Vladimir Moraru ↓

NBA traieste poate cel mai interesant si framintat sezon din istoria-i de sase decenii si nu-i de mirare ca Boston Celtics si Los Angeles Lakers, pe umerii carora prima liga de baschet a lumii si-a slefuit blazonul, sint capul rautatilor. Ambele cluburi dovedesc resurse nelimitate si brate mai lungi decit ale legii. Boston are cel mai bun record la intrarea in linia dreapta (41-11) datorita unui serviciu-cadou (Kevin Garnett) facut vara trecuta de Kevin McHale, Celt pe viata chiar daca acum primeste leafa de general manager de la Minnesota. Iar Lakers (37-17) au dat pur si simplu liga peste cap cu un transfer pe care cunoscatorii l-au catalogat drept “furtul mileniului,” si care a declansat o panica generala si miscari spectaculoase de efectiv in armiile Westului doritoare, parca, toate, sa cistige titlul in acest an si nu mai tirziu.

De cind olandezii au cumparat Manhattanul de la pieile rosii pe 60 de guldeni, nimeni n-a facut un tirg mai fraudulos decit Mitch Kupchack. In schimbul unei statui cu un salariu de 9 milioande de dolari (Kwame Brown, pe care localnicii il huiduiau la Staples Center) a citorva margele, trei oglinzi, doua vorbe dulci si un bilet Mega Lotto, amicul Mitch – crescut la umbra geniului lui Jerry West, arhitectul lui Showtime I (Magic, Kareem, Worthy) si Showtime II (Shaq, Kobe, Phil) – l-a eliberat pe Pau Gasol din exilul la Memphis, aducindu-l in orasul unde locuiesc toate stelele care conteaza. West a fost 5 ani GM la Memphis pina anul trecut, dar a negat in L.A. Times ca ar fi avut vreun amestec in acest tirg/jaf; totusi mirosul de usturoi persista. Gasol s-a integrat imediat, de parca ar fi copilarit cu Kobe Bryant, Lakers au cistigat 7 din cele 9 meciuri la rind in deplasare devenind brusc “echipa de batut.”

Phoenix, care a eliminat pe Lakers in primul tur al playoffsurilor doi ani la rind, a fost prima care s-a speriat. Noul GM Steve Kerr l-a adus pe Shaquille O’Neal in locul nemultumitului Sean Marion. Shaq dormita pe banca unui Miami in degringolada, el (sau Pat Riley?) fiind poate prima cauza a degringoladei. Unii au aplaudat miscarea, spunind ca Phoenix avea nevoie de o prezenta masiva in centru pentru a putea spera la titlu. Altii au spus ca a-l introduce pe Shaq (auto-rebotezat Marele Cactus) in atacul de “run-and-gun” al lui Phoenix e ca si cum ai agata o rulota de un Ferrari. Nu cred ca el poate produce mai mult decit a aratat in debutul de miercuri, la Phoenix chiar contra lui Lakers, un adevarat regal cu atmosfera de playoffs, dominat si cistigat de L.A, 130-124, cu un Kobe imperial, 41 de puncte.

Toate echipele cu pretentii din West au facut schimbari pentru a tine pasul cu L.A.: Dallas l-a adus pe veteranul Jason Kidd de la New Jersey, campioana San Antonio pe Kurt Thomas de la Seattle, liderul New Orleans i-a transferat pe Bonzi Wells si Mike James. Joi, la spartul tirgului, Cleveland l-a adus pe Ben Wallace linga LeBron James intr-o mutare care face si Conferinta de Est mai interesanta. E clar insa ca schimbarea la fata a ligii are un singur mare cistigator, Lakers. Kobe a inceput sezonul cu vorbe de naduf si ginduri de plecare, dar acum e fericit, viseaza in spaniola, ride cu gura pina la urechi si joaca mai bine ca niciodata. As spune ca are liga la degetul mic. Stingul, pentru ca dreptul e dislocat, legat de inelar, si asteapta operatia. Lumea a ajuns sa-i strige “MVP” in arene ostile. Iar Kobe stie ca pina nu se intoarce uriasul-revelatie Andrew Bynum, marele proiect al lui Kareem, lumea n-a vazut inca nimic. Un aer de dinastie pluteste iar in L.A.

Congresul Statelor Unite ale Americii – suna impresionant, un for august care se ocupa cu treburi importante. Luat la bani marunti, multi din cei 437 de alesi ai poporului par, fiecare, un August Prostul. Cu acest Congres si acest presedinte nu ma mira ca imaginea Americii in lume e asa cum este. Daca totul ar merge aici cum merge Congresul, lumea ar fugi, n-ar veni. Acum vreo 3 ani, cind baseballul a recunoscut ca are o mare problema cu dopajul, Congresul a hotarit sa faca curatenie in sportul national. A amenintat, s-a umflat in pene, a aratat cu degetul, a facut audieri, i-ar miercuri s-a dat in stamba oferind prin Comitetul de Nu Stiu Ce 5 ore de Stan si Bran in direct si upstream cu ocazia audierii lui Roger Clemens, probabil cel mai mare nume in baseballul contemporan, si a lui Brian McNamee, fostul lui trainer, care declarase – cu nucile in menghina anchetatorilor federali - ca i-a facut injectii cu steroizi anabolici si hormoni de crestere (HGH).

