Vladimir Moraru ↓

Patriots bagă spaima în Vegas

Se cuvine semnalat un fenomen fara precedent in sportul american: New England Patriots a bagat spaima nu numai in adversarele din National Football League ci si in casele de pariuri ale marilor hoteluri din Las Vegas. Patriotii au cistigat 10 meciuri la rind, zdrobindu-si adversarii la scoruri rar intilnite in NFL. In afara unui 24-20 la Indianapolis contra campionilor in exercitiu Colts, Tom Brady & Co. au cistigat celelalte meciuri la scoruri astronomice (52-7 cu Washington Redskins; 56-10 cu Buffalo Bills), aducind in discutie nu numai posibilitatea unui sezon perfect – doar Miami Dolphins a mai avut unul, in 1972 – ci si pe aceea de a deveni o echipa indezirabila la  marele case de pariuri din Las Vegas, care pierd bani pentru ca nu reusesc sa gaseasca clienti care sa parieze contra Patriotilor. Continue reading →

Depravarea ca progres social

Tim Hardaway a ajuns inamicul public numărul unu fiindcă a spus ce gîndeşte. Un scandal fără precedent în sportul american, cu implicaţii pentru întreaga societate. Un fost jucător (de mîna a doua) în NBA, John Amoechi, a scris o carte în care anunţă că e homosexual. Un alt fost jucător de baschet, de prima mînă, Tim Hardaway, aflat în Las Vegas pentru funcţiuni oficiale ale ligii înaintea meciului All Star de duminică, e întrebat de un reporter ce părere are de Amoechi şi de homosexuali, în general. Hardaway răspunde cinstit că n-ar fi vrut să aibă un asemenea coechipier şi că nu-i plac homosexualii. Reporterul îi atrage atenţia că e homofob şi bigot. Hardaway răspunde că “homosexualitatea e ceva rău care n-ar trebui să se întîmple în Statele Unite sau în lume.”

În doar trei secunde, Tim Hardaway a devenit inamicul public numărul unu al Americii. David Stern, mai-marele NBA, a anunţat că liga se disociază de părerile lui Hardaway, l-a eliberat din funcţiuni şi i-a cerut să plece din Las Vegas. Presa i-a sărit la gît cu furie corect indignată, numindu-l homofob, bigot, ignorant sau cretin (Sports Illustrated). Joi toate emisiunile TV şi radio de ştiri, de sport, de vorbire degeaba, şi-au început flecăreala prin demascarea monstrului intolerant.

În ţara asta ai voie să faci orice, să scuipi pe steag, să-i dai foc, să spui că preşedintele e un dobitoc, dar n-ai voie să fumezi şi să te iei de homosexuali. Libertatea cuvîntului e o libertate circumscrisă corectitudinii politice aşa cum a fost ea definită de stînga ultra liberală angajată într-un jihad distrugător împotriva valorilor tradiţionale ale civilizaţiei vestice. Într-un sfert de secol America a distrus tot ce clădise restul lumii în 2000 de ani. Depravarea şi perversiunea au devenit brusc “progres social”, păcatul a devenit “alternative lifestyle”, familia o chestie desuetă, copiii jucării mişcătoare pe care le fac alţii cu singura menire de a fi adoptaţi. Orientarea sexuală normală a ajuns o anomalie, întrebarea e de unde vom adopta copii în 50-60 de ani dacă toţi ne orientăm sexual după Amoechi? De ce se va stinge speţa– de global warming sau sodomie infertilă?

Pentru a vinde Americii pastila desfrîului avocaţii progresului social îl echivalează cu discriminarea rasială sau cu Holocaustul. Ca şi cum cei ce defilează în paradele mîndriei homosexuale îmbrăcaţi în rochii şi mînjiţi cu mascara sînt la fel de ostracizaţi ca străbunicii lui Hardaway sau bunicii avocatului ultraliberal morţi la Auschwitz. Toleranţa n-a fost de-ajuns. Sîntem somaţi să acceptăm, poate să şi aplaudăm, iar dacă n-o facem devenim paria noii societăţi. Un jucător de baschet a avut curajul să spună ce gîndeşte şi America l-a pus la zid cu grabă tembelă, corectă, perversă. O singură scăpare pentru Hardaway: să-l ceară în căsătorie pe Amoechi….

Bogăţia şi valoarea

Am în faţă clasamentul celor mai preţioase branduri sportive, o ierarhizare a importanţei celor mai mari competiţii sportive ale lumii făcută de revista Forbes. Cum în America totul se măsoară în bani, criteriile revistei care se ocupă cu număratul banilor (altora) sînt strict financiare: drepturi de televizare, venitul din reclamele publicitare afişate pe stadion, încasările pe bilete, şi drepturile de licenţă. Toate astea adunate sînt împărţite la numărul de zile ale competiţiei respective. Ce rezultă, spune Forbes, este valoarea evenimentului respectiv. Ce rezultă, e înclinat să spună iubitorul de sport care nu trăieşte în America, e încă o încercare a Unchiului Sam de a-şi trage spuza pe turta lui şi încă o dovadă a ignoranţei, sau nepăsării americane faţă de ce se întîmplă în restul lumii.

