Mă bucur pe faţă de triumful lui Rooney

Aş fi un ipocrit dacă nu m-aş bucura fără jenă de triumful lui Rooney pe “Giuseppe Meazza”, marţi noapte. Aş fi un laş dacă - reamintind de cîte luni bat capul cititorilor scriind că Rooney e mai bun decît se scrie şi se vorbeşte - m-aş teme să nu fiu luat drept un antipatic orgolios şi lăudăros. În fond, avînd în vedere de cîte ori ne înşelăm, face parte din plăcerile modestei noastre meserii de cronicari sportivi să avem dreptate cu un minut înaintea altor confraţi care oricum obişnuiesc să se ignore între ei. Acum, după acest 3-2 la Milano, pînă şi un copil i-a putut spune tatălui său că “Rooney e primul după Messi”, iar pe site-ul sport.ro se merge mai departe, şi, din 20.000 de subiecţi, 54% îl pun mai sus de barcelonez (21%).

Un confrate atît de zgîrcit în elogii ca Radu Banciu impută chiar întregii lumi de specialitate că nu vede în Rooney pe “cel mai bun atacant” din cîţi ne e dat să vedem. Chiar aşa! Mă bucur pe faţă, cu gura pînă la urechi, mai ales că, după prima repriză, nu eram deloc în această stare fizionomică. Ronaldinho - ultimul care, de-a lungul timpului, mă entuziasmase înaintea lui Rooney - îl umbrise total, era într-o zi în care “murea” să ne rupă gura, Milanul avusese clar un 2-0, un 3-0 pînă în minutul 36, cînd Scholes, luftînd cu dreptul, marcase cu stîngul şi egalase nedrept. Rooney - într-o repriză mai bogată în greşeli decît în frumuseţi - jucase crispat, ca orice englez pe pămînt italian. Ce s-a întîmplat în al doilea mitan - început tot cu mare avînt milanez - nu era de prevăzut. Manchester şi-a dat drumul la joc abia după o oră, au ieşit Nani şi Park (bună idee a lui Sir Alex), a venit Valencia, care dacă nu marchează ştie ce-i o centrare, şi imediat Rooney a explodat cu două “capete” de necrezut într-un careu italian.

Ronaldinho nu s-a mai văzut decît într-o pasă magistrală către bătrînul Seedorf, care a marcat nu mai puţin magistral, şi a rămas acest 3-2 cu un Wayne Rooney filmat în prim-plan din toate poziţiile, la dispoziţia întregului mapamond, de la urmaşii băiuţeilor din Drumul Taberei, pînă la cei mai hapsîni cronicari. Totuşi, două scoruri de 2-1 nu se cuvine a fi uitate din cauza acestui 3-2 istoric. Acel 2-1, la Madrid, în care Barca nu a putut echilibra un 0-2 din minutul 23, deşi a dominat covîrşitor, dar nu într-atît ca să nu vedem în ce panică intra la şarjele acestui excepţional Kun Aguero. Şi acel 2-1 dintre Everton şi Chelsea, unde “lamparzii” au condus cu 1-0, dar, uimitor, Saha a trecut de două ori de Terry, pentru ca asaltul final să ne pună în faţa altei evidenţa: în Anglia sînt şi numeroase cazuri cînd nu se egalează în minutul 90.

Mai valorăm ceva în afara calităţii noastre de performeri trecători?

Nodar Kumaritaşvili, un georgian aruncat din sanie de pe cea mai rapidă pistă din lume, a murit degeaba sau n-a murit deloc. Decesul lui nu a fost, practic, întregistrat. Olimpiada trebuie să continue, nimic nu poate tulbura consensul olimpic pozitiv şi, prin urmare, moartea georgianului abia dacă a încăput printre cuvintele ritmate a regret ale lui Jacques Rogge şi, în orice caz, a ratat califcarea în sferturile de atenţie cuvenită unei fiinţe umane.

