Dacă traversezi o odaie plină de rahaţi - spune un proverb chinezesc vechi de milenii - chiar dacă n-ai călcat în nici unul, cînd ieşi afară tot puţi. Norocul lui Reghecampf - dacă e să vorbim de un noroc în ghinion - e că, în campionatul pe care tocmai îl traversează, plin de la un cap la altul de mirosuri puturoase, drama patronului trece în al doilea plan oneroasa “omenie” din meciul cu Viitorul. Dar ne aduce aminte de cealaltă “omenie”, tot de familie, de la partida din turul campionatului, în care soţul Reghecampf a învins în deplasare, la Cluj, tot cu un multiplu de 5, foarte agreat la casele de pariuri, echipa din vremea aceea a nevesti-sii.

Antrenorii români care pleacă în străinătăţi scapă o vreme de un fotbal plin de fini, de naşi, de vechi prieteni, îndatoraţi şi de totodată recunoscători pe viaţă, de parteneri de pahar, de poker şi de amante, de o lume închisă cu legi nescrise de clan, care n-au termene de prescripţie. În străinătăţi, naşii şi finii ţin alte reguli. Reghecampf a reuşit cel mai lung slalom prin camera presărată cu rahaţi, e posibil, ba chiar probabil ca aranjamentul cu Viitorul să fi slalomat pe lîngă Reghecampf, dar mirosul fetid îl va urmări, oriunde va antrena. Oricît de dreaptă ar vrea pe mai departe să-şi ţină coloana Reghecampf, următorii patroni - şi nu numai de acasă, ci şi din alte ţări - vor şti că antrenorul duce în spate aminirea grea, grea de tot, a unor rezultate de protocol familial. Şi în Alaska ori în Patagonia dacă va ajunge să antreneze, tot îl va ajunge din urmă mirosul de latrină al unui campionat în care numărul stăpînilor penali e mult mai mare decît numărul celor care nu-s încă penali.

Ce-i ciudat e că Reghecampf avea o soluţie morală, că avea posibilitatea să anunţe o criză de rinichi, o nevralgie, o grijă medicală majoră şi să lipsească de pe bancă. Nu l-ar fi culpabilizat nimeni pentru asta. Ar fi avut, carevasăzică, posibilitatea să ocolească odaia-hazna şi toată lumea i-ar fi apreciat pasul diplomatic în lateral. De ce n-a făcut-o ? - aici e misterul. Oricum ne-am întoarce la discuţia momentului, e fapt că din toate variantele memoria colectivă, laolaltă cu aceea profesională, o va reţine pe cea mai defavorizantă : nici Reghecampf nu-i ce părea, ce promitea şi ce-am fi dorit cu toţii să fie!

Întrebările mari privind viitorul Stelei trec deocamdată în umbră şi amînă un timp întrebările la zi şi, la drept vorbind, minore despre Viitorul lui Hagi. Şi chiar pe acelea referitoare la viitorul lui Reghecampf. Sînt întrebări de viitor, nu de prezent. Tot ce ne rămîne de sperat e ca Reghecampf să aibă o noapte albă mai lungă şi în zori să realizeze efectul pe o întreagă carieră al unei porcării de patrimoniu de o zi.

Suportaţi să discutăm azi despre altceva decît despre…? Există o idee de la care nu mă abat, a unui celebru om politic francez de pe vremea lui Napoleon, pe care şi azi o propun tuturor studiourilor de televiziune cu pamfletarii lor devastatori, precum şi confraţilor din presa noastră agonică: “Tot ce este excesiv devine neinteresant”. Fără ocol, direct pe româneşte, întreb: m-aţi înţeles? Atunci îmi permit să vă supun atenţiei - sperînd să nu mă faceţi de diversionist - o evidenţă calendaristică; nu ştiu dacă v-aţi autosesizat, dar ne găsim în toată Europa într-o decadă a finalelor de Cupă. Ea va culmina, desigur, mîine, pe Wembley, într-o apoteoză care - nu ezit să mă repet - depăşeşte istoria propriu-zisă a fotbalului.

Dar pînă mîine să nu dăm uitării că decada a început cu un Wigan - City de care abia m-am reţinut atunci să nu scriu că va fi mai frumos decît Bayern - Dortmund, ceea ce şi acum mi se pare o năzdrăvănie valabilă şi posibilă. După care, a urmat finala Europei League, Chelsea - Benfica, fără mari revelaţii: Chelsea a avut seriozitatea ei luminată de noroc, Benfica talentul boxerului - a la Titi Dumitrescu - încîntător, dar fără pumn decisiv. Pentru mine, problema este de ce sîntem noi, acilea, atît de mofturoşi cu această Europa League, de unde luăm noi atîta orgoliu tîmp în a o subaprecia; era de ajuns să vezi cum se consumau acolo, la Amsterdam, spectatorii englezi şi portughezi, ca să poţi înţelege ce stupizi sîntem cu toate complexele noastre de amărîţi care nu vrem să stăm decît la masa bogaţilor, dar mereu ne socotim banii din buzunare, lamentîndu-ne că noi avem valoare, dar nu şi paralele lor.

Două zile mai tîrziu a fost finala regală din Madrid, despre care nu pot scrie decît că numai ea îi lipsea nefericitului Mou, personaj antitotalitar, în sensul strict, adică nu-l poţi nici simpatiza total şi nici antipatiza pe măsură. În privinţa bătăliei finale de pe teren şi de pe străzile Madridului, îmi permit să nu mă pronunţ, blocat cum sînt de ancestrala inexactitate autohtonă: “Ca la noi la nimenea…”. Să nu fie chiar aşa? Să mai fie şi la alţii mai lată decît la noi? Înseamnă că n-aţi văzut Dinamo-ul lui Dănuţ la Alania, care, retrogradată, s-a bătut cu ghearele, dinţii, ghetele şi labele pentru un 1-0 soldat cu patru roşii… S-o mai lăsăm cu “Ca la noi la nimenea” - idee şi ea de megalomani rataţi. La noi, marţi şi miercuri, s-a decis o finală Petrolul - CFR Cluj. Mi se pare, deocamdată, rezonabilă.

Circulă ideea după care trăim sub dominaţie germană. În fotbal, afirmaţia e discutabilă. Finala Ligii Campionilor e, desigur, foarte germană, dar şi finala Cupei Heineken, echivalentul UCL în rugby, cu Toulon învingînd Clermont, a fost foarte franceză. Şi rugby-ul a avut parte de o finală importată, dar mai important e că ambele finale au lovit simbolic în gazde. Englezii în fotbal şi irlandezii în rugby au fost scoşi din casă pentru petreceri străine cu circuit închis. Poate că anul e, de fapt, ceva mai mult decît dominaţie germană în fotbal şi franceză în rugby. Poate ar fi  mai interesant să vorbim de un an de dramă anglofonă.

În fotbal, suma evenimentelor traumatice engleze e formidabilă. Să recapitulăm. Mai întîi retragerile. Ferguson pleacă şi încheie cu un 5-5 turbat în ultimul meci. Blat? Oriunde altundeva, dar nu în Anglia. Ştim acum că, după meci, Ferguson a făcut un scandal monstru la cabine. United a pierdut de două ori în acelaşi meci un avantaj de trei goluri, iar Ferguson n-a putut accepta aşa ceva într-un meci cu West Brom care era şi ultimul şi al 1500-lea al carierei sale. Altă retragere: Beckham, luat în voleuri de presa engleză pentru lacrimile vărsate în tricoul lui PSG, la meciul final. În Anglia nu se plînge public. Dovadă că Ferguson a refuzat orice declaraţie după meciul cu West Brom. A spus doar trei cuvinte: emotional, very emotional!