Clasametul lui Forbes:
1. Super Bowl, 379 milioane de dolari. Meciul pentru titlul NFL, liga profesionistă de fotbal american. Ediţia XLI se joacă duminică la Miami între Indianapolis Colts şi Chicago Bears. O reclamă de 30 e secunde la TV costă 2,6 milioane, iar inventarul e suprasaturat.

2. Jocurile Olimpice (de vară), 176 milioane;

3. FIFA World Cup, 103 milioane;

4. Daytona 500, cursa de 500 de mile, prima din circuitul NASCAR, 91 de milioane;

5. Rose Bowl, meci de fotbal american între echipe studenţeşti (campioanele conferinţelor Pacific - 10 şi Big Ten), 88 de milioane;

6. Turneul final al campionatului masculin de baschet studenţesc (NCAA Men’s Final Four), 82 de milioane;

7. Jocurile Olimpice de iarnă, 82 de milioane;

8. Kentucky Derby, cursa anuală de galop pentru cai de 3 ani la Churchill Downs în Kentucky, 69 de milioane;

9. World Series, finala ligilor majore de baseball, 56 de milioane;

10. Finala ligii profesioniste de baschet, NBA, 49 de milioane.

Nu mă îndoiesc că Forbes a făcut calculele corect,, dar ierarhia poate fi valabilă pentru America, însă falsă pentru restul lumii. Revista precizează că în venit global Jocurile Olimpice de vară generează, doar din drepturile totale de televizare şi din sponsorizare, aproape 3 miliarde de dolari. Mascînd insulta la adresa lumii civilizate într-o nevinovată operaţie aritmetică, Forbes împarte venitul generat de cele mai mari competiţii sportive ale lumii, Jocurile Olimpice şi turneul final al campionatului mondial de fotbal, la numărul de zile pentru a aşeza excesul sportiv american numit Super Bowl pe primul loc. Da, Super Bowlul e uriaş în America, da e “valuable” în primul rînd pentru că o reclamă TV costă 2 milioane şi jumătate de dolari, dar JO şi FIFA World Cup înseamnă mai mult decît orice sumă cu semnul dolarului în faţă. La fel Turul Franţei, Wimbledonul, Champions League şi alte clasice ale sportului mondial, ignorate de Forbes, branduri a căror valoare nu se măsoară în dolari, ci în număr de spectatori, număr de ţări, număr de visuri, în tradiţie şi încă ceva, ceva ce America are din ce în ce mai puţin: prestigiu. Poate tocmai pentru că restul lumii nu măsoară chiar totul în bani, iar bogăţiei, pentru a deveni valoare, îi mai trebuie ceva.

Cultura delincvenţei

Nu avem voie să spunem că succesul atletului negru e o chestiune de dotare fizică. Cu menţiunea că articolul de mai jos n-ar putea apărea în presa americană de azi, îi rog pe cei botezaţi în leşia corectitudinii politice să nu citească mai departe. Nu sînt rasist şi am crescut în admiraţia atletului de culoare - de la Rafer Johnson şi Ralph Boston la Pele şi Tommie Smith, de la Kip Keino la Magic Johnson, Michael Jordan şi Tiger Woods. Nu ştiu dacă atletul negru este mai bine înzestrat de la natură, dar dacă aşa ar fi, cel puţin în unele sporturi sau probe, tot n-am avea voie s-o spunem pentru că asta ar însemna să punem succesul atletului negru pe seama dotării, nu a efortului, a muşchiului, nu a creierului, ca şi cum dezvoltarea unuia ar fi o condiţie a involuţiei celuilalt. E o realitate că un sprinter alb n-a mai avut recordul mondial la 100 de metri de la Armin Hary, în 1960. Tot o realitate e şi că Tiger Woods e cel mai bun jucător al momentului, şi poate dintotdeauna, al unui sport “eminamente alb”. Nu ştiu dacă trebuie neapărat să tragem vreo concluzie.

