Victor Ciutacu ↓

Mogulii lu’ Peşte Prăjit

Se poartă mogulii. De cînd ne-a luminat şeful statului cum stă treaba cu oamenii haini care plătesc argaţi ca să-şi promoveze afacerile veroase şi să preia puterea politică, mă uit cu maximă atenţie după ei. Nu ştii cînd îţi sare-n cale un oligarh (după cum plastic i-a denumit colegul meu de rubrică Traian Radu Ungureanu) şi ratezi profitul imediat, imoral şi ipocrit.

Din păcate, zilele astea, campionii mogulilor sînt ocupaţi. Voiculescu are treabă cu suspendarea lui Băsescu, Vîntu încasează bărbăteşte-n orezăria pe care o stăpîneşte, iar Patriciu face ture între plantaţia cu petrol şi judecătorie. Aşa că trebuie să-mi cîştig umila existenţă scriind despre nişte importanţi ceva mai mici: antreprenorii din fotbal. Dar şi aici am o problemă. Dat fiind că întîiul latifundiar al ţării e sfîrtecat între presiunile familiei (pro Hagi şi Popescu) şi moralitatea creştină (care-i indică păstrarea echipei de succes MM - Oli), iar echipa lui oricum nu contează-n economia luptei pentru titlu, m-am gîndit că ar fi păcat să-i mai amărăsc şi eu sufletul încărcat.

Invariabil, ajung la Dinamo, echipă, stare de spirit şi subiect care mă scot oricînd din belea. “Cîinii roşii” sînt conduşi de un soi de CAP de mogulaşi, ba acţionari, ba împrumutători, dar degrabă - şi, în general, prost - vorbitori. De la fostul vînzător de butelii Cristi Borcea (omu’ cu cardu’) şi pînă la gureşul Vasilică Turcu (vice şef pe la IMM-uri, pe vremea cînd l-am cunoscut eu), trecînd prin misteriosul Nicu Badea, viitor-revenitul vînzător de vin Neţoiu şi vreo cîţiva geambaşi de terenuri, numai oligarhi unul şi-unul, care consacrat, care-n devenire. Ei bine, oamenii ăştia, prezenţi în egală măsură în topurile bogătanilor şi-n revistele mondene, nici cînd şi-au văzut echipa-n primăvara europeană n-au fost în stare să-şi depăşească mentalităţile de chelneri de bacşişuri mici.

Dacă te uiţi pe lista de transferuri a dinamoviştilor, te-apucă groaza. Cu excepţia lui Lobonţ (imens talent, eşuat din păcate prin locantele Amsterdamului), care măcar te rezolvă dacă e-n mînă, miliardarii lu’ Peşte Prăjit au vrut să scoată Benfica (şi, mai nou, speră să penetreze grupele Champions League) aducînd o grămadă de pseudo-fotbalişti ale căror singure elemente comun erau disponibilitatea şi foamea de bani puţini. Nişte letoni cu feţe de băieţi de treabă şi un puşti imberb (care cică rupea norii prin Ungaria vecină şi prietenă), cu toţii nesemnificativi în angrenajul care oricum scîrţîie. Un plăvan fără ghete pe măsură, care fuge ca testoasa şi, imediat după ce a semnat contractul, a plecat în patria-mumă, fericit că are şanse să joace-n America de Sud. Încă un angolez, sosia de culoare a lui Matthaeus, star prin liga a doua portugheză, cică uşor atins de hepatită, plus un francez cu genunchii franjuri, lăsat să plece gratis de redutabilul club israelian unde vegeta pe bani de-o fasolică, un bosniac talentat (dar veşnic accidentat) şi eternul bătăios-mediocru Bălace.

Domnilor mogulaşi de pripas, dacă aşa arată o echipă de Champions League, mă scuzaţi, dar eu mă-ntorc la ai mei: Dudu, Ţălnar şi Orac.

Caritasul speranţelor noastre deşarte

După cum a spus Traian Băsescu, dacă nu te ţine buzunarul, nu intri în restaurante de 5 stele. Dincolo de “eroismul” şi “demnitatea” prestaţiei steliştilor la Sevilla, respectiv de “dramatismul” înfrîngerii dinamoviştilor în Groapă, dacă tragem linie şi facem o simplă operaţie aritmetică, iese 1-6; rece, sec, crud, dar adevărat. Atît am scos, noi, românii, însumat, cînd am luat contact cu adevărat cu Europa fotbalistică. Pentru că, indiferent cît ne vom bate cu pumnii-n piept pentru rezultatele toamnei, care nu pot fi ignorate, dar nici nu trebuie umflate peste măsură, fotbalul adevărat începe să se joace, măcar la nivel de Cupa UEFA, din februarie. Champions League e altă mîncare de peşte, dar, dacă-mi aduc eu bine aminte, nici pe-acolo n-am rupt norii; ba, dimpotrivă, după surpriza plăcută de la Kiev, am luat un sac de goluri de la echipele care contau.