Dar Michael Owen şi Jamie Carragher? Retraşi fără zgomot. În special Owen, la capătul unui destin care i-a interzis sistematic să devină mult mai mult decît Beckham. Mai departe. Fenomenul Gareth Bale. Cel mai dorit jucător al Europei rămîne la Tottenham, probabil spre a-şi îngropa viitorul. Bale obişnuieşte să marcheze doar goluri de frumuseţe istorică şi şi-a respectat norma cu un şut vulcanic în ultimul minut al campionatului contra lui Sunderland. Era golul care trebuia să trimită Tottenham în Liga Campionilor. Dar Arsenal a cîştigat la Newcastle, iar Tottenham a pierdut calificarea şi dreptul de a-l reţine pe Bale. La două zile după, Bale refuză Real, Barcelona şi restul lumii, cu o decizie care ar putea fi înţeleasă mai tîrziu ca act sinucigaş.

Şi mai departe: Wigan Athletic devine prima echipă în ultimii 150 de ani care cîştigă Cupa Angliei şi retrogradează în acelaşi sezon. David Whelan, patronul lui Wigan, a revenit pe Wembley pentru a doua finală de Cupă şi 53 de ani de suferinţă. În 1960, la prima finală, a suferit o fractură gravă, după care n-a mai fost decît jumătate de fotbalist. Retrogradarea? Se poate vindeca mai repede decît fractura. Aşa a arătat anul fotbalistic de dramă engleză dominat de Germania. Emotional, very emotional!

P.S. Becali, Dosarul Transferurilor etc? Poate intrăm pe drumul care duce la primul 5-5 netrucat în final de campionat românesc.

Nouă, românilor, ne place să ne minţim cu repetiţie. Unii ar numi această nesfîrşită minţire de sine o formă cronicizată de patriotism. Formele cronicizate de patriotism sînt la fel de supărătoare ca şi acelea de pesimism naţional şi în multe ţări se tratează la nenea doctorul.

Una din minţirile permanentizate priveşte isprăvile de peste hotare ale unor fotbalişti de-ai noştri, care au îmbătrînit ca speranţe în ţară sau sînt vînduţi la final de carieră, pe piaţa cacealmalelor internaţionale, cu toate superlativele de la începutul ei.

Zicu nu făcea minuni acasă, Zicu ajunsese jucătorul pe care cîteva echipe de la noi l-au cumpărat doar ca să-l poată vinde mai bine, dar uite că în Coreea de Sud e un fel de stăpîn al inelelor. Dacă ar fi să le credem impresarilor, care împrăştie toate aceste veşti de pagina-ntîi despre marfa lor second hand, am putea gîndi că marele fotbal se joacă în Coreea de Sud şi în China şi că îmbătrîniţii arenelor, care-şi vînd a doua şi a treia tinereţe unor formaţii asiatice mai degrabă simpatice decît performante, obţin de la miraculosul jing seng - sau cum s-o mai fi numind sucul de rădăcina raiului - tot ce n-au primit îndeajuns şi pe merit în ţară de la ochii lui Dobrin şi de la mister Balantine. Cînd dă Zicu un gol la mii de kilometri de patrie, la Bucureşti ajunge un veritabil tsunami de laude. Doar genialele bare ale lui Mutu de la Ajaccio reuşesc nişte valuri mai mari.

Fotbalul chinez are cîteva milioane de echipe şi nici una de rang mondial. China e atît de generoasă cu surprizele încît atunci cînd nu-i reuşesc în sus, China performează în jos. Nu-i de colea să ai zeci de milioane de profesionişti ai gazonului şi nici un nume de referinţă. Marius Niculae a plecat în China în condiţia de jucător care a dat ce avea de dat mai bun în Europa şi la Vaslui, şi, fiindcă nu-l mai ţin picioarele în campionatul nostru, e premiat cu un campionat mai îngăduitor. Ştirile care vin de la chinezii lui Ma Li Us nu-s însă deloc vesele. Oricît de entuziast le-ar colora angajaţii “succeselor româneşti peste hotare”, jocul lui e gri şi golurile, pentru care a fost tranzactat, sînt rare şi banale. Măcar dacă ar rata decisiv, ca Mutu, ca să mai spere la un ultim mandat la Dinamo sau Steaua!

Minciuna, ca să funcţioneze, trebuie să aibă o direcţie şi o finalitate. Ştirile pline de suport patriotic despre jucătorii noştri plecaţi să vîndă pe aiurea ce n-au mai avut de vînzare acasă nu-s crezute nici de cei care le licitează. Circulă degeaba, doar, doar s-o mai agăţa un patron naiv în undiţa cu momeală de mămăligă.

Altfel, despre revenirea lui Mutu la Steaua şi o Ligă cu 16 echipe, numai veşti bune!

Sîmbătă noapte, la Londra, am trăit în “niciodată”. Niciodată - dacă nu v-ați săturat de vorba asta în fotbalul lumii - nu s-a mai întîmplat ce ne-a fost dat să vedem în finala Cupei Angliei: Wigan, a optsprezecea în campionat, gata la retrogradare, o învinge pe City, vicecampioana de anul acesta, și cucerește trofeul obsedant. Cu 1-0, în ultimul minut - pentru a fi exacți și pentru a intra în legendă, unde altundeva decît în legendă, cu toate elementele ei: City superfavorită, pronosticuri de la 3-4-0 în sus, ploaia clasică, tribunele arhipline și un meci într-un rimt turbat în care a învins nu cine era presupus mai bun, ci acela care și-a dorit mai mult victoria - asta ca să consumăm fără jenă toate expresiile îndătinate.

Wigan a fost extraordinară, și nu o dată m-am gîndit, cer iertare, ce-ar face această a optsprezecea din Anglia în campionatul nostru: ca să fiu decent, cred că Steluța nu s-ar mai plînge că nu are adversar; de ce ar face Wigan, cu a optsprezecea sau cu a doua de la noi, nu discut ca să nu comit acele “răutăcisme” la care nu oricine are dreptul în România fotbalistică. Ca să ne mișcăm realist în legendă, să precizez că la doar 3 zile după ce a ridicat Cupa în delirul suporterilor ei, Wigan a pierdut în fața unui Arsenal de care nu s-a putut ține mai mult de o oră…

Va retrograda după ce-a cucerit Cupa Angliei! Ce destin! E dur ca în basmele fără happy-end, dar nu ne vom prăpădi; voi ține cu Wigan și în Liga a II-a, chiar și în a treia, atît de mult mi-a plăcut cum am mers pe pereți sîmbăta trecută în cîntecele, uralele și urletele suporterilor ei. Și fiindcă am scris urîtul cuvînt “urlete”, să precizez imediat că sînt cazuri cînd pînă și urletele trebuie avute în vedere și luate în considerare cu grijă și nuanțe.

De pildă, urletele de disperare - în fotbal, desigur… Am luat cunoștință - parcă tot sub semnul lui “niciodată”- că în afara celor doi parlamentari englezi care au cerut înnobilarea lui Sir Alex cu titlul de Lord (fie el laburist, scoțian…), încă unul, John Leech, a solicitat Camerei Comunelor să îi fie recunoscută aceluiași Sir Alex “contribuția extraordinară în fotbalul englez, consemnîndu-se atît bucuria adusă fanilor lui Manchester, cît și disperarea la care au fost supuși fanii celorlalte echipe în anii de domnie ai lui Ferguson”.