Tot o realitate este că ligile profesioniste de fotbal american (NFL) şi de baschet (NBA) sînt dominate de sportivi de culoare şi că popularitatea lor a crescut exponenţial în ultimele două decenii. NFL şi NBA sînt nu numai businessuri de multe miliarde de dolari, ci au devenit parte din cultura americană, alăturîndu-se, şi chiar eclipsînd, tradiţionalul baseball. Pentru ca cele două instituţii să prospere este imperativ ca package-ul prezentat publicului şi Americii corporate, cei care umplu vistieriile celor două ligi, să aibă imaginea curată a produsului tipic Walt Disney Co. - family friendly. Aici apare o contradicţie aparent insolvabilă şi generatoare de coşmaruri de PR. Majoritatea atleţilor de culoare din NBA şi NFL vin cu un bagaj pe care scrie sărăcie, hip-hop, rap, droguri, drive-by-shootings. Ei trec prin sistem (liceu, college) ca gîsca prin apă, doar pentru că trebuie să facă vîrsta minimă la care pot intra în ligi. Din săraci lipiţi pămîntului cu propensiune pentru criminalitate ei devin multimilionari peste noapte. Cu propensiuni pentru criminalitate.

Anul trecut NBA a fost nevoită să impună un cod al vestimentaţiei. Vestiarele echipelor din ligă arătau ca o convenţie a dealerilor de droguri, a proxeneţilor sau a evadaţilor de la St. Quentin. Jucătorii au talent uriaş, dar şi anturaje, copii din flori, veleităţi de rapperi şi caziere. In NFL, 35 de jucători au fost arestaţi anul trecut pentru ofense care includ violenţă conjugală, beţie, asalt, port de armă fără permis, doping, jaf, trafic de substanţe controlate. Nu, nu toţi 35 sînt negri, doar 34. Albul, un jucător de la Cincinnati Bengals, a fost arestat deoarece conducea beat o barcă cu motor. Bengals au avut 9 jucători arestaţi, unul din ei, Chris Henry, de cinci ori. San Diego Chargers au avut doar 5 jucători arestaţi, unul din ei, Steve Foley, împuşcat de un poliţist pentru că, beat fiind, sărise la gîtul omului legii. În prima zi a anului Darrent Williams de la Denver Broncos a fost împuşcat mortal în timp ce se întorcea de la o petrecere. Cineva a tras 12 gloanţe în limuzină şi nu se ştie de ce. La înmormîntare toată lumea n-a avut decît cuvinte bune pentru Williams, dar nimeni n-a pomenit că la 24, neînsurat, el avea doi copii, unul de 7 ani.

Există bănuiala că NFL, un adevărat stat în stat, încearcă mai degrabă să muşamalizeze “cazurile” decît să-şi controleze amploaiaţii. Recent, Michael Vick de la Atlanta Falcons a fost deţinut pe aeroportul din Miami pentru că a refuzat să predea o sticlă de apă minerală cu un compartiment secret care conţinea reziduuri “de ceva” şi mirosea a marijuana. Ni s-a spus că analiza va dura cîteva săptămîni, dar cînd Atlanta Journal Constitution a cerut înregistrarea video a episodului o săptămînă mai tîrziu, gazeta a fost informată că banda a fost ştearsă, analiza n-a găsit nimic, Vick e nevinovat. Vick e una din emblemele ligii, se află în al treilea an al unui contract de 137 de milioane de dolari. Şi nimeni n-are nevoie de anchete şi presă proastă înainte de Super Bowl-ul XLI (41) care se joacă duminica viitoare chiar la Miami.

Departamentele de PR ale celor două ligi ne încredinţează că majoritatea salariaţilor sînt cetăţeni respectabili. Poate. Numărul delincvenţilor este însă inadmisibil de mare, iar influenţa lor asupra generaţiei tinere de aceeaşi culoare perpetuează o problemă care nu poate fi rezolvată decît din interior. Faptul că străbunicii au fost sclavi nu dă nimănui un paşaport etern pentru fărădelege.

Starea de graţie şi starea de fapt

Fericirea supremă în fotbal durează mulţi ani şi e dictată de bani. Elocvent, dar nu ştiu cît de adevărat, o altă Opinie a Gazetei* ne atrage atenţia că galaxia fotbalului mare, a echipelor făcute pe bani mulţi, se răceşte. Ni se dă ca exemplu implozia lui Real Madrid, criza lui Chelsea şi sîntem invitaţi să îmbrăţişăm echipa “organică” a lui Arsenal, prelungirea viziunii antrenorului Arsene Wenger. De fapt, nu avem în faţă idei care se bat cap în cap, ci care se complementează. E adevărat că pentru a avea o echipă mare e nevoie de un sistem, de o viziune, ca şi de alte ingrediente - atmosfera din vestiar, compatibilitate, continuitate, omogenitate etc. La fel de adevărat însă este că pentru a implementa o viziune, a construi o echipă mare, o dinastie, e nevoie de material şi de capital. Ne place sau nu, capitalul determină performanţa. Pentru a alcătui o echipă mare e nevoie de stele şi de bani. Un colier poate fi o chestie organică, dar e făcut din diamante care au meritul inconştient că sînt profund anorganice.