S-a adunat deja atîta bun simţ refuzat în sport încît stadionul, pista de gheaţă sau sala de sport s-au  micşorat pînă la dimensiunile unui acvariu ermetic în care se zbenguie mecanisme cu faţă umană. Sportivul Nodar Kumaritaşvili a fost primul exclus de la propria dramă. O comisie de anchetă spontană a oficialităţilor olimpice a decis instantaneu că pista n-are nici o vină şi că, implicit, georgianul e singurul vinovat de moartea georgianului. Nu e clar în acest caz de ce anume au decis, totuşi, oficialii olimpici să modifice discret şi imediat caracteristicile pistei pe care tocmai o declaraseră nevinovată. În schimb, incidentul Nodar trebuia înlăturat cît mai repede. O moarte de om nu trebuie să tulbure armonia olimpică. O moarte de om e prea umană pentru inumanitatea în creştere a sportului.

Treptat, am ajuns să pierdem prin sport şi pentru sport acele semne mari şi hotărîtoare care fac diferenţa între oameni şi mecanisme. Nu pot să înţeleg de pildă regula mai nouă după care dispariţia cutărei figuri de fotbalist sau antrenor venerabil  e anunţată pe stadion şi însoţită de un minut de aplauze. Indecenţa acestui obicei la modă pe stadioane e măsura exactă a automatismului care face din spectator o absenţă umană. În locul reculegerii, un ropot lung de aplauze. Care mai e atunci diferenţa între entertainement şi destin?

      Moartea lui Kumaritaşvili a fost evacuată ca un protest care strică un congres aranjat şi amuţită ca o vorbă care strică o nuntă. Oamenii vor să se simtă iresponsabil de bine, iar olimpismul intolerant cu izbucnirile vieţii şi ale morţii s-a transformat în păzitor al celei mai degradante discipline: obligaţia de a fi spectator-plătitor fericit. Restul se şterge cu o mişcare blîndă şi distractivă, însoţită de sloganuri olimpice. După noi, prosopul.

Există numai două soluţii: să emigreze supăratul pe ţară sau să-şi ia ţara lumea-n cap

Dacă pînă şi Prunea e dezamăgit de România, e de rău! Cît timp un român providenţial, un absolut naţional de moralitate şi o personalitate de maximă recunoaştere mondială, ca Prunea de România, mai credea în ţara lui, nu era totul pierdut. România putea să conteze pe cel puţin un om în stare s-o salveze. Dar dacă şi Prunea, federalul la al cărui caracter s-au închinat ca la o icoană făcătoare de minuni milioane de compatrioţi, simte nevoia să i se plîngă Europei de ingratitudinea şi de climatul social pandemizat în care agonizează patria mamă, înseamnă că sîntem terminaţi. Eu, cel puţin, am rezistat şi am sperat într-un viitor mai bun, pentru că acolo, sus, la FRF, ştiam că veghează Prunea.

Acum, însă, după ce am citit într-un cotidian de calitate, care din cînd în cînd mai spală pe cîte două pagini de gală imaginea publică a unor nedreptăţiţi de patrimoniu, spovedania completă a inculpatului Prunea  sau poate a martorului Prunea -   mare diferenţă nu e -  nu-mi mai găsesc liniştea şi mă gîndesc serios să emigrez.

Cum probabil toţi cititorii cunosc atît odiseea penală a lui Prunea, cît şi funcţia cardinală pe care o avea în Federaţia lui Mircea Sandu - aceea de şef cu relaţiile internaţionale - nu voi insista. Aflînd însă de neliniştile, de frustrările europene ale lui Platini, vizavi de faptul că Prunea nu mai e şef şi nu mai are voie să iasă din ţară, ca să-şi poată internaţionaliza în continuare prezenţa, dar şi de explicaţia pe care Prunea i-a dat-o lui Platini, mă întreb dacă n-ar fi mai normal ca populaţia României să plece în bejenie şi să-l lase pe necorupt să-şi consume dezamăgirile singur, singurel într-o ţară goală. Ştiţi cum i s-a plîns lui Platini directorul ferefist care ar fi trebuit să moară de exces patriotic şi de dragoste de neam, în funcţia aia a lui de reprezentare? I-a zis, ca ultimul mohican al unei cauze pierdute, gata să se dezică de ţară: “Asta e România şi justiţia din ţara noastră”. Adică: Vezi, başcane Platini, în ce ţară de rahat a trebuit să mă sacrific pentru binele public, eu , marele Prunea?!