Clemens a fost un mare sportiv, dar are credibilitatea Ministrului Informatiilor de la Bagdad, circa Martie 2003. Plin de el, mai mare ca tot ce-l inconjoara si destul de prost incit sa se creada mai destept decit toti, Roger a prezentat urmatoarele argumente in a ne convinge ca e nevinovat: a trait toata viata cu o atitudine pozitiva; e un mare patriot care a imbracat tricoul national cind a fost nevoie de el; cel mai bun prieten nu-si aduce aminte corect; nevasta nu-si aduce aminte corect; MacNamee nu-si aduce aminte corect ca i-a facut injectie cu B12, nu cu HGH; e o persoana publica, si ca atare trebuie sa-l credem pe cuvint; Bre, se poate ca dupa 20 si ceva de ani sa-mi faceti asta?; se bate pe burta cu Bush Batrinul, care i-a oferit cuvinte de incurajare, si cu presedintele sortant care ar putea, nu-i asa, sa-l pardoneze daca treaba asta se-ngroasa, ajunge la tribunal si se lasa cu “fara suspendare.” Impertinenta lui Clemens e impertinenta lui Marion Jones, a lui Barry Bonds, a lui Floyd Landis…

McNamee nu e usa de biserica - a pastra si a produce seringile dupa 6-7 ani mi se pare respingator - dar faptul ca 4 din 5 americani il cred pe el, mincinos dovedit, si nu pe idolul Clemens, spune totul. In primul rind, cind a depus marturie pentru Raportul Mitchell i s-a spus clar ca daca minte intra la puscarie. Cind l-a numit pe Clemens, i-a citat si pe Andy Pettite si Chuck Knoblauch, iar acestia au recunoscut ca s-au dopat, si, in marturii scrise, prezentate sub juramint Congresului saptamina trecuta, au coroborat declaratiile lui MacNamee.

Comitetul De Nu Stiu Ce a fost la inaltimea martorilor, oferind intrebari si comentarii pertinente. Republicanii, poate pentru ca Clemens se bate pe burta cu Bushii, au incercuit carutele ca la Alamo. Reproduc fidel:

O Reprezentativa Republicana: Domnule Clemens, sint convinsa ca veti ajunge in Rai.

Un Reprezentativ Republican: Domnule Clemens, imi iertati intrebarea, dar un bun prieten vrea sa stie in ce tricou / pentru ce club veti intra in Hall of Fame?

Alt reprezentativ Republican, catre McNamee: Ba nenorocit mincinos, nu ti-e rusine sa-l acuzi pe domnul Clemeens, care e un titan al baseballului? Etc.

Democratii, subit simpatici, au incercat, cu manusi, sa-l faca pe Clemens sa recunoasca evidenta, dar titanul s-a aparat ca un sobolan, invinuind pe toata lumea – cel mai bun prieten, mama, nevasta, MacNamee – pentru a ramine deasupra. Mai mult trist decit scirbit, Elijah Cummings, Democrat de Maryland, i-a spus. “Esti unul din eroii mei. Dar nu pot sa te cred.”

Ramine de vazut daca circul a fost degeaba. Miercuri Clemens a vorbit dupa ce a jurat cu mina dreapta ridicata. Daca Congresul nu face urmatorul pas si Clemens nu e dat in judecata pentru ca a mintit sub juramint, Barry Bonds, dar mai ales Al Sharpton si Jesse Jackson au motive intemeiate sa strige ca inainte de a scapa de dopaj America ramine inca sa se vindece de rasism.

Îmi e greu să găsesc în istoria recentă a sportului american un personaj mai controversat decît Bobby Knight, retras la începutul săptămînii după 42 de ani ca antrenor de baschet studenţesc la cel mai înalt nivel şi un număr record de 902 victorii. Pentru jumătatea Americii care se închină la zeul baschetului, Knight e un antrenor şi un educator cum n-a mai fost. Pentru ei, realizările Generalului îl aşază alături de sfinţii John Wooden şi Dean Smith sau apostolul Mike Kryzewski. A cîştigat de trei ori cu Universitatea Indiana titlul naţional studenţesc (NCAA), echipa lui din 1976 fiind singura în istoria baschetului american care a cîştigat toate meciurile. A pregătit echipa SUA condusă de Michael Jordan care a cîştigat titlul olimpic la Los Angeles în 1984. Considerată de unii drept cea mai bună echipă olimpică americană alcătuită doar din amatori, trupa lui Knight a cîştigat 8 meciuri la rînd contra NBA all-stars în pregătirea pentru J.O.

Timp de trei decenii Knight a fost o adevărată instituţie la Indiana. Dincolo de palmaresul lui, observatorii au mai notat că Knight n-a fost niciodată sancţionat de NCAA pentru încălcarea regulilor (drastice) de selecţie; ca 80% din studenţii-jucători care i-au trecut prin mînă au terminat studiile şi au obţinut licenţe, procentaj dublu faţă de media naţională; că a strîns milioane de dolari pentru biblioteca universităţii. “În afara celor mai apropiaţi membrii ai familiei, nimeni n-a avut un mai mare impact în viaţa mea ca Knight. Lecţiile de viaţă pe care le-am învăţat de la coach sînt nepreţuite.” Cuvintele aparţin lui Kryzewski, care a jucat pentru Knight la Army în anii ’60, şi va antrena SUA la Beijing.