Ceea ce s-a întîmplat în ultima săptămînă, în dubla fotbalistică româno-iberică, demonstrează încă o dată, dacă mai era nevoie (şi, dată fiind inflamarea patetică a media şi a suporterilor, se pare că era), că o construcţie sănătoasă nu poate fi edificată sărind etapele. Da, Steaua, Rapid şi Dinamo au investit, au readus lumea pe stadioane, au revigorat industria drepturilor de teleiziune, au obţinut rezultate stimabile, au scos capul în lume. Însă, cu riscul de a deveni din nou antipatic, “meserie” care mi-a intrat deja în sînge, au vîndut suporterilor, trăitori într-o ţară profund mediocră, iluzia că pot mai mult. Că se pot ridica, ilogic după umila mea părere, peste nivelul românesc al eternului aspirant la măcar un pic mai bine.

Sună cinic, dar operaţiunea “speranţe pentru suporteri” sună a FNI sau Caritas. La fel cum viaţa şi economia de piaţă ne-au arătat, pe pielea noastră, că economiile nu se pot multiplica peste noapte nici de 3,5 ori, nici de 8 ori, fotbalul a reconfirmat un adevăr imbatabil: valoarea adăugată nu poate creşte, într-o logică de bun-simţ a investiţiei şi productivităţii, exponenţial. Tradusă într-un limbaj mai accesibil microbiştilor care-şi scuipă plămînii-n tribune ori spumegă în faţa televizoarelor, fraza de mai sus poate fi redusă la clasicul “de cîţi bani atîta peşte”. Mai frust spus, ca să citez dintr-un clasic în viaţă (cel mai uninominal ales al ţării, jucătorul preşedinte Băsescu, într-un discurs televizat memorabil din ciclul “noi şi UE”), dacă nu te ţine buzunarul, nu intri-n restaurante de 5 stele. De ce? Pentru că, atunci cînd îţi vine la masă nota de plată şi-ţi flutură vîntul prin buzunare, pe lîngă avantajul că nu te iau chelnerii la poceală, medalia are, evident, un revers: speli vase şi rîneşti unde au muncat boierii preţ de cîteva cine pe care nu ţi le poţi permite.

O să auzim iar scuza cu “ăia au un buget de zece ori mai mare”; un alibi perfect adevărat, dar profund neinteresant. Dacă te ţin curelele şi vrei să stai la masa bogaţilor, accepţi invitaţia; dacă nu, mănînci cu şoferii. Cum nimeni nu i-a obligat pe “tunarii tranziţiei” să se facă investitori în fotbal, la fel, nimeni nu trebuie să-i cauţioneze. Cînd ai bani de ARO, mergi cel mult cu un second-hand vestic, poluant şi suprataxat de portăreii filosofului ministru Vlădescu. Pentru Hummer îţi trebuie bani!

Mediocritatea oştilor de strînsură

Atitudinea campionatului intern cînd dă piept cu fotbalul internaţional, este a celui care se descalţă la uşă când îţi vine-n vizită. Dinamoviştii remarcau prostiţi, după un meci în care au băgat autobaza-n poartă, infrastructura de pe “Da Luz”. Steliştii, la rândul lor, se prosternau umili în faţa echipei care - undeva, cândva - a câştigat Cupa UEFA într-o finală care lor le-a scăpat printre degete. Nu a contat, pe de o parte, că din Benfica n-a mai rămas decât numele (plus speranţa de pricopsire de pe urma lui Simao), iar, pe de alta, că Sevilla nu mai bate pe nimeni în Spania (şi-l menajează pe Kanoute la Bucureşti).

Şi Steaua, şi Dinamo arată, la această oră, ca nişte oşti de strînsură. Rivalele bucureştene au un lucru care le uneşte: loturile sunt făcute pe încropeală. Urmărind aşa-zisa campanie de transferări derulată într-o iarnă excesiv de blîndă, când toată Europa (mai puţin ai noştri) juca fotbal, reiese cât se poate de evident că echipele noastre n-au pic de strategie. Jucătorii sunt aduşi - şi la Dinamo, şi la Steaua, şi la Rapid, ca să n-avem vorbe - fix pentru a-i înlocui pe cei plecaţi sau daţi afară sau, eventual, pentru a lua faţa rivalilor.