Marile echipe din istoria fotbalului, echipele care au făcut istorie schimbînd jocul, au fost construite întotdeauna în jurul unei (sau mai multor) stele şi cel mai adesea pe bani mulţi. Iar cel mai bun exemplu îl oferă chiar Real Madrid, marele Real de la sfîrşitul anilor ‘50, care a cîştigat de 5 ori la rînd CCE cu Di Stefano, Puskas, Kopa, Didi, Gento, Rial, Santamaria, pe care Santiago Bernabeu îi plătea regeşte. Interul lui Helenio Herrera n-ar fi fost posibil fără Mazzola, Suarez, Jair şi Facchetti. Rinus Michels a fost un geniu, dar marele Ajax de la începutul anilor ‘70 a însemnat Cruyff, Piet Kaizer, Neeskens, Suurbier, Krol. Bayernul lui Beckenbauer, Gerd Muller şi Rummenigge imediat după Ajax, Brazilia din Mexico 1970 cu Pele, Jairzinho, Rivelinho, Tostao, Gerson; Liverpoolul lui Bob Paisley cu Dalglish şi Souness, AC Milanul de la sfîrşitul anilor ,80 cu Van Basten, Gullit, Rijkaard, Baresi şi Maldini au fost echipe mari pentru că au avut jucători mari.

Istoria fotbalului de club european a fost dominată de 10-12 cluburi bogate: Real Madrid şi Barcelona în Spania, Milan, Inter şi Juventus în Italia, Bayern Munchen în Germania, Manchester United şi Liverpool în Anglia, Ajax şi Eindhoven în Olanda (care au şi crescut talente). Ele n-au cîştigat chiar tot, dar au cîştigat mai tot, pentru că au avut întotdeauna punga adîncă şi au putut cumpăra/colecta/recruta/galactiza talente de vîrf. Roma, Lazio, Valencia, Sevilla, Stuttgart sau Werder Bremen, Marseille sau Feyenoord, mai nou Arsenal, Chelsea şi Lyon au apucat şi ele uneori osul mare, dar n-au fost invitate la ospăţ cu regularitate.

Banul a făcut întotdeauna legea în fotbal. Granzii trec prin cicluri - jos Real, sus Barca, sus Inter, jos Milan etc -, dar mai devreme sau mai tîrziu revin la vîrf. Singura constantă e vistieria plină. Succesul vine cînd anorganicul esenţial găseşte organicul potrivit. Realul va renaşte, şi nu pe bani puţini, şi va sări înapoi în starea de graţie, a făcut-o mereu. Să nu uităm că Chelsea a devenit dintr-o echipă populară o echipă cu pretenţii abia după ce şi-a mutat miliardele la Londra. Titlul din 2005 a fost primul în 50 de ani. Titlul din 2006 a fost un marş triumfal. Da, echipa e în criză, da, mijlocul cu Makelele, Essien, Lampard, Ballack pare un Lipscani la oră de vîrf; da, conflictul antrenorului cu proprietarul poate degenera în dezastru, dar să nu uităm că echipa a jucat aproape tot turul fără sufletul ei, Terry. Iar Wenger, care a cîştigat titlul fără să piardă vreun meci acum trei ani, priveşte de pe locul 4 la lotul ca un covor de petice al noului galactic Inter, cu 9 puncte avans şi stele care ar ferici 3 ligi, şi jură că se dezbracă de organic pentru echipa cu Vieira şi Bergkamp alături de Henry.

*autorul face referire la materialul “Răcirea galaxiilor” semnat de T.R.U. în ziarul de joi, 18 ianuarie (n.r.)

BECKHAM, INC

Cineva a tiparit prima bancnota de un sfert de milliard de dolari din istoria sportului si a pus pe ea fata lui David Beckham, zimbind strengar in tricoul lui L.A. Galaxy. Un million de dolari pe saptamina pentru urmartorii cinci ani e intr-adevar cel mai mare deal din istoria sportului, desi tirgul n-are de fapt nimic de-a face cu sportul, cu fotbalul. Ca un demn purtator al OBE (Order of British Empire, adica nu chiar Sir ca Elton John, Paul McCartney sau Mick Jagger), Becks nu face cu ochiul in poza, iar in declaratii spune toate lucrurile corecte – nou challenge, dezvoltarea fotbalului in America, Academia din Carson, mostenirea lui fotbalistica, etc.