Cum se știe din bătrîni, e mai ușor să zugrăvești o casă sau să faci o valiză decît să explici cuiva o ironie reușită.

Şi retragerile pot fi rău înţelese. Alex Ferguson nu a lăsat în urmă o idee de joc revoluţionară. Clasa geniilor tactice, în care au loc Michels, Clough, Happel sau Herrera, începe cu o treaptă deasupra legendei lui Ferguson. Cu sau fără Ferguson, istoria fotbalului ar fi urmat acelaşi curs. Şi totuşi, Alex Ferguson e unul dintre cei mai mari oameni de fotbal din cîţi au existat vreodată.

Măreţia lui Ferguson vine din cîteva trăsături de caracter născute şi educate în Scoţia. În 40 de ani de antrenorat şi după 7 ani strungărie în fabrică, Ferguson a condus doar patru echipe de club. A început cu două cluburi obscure în Scoţia: East Stirlingshire şi St. Mirren (singurul club care l-a concediat). A treia etapă scoţiană, Aberdeen, a explodat într-o finală de Cupa Cupelor cîştigată cu Real Madrid şi l-a propulsat pe Ferguson în Anglia, la Manchester. Însă, într-un fel, Ferguson n-a plecat  niciodată din Scoţia, ci a plantat-o experimental în medii străine.

Adevărat, Ferguson a devenit pur şi simplu Manchester United, dar asta doar în măsura în care United a devenit o corporaţie formidabilă de rit scoţian. Filozofia morală a bătut mereu tacticismul în cazul lui Ferguson. În 26 de ani de cult autoritar, Manchester a fost convertită la două valori de bază: pragmatism feroce şi egalitate absolută într-o familie absolută. Privit din acest unghi, Ferguson e un om insuportabil şi un generator de voinţă.
Insuportabil pentru cruzimea cu care a identificat, promovat şi concediat jucători. Giggs era deja arvunit la 13 ani. Beckham era declarat surplus la vîrful carierei. Cutare membru al lotului era pus la vînzare după o preluare greşită la antrenament. Ferguson a fost proprietar de oameni şi de cai. Intuiţiile de crescător de cai l-au ajutat să simtă viitorul sau încetinirea unui organism de alergător.

A doua teoremă scoţiană impusă de Ferguson spune că scopul jocului de fotbal e victoria, iar victoria se obţine doar într-o familie sau într-un clan unit şi inspirat. Capacitatea lui Ferguson de a naşte solidaritate rămîne neegalată. O echipă care crede are un atu fatal şi asta explică suita de  răsturnări în ultimele minute sau secunde în care unii neiniţiaţi au văzut norocul fără sfîrşit al lui United. Alex Ferguson a rămas pragmatic pînă la sfîrşit şi a pus capăt legendei atunci cînd a dorit. Putea continua, dar a refuzat să plece învins şi micşorat de timp. Un om insuportabil (pentru mine) ca votant şi finanţator laburist. Un om insuportabil pentru presa înjurată metodic. Un om mare pentru cei ce ţin socoteala victoriilor.

Dacă punem numele unui Dodel alături de acela al lui Mircea Lucescu, toată lumea resimte această învecinare ca pe o necuviinţă. Cine i-a cunoscut îndeaproape pe domnii fotbalului nostru din toate vremurile a realizat imediat calitatea vorbirii şi cuprinderea bogată şi cultivată a dicţionarului lor. Mircea Lucescu, bunăoară, ar putea fermenta un amfiteatru universitar cu gîndirea sa, cu parabolele şi rigorile unei vieţi de învingător. E acasă la el în cele mai multe din cartierele culturale ale Europei. Iar ce-i cu totul remarcabil la Mircea Lucescu e discreţia cu care îşi cultivă pasiunile şi cunoştinţele în mai multe arte. Tot ce spune cu farmec şi cu aplicaţie Mircea Lucescu nu e în consecinţa carierei sportive, ci la baza ei.

Ilie Dumitrescu e un alt caz de fotbalist cu vocaţie de intelectual al arenei. Dialogul cu dînsul e concentrat şi controlat. E genul de om interesant şi cînd tace. Nu ţi-l poţi imagina în nici una din situaţiile de mahala şi de tarabă ale fotbalului. Tot ce este Ilie Dumitrescu în viaţa lui de după fotbal e dovada că aici a vrut să ajungă, în condiţia de personalitate, nu de fost om de echipă.

Domnii citaţi pînă aici au ştiut din familie ori au fost învăţaţi de nişte antrenori ori prieteni luminaţi la ce-s buni banii cîştigaţi cu fotbalul. Pe lîngă talentul cu mingea, şi-au mai antrenat un talent, al exemplului bun. Nu mi-i pot închipui pe nici unul beat mort într-un anturaj de golani şi de tîrfe de-ale fotbaliştilor. Nu contează ce intimităţi dezagreabile ne-ar putea dezvălui din tinereţile lor nişte colegi de vestiar, contează numai ce imagine publică au acreditat ei atît în anii de performeri, cît mai ales după. Cînd Mircea Lucescu declară fără complexe că învaţă de cînd se ştie şi că încă n-a terminat cu învăţatul, e cazul să ne întrebăm cum devine chestiunea culturii în fotbal. În cel mare, fiindcă în acela mic şi de supravieţuire mai ştim.

Drama gloriilor de odinioară, care mor în sărăcie şi cu ficatul macerat de alcooluri, nu e în felul în care şi-au risipit agoniseala din tinereţe, ci în nenorocul de a nu fi întîlnit omul care să le spună ce urmează după ce nu mai sînt buni pentru fotbal. La jucătorii care ţin de mai mulţi ani prima pagină a publicaţiilor mondene şi de scandal mare parte din publicul sporturilor se uită ca la nişte bolnavi incurabili, cărora nimeni nu îndrăzneşte să le spună diagnosticul. Semianalfabeţi, fără nici o altă pricepere sau meserie, cu atît mai plini de ei cu cît au îndurat mai multe umilinţe de la patroni şi antrenori, prinşi într-un cerc vicios de prietenii de cluburi şi cîrciumi, văd înainte numai artificii şi fanfare, cînd, de fapt, ce urmează e prăpădul. Vînd maşina, nu mai pot să ţină casa, uşile pe care le găseau tot timpul deschise li se trîntesc în faţă, iar iubitele găsesc repede alt fraier de jumulit. Iar ce-i şi mai rău e că mintea care n-a fost pusă la treabă pînă la 30 de ani s-a sleit definitiv de nefolosire.

Contemplînd victoria Stelei în campionat, nu pot să nu observ că ea se înscrie lîngă a altor mari echipe din Europa - ca Ajax, ca United, ca Bayern, ca Şahtior - care joacă în ultimele etape avînd deja titlul matematic în buzunar. Le place multora, le displace altora, e o performanţă pe care ar fi de prost gust s-o bagatelizăm; apare imediat obiecţia că - spre diferenţă de suratele ei - Steaua a învins într-un campionat slab, fără să aibă de înfruntat un adversar serios; la fel de prompt trebuie spus că nu Steaua e vinovată de această situaţie.