Întoarceţi foaia şi-l vedeţi pe Dracul. Găsiţi un personaj dubios, o combinaţie nefericită John McEnroe – Saddam Hussein, adică un dictator un pic deranjat, irascibil, intolerant, rasist şi misogin. Toate cele ce urmează s-au întîmplat. În 1979 a fost arestat şi condamnat în contumacie pentru că a pleznit un poliţist în Porto Rico; în 1993 a dat cu piciorul într-un jucător, nu se ştie dacă şi-a dat sau nu seama că era chiar fiul lui, Pat; tot în 1993 a simulat că-l plezneste cu biciul pe spate, ca un stăpîn de sclavi, pe Calvin Cheaney, jucător de culoare; în 1997 l-a strîns de gît pe alt jucător Neil Reed. Altă dată a tras cu un pistol de start într-un gazetar, a aruncat vaza de flori într-o secretară, l-a împins într-o ladă de gunoi pe un spectator recalcitrant şi, în timpul unui interviu, neîntrebat, a spus că dacă i s-ar face transplant de creier ar cere să fie unul de ziarist. Să fie sigur că n-a fost folosit. Iar pentru a umple paharul, într-un faimos interviu TV în 1988, făcînd o analogie nefericită cu neputinţa lui în faţa arbitrilor care îi furau echipa, a spus o măgărie de neiertat: “dacă violul e inevitabil, relaxează-te şi fă-te că-ţi place.”

Faptul că a supravieţuit în pofida a tot ce v-am povestit arată cît de mare a fost. Întrebarea este dacă mai contează. Oricum, pentru el n-a contat niciodată părerea altora. Omul şi-a scris deja epitaful, a anunţat că vrea să fie îngropat cu faţa în jos şi cît mai aproape de suprafaţă, pentru că cei care l-au criticat…

Duminica e cea mai importanta duminica din calendarul Americii - Super Sunday, sau duminica Super Bowlului, in care intre 90 si 100 de milioane de americani vor privi la televizor meciul pentru titlu in National Football League. E adevarat, in ultimii ani meciul in sine s-a transformat intr-un apendice al hiperbolei pe care a generat-o. Azi lucrurile cu adevarat importante sint: bombardamentul executat de presa de-a lungul intregii saptamini Super, in general cu gloante oarbe si bombe fara fis; pariurile - la Las Vegas, legal, cam 100 de milioane de dolari; la servici, in familie, ilegal, cam 10 miliarde de dolari; alegerea berii si a chipsurilor pentru Super Sunday; razboiul reclamelor TV.

Aproape surprinzator, in acest an Super Bowl XLII (observati nobilitatea) chiar ofera un meci interesant intre o echipa (New England Patriots) care incearca sa cistige al 19-lea meci consecutiv intr-un sezon, performanta pe care n-a mai reusit-o nimeni – Miami Dolphins a fost neinvinsa in 1972, dar a jucat mai putine meciuri -, si alta (New York Giants), fosta alergatoare de pluton care a uitat sa piarda, cistigind in deplasare trei meciuri la rind in care pornea cu sansa a doua.

Patriots sint o masina, inchipuita de un antrenor obsedat de perfectiune, Bill Belichick, si condusa de un mecanic, fundasul (quarterback) Tom Brady, comparat cu nemuritorul Joe Montana. Pina acum o luna Giants au fost o echipa asa-si-asa, acum par echipa destinului. Las Vegasul l-a asezat pe Brady favorit cu doua touchdownuri (14 puncte), desi Patriots nu mai joaca ca in octombrie-noiembrie. Peste 4,500 de ziaristi, blog-isti, halebardieri, popor, sint acreditati la Glendale (linga Phoenix, in Arizona) si toti au vrut interviuri cu Brady. O reportera de la TV Azteca in Mexico City a venit imbracata in mireasa si l-a cerut de nevasta. Brady a declinat, anuntind ca prietena lui, super-modelul brazilian Gisele Bundchen, va fi la meci duminica.

Saptamina trecuta, Brady fusese fotografiat de paparazzi cu flori in brate la usa lui Gisele in New York. Parea sa aiba glezna dreapta in gips, dupa o entorsa in meciul cu San Diego Chargers. Linia a cazut la 10 puncte la Vegas, dar si-a revenit cind lumea l-a vazut pe Tom antrenindu-se normal la Glendale. Baiat frumos, cu eleganta eluziva si obraznicia isteata a lui Fanfan la Toulipe intre mastodontii gata sa-l zdrobeasca, Brady – care are deja 3 titluri – a luat mintile Americii. Daca cistiga duminica nu m-ar mira sa aud voci cerindu-i fata pe hirtia de 20 de dolari sau pe steag.

In asteptarea meciului, doua aspecte de eticheta. S-a anuntat in aceasta saptamina ca “double dipping,” adica muiatul chipsului de doua ori in salsa sau guacamole (muiat-muscat-muiat) nu mai este acceptabil – studiile facute au dovedit ca la fiecare al doilea muiat microbii ramasi pe chips dupa prima muscatura ramin in bowl si se pot transfer pe chipsul altcuiva care inmoaie, etc. Al doilea aspect e cunoscut de toata lumea. E OK sa mergi la frigider sau la closet in timpul meciului, dar e un faux pas de neiertat sa o faci in timpul unei reclame. Pentru multa lume Super Bowlul e in primul rind un festival de advertising intrerupt de un meci de fotbal. La pretul record de 2,7 milioane pentru spotul de 30 de secunde, Fox a vindut de peste 216 milioane, un alt record, surprinzator cind ni se spune din toate partile ca economia e la pamint. Printre marii cumparatori – Budweiser, cu 7 spoturi, pentru ca Super Bowlul atrage 41% din bautorii de bere ai Americii. Doar 41%? Printre cele mai asteptate – Victoria’s Secret, unde audienta va fi 100%.