În acel interviu, lamentaţia cinstitului Prunea nu e singulară, Ajutat frăţeşte de autorul interviului, ca să-şi descarce în sfîrşit sufletul pe care i l-a jignit ţara, Prunea mai spune: “Din păcate, trăim în România şi ne merităm soarta”.

Vezi, dragă cititorule că Prunea nu se gîndeşte doar la el. Cînd declară că “ne merităm soarta”, te face părtaş la problemele lui. N-a putut să te facă părtaş şi la banii pe care-i lua de FRF, n-a găsit timp să-ţi explice cît de greu e să nu te laşi corupt la FRF, din cauza luptelor grele  pe care le-a dus cu Penescu senior, ca să nu se lase mituit, dar acum, că nu se mai poate trăi în România, se mai sacrifică o dată şi-ţi comunică, la modul frăţesc şi ultimativ, că “ne merităm soarta”. Te face solidar cu el, se leapădă împreună cu tine de România.

Dar tu, stimate cititorule, ce ai de zis? Te simţi gata să-l crezi şi să-ţi înjuri ţara, fie şi la modul niţel ocolit, de om dispus să se mai sacrifice odată, în care o face Prunea, cînd o pîrăşte lui Platini? Sau ai altă părere, cînd vezi cum avocatul poporului devine peste noapte acuzatorul?
 

Cîţi fani Chelsea aveţi în jurul dumneavoastră?

Repede, repede, pînă nu începe campionatul nostru, pînă nu vine încă un viscol şi nici nu apare încă un ghanezo-colombo-cipriot în Antalya, mă hazardez c-o întrebare de sondaj personal: Cîţi fani Chelsea aveţi în jurul dumneavoastra? Eu, unul, nici unul. Am fani Liverpool, ceva mai mulţi decît fanii Arsenal, am unul care ţine şi cu Manchester, şi cu Liverpool, cîţiva amici care suferă pentru Dinamo şi Liverpool - de-ai lui Chelsea nu găsesc. M-am autosesizat în weekendul trecut, cînd am văzut ce-au făcut Drogba şi ai lui din băieţii lui Wenger. Manchesterist bătrîn - fiecare lună februarie ne doare - pot spune, fără să mestec fergusonian vreo indivie neagră, că le-au dat un 2-0 mult mai sever ca manieră decît acel 3-1 al nostru dinainte cu o săptămînă.

Din minutul 25 aveau 2-0, prin două boabe marca Drogba, care m-au silit să mă gîndesc încă o dată de ce ivorianul nu e pus imediat, la prima numărătoare, printre cei mai buni ai zilelor noastre. Cu ce e sub Cristinel, sub un Ibra, m-aş duce chiar pînă la Rooney al meu, ca să nu ajung la Messi unanimul!? Că nu a făcut nimic la “naţionala” lui în Cupa Africii? Păi, avea acolo lîngă el un Terry, un Lampard? Omul ăsta de fildeş posedă un talent de o sălbăticie superbă, de-o vigoare debordantă, de-o promptitudine senzaţională în soluţii. De la acel 2-0 în minutul, repet, 25 - Arsenal a fost pînă în final peste Chelsea, a-ncercat totul şi nu le-a putut face nimicuţa cu tot jocul lor, vorba ceea, încîntător.