Nu văd culpa Stelei atunci cînd, de pildă, campioana anului trecut îşi poate permite să-i vîndă pe Sougou şi Bastos după un 1-0 pe Old Trafford. Există multă “oftică” - fenomen mondial - în tot ce-i rivalitate sportivă, dar ea nu trebuie să ne îmbolnăvească de-a binelea; nu pot uita că, după 1-0 cu Chelsea, în tur, un fanatic antistelist mi-a scris că ce mare performanţă e să baţi un zero barat ca Chelsea?… Nu m-am întins la vorbă cu el, mă abţin de-o viaţă să discut cu apucaţii care, fireşte, se găsesc şi între microbiştii Stelei. Este, de altfel, ideea de bază pe care o susţin aici, de cînd Steaua s-a instalat autoritară în fruntea clasamentului şi a făcut acele meciuri cu adevărat de nivel european, cu Ajax şi Chelsea: singurul adversar al Stelei este, deocamdată, ea însăşi, cu tot ce înseamnă o echipă de la şefii ei pînă la cel mai fraged suporter. Nu cu invidioşii, nu cu contestatarii va fi marele ei meci de fiecare zi. Acesta ar fi, la urma urmei, un moft inerent vieţii de campion, un moft pe care-l poţi exagera pînă la a-i da dimensiunea unui conflict scandalos.

Ei şi ce dacă eşti invidiat…? Nu. Totul este cum suportă succesul cei care au succes. Rămîn ei cu capul pe umeri? Se bucură cu bun gust şi bun-simţ? (O, la, la, ce întrebări!) Încep să se autolinguşească şi să se destrăbăleze în păcătoasa laudă de sine? Păstrîndu-mă sobru, trebuie spus totuşi că există multe motive pentru a pune asemenea întrebări incomode la ora unui triumf incontestabil. Milioanele de suporteri entuziasmaţi ar trebui să fie, lîngă fotbalişti, primii care să se opună oricărei suceli de la bucurie la grandomanie. În actualele condiţii, rămîn ferm la părerea că cel mai puternic adversar român al Stelei este autolăudăroşenia. Şi pentru a mă suci şi eu spre glumă - e vremea sucelilor -, să zic că o epocă de 10-15-25 de ani în care numai Steaua să ia titlul de campioană a României mi s-ar părea tristă rău. Nici la Bayern sau United, nici la Real sau Barca nu le trec asemenea glume prin cap.

Sigur, toate observaţiile socio-economisto inteligente fac sens. Da, Bayern şi Borussia vor ocupa Wembley-ul pentru un kirmez german taman la a 150-a aniversare a Federaţiei engleze. Cine visa la aşa ceva în 1863 era client Krupp. În 2013, e client Adidas. La fel de întemeiată e întrebarea: cine domină fotbalul european: Bundesliga, Bayern, Borussia sau Bayern şi Borussia? Un răspuns care se opreşte la varianta Bayern şi Borussia naşte următoarea întrebare inteligentă: e de pe acum fotbalul german pîndit de sindromul spaniol? Pentru că, măcar în parte, Barcelona şi Real au fost victimele dominaţiei bicefale pe care au impus-o unui campionat slăbit.

Însă, subtilitatea acestor observaţii plimbate de comentatori prin presa internaţională lasă deoparte ceva important: fondul. Iar fondul e fotbalul. Cel mai rar folosită întrebare a dezbaterii sună în felul următor: poate fi explicat succesul plenar al fotbalului german prin fotbal? Răspunsul e un da răsunător care trebuie totuşi explicat. Fotbalul jucat cu mare rigoare de Borussia şi, mai ales, de Bayern nu e o invenţie, ci o inovaţie. Trebuie adăugat imediat că fotbalul nu se schimbă chiar atît de des pe cît ar fi mulţi îndemnaţi să o creadă. Invenţiile sau revoluţiile sînt rare. Ele apar la intervale lungi, mult mai lungi decît ciclurile de succes şi colecţiile de trofee.

Ultima redefinire fundamentală a fotbalului a avut loc acum mai bine de 40 de ani şi a pornit cu Rinus Michels, la sfîrşitul anilor ‘60. Fotbalul total pus în teren de Ajax şi de naţionala Olandei a reformulat tot ce se ştia sau credea despre sensul şi limitele jocului de fotbal. Spaţiul de joc s-a mărit, forţat de idei noi: dispariţia posturilor fixe, angajamentul în presing avansat şi posesia premeditată ca formă de asediu. De atunci încoace, formula a fost importată în Spania prin serviciile academiei cu un singur membru Johann Cruyff şi reexportată în Europa. Bayern joacă astăzi formula hispano-olandeză, o formulă pe care n-a inventat-o, dar pe care a ştiut să o adapteze şi să o umple de inovaţii.

Nu, fotbalul nu stă pe loc de 40 de ani şi mai bine, ci înaintează prin inovatori care pregătesc şi fac inevitabilă următoarea revoluţie. Puterea înspăimîntătoare a fotbalului jucat de Bayern vine astfel din fotbal. Din capacitatea de a juca fotbal fundamental cu o seriozitate la limita sacrificiului şi cu o inteligenţă scăpărătoare. Se poate spune nemţeşte? Da, dar în acest caz, toţi marii autori de şcoli de fotbal sînt nemţi: începînd cu Brazilia şi continuînd cu Italia, Spania şi Olanda.

Un vecin cu o pensie mică, dar frumuşică, de trei sute de euro, fapt care îl face să se simtă mai puţin sărac decît e, mă întreabă ce Dumnezeu fac cu atîţia bani cei care cîştigă zilnic zeci de mii de euro? Hai, domnule, zice el, să punem o sută - două de euro mîncarea, încă o sută - două amanta, o sută, două cheltuiala cu Mercedesul, apoi încă o sută-două cu casa. Dar ce face cu restul?!

Pentru vecinul nevoiaş, o sută-două de euro sînt pragul dintre calicie şi risipă, nu între sărăcie şi avuţie. Un prag care, cînd te naşti şi creşti în sărăcie, nu-i tocmai uşor de învins. E un prag major al imaginaţiei şi al raţiunii. Cei mai mulţi oameni n-au dimensiunea sumelor mari. N-au viziunea posibilităţilor pe care le favorizează marile cîştiguri. Imaginaţia lor e activă doar în cuprinsul salariului şi al pensiei. N-are rost să viseze mai departe. N-au acces la mia de euro, nu au sensul cifrelor mari, rămîn toată viaţa la tabla înmulţirii cu numere mici.

Problema ratării la vedere a lui Cristi Tănase nu e numai a lui. E drama fotbaliştilor care se trezesc dintr-odată cu mai mulţi bani decît poate mintea lor de copii plecaţi din sărăcie să proceseze creator. Pentru cel care mănîncă o strachină de fasole zilnic, mai binele înseamnă o strachină mai plină sau două străchini.

Cu banii obţinuţi cu grămada şi peste noapte, fotbaliştii formaţi între două praguri ale sărăciei se reped să se întreacă în bunuri şi fiţe cu bogaţii. Ei, cei cu suta de mii pe contracte anuale, se socotesc ajunşi în lumea celor pentru care nici milionul de euro nu mai e un prag. Îşi cumpără alde Cristi Tănase maşini scumpe, celulare scumpe, petreceri şi tîrfuliţe scumpe şi se simt egalii mai marilor. Le creşte repede distanţa de la picioare la cap, iar picioarele încep să le lucreze în gol. În războiul pe care băiatul cu un contract de o sută de mii de euro pe an îl porneşte între minte şi trup pierd deopotrivă şi mintea, şi trupul. Asta s-a întîmplat cu Cristi Tănase şi aşa se explică mizeria în care sfîrşesc foarte mulţi din jucătorii care nu s-au întrebat ce-or să facă după ce termină cu fotbalul.

Ce-o să facă un Cristi Tănase, după ce o să sfîrşească banii, pe care încă îi mai capătă chiar şi jucînd prost? Nu încurajarea tribunelor e - cum crede un filozof de trei parale al Stelei -  soluţia, ci un mentor de cursă lungă, un învăţător care să-i antreneze lui Tănase şi mintea, atît pentru acum, cît şi pentru greul anilor ce vin după fotbal.