Mic scandal in lumea golfului, devenit mare scandal pentru ca la mijloc e numele lui Tiger Woods. La inceputul lui ianuarie, Kelly Tilghman de la Golf Channel comenteaza alaturi de Nick Faldo un turneu la care Tiger nu participa. Cei doi filozofeaza pe marginea superioritatii lui Tiger si optiunile jucatorilor tineri in a cistiga un major. Faldo ofera: “ar trebui sa faca front comun contra lui.” Kelly isi da cu stingu-n dreptu’ si scapa porumbelul: “ar trebui sa-l linseze intr-o alee dosnica.” Fata nu si-a data seama ce spune, pentru ca in America, in orice context, “linsat” cu referinta la un om de culoare este un no-no fundamental. Kelly il cunoaste pe Tiger de 12 ani, sint chiar prieteni, si in mintisoara ei a crezut ca ii face un compliment lui Woods. Ar fi trebuit sa stie ca in tara asta strabunici (sau chiar bunici) ai rasei ei chiar au linsat strabunici (sau chiar bunici) ai rasei lui Tiger si ca in memoria colectiva a minoritatii odinioara asuprite cuvintul reprezinta o rana nevindecata si poate nevindecabila.

Prostie, insensibilitate, sau amindoua – Tilghman si-a recunoscut greseala si si-a cerut scuze intr-un comunicat de presa. L-a sunat pe Tiger, al carui agent a scos si el un comunicat, spunind: “Tiger a acceptat scuzele, stie ca Kelly n-a avut intentia de a jigni, cazul e inchis.” De fapt cazul nici nu incepuse, pentru ca arbitrul suprem si autoinscaunat al codului lingvistic rasial american, reverendul sarlatan Al Sharpton nu a auzit de el decit dupa 4-5 zile. Indignat corespunzator avocatul mereu prezent dar niciodata chemat a cerut pedeapsa paxima: concedierea. A tunat si a zis chiar asa: “trebuie sa-l dati afara,” dovedind din nou ca e doar un ignorant cu gura mare. Anul trecut Sharpton reusise sa obina concedierea lui Don Imus gazda controversata a unui show de radio, care facuse remarci deplasate la adresa unei echipe feminine studentesti de baschet alcatuita din jucatoare de culoare. Golf Channel a rezistat presiunii si avind si acest “no big deal” de la Tiger a suspendat-o pe Tilghman pentru doua saptamini. (Cazul nu s-a terminat. Incercind sa-l explice, revista Golfweek a publicat un articol pertinent. Din pacate, pe coperta a pus fotografia unui lat, un titlu mare “Prins in Lat,” si explicatia: “Kelly Tilghman greseste si Golf Channel nu poate trece cu vederea.” Nu a fost nevoie de interventia lui Sharpton, editorul sef a fost dat afara imediat.)

Mai direct, mai pe ocolite, Sharpton si altii ca el i-au dat de inteles lui Tiger ca insulta nu e la adresa lui, ci a rasei lui. Sharpton e un extremist, dar exista si alti ochi in rindul populatiei de culoare care il privesc sasiu pe Tiger. Ca nu spune ca e negru, ca nu se bate cu pumnul in piept ca e negru. Ca nu e un activist, cum au fost Muhammad Ali, Jim Brown sau Arthur Ashe, ca nu apare la raliurile lui Sharpton sau Jesse (Jackson). Ca nu isi da cu parerea despre orice, indiferent daca se pricepe sau nu. Ca nu are cazier si tatuaje, colane de opt kile si copii din flori. Ca e un om decent care face cinste oricarei rase. Nu conteaza ca omul e poate cel mai mare performer din istoria unui sport eminamente alb si ca da inapoi comunitatii zeci de milioane de dolari, ca Tiger Woods Foundation si Tiger Woods Learning Center sint modele de eficienta in rindul institutiilor de caritate. Pentru a deveni Mesia rasei lui, asa cum l-a visat Earl, Tiger va trebui sa-i elibereze pe Sharpton & Co. din lanturile pe care si le leaga singuri, cu voluptate victocrata, in fiecare dimineata. Poate cind va termina cu golful se va ocupa si de asta.

In timp ce dormeati, in noaptea de joi spre vineri, a murit Edmund Hillary, cel care a cucerit primul (alaturi de calauza Tensing Norgay) Everestul, la 29 mai 1953. Avea 88 de ani, era inalt, se nascuse in Noua Zeelanda, dar era cetatean al lumii. Apicultor de meserie, visator prin vocatie. A primit cele mai inalte onoruri, dar a ramas modest, ca orice adevarat om mare. Sir Edmund Percival, Membru al Ordinului Jartierei (Order of the Garter), Cavaler Companion al Coroanei, grupul cel mai select al distinctiilor monarhiei britanice, cu numai 24 de membri, prefera sa fie numit Ed si, imediat dupa coborirea de pe Ciomolungma, a descris astfel isprava We knocked the bastard off (l-am dovedit pe afurisit), un fel original de a descrie performanta socotita de multi Everestul reusitelor sportive ale secolului trecut. Pina la moartea lui Norgay, in 1986, n-a recunoscut niciodata ca el a fost primul care a ajuns in virful lumii, folosind intotdeauna pluralul.