Nu trebuie să fii Ballack ca să emiţi banalitatea aceea că “Nu-i de ajuns să joci frumos…”. O ştiu şi copiii. Dar ce-i de ajuns? Chelsea nu joacă nici frumos, nici urît, nu încîntă, dar nu recurge la anti-joc, ci joacă exact, nu perfect, exact ce trebuie. Acesta e spectacolul ei. Poate de aceea nu găsesc atîţia fani nebuni după ea? Exactitatea nu fascinează. Ea e confundată cu cinismul. Cică Chelsea ar fi cinică. Nu e doar atît. Mai degrabă aş zice că e foarte greu de învins. Dacă nu e cea mai bună echipă din Anglia, cu siguranţă e cea mai rea, cea mai dură. Nu m-ar mira să ia campionatul.

P.S. Am scris acest articol înainte de a vedea Everton-Chelsea, 2-1. Nu schimb nici o virgulă din text. Totuşi, bravo Everton, exclam ca un manchesterist bătrîn.

Cazul Leeds e revolta celor mici. E lupta împotriva celor mari, care au fost şi ei mici

Există fotbal şi există fotbal de Cupă. Fotbalul obişnuit care cuprinde aproape orice campionat şi prea multe Cupe Mondiale e un joc rezonabil. Două echipe se cercetează şi cineva pierde sau cîştigă după un şir de argumente fizico-tactice întrerupt uneori de intervenţia vreunui supradotat. Fotbalul de Cupă e cu totul altceva: un joc lipsit de limite şi etichetă. Fotbalul de Cupă e un spectacol profund necivilizat, aşa cum necivilizată e orice răscoală care răstoarnă lumea şi ţopăie pe reputaţii. Nimic nu descrie mai bine esenţa tulbure a fotbalului de Cupă decît Fotbalul de Cupă Englez.

Există în fotbalul de Cupă englez o furie generală şi neiertătoare care aleargă vreme de un ceas şi jumătate după tot ce e prestabilit sau îndrăzneşte să se creadă incontestabil.

Victimele F.C.Englez sînt ierarhiile de moment şi firmele noi. Spiritul democratic şi revanşard al acestui tip de asalt e purtat de echipe obscure sau suferinde. Iată cazul Accrington Stanley: o echipă de secol XIX, un teren pre-agrar şi cîteva mii de proletari atîrnaţi din tată în fiu, de echipa locală. Vechimea ruginită a echipei se transformă într-o energie care nu cere scuze şi nu ţine cont de adversar. Accrington a pierdut, dar Fulham a aşteptat următorul meci de Premiership aşa cum aşteaptă cineva un concediu la Davos. Cazul Leeds nu e mult diferit. Fosta mare echipă şi-a petrecut ultimii zece ani prăbuşindu-se din rîpă în rîpă. Leeds e o echipă muncită de eşecuri şi strunjită brutal de viaţa în subsolul neluminat al fotbalului englez. O echipă umilită, adică o echipă perfect pregătită pentru fotbalul de Cupă Englez.

Man United şi Tottenham au suferit cumplit din acest motiv. Şi vor mai suferi, pentru că toate echipele mari ale Angliei trebuie să îşi amintească în acest fel că au fost cîndva mici şi să afle că vor fi din nou mici. Lecţia acestui sistem de contrat şi tumefiat glorii nu e trecerea. Lecţia e puterea formidabilă a celor ce cred în dreptul lor minuscul, dar viu. Lecţia e un soi de idealism invers care descoperă puterea în lipsa de mijloace şi proclamă egalitatea.

Pare de la sine înţeles ca iubita unei vedete a gazonului să fie şi ea o vedetă

Fotbaliştii se transferă de la o echipă la alta, iar iubitele lor de la un fotbalist la altul. Se poate întocmi un clasament al jucătorilor, după numărul echipelor la care au evoluat, dar şi un clasament al iubitelor de fotbalişti, după numărul paturilor prin care s-au perindat. Există şi o liga a doua a iubitelor de fotbalişti. Provincia nu e lipsită de scandaluri cu fotbalişti şi fete de larg consum local. Dacă un sociolog s-ar încumeta la o cercetare a familiilor de fotbalişti din toate ligile, din statistica divorţurilor şi a scandalurilor, din bruma de carte pe care o au soţiile lor şi din profesiunile modeste ale acestora am înţelege mai bine ce fac banii şi faima din jucătorul de fotbal.