De partea stinga a Atlanticului presa Americana face tumbe ca la prima invazie britanica, venirea Beatlesilor in 1963. Oameni care n-au fazut in viata lor un meci de fotbal fac spume la gura si scurta la mina anuntind pogorirea Mesiei fotbalului in orasul idolilor de celuloid, care nu e chiar un desert fotbalistic, dar nici Bernabeu, Old Trafford sau San Siro. Cei care l-au simpatizat pe Beckham, si ma numar printre ei, inteleg insa ca la 11 ianuarie 2007 s-a incheiat cariera fotbalistului de elita David Beckham. L-au vrut case respectabile (Inter, Lyon, Milan), dar el a ales Hollywoodul. Sper ca in timp ce-si numara banii nu-si face iluzii ca va fi rechemat la nationala. Jucind alaturi de coechipieri care fac 11,000 de dolari pe an la Galaxy e greu sa speri ca Albionul te mai vrea.

Nu e cazul sa-l plingem pe fostul mare fotbalist pentru ca a devenit “entertainment property.”America ramine tara tuturor posibilitatilor, iar sfertul de milliard garantat nu e decit un start. Mai ales ca cei care ii vor baga acesti bani in buzunar trebuie sa-i faca inapoi, cu profit, desigur. II vor face, pentru ca asta e meseria lor, in pasareasca de marketing – branding, packaging, entertainment content, licensing, additional global initiatives. Nu cred ca e nevoie de traducere.

Cine sint, deci, cei care-l vor imbraca in aur pe Beckham si ni-l vor vinde la pret de platina? De-o parte noul patron al lui Beckham, AEG, Anschutz Entertainment Group si-al sau presedinte Tim Leiweke, omul momentului in L.A., care lucreaza pentru miliardarul din Denver Phillip Anschutz. AEG este un lider mondial in “prezentare de sport si entertainment,” care detine sau controleaza o colectie de companii, inclusiv compleze sportive ca Staples Center, Home Depot Center, etc., echipe ca L.A. Galaxy, L.A. Kings, Chicago Fire, etc., competitii sportive (Turul cyclist al Californiei), etc., sau lanturi de cinematografe (Regal, 6.500 de sali, cel mai mare din lume, etc.). AEG a construit Millennium Dome in Londra, a fost partener al capitalei engleze in cistigarea Jocurilor Olimpice din 2012 si in prezent construieste un complex sportiv si de entertainment in downtown Los Angeles evaluat la 2.5 miliarde de dolari.

Beckham a fost reprezentat de 19 Entertainment, compania de management a englezului Simon Fuller, “creatorul” lui Spice Girls si a celor mai populare showuri TV din America – American Idol (evaluat la 2.5 miliarde de dolari) si So You Think You Can Dance (Crezi ca Poti sa Dansezi). 19 entertainment e subsidiarul lui CKX Inc. o mega-corporatie care se ocupa, in propria-i prezentare, cu achizitionarea, dezvoltarea si utilizarea comerciala a “continutului de entertainment.” Printre ultimele achizitii ale lui CKX Inc. se numara drepturile asupra numelui, imaginii, asemanarii, licentei, drepturilor de publicitate si altor drepturi… ale lui Elvis Presley si Muhammad Ali, doua icoane ale Americii. CKX Inc. isi descrie astfel asociatia cu sotii Beckham: “Sintem convinsi ca parteneriatul co David si Victoria ofera o oportunitate ideala de a dezvolta si impartasi continuturi si relatii noi si pretioase, fiecare oferind multiple surse de venituri prin folosirea unor multitudini de platforme de entertainment si canale de distributie.”

In negocieri a fost amestecata si divizia sportiva a lui Creative Artists Agency, una din marile agentii de reprezentare de talent artistic, care numara printre clienti actori ca Tom Cruise, Brad Pitt, Tom Hanks, Meryl Streep, Nicole Kidman, dar si jucatori de fotbal American ca Payton Manning, Tony Romo sau Matt Leinert.

Acesti controlori de vise, iluzii si aplauze spera ca farmecul, celebritatea si, poate inca talentul, lui Beckham vor face America sa inghita, odata pentru totdeauna, pastila fotbalului. Becks are 20 de milioane de aliati, copii americani care joaca fotbal, poate intr-o zi ei il vor socoti John Lennon-ul fotbalului…