Mircea Lucescu a spus o vorbă de răscruce pentru antrenorii care vor să reuşească în meserie. Mircea Lucescu zice că el lucrează mai mult, mai hotărît cu mintea jucătorilor, decît cu picioarele lor. Picioarele trebuie antrenate pentru meciul care vine, pe cînd mintea pentru condiţia de om întreg, atît la meciul următor, cît şi în carieră.

A venit vremea cînd galacticii nu mai sînt galactici şi extratereştrii nu mai pot fi numiţi extraterestri. Fără a fi foarte vesel, nu e deloc tist. E natural, e în firea lucrurilor, precum căderea frunzelor toamna, atunci cînd orice elefant se aşază pe o frunză ca să revină pe pămînt. E ceea ce, realist vorbind, s-ar putea defini ca o schimbare a clişeelor la care lucrăm zi şi noapte. Realul şi Barca sînt azi două echipe terestre, învinse, la un nivel înalt al competiţiei, de către două echipe germane, care şi ele sînt în schimbare de clişeu.

Aşa cum nu ne mai vine pe limbă şi sub pix să-i mai fixăm pe spanioli în Cosmos, tot aşa e cazul să renunţăm la clasicele stereotipuri, cu panzerele, blindatele germane şi alte vorbe din bătrîni, cînd le “admiram” îngroziţi lipsa de fantezie şi farmec în joc. Se poate titra: “Adio, Mou!” dar şi “Adio la panzerele germane!”. Nemţii, azi, au farmec, în fotbal, un farmec aspru, viguros, ofensiv, deloc metalic. Nemţii au ajuns să (ne) placă. Ieri am citit în Gazetă, la cronica de pe Camp Nou, că Bayern seamănă cu Milanul lui Sacchi, ceea ce mi s-a părut, dacă nu exact, oricum elogios şi gingaş, ca tot ce ţine de un Sacchi de mult strivit de Herrerism.

Totuşi, cum să-i fixăm azi - căci fără adjective nu putem trăi - pe aceşti herri care domnesc în fotbalul Europei? Klopp şi-a numit Dortmund-ul ca o echipă “exotică” în peisajul actual… Exotică? După ce am călătorit printre atîţia galactici, termenul era de o ironie adorabilă, dar nu o puteam prelua, fiind prea subtilă; totuşi, nu ironia e periculoasă pe cît sînt hulirea şi dispreţuirea faţă de cei căzuţi. La vremea asta de schimbare a clişeelor - ca la orice schimbare - incultura îşi va face de cap: deja se dă uitării ceea ce a însemnat Barca în fotbalul mondial, se rîde gros de Mourinho, se trece repede la negare şi renegare de idoli.

Mi s-a şi scris că “Barca e o făcătură a voastră, a presei…”. Nu toată lumea e catalană - cum a fost aceea de pe Camp Nou cînd, după îngrozitor de clarul 0-7, feţe şi fete frumoase aveau ochii în lacrimi. Aud, hai lasă-ne cu chestiile astea lacrimogene… Vă las - şi dacă vă mai e dor de semifinale dure - nu o scăpaţi pe aceea dintre O’Sullivan şi Trump de la Mondialul de snooker.

Există un răspuns stas care dă, de regulă, vina pe ceva care se numeşte, în lipsa unor explicaţii mai serioase, sistemul german. De ce sîntem iar dominaţi de nemţi? Sistemul german! Cu alte puţine cuvinte, nemţii ar avea ceva anume injectat în sîngele lor de robot şi, de aici, revenirea periodică în fruntea fotbalului, a economiei şi a istoriei (bineînţeles, în ordine inversă). Problema acestui fel de explicaţie e că nu explică nimic, dar reuşeşte să ascundă în spatele resentimentului un secret cît Bundestagul.

Oamenii mai vechi, adică mulţi dintre cei ce şi-au găsit ocupaţie fie în Germania, fie sub nemţi, au explicat mai bine cum stau lucrurile: nemţii muncesc. Dar şi această formulă trebuie un pic despachetată. Munca germană nu e de capul ei. E mai degrabă capacitatea de a lua în serios fiecare detaliu şi voinţa de a refuza soluţiile rapide sau uşoare. Cazul Bundesliga spune că după 2000, anul cel mai prost al fotbalului german, sistemul a răspuns investind în producţia internă. Centrele de pregătire de pe lîngă cluburi au fost relansate. Soluţia importurilor a fost respinsă. La fel cum a fost respinsă iluzia îndatorării. Cluburile germane fac profit. Legătura cu volk-ul din tribune a fost cimentată frenetic. Preţul biletelor şi abonamentelor de sezon e o invitaţie, nu un instrument de spoliere (120 euro faţă de 1000 de lire per sezon englez). Consecinţele n-au fost imediate, dar cînd au apărut, au apărut turnate solid. Medie de 40.000 de spectatori în campionat şi 13 jucători germani pentru Bayern şi Borussia în semifinalele Ligii (exact cît au strîns ultimele 4 cluburi engleze prezente în Ligă).

Sistemul german e, de fapt, un sistem critic. Un sistem care depistează probleme şi le rezolvă prin mijloace proprii. Abia apoi vine faimoasa şi mult ironizata lipsă de imaginaţie germană.

Bayern, de pildă, o respectă din plin şi joacă tot sistemul de posesie cu recuperare în jumătatea adversă dezvoltat pe filiera Ajax-Barca. Doar că i-a ataşat cîteva motoare şi centimetri de blindaj în plus. În teren, Bayern e o Barcelona cu lamă de plug, dar forţa vine, de fapt, din afara terenului. Fotbalul german e rezultatul societăţii germane. Aşa cum prăbuşirea fotbalului italian vine din nevroza unei societăţi care nu mai ştie ce şi cum să vrea. Fotbalul spaniol nu urmează aceeaşi regulă pentru că stă pe o generaţie sublimă care a intrat în fotbal înainte de depresie. Barca nu a spus încă tot, dar fotbalul european trebuie să înveţe rapid germana. Dacă vrea să facă un pas înainte. Sau, cu un titlu din Der Spiegel, trebuie să uite de scurtăturile prin Moscova şi Abu Dhabi. Drumul special, sonderweg - cum spun nemţii, e, de fapt, drumul drept.

Ce se întîmplă, domnilor savanţi în fotbal? Ce se întîmplă, atotştiutorilor? Întreb fără să mă exclud dintre voi… Cel mai nostim ar fi s-o facem pe deştepţii şi să declarăm că am ştiut. Am ştiut că Bayern şi Dortmund - primele două din Bundesliga - le pot da cîte patru goluri primelor două din Primera? Să fim sinceri, nu am ştiut, deşi zi de zi sîntem convinşi că ştim totul despre fotbal. Nu ştim totul - şi asta mă bucură, nu mă întristează. E o zi frumoasă aceea în care mai poţi fi uimit în fotbalul lumii, unde de atîtea ori căscăm de plictiseală, fără să renunţăm. Personal, am rămas cu gura căscată, ca, după aceea, stupefiat, să-mi pun mîna la gură, ca orice prost în tîrg. Dincolo de savantlîcuri m-au uimit proporţiile scorurilor. Am bîiguit acel “Nu se poate!” care-mi bloca orice competenţă, orice putere de analiză şi de vanitate. După 0-2 cu Milan nu am crezut că Barca poate face 4-0 şi am scris - înainte de AS şi Gică Popescu - că orice echipă mare evoluează tot ca un om: se naşte, se dezvoltă, străluceşte şi apune. Eram, probabil, prea metaforic şi oricum Barca a avut un zvîc agonic şi a făcut 4-0 pe Camp Nou. Dar să ia patru de la Bayern în 90 de minute?