Loturile nu se construiesc, ci se completează. Nefericitul Andrey, spaima ortopezilor din Brazilia, a ajuns în Ghencea doar fiindcă bezmeticul de Carlos l-a enervat peste măsură pe latifundiar. Probabil că, dacă şi după ce se va obloji, va fi o concurenţă serioasă pentru “redescoperitul” Cernea (foto), prieten cu mingea ca peştele cu minciogul. “Faimosul” Croitoru a ajuns ţintă strategică pentru Steaua abia după ce l-a băgat în seamă Dinamo. Preţul i-a crescut, el a devenit celebru şi mult mai bine plătit, toată lumea ar trebui să fie fericită. E drept că aportul lui în mecanismul şchiop al lui Olăroiu este cvasiinexistent, da’ cine se mai împiedică de astfel de amănunte? În partea ailaltă, plecarea lui Ganea (altă vedetă reşapată care s-a săturat de tuşă în liga a doua engleză) la Rapid a declanşat o goană bezmetică a oficialilor alb-roşii prin toată Europa după un înlocuitor decent. Într-un final apoteotic, continentul nostru nu le fost suficient chitroşilor cu talente de mari cheltuitori din Ştefan cel Mare, aşa că au adus, pe doi lei şi cinşpe bani, de peste mări şi oceane, un grăsotei cât casa, care fuge un pic mai încet ca mine, dar promite că va rupe norii. Plus vreo doi letoni nevinovaţi la pachet şi pe exemplul clasic al ratării-n viaţă şi-n carieră, “megastarul” Lobonţ, declarat erou după Lisabona şi, presupun, scos vinovat de trecutul său rapidist la prima gafă caracteristică.

Evoluţiile şi rezultatele celor două echipe româneşti în primăvara europeană nu au de ce să ne mire. Injecţiile cu optimism şi declaraţiile pompoase nu ţin loc nici de valoare, nici de mentalitate. Pur şi simplu, Dinamo şi Steaua atât pot, atât arată; adică foarte puţin în comparaţie cu aspirtaţiile afişate şi cu speranţele suporterilor.

Fatalismul lipsei de responsabilitate

Destinul nu e musai implacabil, ci poate fi influenţat. Media vuieşte şi despică firul în patru pe tema tragediei a cărei victimă a fost Maria Cioncan. E firesc. Cînd moare un medaliat olimpic, în floarea vîrstei, nu de bătrîneţe, oriunde în lume, lacrimile curg rîuri. În general, trecerea în nefiinţă a simbolurilor generează o revoltă surdă, scrîşnită. Toată lumea îndeamnă la smerenie, la respect pentru memoria regretatului şi pentru familia îndurerată. Trece înmormîntarea, se deschid şi se închid anchete, se botează-n viteză o sală de sport sau un stadion cu numele campionului, se comemorează vreo doi ani la rînd şi după aia se-aşterne uitarea.

Într-o ţară specializată-n căutarea ţapilor ispăşitori, curios, nimeni nu caută la rădăcina acestor tragedii. Sigur, e cel mai uşor să dai vina pe destin, pe faptul că “n-a mai avut zile, săraca(ul)”. Omeneşte vorbind, nu te poţi lupta cu soarta şi e comod să rosteşti sentenţios maxima cu valoare de adevăr absolut “ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”. Dar destinul nu e musai implacabil, el poate fi şi înfluenţat. Evident că-ţi poate cădea o cărămidă-n cap, dar dacă treci pe cealaltă parte a drumului, nu pe sub şantierul în lucru, ai şanse infinit mai mari să nu mori în mod stupid.

Oficialii Federaţiei Române de Atletism (FRA) plîng cu lacrimi de crocodil şi se bulucesc în jurul sicriului care adăposteşte ce-a mai rămas din trupul atletic al unei campioane. Nici unul dintre ei, însă, nu avea habar unde se afla, în momentul fatidic, unul dintre cei mai proeminenţi componenţi ai lotului naţional. Faptul că Maria Cioncan făcea maratoane automobilistice pe şoselele Europei, cutreierînd bezmetică în căutarea unui loc decent de pregătire, a fost dezvăluit abia cînd corpul ei neînsufleţit se răcea în morga de la Plevna. Sînt convins că Ilie Floroiu, preşedintele FRA, şi toată liota de atîrnători din jurul său vor da vina (cu excepţia sorţii) pe criza financiară a forului de specialitate. Se va invoca fatalist - facem pariu? - insuficienţa fondurilor alocate de la buget. Dacă preşedintele ANS, Octavian Belu (unicul care a făcut o observaţie  de bun-simţ, că nu-i normal ca performerii să facă pe şoferii), nu va insista pentru derularea unei anchete neiertătoare, nu de complezenţă, atunci aceasta va fi explicaţia.