In numele celui pentru care lucrez, Al Franken, decanul de virsta si izvorul nesecat de idei al publicistilor americani, i-am trimis o scrisoare in vara lui 2002, invitindu-l sa fie oaspetele de onoare al unei expozitii de yachturi la Newport Beach, 50km sud de Los Angeles. Dupa o saptamina am primit un fax in care Edmund Hillary isi exprima regretul ca nu poate accepta invitatia: din cauza multiplelor angajamente cauzate de aniversarea de 50 de ani a ascensiunii Muntelui Everest, nu va fi posibil sa fiu in Newport Beach de la 12 la 15 septembrie. Va rog sa-mi primiti scuzele. Yours Sincerely, Ed Hillary.

(Statura lui Sir Edmund poate fi inteleasa si din povestea care circula pe seama lui Hillary Clinton. Gurile rele spun ca Hillary pretinde ca a fost botezata cu acest nume in cinstea marelui explorator. Gurile rele ii reamintesc candidatei la presedentia SUA ca ea s-a nascut in 1947, cu 6 ani inaintea cuceririi Everestului, cind Edmund Hillary era un anonim. E un amanunt care ca si altele - nu a influentat cariera candidatei.)

La ora disparitiei lui Edmund Hillary, alte stiri de top in presa sportiva americana: Marion Jones, se pregatea sa apara in fata unui judecator pentru a-si primi sentinta pentru ca a mintit sub juramint ca s-a dopat si ca a stiut de existenta unor cecuri false minuite de fostul consort Tim Montgomery. Justin Gatlin, fost campion olimpic si recordman mondial la 100 metri se pregateste sa atace legal suspendarea de patru ani, cerind reducerea la doi si oportunitatea de a concura la JO de la Beijing. Iar Roger Clemens, fostul Mt. Rushmore al baseballului, va trebui sa apara in fata Congresului si sa spuna sub juramint ce ne-a tot spus zilele astea batind cu pumnul in masa, cu furia natinga a mardeiasului de cartier: ca nu s-a dopat, ca trainerul Brian McNamee minte cind spune, sub juramint, ca i-a facut injectii cu steroizi si hormoni de crestere, ca toti sintem prosti si nesimtiti ca nu-i acordam respectul cuvenit pentru 25 de ani de servicii aduse baseball-ului, etc. Spectacolul s-a aminat de la 16 ianuarie la 13 februarie, pentru ca Congresul vrea investigatie serioasa. Avem in fata cel mai spectaculos eveniment insportul American de la procesul lui O.J. Simpson. Ca si atunci lucrurile par destul de claredoar juriul va fi altul.

NBA a supravietuit hip-hop-ul, pe Tim Duncan, si scandalul de arbitraj din vara si, pentru prima oara de la retragerea lui Michael Jordan, ofera un sezon cu adevarat interesant, in care meciurile nu sint doar entertainment la cel mai inalt nivel atletic ci adevarata competitie sportiva, in care fiecare rezultat conteaza. Puristii baschetului spun ca NBA e mai interesanta cind Boston Celtics si Los Angeles Lakers au echipe bune, cu sanse la titlu. Cele doua cluburi au cistigat 30 din cele 61 de titluri NBA (Boston 16) si, dupa mai bine de doua decenii, o finala Boston – L.A. pare, daca nu probabila, posibila. Daca cineva ar fi facut aceasta afirmatie cu 4-5 luni in urma ar fi fost trimis sa se caute. Acum, meciul lor de duminica la Staples Center va fi privit cu atentia din perioada Magic Johnson vs Larry Bird.

Boston a avut 21 de ani negri, dar a cistigat lozul cind l-a transferat pe Ray Allen de la Seattle si l-a primit cadou pe Kevin Garnett de la Minnesota, al carei general manager Kevin McHale, cindva coechipier al lui Bird si Danny Ainge, promoveaza subit in rindul marilor Celti dintotdeauna, alaturi de Red Auerbach, Bill Russell si Larry Legend. Cu Paul Pierce rejuvenat de augusta companie, Boston are cel mai bun record din liga, 23-3 la ora scrisului, si se indreapta – desi mai e mult pina acolo – catre finala Conferintei de Est, probabil contra lui Detroit Pistons (21-7), care are inca cel mai puternic 5 de baza din liga, sau Orlando Magic (19-11), unde Dwight Howard si-a cistigat galoane de superstar (23.1 puncte si 15 recuperari de meci).

Vestul ramine salbatic, orice e posibil. San Antonio (3 titluri in 5 ani) nu poate sa rasufle si sa gindeasca “dinastie” pentru ca Phoenix, Dallas, New Orleans, Denver si chiar Golden State sau Portland (11 victorii la rind!) pot rasturna oricind socotelile. Iar Lakers (18-10), unde criza provocata de cererea de transfer a lui Kobe Bryant anunta o catastrofa, pare subit o oaza de liniste, intelegere, efort colectiv si exemplu de buna purtare. Nu stiu ce-ar raspunde Kobe azi daca ar fi intrebat daca mai vrea sa plece. Afurisit cum e ar spunde probabil ca da, desi nu ma indoiesc ca coechipierii pe care i-a bestelit la incheierea sezonului trecut si-au cistigat daca nu afectiunea, cel putin respectul lui Bryant.

