din patria lui Cervantes, pe Rado Antic, singurul de a stat pe banca lui Barça, Real şi Atletico

Apoi…Apoi, l-a prins pe Jose Maria Caneda, preşedintele Compostelei, omologul său, în faţa sediului lu’ Mitică al lor! Se luase de el, cu cîteva zile înainte. N-avea cum să-l ierte, aşa că i-a dat două-trei carabe, plus vorbele de rigoare înainte să sară lumea să-i despartă. A căzut cu Atletíco în infernul Segundei, a revenit, dar bagase adînc zvaistu în caraiman, aşa că iar l-au dus la “ţambal”. N-a mai rezistat mult, a rămas fără echipă, apoi, la mijloc de mai, 2004, după o hemoragie cerebrală, s-a stins. Pe 11 martie ar fi împlinit 76 de primăveri, dar, de cinci ani, sîntem mai săraci. Don Jesus Gil y Gil a fost Bufonul. Ceilalţi preşedinţi, de după el, chiar şi de la noi, sînt numai mimi!