Domnule Floroiu, aţi fost un performer demn de tot respectul, dar preşedinte de federaţie te faci dacă vrei şi dacă poţi. Nu v-a obligat nimeni să alegeţi administraţia împotriva voinţei. Aţi vrut, aţi putut, aţi ajuns preşedinte. Printre obligaţiile pe care ar trebui să le conţină fişa postului dumneavoastră, normal ar fi să se regăsească, în afara reprezentării, atragerea de fonduri şi asigurarea condiţiilor necesare pregătirii marilor performeri; nu de unul singur, ci împreună cu funcţionarii din subordine. Dacă nu sunteţi în stare, plecaţi acasă! Ar fi o tardivă, dar necesară dovadă de respect pentru memoria celei care a fost Maria Cioncan.

Există viaţă după Beckham şi Ronaldinho

Săritorii cu schiuri fac spectacol mai ceva decît fotbaliştii. Nu credeam că poate exista pe lumea asta un sport care să mă facă să schimb canalul (şi să nu mai revin) în timpul unui meci de fotbal. Ei bine, acel sport există şi l-am (re)descoperit, acum cîţiva ani buni, pe Eurosport. Se cheamă sărituri cu schiurile (de vreo două-trei ori pe an, în funcţie de mărimea trambulinei, chiar zbor) şi mi se pare sport în stare pură.

Nişte bărbaţi adevăraţi, majoritatea imoral de tineri, curajoşi pînă la inconştienţă, se avîntă pe schiuri într-un hău pe care nici în cele mai urîte visuri nu mi-aş dori să-l am în apropiere. Cînd ajung la ceea ce pare a fi capătul de linie, cu viteze ce se apropie de suta de kilometri pe oră (la zbor, chiar peste), se desprind, plutesc maiestuos, asemenea lebedelor, şi aterizează siguri pe ei, cu o călcătură fermă, în aplauzele extaziate ale unor spectatori care, la majoritatea concursurilor din Cupa Mondială, ar putea umple lejer Ghencea. Atmosfera, mai ales în perioada Turneului celor 4 trambuline, e incredibilă. Fan-cluburile vedetelor se manifestă candid-zgomotos, dar ireal de civilizat, concurenţii tremură (umăr la umăr) cîineşte-n ploaie, locuiesc şi călătoresc împreună, se susţin reciproc şi se felicită sincer, fără să-şi zîmbească fals.

Tabloul pe care-l descriu nu e nici pe departe Raiul, ci o stare de fapt. Este, după părerea mea, imaginea incredibil de reală a normalităţii, o reîncarnare a sportului adevărat. Marii campioni nu se înjură între ei înaintea competiţiilor, nu se măscăresc reciproc pe sticlă şi încasează maximum 250.000 de euro pe an din meseria de bază (cînd cîştigă, ca Janne Ahonen acum cîţiva ani, peste jumătate din concursurile sezonului). Antrenorii lor, imensa majoritate a acestora foşti mari săritori acum un deceniu-două, se bucură sincer, ca nişte copii, atît de performanţele propriilor elevi, cît şi la reuşitele rivalilor lor. Aceşti oameni aduc însă audienţe incredibile posturilor TV (care se sfîrtecă între ele pentru a obţine exclusivitatea drepturilor de transmisie a Cupei Mondiale) şi, singura legătură a “speciei” cu lumea normală a secolului în care trăim, cei mai charismatici şi mai performanţi îşi asigură viitorul din publicitate.

Matty Nykanen sau Jens Weisflog m-au făcut, cînd eram puşti, să fiu atras de spectacolul unic al celor pe care Sorin Hobana, comentator care şi-a găsit perfect nişa, îi numeşte “Icari moderni”. Fantasticul Martin Schmit, uluitorul Sven Hannawald (unicul săritor din istorie care a cîştigat Turneul celor 4 trambuline cu victorii pe linie), incredibilul Adam Malysz şi atît de dăruitul Janne Ahonen m-au readus, sîmbăta şi duminica seara, cînd orice român adevărat bea o bere şi înjură arbitrii de fotbal, în faţa televizorului şi m-au făcut să-mi stea inima de cîteva ori. Iar copii ca Jacobsen, Schlierenzauer şi Lappi, adolescenţi sau abia săriţi de prag, care domină copios Cupa Mondială şi ţin 35.000 de oameni în ploaie trei-patru ore pînă să-nceapă concursul, m-au convins că există viaţă şi dincolo de Beckham sau Ronaldinho.