Poate ca reintoarcerea veteranului Derek Fisher, partas la cele 3 titluri la rind la inceputul mileniului, a contribuit la linistirea apelor si schimbarea atmosferei. Poate ca dupa 8 ani in liga Lamar Odom a decis sa arate ca are si prezent, nu numai viitor. Poate ca Luke Walton si Jordan Farmar joaca mai bine ca anul trecut. Poate ca antrenorul Phil Jackson merita cele 10 milioane de dolari pe an (12 incepind cu sezonul viitor). Dar daca Lakers sint revelatia ligii, meritul principal il are chiar cel care a cauzat criza din vara, copilandrul Andrew Bynum, 2,13 m si 20 de ani, in care GM Mitch Kupchak a vazut viitorul clubului. Viitorul e poate mai aproape decit au crezut cei care l-au injurat pe Kupchak ca nu-i trimite pe Bynum, sau Odom, sau Bynum si Odom oriunde, pentru a aduce un jucator cu nume, sau renume, care sa-l ajute pe Kobe sa cistige titlul.

Instruit cu atentie si rabdare de marele Kareem Abdul-Jabbar, Bynum a progresat de la saptamina la saptamina, de la meci la meci, si, in numai doua luni de la inceperea sezonului, a devenit cu adevarat de neatins in orice discutie de transfer pentru a aduce intaririle cerute de Kobe. In victoria cu 112-105 din ziua de Craciun asupra lui Phoenix, Bynum a marcat 28 de puncte (dupa ce avusese 24 patru zile mai devreme, 106-101 la Philadelphia) devenind favoritul lui Staples Center.

Pentru ca aceasta echipa sa creasca, si in curind sa auzim din nou frustratul “Beat L.A.” in toate arenele ligii, totul depinde de Kobe. El are de ales intre el si o echipa care, cu el, poate deveni o mare echipa. Este cel mai bun jucator din lume. Cel mai tinar din istoria NBA care a ajuns la 20,000 puncte. A dovedit ca poate sa faca orice a facut Michael Jordan, sau chiar mai mult, sau mai spectaculos. Mai are de cistigat 3 titluri pentru a-l egala pe Jordan, si nu cred ca le poate cistiga mai usor in alta parte, pentru ca oriunde s-ar duce Kobe, Lakers ar trebui sa ia totul in schimb. Viitorul e aici, si acum. Totul e sa-l faca pe Bynum sa-l priveasca pe el, marele Kobe, asa cum l-a privit Magic pe Kareem.

Una din expresiile nostalgic-memorabile ale folclorului sportiv american, “Say it ain’t so, Joe!” (Spune ca nu e asa, Joe!) e atribuita unui pustan, fan al echipei de baseball Chicago White Sox, si a fost adresata jucatorului favorit, “Shoeless” Joe Jackson, in 1919, cind acesta iesea din tribunal dupa ce fusese acuzat ca impreuna cu alti coechipieri trintise World Series, finala ligilor majore, lui Cincinnati. Achitati in justitie, conspiratorii au fost suspendati pe viata de commissionerul MLB, si el judecator de profesie, Kenesaw Mountain Landis. Asprimea pedepsei a introdus in constiinta colectiva a natiei un concept care a devenit mantra baseballului: mai presus de orice victorie, de orice record si orice palmares e integritatea jocului. Ea se transmite din generatie in generatie, intra in fibra natiei si face America mare.

America e in general iertatoare si multi rataciti au primit a doua sansa, a treia sau a patra. Fostul pitcher al lui LA Dodgers, Steve Howe, a fost suspendat si iertat de sapte ori pentru abuz de cocaina. Daryl Strawberry, fosta vedeta a lui New York Yankees, a cistigat 4 World Series dar CV-ul lui in Wikipedia are 22 de intrari la “probleme legale si personale,” de la abuz de cocaina la batut nevasta, de la copii din flori la frauda fiscala. Omul inca primeste pensie de la Yankees. Atita vreme cit pacatele personale nu atenteaza la integritatea jocului, America si baseballul te iarta, dupa ce te trag de urechi. Nimic pe masura scandalului Black Sox din 1919 nu s-a intimplat pina in 1989, cind Pete Rose, probabil cel mai iubit jucator din istoria baseballului, a fost suspendat pe viata pentru ca a pariat pe meciuri de baseball in timp ce era jucator si manager al lui Cincinnati Reds. Abia in 2004 Rose a recunoscut ca a pariat, chiar la meciurile lui Reds, dar niciodata contra lor. El a ramas favoritul multimilor, dar nu va fi niciodata in Hall of Fame.