Coubertin de Texas

Puţini oameni au influenţat sportul american şi pe cel mondial ca Lamar Hunt. A plecat discret, aproape nebăgat în seamă, luna trecută , la 74 de ani. Provenit dintr-o familie de miliardari texani care a inspirat, se spune, serialul de mare succes Dallas, Hunt a fost un vizionar de talia lui Pierre de Coubertin, care nu i-a copiat însă pe vechii greci şi nici n-a intrat în sport pentru a face avere, ci şi-a folosit banii pentru a schimba conturul şi conţinutul sportului modern. Fără el, americanii nu ar fi avut monstrul numit Super Bowl, finala ligii profesioniste de fotbal american (NFL), cea mai mare sărbătoare păgînă a Americii, unde un minut de reclamă TV costă cît bugetul unei ţări mijlocii. În 1959, refuzat de NFL, Hunt a găsit alţi şapte oameni cu bani şi au lansat o ligă rivală,  American Football League. Hunt şi-a numit echipa Dallas Texas, dar cînd şi-a dat seama că e greu să-i concureze pe Dallas Cowboys (din NFL), a mutat-o la Kansas City şi a rebotezat-o Chiefs. O vreme NFL şi-a privit de sus rivalii, dar AFL a venit cu inovaţii, în joc şi în marketing, şi cu salarii mai mari care atrăgeau talentul de vîrf. Cînd cele două ligi s-au unit, logic, în 1970, Hunt a fost cel care a dat, genial, numele meciului dintre campioanele celor două conferinţe, AFC şi NFC pentru titlul cel mare - Super Bowl.

Lamar Hunt a bulversat lumea tenisului în 1967 cînd, împreună cu David Dixon, a semnat cu opt din cei mai buni jucători ai lumii şi a lansat WCT, World Championship Tennis, primul tur profesionist al tenisului internaţional, care a forţat tenisul să-şi deschidă porţile, să devină cu alte cuvinte Open. Circuitul rebel, la concurenţă cu cel al federaţiei internaţionale, care acceptase sponsori (în 1968) pentru a organiza turnee Grand Prix cu premii în bani, a şchiopătat la început, dar a adus nu numai banii în tenis, ci şi culoarea şi tie-breakul. Federaţia Internaţională a mai pus beţe în roate pînă în 1972, cînd a acceptat un circuit unificat. WCT a rezistat pînă în 1989, cînd asociaţia jucătorilor profesionişti (ATP) a preluat controlul total al circuitului profesionist.

Poate nu e mare scofală, dar fără Lamar Hunt, fotbalul cel adevărat, n-ar fi nici măcar unde este în America. El  a fost  membru fondator în al primei ligi profesioniste, North American Soccer League (NASL), în care au jucat Pele, Cruyff, Beckenbauer, Chinaglia, etc. În 1966 şi-a pus banii la bătaie şi a finanţat două echipe la lansarea lui Major League Soccer (MLS), a construit primul stadion doar pentru soccer al Americii, în Columbus, apoi un complex (Pizza Hut Park) cu un stadion de 20.500 de locuri şi alte 17 terenuri în Frisco, lîngă Dallas.

A mai făcut multe, care nu încap în acest spaţiu, dar n-a făcut nimic pentru bani, glorie, sau putere, ci pentru că i-a plăcut sportul. Conducea un Ford Escort şi n-a spus niciodată cine trebuie să joace. A fost un titan cu inimă de fan.

Federer, anul III

Elveţianul a avut un an fenomenal, devenind Tiger Woods-ul tenisului. În tradiţionala anchetă de sfîrşit de an chestionată chiar de învingător, Associated Press l-a ales pe Tiger Woods Sportivul Anului înaintea unui jucător de fotbal american (LaDainian Tomlinson) care a bătut nu ştiu ce record şi a tenismanului elveţian Roger Federer. Sînt unul dintre admiratorii pe viaţă şi pînă în pînzele albe ai lui Tiger, indiscutabil prima celebritate a sportului mondial, campion cum n-a mai fost, personalitate mesianică, ce transcende golful şi sportul, dar alegerea lui AP e o greşeală care în ultimă instanţă înseamnă falsificarea istoriei. Un Rolls Royce e întotdeauna un Rolls Royce, dar uneori maşina anului e un Ferrari.

Tiger a avut un an foarte bun, cîştigînd 8 dintre cele 15 turnee în care a jucat, inclusiv 2 majore. Să cîştigi mai mult de jumătate din turneele în care joci e aproape de neimaginat în golf, iar dacă alt jucător ar fi avut un sezon similar am fi căzut pe spate. E adevărat, legenda lui Tiger a crescut în 2006, iar victoriile au avut încărcătura emoţională aparte, pentru că în mai el şi-a pierdut tatăl, care i-a fost mentor, inspiraţie, cel mai bun prieten şi barometru. Da, dincolo de ireparabila pierdere, 2006 a fost un an bun pentru Tiger, a cărui carieră are un singur ţel: depăşirea celor 18 victorii în turnee majore ale lui Jack Nicklaus.