Capitalismul englezesc al rusului Abramovici

Mourinho pare să se simtă mai bine la echipe în formare decît la un club cu mari pretenţii. Recunosc, îmi place Mourinho. E meseriaş, profesionist pînâ-n vîrful unghiilor, dedicat pînă la psihoză muncii sale şi, mai important decît orice pe Planeta Fotbal, are o căruţă de rezultate-n spate. Cei cu memoria scurtă vor sări ca arşi, invocînd banii care stau în spatele palmaresului său. Nimic mai fals! Arogantul portughez a obţinut cele mai importante succese ale carierei sale (Cupa UEFA şi Champions League, in doi ani consecutivi) la FC Porto. Clubul din capitala economică a Portugaliei nu e cunoscut ca o fabrică de bani. Fastuosul stadion Dragao, gazda FC Porto, este o rampă de lansare a jucătorilor (cu precădere, brazilieni şi portughezi) tineri, cumpăraţi cu bani de-o ciorbă şi revînduţi ulterior, cu pedigree-ul fotbalistic pe care ţi-l dă numai performanţa, pe sume care-ţi iau respiraţia. Uneori mai reşapează şi foste mari speranţe (Quaresma) sau glorii apuse (Vitor Baia şi Aleinicev), eşuate pe băncile de rezerve ale cluburilor din Europa mai bogată.
La Porto, deci, a făcut Mourinho istorie. Ce a urmat după, în era Chelsea, se cheamă negustorie, marketing, PR propriu, politică, tocat de bani… Şi-a confirmat şi aici, fără nici un dubiu, valoarea, fiindcă două titluri consecutive (pentru un club care trăia din ceţoase amintiri) se chemă - indiferent de strîmbăturile din nas ale căutătorilor de pete-n soare - istorie. Numai că, în luxosul carier londonez, chipeşul şi şcolitul portughez a stat pe camioanele de bani (cu provenienţă despre care e bine să nu întrebi) descărcate de Abramovici, care i-a satisfăcut cu vîrf şi îndesat pofta dementă de cumpărături (uneori exotice, alteori chiar inutile) şi, din păcate pentru amîndoi, nu a reuşit să aducă Champions League.

Mă tem că, la cum (nu) se mişcă azi rezervaţia Chelski, nici anul ăsta n-o să bea rusul Dom Perignon din vaza de argint, dar şi că - mai grav pentru superplătitul Jose - titlul din Premier League e o himeră. Manchester United joacă, obţine rezultate, timp în care milionarii de strînsură ai lui Abramovici se accidentează pe capete, beţivănesc prin cluburi, se ceartă între ei ca chiorii şi dau rateu după rateu. Iar miliardarul pus la adăpost în cea mai scumpă capitală a Europei, să nu-i vină “ţarului” Putin vreo idee greşită, nu admite, asta e evident, să cheltuie fără să obţină. Tocmai fiindcă n-a găsit bani pe stradă, Abramovici ştie că, în principiu, orice se cam poate cumpăra pe lumea asta; e doar o chestiune de preţ. Şi-a luat cel mai scump antrenor din lume, i-a susţinut financiar acestuia toate fixaţiile (transferuri de aproape jumătate de milliard de euro, nu vorbe), iar acum cere rezultate şi, considerînd că investiţia sa e pusă-n pericol, a sistat finanţarea pînă la finalizarea planului de ieşire din criză. Dacă acesta eşuează, managerul (fostul robot lipsit de orice sentiment, care mai nou a devenit trist, dezamăgit, profund uman, ca în orice rebranding de clasă) plăteşte. În acest caz, e dat afară. Dacă negociază bine (iar zîmbitorul Jose din toate geamurile celei de-a doua bănci portugheze pare a se pricepe de minune), obţine o despăgubire cît Universitatea Lomonosov şi pleacă în lacrimi la Inter Milano.

Se cheamă capitalism!