   Pare de la sine înţeles ca iubita unei vedete a gazonului să fie şi ea o vedetă. Numărul fotbaliştilor ale căror prietene sînt fete de toată stima e hotărît mai mare decît al celor pentru care Mutu e un etalon de reuşită la femei. Relaţia lui Mutu cu femeile e într-adevăr o poveste de prima pagină şi nu neapărat în publicaţii de scandal, dar nu e în nici un caz istoria unui lung şir de reuşite. La drept vorbind, Mutu e de invidiat ca mascul pentru strălucitele lui eşecuri. Cînd ajungi, la numai douăzeci şi cinci de ani să te droghezi ca să fii convingător în amor, şi nu la femei, în general, ci la femeile unor colegi de echipă sau de campionat, nici măcar nu e vorba de o dramă. E vorba de trufia celui convins că poate rezolva cu banii ceea ce majoritatea bărbaţilor rezolvă cu inteligenţa şi cu sănătatea. Bărbaţii realizaţi în dragoste sînt discreţi, îşi protejează iubirea cu iscusinţa cu care bogaţii îşi apără avutul.

   În toată lumea, nu jucătorii sînt cei disputaţi de blondele de discoteci, ci banii lor. Asta o ştie tot omul din tribună. Băieţii din teren au însă o altfel de minte decît oamenii din tribună.  Fotbalistul, care îi ia prietena altui fotbalist, deşi e de notorietate  că fata s-a transferat  pînă la el prin cinci paturi, crede în marea dragoste. Crede că el va fi marea ei dragoste, şi nu doar al şaselea pat.

  Fotbaliştii, dacă e să fim corecţi, nu prea au de ales. Viaţa de performer şi viaţa de familie sînt greu de pus într-o ecuaţie stabilă. Cea mai bună definiţie a condiţiei de atleţi stătuţi şi de băieţi simpli, consolaţi cu o lume închisă şi mică, o lume de antrenamente, oase rupte şi escapade adesea penibile,  ne-o dau africanii ajunşi la echipele noastre. Doar că nu hăulesc de fericire, cînd pot să declare rîzînd cu gura pînă la urechi: E bine la voi, la  Rumania, e fete frumoase!. Au africanii ăştia ceva din frenezia unor armăsari scăpaţi din padoc. Nu se îndoieşte nimeni că nu la doamnele şi la domnişoarele din boierime se referă alde Ze Kalanga.

Mai vedeţi vreun Federer la orizont?

Fiindcă nu am trăit în toate timpurile nu voi putea scrie niciodată că Federer este cel mai bun de cînd există tenisul. Multă vreme m-am bizuit doar pe ce a zis contemporanul nostru Agassi: “Federer este cel mai bun din cîţi am întîlnit…”. Azi, după Open-ul australian, unde el însuşi a declarat fără emfază că a jucat mai bine ca niciodată, mă gîndesc - cu tot umorul de care dispun - că în anii care-mi mai sînt daţi, nu voi mai vedea un tenismen de geniul lui. Prin ideea asta, deloc sumbră, nu-i anulez nici cu atîtica pe Ilie şi McEnroe, pe Borg, Agassi sau Sampras, nu-i opun lui (geniile nu se măsoară decît între ele), mă refer doar la ce vom mai avea de văzut. Fireşte, dacă nu se va retrage în plină glorie - cum îi doresc - va fi învins de cineva, cu siguranţă mai tînăr, îndoielnic dacă mai bun. Dintre cei care vin azi să-l “bată” - un Murray, un Djokovici, un Tsonga (meci năucitor…), nu-l văd pe niciunul să ajungă, matur, la perfecţiunea lui. Singur Nadal i-ar fi putut pune în discuţie supremaţia, dar mă tem că în Rafa s-a stricat deja ceva după cei cîţiva ani ai tenisului său sălbatic. Nadal a fost singurul care, prin jocul lui monstruos, l-a dezechilibrat pe Federer, l-a făcut să plîngă în faţa lumii întregi - moment rămas de referinţă, dovadă replica finală a lui Murray, poate cea mai izbutită idee a lui din ziua aceea: “Pot să plîng şi eu ca tine, dar nu am talentul tău!”.