Federer a avut însă un an fenomenal. În impact global, în 2006 el a consolidat ce construise în 2004 şi 2005, devenind Tiger Woods-ul tenisului, iar dacă va produce la fel în următorii 3-4 ani comparaţia ar putea fi făcută invers. Deşi are numai 25 de ani, lumea a început să murmure: “cel mai bun dintotdeauna”, şi deşi lumea e gata mereu să exagereze, în cazul lui Federer cifrele sperie mai mult decît hiperbola. Palmaresul lui în 2006: a cîştigat 92 din cele 97 de meciuri jucate, pierzînd doar la doi jucători. A ajuns în finală în 16 dintre cele 17 turnee jucate, cîştigînd 12, inclusiv trei majore (Wimbledonul pentru a patra oară la rînd, U.S. Open al treilea an consecutiv), pierzînd în finală la Roland Garros, la Rafael Nadal.

ÎIn 2004, cînd Federer a avut un an similar, AP l-a preferat pe Lance Armstrong, care cîştigase al 6-lea Tur al Franţei. Am înţeles atunci, acum nu e nici o scuză, nici o explicaţie. Ultimii trei ani ai lui Federer sînt fără precedent în tenis: el a cîştigat 9 dintre ultimele 14 turnee de Grand Slam, 247 din 262 meciuri şi 34 din 49 de turnee jucate, şi încheie 2006 primul în rankingul ATP pentru a 153-a săptămînă la rînd. De fapt, el are un avans atît de mare încît la sfîrşitul lui februarie va întrece recordul lui Jimmy Connors de 160 săptămîni consecutive în fruntea ATP.

BLOG

Cu multi ani in urma “Sportul Popular” dialoga cu cititorii intr-o rubrica saptaminala intitulata “Din Joi in Joi.” Intr-o sedinta de redactie un corespondent a sugerat, foarte serios, ca Din Joi in Joi” trebuie sa apara mai des. Greu de crezut, dar s-a putut. Cu ajutorul lui Al Gore, pentru care a fost mai usor sa inventeze internetul decit sa ajunga presedintele Americii, Gazeta Sporturilor dialogeaza instantaneu, permanent, si uneori civilizat cu cititorii ei. Blogul, adevarata minune a comunicarii moderne, e presa facuta din partea cealalta, unde totul e obiectiv, dezinteresat si la obiect. (Hai Dinamo!)

Desi Gazeta are multe condeie de talent si nume grele catarate in virful profesiei, marturisesc ca uneori blogul e mai interesant chiar decit ziarul insusi, unele contributii dovedind nu doar dragoste nemarginita pentru echipa favorita ci si sensibilitate, profunzime si eruditie. (Forza Steaua!).

Opiniile exprimate sint contradictorii doar in aparenta. In esenta ele exprima adevarul gol-golut, ca si articolele care le provoaca. Citez la intimplare:

“Domnule Ovidiu, va multumim pentru calitatea ziarului pe care il conduceti. Jos palaria in fata unui adevarat monument al gazetariei sportive romanesti.” (Hai Craiova!)
“Bai nea Ovidele, lasa-ne tataie, fa loc pentru altii mai tineri. Nu mai vezi nimic prin sifoanele alea si scri de 15 ani acelasi articol, mereu contra lui Dinamo.” (Steaua rules!)

 


 
“Tolo, esti singurul ziarist cinstit din Romania. Keep writing.” (Rapid forever)
“Bai Tolontane, esti o lichea vinduta, sa-ti fie rusine. Lasa-te de scris.” (Forza Viola!)
 

 
“Bravo Maria, acum inteleg de ce dl. Ovidiu iti spune Geniala. Esti cel mai bun condei al Gazetei. (Peluza Sud)
“Mai fatuco, de cite ori sa-ti spun ca locul tau e la cratita? Nu inteleg nimic din ce scri, deci nu ai pic de talent.” (Peluza Nord)
 

 
“Excelent articol, fundamentat, corect, argumentele de bun-simt. TRU, esti cel mai tare ziarist roman.”
“Ungureanu, ramai tata la Londra si lasa-ne.”
 

 
“D.le Naum, se vede ca ai mostenit talentul de la un gazetar de prima mina.”
“Nu-mi place ba Radule, zau daca-mi place. Cu microfonul te descurci, e ok dar cu pixul….”
 

 
“Bravo, d.le Paraschivescu, Cel mai fain articol de pe gsp.”
“O fantoma bantuie prin presa romaneasca. Este fantoma lui Radu Paraschivescu. Gongoric, marginit si suficient siesi, Paraschivescu nu are dubii, numai convingeri. Nu are pareri, are verdicte. Nu are cuvinte, are sageti otravite.”
 

 
“Felicitari” Sper sa mai scrieti articole care sa sparga un pic tiparul.”
“Domnule Moraru, sunteti senil si oligofren. Plus imoral si josnic. Afara!”
“Domnule Vladimir Moraru, sper ca nu ati citit tot ce s-a scris pana acum in comentarii. Daca totusi ati facut-o atunci primiti scuzele unuia care abia asteapta articolele dumneavoastra, pentru ca nu consider normale comentariile de genul celor de mai sus.”  