Moartea alibiului fotbalistului extracomunitar

Valoarea unui jucător e mai importantă decît statutul său social sau juridic. Aderarea României la Uniunea Europeană a adus, dincolo de mult - prea - televizata şi enervanta cîntare-maraton a momentului, un şir parcă interminabil de dezbateri privind consecinţele noului nostru statut asupra vieţii de zi cu zi. Dintre profeţii de serviciu nu puteau lipsi, fireşte, oamenii de fotbal. Cei care n-au fost excesiv de ocupaţi cu datul cu punga sau schiurile pe vag înzăpezitele pîrtii din Poiana Braşov (noua Mecca a snobimii româneşti) au opinat, cvasimajoritatea lor, cu excepţia notabilă a lui Mitică Dragomir, care simte spectrul Apocalipsei peste tot, că în sfîrşit s-ar fi deschis porţile afirmării europene pentru talentele noastre ţinute-n lesă de nedreptul statut de ţară de mîna a doua. Vezi Doamne, odată deveniţi comunitari, fotbaliştii noştri vor deveni ţinte predilecte ale mixului capitalist cluburi - impresari.

Există în spusele acestora o parte incontestabilă de adevăr, fiindcă e logic că libertatea de mişcare din UE va oferi românilor (sportivi au ba) şanse matematice mai mari de a-şi găsi angajamente la echipele din spaţiul european comun. Dincolo de asta însă, dezbaterea merită abordată şi din alt unghi. Mă refer la faptul că, după 1 ianuarie 2007, va dispărea unul dintre cele două alibiuri  conscrate ale fotbaliştilor noştri deja legitimaţi în Europa civilizată. Dacă, îndrăznesc să intuiesc, e greu de crezut că fotbaliştii noştri vor scăpa vreodată de năravul victimizării (’”are ceva cu mine antrenorul”), măcar de scuza penibilă “fac tuşa fiindcă-s extracomunitar” să se dezbare junii noştri plecaţi în căutarea marelui El Dorado nu atît profesional, cît financiar.

Ce n-au înţeles pînă acum aceştia (ori s-au prefăcut cu ipocrizie că n-o fac) e că nici un antrenor care ţine la slujba lui nu e atît de neghiob încît să ţină pe bară / în tribună un profesionist gata să-i cîştige meciurile, să-i conserve postul şi să-i sporească veniturile. Şi nici un club cu adevărat profesionist nu va achiziţiona un jucător, comunitar sau nu, în care nu crede (sau măcar intuieşte o speranţă). Indiferent că-i chema Adrian Ilie, Gabi Popescu, Sabin Ilie, Dennis Şerban, Bogdan Stelea sau Cătălin Munteanu - ori tocmai de aceea -, echipele care i-au plătit generos şi-au asumat statutul de extracomunitari al acestora şi riscurile generate de ghişeele (diferite faţă de majoritatea colegilor) din aeroporturi unde-şi arătau paşapoartele. Cumpărîndu-i în cunoştinţă de cauză, că doar nu credeau că-s belgieni, au investit în ei, au sperat să performeze şi, cînd aceştia au dat chix, întîi i-au trecut pe tuşă, iar apoi le-au făcut vînt.

Într-o carieră, poţi întîlni un antrenor tîmpit, nepriceput sau rău - voitor. La fel, ţi se poate întîmpla să ajungi la un club ciudat ori prost condus. Niciodată însă nu poţi da doar de anomalii. Ca-n orice alt domeniu, dacă eşti bun, prestezi, ai rezultate, ai oferte, încasezi şi trăieşti bine. Dacă nu, depeni poveşti cu victime şi călăi, la gura sobei, în faţa oricui are timp şi chef să-ţi plîngă pe umăr.

Oameni de fotbal şi Oameni

Rapidistul Costin Lazăr, care n-are creanţele patronilor de cluburi, a ajutat pentru însănătoşirea unui copil. Acum trei săptămîni, Jurnalul Naţional declanşa o campanie umanitară  cu o încărcătură sufletească uriaşă. Proaspăt născutul copil al colegei noastre Roxana Morcovescu avea nevoie de o operaţie urgentă pe cord, la o clinică din Israel. Toţi banii din lume n-ar fi putut alina suferinţa tinerilor părinţi, dar 40.000 de euro, costul intervenţiei, ar fi redat  speranţa unei familii disperate. Pe lîngă solidaritatea remarcabilă a colegilor care m-au făcut să fiu mai mîndru de ei ca niciodată, am mizat, din punct de vedere mediatic, pe sprijinul www.hotnews.ro şi al www.gsp.ro, cărora ţin să le mulţumesc pentru promptitudinea şi deschiderea de care au dat dovadă.

Vă veţi întreba, probabil, ce caută un astfel de text în Gazeta Sporturilor. Remarc franc că, pe lîngă forţa de penetrare a ziarului, două motive de esenţă negustorească (dacă vreţi, pragmatism) m-au făcut să-i cer sprijinul lui Cătălin Tolontan. Primul dintre ele: mormanele de bani care se învîrt în fotbalul românesc şi dorinţa maladivă a milionarilor de mucava din interiorul fenomenului de a poza în media ca binefăcători. Al doilea: încercatul tată al copilului este ziarist de sport, fapt care, speram în naivitatea mea, ar fi putut deschide baierele pungii vreunui îmbogăţit căruia i-a făcut vreodată un bine.