Nu fiţi ipocriţi - nimeni în jurul meu nu prevedea un asemenea prăpăd. Ca a doua zi Dortmundul să-i dea tot patru chiar lui Real, deposedîndu-l pe Mou de orice bucurie în faţa catastrofei catalane. Lăsaţi siguranţa de sine, analizele şi fanatismele, ziceţi “Nu se poate!” şi fiţi mulţumiţi că mai putem fi uimiţi, fie chiar umiliţi de cîte nu ştim din fotbalul ăsta inepuizabil în frumuseţi, scandaluri şi mizerii. Mai ales că vin retururile care iar ne solicită atotştiutorismul: cum va “muri” Barca? Xavi zice că e atît de rău încît speranţa ţine de imposibil; va face Realul un 3-0? Contra - pe care ne putem baza - zice că nu e imposibil. Vom avea  finală germană pe Wembley? E o imagine la care însăşi istoria fotbalului ar trebui să se declare depăşită, lăsînd semnificaţia evenimentului pe seama ultimilor 70 de ani din istoria Europei.

Fotbalul îşi poate permite asemenea modestie. Nu îndrăznesc mai mult decît să amintesc că, luni, Man United - aşa uitată cum e - a cucerit iar titlul Angliei, Van Persie în hat-trick-ul său marcînd un gol dintr-un voleu de la 16, pe o centrare de vreo 40-50 metri a lui Rooney. Să ne fie clar: Van Persie nu-i mai prejos decît Lewandowski!

Am fost întrebat la mijlocul unei discuţii pînă atunci fluente: de ce nu merge fotbalul? Apoi, o precizare ascuţită: de ce nu merge ca înainte? Nu cunosc răspunsul, deşi pot vorbi, scrie şi conferenţia îndelung pe această temă. Cine cunoaşte răspunsul şi îl poate formula într-o frază va cîştiga, fără îndoială, titlul de sociolog suprem al Naţiunii. Mai probabil e însă Titlul de Eminenţă a Teraselor.

Cel mai remarcabil lucru în toată povestea e întrebarea. Cineva are încă puterea să pună asemenea întrebare şi, prin asta, să pună la îndoială toată gălăgia goală din jurul aşa-zisului nostru fotbal în devenire. Există, aşadar, şi inactuali inteligenţi. Întrebarea a aruncat în aer toată adunarea. Teoriile, anecdotele şi argumentele au umplut camera. Economia, statul de drept, lipsa vitaminelor, lenea şi schimbarea climatică au explicat, rînd pe rînd şi cu mare siguranţă, de ce merge rău fotbalul. La sfîrşit, toată lumea a reuşit să ajungă la alt subiect, cu sentimentul că celălalt nu înţelege nimic.

Am impresia că pot avansa două explicaţii. Mai întîi, incapacitatea sacră şi generală de comunicare-coordonare a grupurilor mai mari de doi români contemporani. Regula e uneori contrazisă de persoane solitare care nu fac faţă propriilor inteligenţe. A doua explicaţie e simplă: nu există sport fără sport şcolar. Mica problemă a acestei explicaţii e că propune o soluţie imposibilă. Sportul şcolar presupune un sistem şcolar stabil. Am văzut cum arată sportul şcolar în Anglia şi în Germania. Englezii fac rugby în şcoală şi destui elevi fac şcoală ca să joace rugby. Sistemul e stabil, dar limitat la tradiţie. Germania face sport de toate felurile în şcoală. Poate şi pentru că sportul şcolar e grefat pe învăţămîntul profesional. Varianta germană pleacă de la tradiţia meseriilor pe care o dezvoltă cu o modernitate dezinvoltă.

Şi sportul şcolar românesc a urmat în ultimii aproape 25 de ani, alături de celelalte instituţii publice ale ţării, tradiţia locală. Pălăvrăgeala şi tîlhăria au luat frîiele. A ieşit la iveală o elită completă: patroni penali, profesori şpăgari, licee cu promovare zero la Bacalaureat, instructori cu tarif în euro sau carne vie (de mamă de copil adus la selecţie). La sfîrşit, am rămas cu discuţiile în jurul marilor întrebări puse pe la petreceri. Întrebările acelea urmate de mii de teorii, poante şi isteţimi. Marele sport naţional.

Tot numărîndu-i pe antrenorii reciclați de 30 de ori cu de-a sila de la începutul campionatului, riscăm ca, din pricina mirărilor, să ratăm fondul problemei. Iar fondul problemei nu stă în mulțimea, ci în specializarea acestora: cu trei-patru excepții, lotul național de rotiți și plafonați de elită adună numai tehnicieni care nu au avut niciodată ambiții la titlu. Sîntem, foarte probabil, fotbalul cu cei mai mulți antrenori care garantează salvarea de la retrogradare. Iar faptul care face din această stranie ofertă, plătită adeseori cu niște contracte ca pentru titlu, un dat românesc în exclusivitate e că jumătate din ei au reușit să retrogradeze echipele pe care trebuiau să le salveze. Și nu numai o dată!

Ciudățenia nu se oprește aici. Cîțiva patroni îi angajează ca salvatori și apoi îi dau afară pe antrenorii care și-au dovedit cu prisosință și de ani buni limitele, de parcă lumea ar începe și s-ar termina cu aceștia. Treburile au stat la fel și cu străinii aciuați pe la noi. S-ar părea că e vorba de un gen de orbire proprie fotbalului autohton sau, și mai rău, de un soi de îndărătnicie de îmbogățiți care preferă să piardă banii cu găleata decît să-și recunoască nepriceperea la oameni. Ca să faci bani nu-i obligatoriu să ai și simțul persoanei. Cumperi omul și-l lepezi cu aceeași degajare cu care cumperi o haină.

Faptul care impune însă o discuție aparte nu privește nici amatorismul unor investitori, nici vanitățile feudale ale acestora, ci caracterul deficitar al antrenorilor resemnați la condiția de manta de vreme rea. La cît de grăbiți sînt aceștia cu declarațiile de încredere și de loialitate la angajare, ne-am aștepta la un pic de răzvrătire atunci cînd primesc un picior în fund. Numai că lumea fotbalului e mică, iar zicala “Stăpînul mă scuipă, stăpînul îmi dă de mîncare” are încă putere de lege.

Vremurile sînt grele, veți zice, oamenii au familie, banii se cîștigă și plecînd grumazul. Doar că nu e vorba de vremuri, ci de un joc de-a șoarecele și pisica. Oricît de puțin și cu ce clauze degradante ar fi plătit un antrenor fără simțul performanței, el cîștigă oricum mai mult decît trei academicieni la un loc. Iar cum în fotbalul românesc numărul celor care nu-și onorează  locul și cîștigul e oricum mai mare decît cel al merituoșilor, vor exista și destui părelnici și discuționiști de for public care să pună banii mai presus de demnitate.