Matts Wilander socoteşte că, în primele două seturi ale finalei, Federer a jucat extraordinar, iar în setul trei, foarte bine (campionii au întotdeauna simţul superlativelor). Pentru mine, meciul a început atunci, în setul trei, la 4-2, cînd Andy a făcut abia al doilea break după două ore de joc, dînd în fine, odată cu mama lui din tribună, un urlet mare. Era prima oară cînd conducea, după ce pînă atunci a trebuit să muncească din greu, într-o sobră tăcere fizionomică, să se ţină lîngă un Federer imperturbabil. La 5-2, Murray se menajează, îl lasă pe celălat să-şi facă uşor game-ul, convins că nu poate pierde setul. Mare eroare psihologică. Federer - cu puterea lui neslăbită de a reveni - ajunge la 5-5, 6-6, doamna Murray îngheaţă şi va urmări tie-break-ul fără să crîcnească, pînă la 9-9, cînd iar va da un semn riguros de viaţă (mama lui Andy e mult mai simpatică decît fiul). Un tie-break infernal, dus pînă la 13-11, în care o singură dată Federer, ratînd la 10-9, îşi va duce degetul la frunte, acceptînd că poate fi şi el prost ca oricare… Cine-l va mai numi pe Federer un robot sau un galactic nu ştie ce înseamnă un campion pe pămînt.
a

Cică dacă mai merită Terry banderola Angliei. Bineînţeles că o merită

Soţiile oficiale şi prietenele intime ale fotbaliştilor au un nume în Anglia: WAG (de la Wives And Girlfriends). WAG e, totodată, indicativul unui produs tipizat: silicoane,  poşetă Gucci, cercei rotunzi de dimensiunea roţii de caşcaval, machiaj extrem şi un anume fel de a rosti cuvinte care denotă faza debutului în zona articulateă. Încă o trăsătură: o WAG autentică e de recoltat în cluburile de noapte, pe acele platouri de filmare pe care toată lumea porneşte sau sfîrşeşte dezbrăcată şi în alte spaţii care facilitează relaţii spirituale trainice.

Şi cu asta, gata. Nu e nimic de comentat sau dezbătut în această lume care leagă şi dezleagă fotbalişti, WAG, sex, şampanie, fiţe, maşini tari şi publicitate tabloidă.

În fond, acest articol încearcă să dezvolte un nimic din care presa de rigolă a învăţat să dezvolte fluvii de informaţie şi fotografie. Mai nou, tema a devenit un subiect de reflecţie morală pentru presa seriousă. Probabil pentru că şi presa mare suferă de boala notorietăţii din nimic, acea supradimensionare pe care atîta lume o confoundă cu actualitatea, ba chiar cu viaţa culturală. Aşa a ajuns John Terry în editorialele de la The Times sau The Daily Telegraph. Cazul Terry e simplu ca un agaţament într-un club de noapte londonez sau o cafenea din Dorobanţi: văzut model lenjerie, plăcut model lenjerie, întrebat model lenjerie plăcut sex şi bani, făcut sex şi dat bani model lenjerie, înşelat soţie cu care făcut sex, dar plictisit de irosit bani.