De-atunci, ecranele televizoarelor ne-au relevat, într-o ordine aleatoare, petreceri fotbalistice la care sutele de euro se lipeau zgomotos de frunţile maneliştilor, ceva shopping la Londra, dispariţia unei cărămizi de bani din maşina unui investitor, negocieri pentru fotbalişti mediocri purtate cu sutele de mii de euro pe masă sau deşănţate laude cu actele de caritate de milioane de euro ale donatorului de bani la teanc ajuns, prin voia media şi simpatia populaţiei, într-un altădată neverosimil Top 3 al clasei politice.
Cu o singură şi impresionantă excepţie, rapidistul Costin Lazăr, care a oferit tricoul său pentru a fi licitat, nici unul dintre cei ce populează cotloanele fenomenului fotbal n-a avut impulsul de a fi solidar efortului nostru. Să fie limpede, fiecare e liber să facă fix ce-i poftesc sufletul şi creierul cu banii de care dispune. Însă, e bine de ştiut asta, în timp ce cluburi de renume din lumea mare a fotbalului organizează acţiuni periodice de caritate, opţiunea epigonilor mioritici a fost să întoarcă spatele unei oportunităţi care le-ar fi adus, pe lîngă o brumă de respect, care nu se cumpără uşor, mediatizarea dorită.

Între timp, copilul Roxanei şi al lui Mihai a ajuns la clinica din Israel, printr-un efort conjugat, în care meritul cel mai mare îi aparţine ministrului Nicolăescu, om care a uitat că e “clientul” Jurnalului Naţional şi a deblocat, într-un guvern unde nu se înţelege om cu persoană, suma necesară intervenţiei chirurgicale. A fost operat, a deschis ochişorii, iar părinţii săi aşteaptă cu speranţă Crăciunul.

Sclipirile europene ale cailor de rasă

Fotbalul adevărat ştie să stimuleze exemplarele rare şi să nu le înhame la jug. Orice echipă de fotbal are în componenţă, în funcţie de posibilităţile materiale şi de flerul conducătorilor săi, trei tipuri de “ostaşi”. Prima categorie este cea a fotbaliştilor, cu F, oameni capabili ca, printr-o singură execuţie, de regulă genială, să decidă soarta unui meci. Urmează jucătorii de fotbal, cei cu bagaje decente de talent şi multă rîvnă, truditorii care nu ies musai în evidenţă, dar care se fac utili cauzei. Ultimii sînt prietenii fotbaliştilor, urgisiţi de mama natură la capitolul talent, cei care bat auturile, maratoniştii gazonului sau rupătorii. Aceştia sînt promovaţi în unsprezecele de bază pe criterii cum ar fi lipsa de efectiv, fizicul impunător, ataşamentul şi/sau lipsa de pretenţii materiale.

Dintre “greii” întrecerii interne, doi se gîndesc deja – liniştiţi şi cu sentimentul datoriei împlinite - la ghioceii primăverii europene. Al treilea aşteaptă, însă, cu inima cît puricele, ca grecii de la Pao să facă acte de eroism în faţa “echipei capitalei Franţei”, ca să citez din clasicul blogger în viaţă Copos. Steaua şi Dinamo sînt acolo unde sînt în primul rînd pentru că au mizat cu inteligenţă pe oameni din prima categorie. Fotbalişti ca Dică sau Niculescu şi-au cărat după ei, prin sclipiri de geniu, colegii. Asta scrie pe tabela de scor, asta rămîne-n statistici, asta-i realitatea. Restu-i deşertăciune. Tocmai de aceea, în drumul lor spre casierie (sau, după caz, bancomat), atît steliştii, cît şi dinamoviştii ar putea face o voltă pe la biserică, să aprindă cîte o lumînare pentru sănătatea celor doi leneşi de serviciu, care nu prea transpiră, dar aruncă tribunele-n aer.

În schimb, rapidiştilor, echipă decentă şi atît, le-a lipsit, pe parcursul lor european sterp din toamna anului 2006, exact omul care face diferenţa. Unicul individ capabil de accese de geniu din lotul alb-vişiniilor, Mugurel Buga, cel care uimea UEFA anul trecut cu invenţiile sale fotbalistice, a fost luxat în permanenţă şi persiflat de un patron obtuz şi zgîrcit, care încă mai crede că Moş Crăciun există şi-l cheamă Zicu. Aşa că prestaţiile sale au fost cel puţin neinspirate, iar rezultatele Rapidului, pe cale de consecinţă, dezamăgitoare.