Raportul Mitchell de saptamina trecuta - precedat de scandalul BALCO si punerea sub acuzatie a lui Barry Bonds - a produs al treilea mare cutremur in istoria basebailului, poate primul ca magnitudine. Rezultatul a 20 de luni de investigatie a folosirii ilegale a steroizilor si a altor substante de imbunatatire a performantei de jucatorii din ligile majore in ultimii 10 ani, raportul dezvaluie numele a 86 de jucatori care s-au dopat, spune ca fiecare echipa a avut drogati si, inainte de a cere pedepsirea vinovatilor, sugereaza masuri pentru curatarea cangrenei si recistigarea integritatii jocului. Adevarul e ca doar doua nume intereseaza in Raportul Mitchell. Primul e Bonds, si aici nu e nici o surpriza dupa ce s-a intimplat in ultimii 2-3 ani. Al doilea nume, Roger Clemens, a cazut ca o bomba. “The Rocket” azi in virsta de 45 de ani, si pina la publicarea raportului inca activ, e considerat cel mai bun pitcher de la Sandy Koufax (anii 60’) si unul din cei mai mari 3 dintotdeauna. A cistigat Cy Young Award de 7 ori si, ca si Rose, parea destinat sanctificarii. Fostul lui trainer, Brian McNamee, a declarat sub juramint, dar si sub imunitate, ca incepind din 1998 i-a facut lui Clemens injectii cu steroizi si hormoni de crestere care i-au relansat cariera.

Ca la 1919 America a oftat, “Roger, say it ain’t so!,” si a observat in sfirsit ca Clemens are capul cit Bonds, pare umflat cu pompa ca Bonds, in general e copia leita dar alba a lui Barry - mai putin amenintarea de puscarie. Presa, publicul si colegi cu reputatia imaculata (Curt Schilling, John Smolz) i-au cerut sa vorbeasca, sa contrazica vehement, ultragiat, credibil, dar Clemens a raspuns prin unul din avocatii lui abia dupa 5 zile spunind: 1. Ca n-a luat niciodata nimic; 2. Ca va raspunde public intrebarilor nascute de Raport “la vremea potrivita.” Fanul, care nu mai e credul ca la 1919 si stie ca Roger a adunat un sfert de milliard de dolari in 25 de ani de cariera, spune ca vremea potrivita e acum, iar daca ESTI nevinovat n-ai nevoie de avocati, poti da ochii oricind, cu oricine, oriunde. Stim ca Clemens n-o va face.

Ce nu stim e daca azi mai e posibil sa tai in carne vie ca in 1919 sau chiar 1989 pentru a prezerva, sau a recistiga integritatea jocului. Ma indoiesc chiar ca integritatea jocului are aceeasi rezonanta ca pe vremea lui Judge Landis - lumea a dat buluc la arena in era steroida pentru a-i vedea pe monstri batind recorduri - , si nu cred ca Congresul are cojones sa-l cheme pe Clemens in ianuarie sa-l intrebe, sub juramint, daca are ceva de spus sau va invoca (ca Mark McGwire) Amendamentul 5 al Constitutiei care spune ca cetateanul are dreptul sa nu fie martor impotriva lui insusi, adica sa taca daca nu-i convine intrebarea.

…sau de ce lupta contra dopingului in sport nu va fi cistigata in Balcani 

Miercuri, dupa ce Comitetul International Olimpic a sters-o pe Marion Jones din cartea Jocurilor, anulindu-i rezultatele de la JO de la Sydney 2000 unde americanca devenise prima atleta din istorie cistigatoare a 5 medalii la aceeasi editie (3 aur, 2 bronz), Jacques Rogge, presedintele CIO a declarat cu vadita mindrie: “Cu cit vom prinde mai multi atleti (nn dopindu-se) cu atit vom fi mai credibili, cu atit ii vom descuraja pe altii (nn sa se dopeze) si ii vom proteja pe atletii curati.”

Daca Rogge a uitat, ii reamintesc ca Jones a fost controlata de peste 150 de ori in cariera si niciodata nu a produs un rezultat pozitiv. CIO, IAAF, USATF, WADA si alte initiale ale sportului si atletismului mondial n-au nici un merit in caderea lui Marion. Jones si-a marturisit pacatele sub presiunea “organelor” abilitate sa vegheze aplicarea legilor americane. Sperind sa primeasca o sentinta mai usoara (probabil 3-6 luni) cind ea va fi judecata la 11 ianuarie pentru ca a mintit sub juramint in cazul BALCO, Jones a acceptat umilinta si rusinea de a deveni marea dizgratiata a sportului mondial.

Cu gingasia tigrului care isi sfisie prada, CIO i-a mai interzis lui Jones prezenta la JO de la Beijing anul viitor in orice capacitate (ziarist, turist, om de rind). Cum ea returnase medaliile, CIO a somat-o sa predea si diplomele de participant la Sydney si Atena (unde nu cistigase nici o medalie).

Descalificarea lui Jones inseamna schimbarea rezultatelor si redistribuirea medaliilor, chestie care va afecta, din cauza celor doua stafete, 36-38 de atlete, inclusiv coechipierele lui Jones care vor ramine cu buza umflata. Reamintind ca Jones a testat negativ la Sydney, se naste intrebarea: avem vreo garantie ca noile campioane (100, 200, 4×400) si medaliate au fost curate? Raspunsul e simplu – nu, n-avem. Mai mult, daca CIO nu-si da palme sa se trezeasca, exista pericolul de a cadea din lac in put, anume de atirna medalia olimpica de aur la 100 de metri de gitul gros al grecoaicei Katerina Thanou. Ar fi cea mai proasta gluma din istoria sportului.