Terry e fotbalistul tipic al ultimilor 50 de ani. Banii şi puterea starului de fotbal au urcat exact în măsura în care mentalitatea flăcăilor de la Chelsea sau Real a coborît spre zona elementară a plăcerilor brute: vînătoare de femei trofeu, colecţii de maşini, cheltuieli smintite şi  case de desăvîrşit prost gust milionaresc. Noii gladiatori nu mai mor în arenă. Noii gladiatori sînt finţe lipsite de dramă şi pline de desfrîul naiv al băiatului de la ţară lovit de un munte de bani. Dilemele etice n-au ce căuta în mijlocul acestei orgii pe care tot noi o plătim din dragoste de eroi imediaţi. Discuţia despre căpitănia lui Terry are un ridicol acerb. Ziarele se întreabă: mai merită Terry să fie căpitanul naţionalei engleze? Ce întrebare! Evident că merită. Terry n-a încălcat nici o regulă. Ba dimpotrivă. E fotbalist modern sută la sută. Nefiind prafuri de nas, ci carne de tun, WAG-urile pe care Terry le-a înghesuit prin toalete, banchete de limuzine şi vile discrete n-au influenţat rezultatul.

În lume, România a fost şi este  reprezentată cu demnitate de Hagi, nu de “Briliant”

Şi naţiile au frustrări, nu doar indivizii. Cînd nu pot să nască eroi, comparabili în bine cu ai ţărilor avînd o istorie mare, ţările cu frustrări seculare se grăbesc să glorifice nişte inşi comparabili doar în rău şi în ce-i mai rău. Nici o naţie nu şi-ar crea un mit social dintr-un tîlhar ca Terente. Noi i-am dedicat cărţi, l-am făcut personaj de film şi i-am conservat penisul de neam prost în formol, la muzeu. Cînd n-ai un creier, demn să fie veşnicit într-un borcan la muzeu, e bun şi un penis de măgar.

Mutu a apărut în prim-planul fotbalului dintr-o frustrare. Hagi a fost un erou veritabil. Ne-a venit greu să acceptăm realitatea că, după un senior, am avut un vid. Şi am umplut vidul cu Mutu. După un sportiv de patrimoniu şi un ins superior în toate cele, în gîndire, în vorbire, în relaţiile cu semenii şi în viaţa de familie, am umplut vidul cu un picior. După un atlet căruia i se cuvine o statuie, l-am cinstit ca pe un simbol naţional pe un dezmăţat. Mai mult decît un borcan, în care să-i punem cîndva piciorul în spirt, Mutu nu merită.

Mutu n-ar fi devenit un caz fără sfîrşit, dacă România asta a noastră n-ar număra cîteva generaţii de frustraţi, gata să se regăsească într-o imagine de învingător, nu contează prin ce învinge. Prin talent sau prin şmecherie, prin inteligenţă sau prin golănie. Frustraţii de toate naturile se simt răzbunaţi prin cariera băiatului pornit de jos, care ajunge milionar şi copertă de ziar pe un traseu ce ocoleşte şcoala, instrucţia, educaţia şi normele sociale. Mutu e un al doilea Terente, care fură fete şi le duce la pădure, şi le-nvaţă ca să fure. Cînd a anunţat că citeşte o carte, toţi îndelung necitiţii neamului i-au închinat imnuri de intelectual. Cînd Mutu s-a aplecat să-şi lege un şiret în faţa unei biserici, toţi păcătoşii au plătit slujbe şi acatiste pentru sănătatea evlaviosului. Deşi portretul celui mai popular drogat din Europa e complet doar dacă numărăm miile de cărţi de căpătîi pe care nu le-a deschis şi n-o să le deschidă niciodată, el a fost lăudat de parcă Dostoievski ar trebui să fie mîndru că a fost luat în seamă de Mutu.       

Acum, cînd Mutu a comis-o din nou - fiindcă la el problema nu e dacă, problema e cînd - frustraţii cu gura mare ai mediei tot cu superlative îl pedepsesc. Tot ce vine în atingere cu Mutu e măreţ, teribil, unic. Chiar şi closetul în care s-a închis ca să-şi consume stimulentul interzis. Mai ales că acum n-a comis-o o dată, ci de două ori. Acesta e marele necaz care ne aşteaptă, că din cariera lui Mutu, dintr-un parcurs care numără mult mai multe erori şi neîmpliniri sportive, decît momente de referinţă, frustraţii vor face în continuare un motiv de evocări, extaze şi vorbărie naţionalistă. Eu, unul, m-am simţit reprezentat în lume de Hagi şi niciodată de Mutu. Iar ca mine nu sînt doar cîţiva, sînt o majoritate. 