Fotbalul adevărat ştie să stimuleze exemplarele rare şi îşi trage seva financiară tocmai pe baza sclipirilor cailor “de rasă”. Olăroiu şi Rednic, doi tipi inteligenţi şi umblaţi, care au dat cu piciorul în minge prin ţări unde se învîrt bani adevăraţi în fotbal, au înţeles acest lucru ceva mai repede ca alţii şi astăzi beneficiază de pe urma faptului că se abţin să le ceară lui Dică sau Niculescu să bage alunecări. Dacă Lucescu Jr. ar fi reuşit să se dezbare de povara unui trecut gri ca jucător de fotbal (lucru care lui Olăroiu i-a ieşit) şi, eventual, în măsura în care ar fi învăţat să spună şi NU capriciosului său patron (care-l umileşte de cîte ori are prilejul), probabil că elevii săi ar fi urmărit, cu detaşare şi cîte o bere-n faţă, meciul dintre PSG şi Panathinaikos.

Suflăm neghiob în cozonacul Becali

Viclean, bogătaşul a început să pună banul în chestiuni de impact social major. În România de azi, nu eşti suficient de intelectual dacă nu dai în Gigi Becali. În scris ori pe sticla televizorului, nu contează unde, trebuie ca poporul consumator de media să te perceapă ca pe un adversar al grobianismelor acestuia. Omul fin al zilelor noastre trebuie să aibă în CV, între altele, obligatoriul capitol de ieşiri publice anti-Becali. Poate paradoxal, toată această foşgăială mediatică îi este extrem de folositoare detestatului de serviciu. Cu cît e băgat mai tare-n seamă şi mai contestat public, procentele din cota de încredere i se ridică la înălţimi ameţitoare.

Cîtă vreme şi-a construit partidul de autor manifestîndu-se doar în apartamentul OTV, n-a contat în politică decît la nivel de curiozitate excentrică. Era doar unul putred de bogat - care ţinea o echipă de fotbal şi dădea bani pentru biserici, babe şi defavorizaţi ai sorţii - şi suficient de megaloman ca să se viseze şi apostol al dreptăţii sociale. Nici măcar nu era o premieră. Ungaria ne-a oferit, nu demult, exemplul unuia Stadler, mare naţionalist, investitor în sporturile de echipă, croit să se legitimeze politic. Astăzi, omul face puşcărie pentru returnări de TVA în cazul cumpărării picturilor de pe Capela Sixtină.

Complicitatea vinovată a media, care a intuit in Becali oportunitatea lejeră a ratingului/tirajului care vine de la sine sau (după caz) a bătut palma cu el, l-a transformat însă într-o vedetă politică. Suficient de viclean şi sfătuit bine de mercenarii care-i mănîncă din palmă şi-i sug din conturi, a început să pună banul pe masă în chestiuni de impact social major, aducătoare de popularitate (satul ridicat după inundaţii şi calmarea de unul singur  a tulburărilor violente de genul celei din Ferentari sînt doar două dintre multele exemple în care a ieşit calculat şi eficient la rampă). Şi, în paralel, să emită păreri despre orice în spaţiul public. Psihoza generalizată a lui “nici o zi fără Becali” a mers pînă acolo încît problema bordurilor pe care muncitorii acestuia le-au montat fără autorizaţie în faţa palatului său din Bucureşti a fost transformată într-un subiect de interes naţional, transmis în direct de televiziuni şi reflectat ca atare în presa scrisă. Nu-i nici un secret cine va fi cîştigătorul de imagine al acestui nou bîlci: omul (nu-i aşa?) corect, care chiar dă o mînă de ajutor pentru întronarea legalităţii şi apelează la instanţa de judecată ca să-şi rezolve diferendul cu primarul care-l hăituieşte pe motive exclusiv politice.

Continuînd în acest ritm, cu media promovîndu-l excesiv şi jupînul clasei politice încurajîndu-i interesat ascensiunea, riscăm ca viitorul scrutin prezidenţial să semene leit cu finala din 2000, cînd Doina Cornea ne ruga solemn, pe TVR, să-l votăm la grămadă, indiferent de convingeri, pe Iliescu, numai să nu iasă Vadim. Numai că în intervalul 2000-viitoarele alegeri prezidenţiale, numărul disperaţilor gata să crediteze orbeşte un soi de Mesia al săracilor are ritm de creştere exponenţial.