 

 

Exemplele pot continua, concluzia e una singura: romanul e impartial, doar perspectiva se schimba in functie de echipa favorita. E OK sa ne trageti de urechi daca simtiti ca uneori o luam razna, nimeni nu e perfect, dar scrieti, pentru ca va citim asa cum ne cititi, si orice opinie conteaza. Daca e exprimata in cuvinte pe care le puteti rosti in fata mamei, sau in biserica. (Forza Gazeta!)

Monştrii au fost victime

E nevoie ca marile performanţe obţinute incorect să fie revizuite. La începutul săptămînii, Los Angeles Times deplîngea condiţia sportivului de azi, presupus vinovat (de dopaj) şi nevoit să-şi dovedească nevinovăţia în faţa forului internaţional de arbitraj sportiv înclinat să dea dreptate mai întotdeauna Agenţiei Mondiale Anti-Doping (WADA) şi afiliaţilor ei din diferite ţări, în dauna sportivilor care fac apel. Aţi înţeles că e vorba de sportivi care au testat pozitiv la controalele efectuate cu prilejul unor mari competiţii, nu de sportivi acuzaţi pe vorbe, bănuieli sau culoarea ochilor. L.A. Times uită să spună că, în proporţie de 99%, vorbim de hoţi prinşi asupra faptei, şi că principiul de bază al justiţiei americane sau al oricărei justiţii, că “orice acuzat e presupus nevinovat pînă i se dovedeşte vinovăţia” este inaplicabil. E adevărat, testele anti-doping nu sînt perfecte, din cînd în cînd mai cade un tolomac care ia medicamente contra cheliei sau bea din acelaşi pahar cu nevasta, dar în general nu are nimeni nimic cu sportivii care îşi văd de treabă în parametrii desemnaţi de regulamente.

Iar dacă totuşi aveţi impresia că satîrul antidoping taie prea uşor, o ştire venită tot în această săptămînă din Germania ne reaminteşte de ce s-a ajuns aici. Miercuri, la Berlin, s-a semnat un acord între avocaţii reprezentînd 167 de foşti sportivi din fosta Germanie de Est şi guvernul federal, potrivit căruia fiecare atlet, recunoscut ca victima programului sistematic de dopaj din anii ‘70-’80, va primi echivalentul a 12.210 dolari, cu condiţia să renunţe la orice acţiune legală în viitor. Este epilogul financiar al procesului celei mai mari înşelăciuni din istoria sportului. Epilogul moral rămîne de scris şi de discutat şi e bine s-o facem înainte ca trecerea timpului să facă totul uitat. Altfel, mîine-poimîine Ahmadinejad organizează o conferinţă la Teheran şi ne convinge că Manfred Ewald, răposatul arhitect al maşinii infernale de medalii de aur a DDR merită nu numai Ordinul Olimpic (care i s-a acordat în 1985!), ci şi Premiul Nobel (Pentru pace? Pentru chimie?)!

Da, cei 167 de reclamanţi şi încă multe alte atlete, înotătoare, canotoare etc. sînt victime, au tot felul de probleme medicale cu inima, cu ficatul, cu rinichii sau ovarele, umblă în cîrje, şi-au schimbat sexul, au pierdut sarcini, au născut copii strîmbi sau orbi, dar nu toţi şi toate au fost forţaţi să înghită pilula albastră de Turinabol de la 11 ani. Mulţi şi multe au făcut pactul cu dracul de bunăvoie şi au primit foloase (grade, Trabant, glorie eternă) pentru serviciile aduse sistemului. Din cîte ştiu, un singur membru al elitei elitelor a fugit din sistem, discobolul Wolfgang Schmidt.

Rica Reinsch, tripla campioană olimpică la înot în 1980, poate spune azi “mi-au refuzat şansa să aflu vreodată dacă pot fi campioană olimpică fără să iau steroizi”, dar ar fi putut să afle singură, atunci, aruncînd pilula albastră în closet. Victimele de azi sînt monştri care au speriat lumea acum 20 de ani şi au împins limitele performanţei dincolo de limitele naturalului. Pentru a bate recorduri, sportivii care au urmat au făcut pe barba lor, cu riscuri mari şi nu întotdeauna cu rezultate comparabile,  ce-a făcut Ewald cu sistemul lui mengelian. Pentru a da o şansă atleţilor care vor veni, nu mai e suficient să tai în carne vie azi. Dacă monştrii de odinioară sînt recunoscuţi azi ca victime, a venit vremea ca palmaresurile olimpice să fie revizuite, recordurile mondiale să fie radiate şi să începem numerotarea de la zero. Ce şansă are o fată care vrea să facă atletism ştiind că recordul la 400 m al Maritei Koch, 47,60, e de neatins pentru 100 de ani?