Şi dacă Rooney ne citeşte în Gazeta noastră?

Acum, după ce l-am văzut sîmbătă în hiper-hattrickul de 4 goluri cu Hull, după ce a făcut miercuri noapte cu City în semifinala Cupei Ligii: nebunia aia de pasă de vreo 50 de metri către Giggs, care bulversează toată apărarea lui Mancini şi Carrick marchează pentru 2-0, imediat, tot el, Rooney, ratînd un 3-0 care-l făcea pe Sir Alex să se ia cu mîinile de cap, mai ales că Tevez marca uluitor, stricînd din nou bucuria lui United, la 1-2 trimiţînd meciul în prelungiri, dar nu va rămîne aşa, desigur, căci în ultimul minut, Rooooney…

Acum, trăgîndu-mi puţin respiraţia, susţin ca un ţînc că omul acesta ne citeşte pe blogul Gazetei noastre. Pot spune de cînd. De la începutul lunii noiembrie, după un MU-ŢSKA Moscova fără miză, în care de la 1-3 se ajungea la un 3-3 doar pentru onoarea palmaresului şi unde, în final, purtat de un entuziasm sincer, profund şi glumeţ, îmi întrebam cititorii cu o falsă discreţie: “Rămîne între noi: Rooney nu vi se pare, azi, cel mai bun fotbalist din lume?”. Imediat, un Indimar m-a întrebat dacă nu glumesc. Sawyer a fost categoric: “Nu, dimpotrivă… E departe de a fi cel mai bun… E o forţă a naturii, dar nu are stil, nu are viziune”. Alţii s-au exprimat mai blînd. Un Victor L scria: “Nu ştiu dacă e cel mai bun, dar îmi place de el de foarte mult timp”. Un Ovidiu gîndea în acelaşi sens: “N-o fi cel mai bun din lume, dar în mod cert e cel mai impetuos şi complet fotbalist englez”. Un Radu B (şi un Lol se declara de acord cu el) aducea o nuanţă rar avută în vedere: “Este de departe jucătorul care, dintre cei mari, are cea mai frumoasă atitudine faţă de joc; poate asta ar trebui să vadă copiii”.

Nu am răspuns pe loc; am lăsat să treacă Sărbătorile, am citit cîteva anchete de afară şi dinăuntru la fine de an, în care nu l-am găsit nici măcar printre primii 5 (nici pe Fabregas), am cam suferit, căci începusem să-mi iau gluma în serios. Aveam de ce. De două luni, de cînd mă aventurasem cu întrebarea aceea, omul juca de parcă ne auzise şi ţinuse să ne replice. I-om fi dat cico, energie şi avînt - altfel nu se explică. Săptămînal, în competenţa lor, Emil Grădinescu îl elogiază cu vădită plăcere şi respect, Ioan Viorel a ajuns să spună că: “E mai eficient decît Cristiano Ronaldo” (şi aşa e), Realul aflu că-l caută… Fără vanităţi inutile, fără să ştiu ce gîndesc impresarii madrileni, doar din strictă convingere, săptămîna trecută l-am pus (împreună cu Fabregas) lîngă Messi, scriind că e subevaluat de lume. Lol m-a curentat imediat: “Cum să fie subevaluaţi, cînd Realul şi Barca aleargă după ei cu sute de milioane?”. Nu putem gîndi altfel decît în milioane. Şi dacă vor da pentru el mai mult decît pe Cristinel, înseamnă că va fi mai bun decît Messi? Întreb, nu dau cu parul. Mie mi-a fost de ajuns să-l văd miercuri cum s-a aruncat, ca un copil nebun de fericire, peste grămada care-l îmbrăţişa pe Carrick la 2-0. Nu ştiu cît face asta în milioane.