Acum trei săptămîni, la cîteva ore după ce a apărut articolul meu în care întrebam, naiv, desigur, dacă “Nu v-aţi săturat de înjurături?”, un tiz semnînd doar Radu îmi transmitea: “În anii ‘80, student fiind, mergeam împreună cu vreo 5 colegi la toate meciurile de fotbal disputate la Bucureşti. Mergeam, analizam, comentam. Deşi eram doi dinamovişti, doi stelişti şi un argeşean, niciodată nu ne certam. Sigur, mai aveam împunsături, dar plecam de la ideea că ne place mai mult fotbalul ca sport decît o anumită echipă. Şi erau mulţi ca noi atunci. Or mai fi şi acum?”. După două ore, îmi scria MG: “O înjurătură, zisă cu năduf, din cînd în cînd, are “farmecul ei”, dar la noi s-a instalat o voluptate a înjurăturii, toată ziua, bună ziua, din te miri ce…”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, Victor L. îmi răspundea scurt: “Ba m-am săturat! Îmi place să privesc frumosul din alte sporturi”. După patru zile, Kriterion îi răspundea lui Radu: “Şi eu eram student pe atunci, eram 6 colegi, doi stelişti, doi dinamovişti şi doi rapidişti, nu ne certam deloc, era doar cîte o ironie, mai ales cu dinamoviştii, dar eram prieteni înainte de a fi fanatici. Azi se ajunge la paroxism şi la a urî o echipă sau pe suporterii ei, aceasta reflectînd o stare a societăţii în ansamblul ei. Prea multă dezbinare, prea multă nevroză, prea multă vulgaritate, prea puţină educaţie şi bun-simţ”.

Le dau azi publicităţii, după ce l-am auzit pe un patron în fotbal cerîndu-i unui subordonat al său să fie arogant, arogant, arogant. Omul, ca de obicei, nu ştie ce vorbeşte, nu caută în DEX, unde aroganţa e definită ca înfumurare, impertinenţă. Dacă-l întrebi, el se vrea întîi de toate smerit. Nu-l urăsc, îmi este doar antipatic. De cînd nu aţi mai auzit de antipatia care în nici un caz nu e ură? De cînd nu aţi mai auzit de “împunsături” între microbişti care nu-s chiar ghioage? De cînd nu aţi mai pus între ghilimele “farmecul unei înjurături”? O ironie - imposibil de confundat cu un glonţ - de cînd nu v-a mai trecut pe la urechi? Se ajunge la ură dintr-un foc, altceva decît ură nu există… Rapiditatea şi lejeritatea cu care naufragiem în ură - ultimele litere care ne-au mai rămas, probabil, din cultură - sînt un blocaj al minţii, care ar trebui să ne înfricoşeze mai mult decît găurile negre din Cosmos. Nu mai sîntem mulţi cei care încă ne aducem aminte de duminicile cînd mergeam pe “23″ fără să ne păruim… Dar cîţi om fi, poate că avem dreptul democratic la o contra-aroganţă, aruncînd fanaticilor care nu ştiu decît să urască un cuviincios şi antipatic: Vai de capul vostru!

Mai e Paolo Di Canio fascist după Newcastle-Sunderland 0-3? Întrebarea are un răspuns mult diferit de lozincile cu care Di Canio a fost întîmpinat de presa şi mediile corecte la preluarea postului. Da, Di Canio e probabil un fascist ratat şi, cu siguranţă, un antrenor incendiar. Răspunsul a devenit şi mai interesant după ce suporterii lui Newcastle s-au răzbunat pe poliţie şi în genere pe orice formă de ordine publică. Pentru a-şi clarifica profilul moral, turma din Newcastle a atacat sau a dat foc fiecărui obiect solid nepăzit din centrul oraşului. Cine caută fascism îi  poate găsi germenii în galeria lui Newcastle, numele sub care e cunoscută drojdia de sub drojdie. Cu numai o zi înainte, am aflat că există drojdie şi sub drojdia de sub drojdie şi că ea se numeşte Millwall. După 0-2 pe Wembley, cu Wigan, în semifinalele Cupei Angliei, numita subdrojdie a atacat copii în tribună şi a bătut familiile care au avut impoliteţea de a se opune.

Aşadar, mai uşor cu întrebările ideologice. S-ar putea să daţi de surprize. Iar noutatea spune în acest caz că boala engleză se întoarce din anii ´80. Pe atunci, the hooligans făceau legea, fracturile şi omorurile în şi împrejurul stadioanelor. Tot pe atunci, instinctul antisocial englez a avut un singur adversar politic. Un om care a detestat deschis fotbalul născător de barbarie: Margaret Thatcher. Avea dreptate? Cine vrea poate dezbate. De contat contează că dispreţul doamnei Thatcher a lucrat constructiv şi a adus faimosul Raport Taylor. Acest plan de măsuri practice, şi nu campaniile ideologice, a vindecat pentru următorii 30 de ani fotbalul englez. Stadioanele au devenit fortăreţe video monitorizate, peluzele au pierdut dreptul la locuri în picioare, orice abatere serioasă a fost sancţionată cu excluderea pe viaţă de la meciuri de fotbal.

Poate tocmai de asta a izbucnit dorul după declasarea în public sîmbătă la Reading-Liverpool. Minutul de reculegere în amintirea dnei. Thatcher a fost mînjit de huiduieli. Pentru cei ce cred în continuare în dreptul la imunitate al fotbalului, ca şi pentru cei ce merg la meci ca să rezolve tot ce nu le reuşeşte la toaletă, un amănunt. Tot despre testul de un minut. Duminică, la Exeter-Saracens, în prima ligă de rugby, cineva, o persoană, a încercat să tulbure momentul de reculegere. A fost potolită din priviri. E publicul de rugby democrat? Sau creştin democrat? Sau liberal democrat? Nu. E bine crescut.

Pădurea e întregul fotbalului românesc, iar copacii sînt echipele din toate ligile care nu reuşesc să închidă ecuaţia financiară şi agonizează, ignorînd ori amînînd cu bună ştiinţă cauzele adevărate ale eşecului. Cauza dintîi stă în felul fraudulos în care a fost concepută afacerea privată numită fotbal.

Aşa numiţii finanţatori au fost dintr-un început o mînă de profitori care şi-au adjudecat, prin tot felul de inginerii juridice şi cîrdăşii politice la toate nivelurile, guvernamentale şi locale, o infrastructură pe care statul nu putea şi nici nu mai era interesat s-o subvenţioneze. Dacă acum 6-7 cluburi din prima Ligă ar putea să nu capete licenţa, pricina nu trebuie căutată în criza economică. Criza sistemului competiţional şi criza din conducerea acestuia n-au nici o legătură cu convulsiile pieţei mondiale. Colapsul financiar din campionat e consecinţa unei administraţii trufaşe, care a făcut regulă din excepţii. E vădit că nu putem susţine un campionat naţional cu 18 formaţii. Cînd dispar din geografia competiţiei marile oraşe, iar competiţia e trasă în jos la vanităţile unor tîrguri şi comune, interesul publicului diminuează dramatic. Jumătate din completul chinuit de 18 cluburi ar abandona imediat întrecerea, dacă n-ar mai veni banii de la televiziuni. Astăzi, aceşti bani încă mai vin, dar foarte curînd televiziunile îşi vor restrînge contractele la echipele care aduc telespectatori.

Dacă primăriile ar avea dreptul să-şi bage tot bugetul în fotbal, am ajunge curînd la un campionat de fantome. România ar putea deveni ţara în care fotbalul se lipseşte complet de spectatori, iar tribunele ar fi înlocuite cu două loje, una pentru mahării locului, alta pentru adversarii cu care se negociază rezultatul şi scorul pentru pariuri. Dumitru Dragomir, Mircea Sandu şi oamenii lor sînt primii interesaţi de un campionat cu 18 echipe, pe care să-l ţină ca la spital, în comă monitorizată. Fotbalul din teren e în criză, dar nu la Ligă şi la Federaţie. Aici e altă Românie, una prosperă şi definitivă în toate articulaţiile. Aici pînă şi legile fizicii se blochează la poartă: Nimic nu se transformă, nimic nu se pierde, totul se cîştigă.