Cine traieste in atletism ride si in somn de aceasta eventualitate. Celorlalti va reamintesc povestea lui Thanou. In 2004, in preziua deschiderii JO de la Atena, Thanou si Kostas Kenteris, eroi nationali, au disparut din satul olimpic pentru a evita, pentru a 3-a oara intr-o luna, controlul doping. Au nascocit o poveste cu un accident de motocicleta care “i-a impiedicat” sa se intoarca la timp in sat. Dupa citeva zile si-au predat cartile de acreditare si au vazut JO la TV. CIO s-ar fi dat peste cap sa le faca pe plac grecilor, dar Thanou si Kenteris NU PUTEAU FI CONTROLATI la acea data, de aceea a fost nevoie de “accidentul” de motocicleta.

Dupa alte citeva zile un raid al politiei la un depozit inchiriat de antrenorul celor doi, Christos Tzekos, a descoperit peste 1500 de cutii de steroizi si alte dracovenii, “substante neaprobate.” In toamna grecii au lansat o ancheta. Condusa nu de justitie, ci de federatie. E ca si cum OJ ar lansa o ancheta sa afle de ce a murit Nicole. Antrenorul a fost gasit vinovat si a fost suspendat 4 ani. Eroii nationali n-au fost gasiti vinovati si au ramas eroi. Federatia internationala n-a gustat gluma si i-a suspendat pe doi ani. La izbucnirea scandalului BALCO (care a dus la caderea lui Jones), un ziar american a relatat ca numele celor doi eroi greci apar intr-un email al lui Victor Conte, in care mai-marele BALCO afirma ca Thanou si Kenteris au folosit steroidul tetrahydrogestrinone (THG). Grecii au lansat alta ancheta. Rezultatul a fost acelasi – eroii au ramas eroi, pentru ca asa cum spusese dupa prima ancheta un official grec, “indiferent de ce au facut, nu trebuie sa uitam ca ei ne-au oferit momente de neuitat.” Nu, nasule, cum sa uitam? Doar ai lor se dopeaza, ai nostri nu.

Nici nu se crapase bine de joi cind din Anglia, al 3-lea avocat al lui Thanou, Grigoris Ioannidis, a anuntat raspicat ca daca nu se face dreptate clienta lui ar putea da CIO in judecata. Pa ei, Grigore! - si daca e sa fie dreptate cere si titlul din 2004, cind fata a fost impiedicata sa concureze la ea acasa…(Dec. 13, 2007)

Mereu mai cu mot, in ciuda faptului ca televiziunea ii fura cei mai buni scriitori, revista Sports Illustrated propune o noua alegere excentrica in traditionala ancheta (interna) Sportsman of the Year pe care o face de la infiintare, in 1954. In timp ce organizatii de presa care se adreseaza vulgului aleg, simplu, Sportivul Anului, SI selectioneaza (vezi Wikipedia), “sportivul sau echipa a carui(ei) performanta in anul respectiv intruchipeaza cel mai bine spiritul de sportivitate si reusita.” Nu ni se spune cit cintareste spiritul de sportivitate si cit titlul sau recordul, de preferinta mondial. Iar “spiritul de sportivitate” e introdus inutil, o pretiozitate elitista, pentru ca el e o conditie pe care o indeplinesc 99% din cei care fac sport fara sa se dopeze, chiar si cotonogarul Gattuso.

Ramine sa definim si sa cintarim reusita, si aici e de discutat. De acord ca America e buricul pamintului, dar Brett Favre, quarterbackul lui Green Bay Packers si alesul lui SI, nu a fost cel mai bun sportiv din lume in 2007. E adevarat, dupa 2-3 ani jenanti in care lumea i-a strigat “lasa-ne tataie” el are, la 38 de ani, un sezon foarte bun, iar talentul si longevitatea l-au ajutat sa depaseasca recordurile NFL de pase si pase de touchdown ale lui Dan Marino. Recordurile lui Favre sint insa unele de acumulare, nu de valoare. El e o legenda, dar in 2007 n-a cistigat nimic. Titanii de azi sint Tom Brady (3 titluri) si Payton Manning, invingator in ultimul Super Bowl.

Inteleg ca Si se adreseaza in primul rind publicului american, dar cind vinzi in toata lumea esti obligat – daca emiti verdicte globale - sa iei in consideratie ce se intimpla in sportul mondial. Revista nu spune nicaieri ca sportivii straini sint exclusi, nici ca sporturile considerate se limiteaza la fotbal american, baseball si golf. In aceste conditii, daca incerci sa reconstruiesti istoria sportului mondial a ultimei jumatati de secol iti dai seama, daca esti sufficient de batrin, ca una s-a intimplat pe arenele lumii si alta a fumat Sports Illustrated. Pele, Maradona, Mark Spitz, Nadia Comaneci, Bjorn Borg, Serghei Bubka, Carl Lewis, Michael Schumacher – au existat ei oare?

Nedreptatea, nu numai de ieri, ci si de azi, nu e numai vizavi de restul lumii ci si fata de sportivi americani in sporturi cu respindire globala, care au realizat performante exceptionale in 2007 si ar putea fi alesi drept cei mai buni sportivi ai lumii de publicatii si agentii de presa internationale. Ofer doar doua nume: Tyson Gay, desemenat recent atletul anului de IAAF dupa ce a alergat cea mai rapida dubla 100/200 in istorie, 9,84 – 19,62 la CM de la Osaka, si Michael Phelps, inotator cum n-a mai fost, sapte titluri mondiale si cinci recorduri ale lumii la CM de la Melbourne. Poate, dar probabil ca a scuipat in bazin in timp ce Favre ajuta o batrina sa treaca strada.