Fotbalul românesc, în condiţia clinică în care l-au adus administratorii lui, va mai produce un rău social: va afecta grav tirajele presei sportive, singura care monitorizează corect fenomenul. Cu un campionat de 12 echipe, totul poate fi reconsiderat în termenii acelui adevăr care aduce oraşul la stadion şi-i ţine pe fanii din restul lumii în faţa televizorului. Altfel, vorbim de funie în casa spînzuratului, dar în şoaptă, ca nu cumva să ne audă.

Fără să ştiu azi, vineri dimineaţă, ce va fi la prînz, cînd se vor stabili semifinalele în acest meci Spania - Germania, mă grăbesc să scriu că acest careu de aşi îmi apare logic, normal şi întru totul îndreptăţit. Cele patru sînt tot ce are mai bun, fotbalistic vorbind, continentul nostru buimac în atîtea alte domenii. Măcar aici, în fotbal, Europa se dovedeşte capabilă să-şi selecteze valorile. E greu să obiectezi violent - cum altfel? - la această potriveală corectă în ansamblul rezultatelor tur-retur. Desigur, se poate discuta - chiar cu vociferări mînioase, de ce nu Malaga în locul lui Dortmund, sau chiar de ce nu PSG-ul care a chinuit-o rău pe Barca… Nu ridic glasul, îmi propun să fiu calm: chiar dacă ne-au lăsat un final antologic şi arbitri execrabili, Malaga, oricît mi-a plăcut cu Joaquin al ei în frunte, nu e totuşi peste un Dortmund care, doar marţi seară, în tot sezonul ei european, a luat lucrurile prea uşor şi era s-o coste. În schimb, după evoluţia tur-retur în faţa parizienilor, Barca îmi apare acum drept cea mai vulnerabilă dintre cele patru semifinaliste.

Nu-mi vine lesne s-o scriu: de-o viaţă ţin la ideea fotbalului în 11, am rezerve ori de cîte ori aud de “geniul care face diferenţa”, nu am obosit în a susţine că Xavi şi Iniesta sînt decisivi în jocul lui Messi, dar după seara de miercuri nu pot să nu văd că fără Messi, chiar Xavi, Iniesta şi ceilalţi nu sînt - în meciurile decisive, desigur - deloc indiscutabili. Messidependenţa - foarte bună expresie - nu mă entuziasmează, dimpotrivă, mă tulbură. Cu un Ancelotti care ştie, cu alţi cîţiva, puţini, să-i citească pe catalani, cu un Ibra, şi el dintre cei care fac diferenţa, PSG-ul a silit Camp Nou-ul să se roage pentru un 1-1. Încă un egal ca acesta - cît o victorie, cum se zice - şi fanul Barca din mine începe să fie ipohondru, dacă asta mai îmi lipsea. Oricum, aşa cum stau lucrurile, adică oamenii, Bayernul - fără urmă de angoasă în faţa lui Juve, şi Realul, care, să fim drepţi, nu şi-a bătut capul cu Galata, mi se par “cele mai finaliste”…

În finalul meu, ţin să amintesc că sîmbăta trecută, un bun cunoscut, poreclit “Banca de Date” pentru competenţa sa calcistică, mi-a telefonat şi timp de 15 minute a ridicat un protest imparabil la adresa arbitrilor internaţionali care desfigurează jocul, asigurîndu-mă că Tudor al nostru e incomparabil cu “aceste personaje care la noi ar fi sfîşiate…”. Vizionar în rele cum de mult îi stă bine, bucureşteanul meu îi prevedea deja pe scoţienii de la Dortmund.

Pot să înţeleg patima de jucători a multora din cei care investesc în nişte afaceri cu risc mare, fără să ştie prea bine ce şi cum. E destul să mă întreb de raţiunea unor pasiuni mai vechi de-ale mele şi de ale unor apropiaţi, care ne-au consumat vreme îndelungată. Dar cînd un om cu bani continuă să mizeze pe-o singură carte, pe cartea care i-a dat toate motivele să priceapă că joacă greşit, că îi lipsesc simţul primejdiei şi al perspectivei, că nu realizează tacticile adversarului, mă întreb dacă persoana e chiar atît de destupată la minte cît ne lăsau să credem reuşitele sale în alte treburi.

Mai pe scurt şi mai direct: poţi fi deştept într-o mie de privinţe şi neajutorat doar în una. Din nefericire, exact în aceea în care socoteai că eşti cel mai isteţ. Falimentul unor investitori din fotbal are o explicaţie la vedere : au fost păcăliţi tot timpul de oamenii cu care s-au înconjurat. Au preferat să aibă în preajmă inşi care le-au mîngîiat vanităţile, lăudîndu-i pentru talentul lor de pricepuţi într-ale fotbalului, şi astfel au plătit contracte aberant de mari unor rataţi sau vopsiţi. Lor le-a plăcut mult fotbalul, dar fotbalul pe ei nu i-a plăcut deloc. Sau doar puţin şi cu nazuri.

În cazul Rapidului, situaţia e mai degrabă comică, decît tragică. Rapidul, cu cît a adus jucători mai scumpi cu atît mai jenant a evoluat. Lucrurile au mers atît de departe cu achiziţiile Rapidului, încît am ezitat să mă întreb ce-i în mintea patronului. Cînd ceva e tot mai aiurea, cînd cumperi scump nişte fotbalişti terminaţi sau, şi mai rău, încă neîncepuţi, cînd aduni un al doilea lot lărgit, de rezerve veşnice, plătite chiar mai bine ca vedetele, intri la bănuieli. O fi avînd omul un interes - îţi zici- e ceva ascuns care-ţi scapă, s-or fi clătind nişte bani prespălaţi, i-o fi plăcînd patronului să arunce cu banii, ca la nunţile de mahala, ca să se dea viteaz.

Nici la Vaslui povestea nu e alta, doar că la Vaslui, la o risipă chiar mai mare, au funcţionat cîteva amăgiri. Vasluiul părea să meargă cot la cot cu Steaua, pînă să fie clar pentru toată lumea că a mers de fapt cot la cot cu Rapidul şi cu CFR-ul din Cluj.

Cu banii investiţi de patronii celor trei echipe, în nişte loturi de mijlocul unui clasament al neputinţei, se puteau finanţa fără griji un campionat de tineret şi încă unul de juniori care să dea şi valori. Astăzi, ar fi avut din el echipe adevărate, care să le justifice investiţiile.

Dacă adunăm toţi banii, pe care fotbalul românesc i-a pierdut cumpărînd într-o întrecere de fiţe sute de străini mai proşti ca proştii noştri, vom avea şi cauza falimentului de ansamblu. M-am întrebat cum ar arăta un lot de referinţă cu cei mai bine plătiţi străini şi cu care s-ar face o “Internaţională”, de comparat valoric cu “naţionala” lui Piţurcă. Şi m-a luat rîsu’-plînsu’. Păi, “naţionalii” noştri, oricît ar fi ei de dezbinaţi şi de nemotivaţi, au totuşi clasă. Pot da, la o adică şi cu un alt selecţioner, mult mai mult.

“Internaţionala”, adunată din străinii cei mai scumpi ai campionatului, n-ar fi de comparat decît cu o a doua “naţională” autohtonă, a veşnicelor rezerve, plătite cu 100.000 - 200.000 de euro ani de-a rîndul şi care, tot ani de-a rîndul, au intrat pe teren degeaba, în nişte finaluri de meciuri de acum pierdute.