Tudor Octavian ↓

Cine dă în manele, dă în popor, iar cine dă în popor, nu e bun român

Am aflat, din ştirea unui ziar de calitate, că Hagi a interzis manelele în şcoala lui de fotbal, iar din comentariul la ştire al unui ziar plin cu reclame la manelişti şi la curvele ce-şi zic vedete, că decizia lui Hagi ar fi o imixtiune în viaţa personală a juniorilor. De parcă pentru asta fac Hagi şi Gică Popescu şcoli de fotbal demne de acest nume, de şcoli, ca să aibă juniorii unde lălăi împreună cu gaşca manele.

Ziarul - gunoi, care scrie de imixtiune, are totuşi o bază s-o facă. În România, relaţia fotbalului cu manelele şi maneliştii pare una naturală, dintotdeauna şi de la sine înţeles. În afara ţării, subiectul nu există, fiindcă nici maneaua ca distracţie nu există. S-ar părea că maneaua e ceva care merge la fix cu mintea de fotbalist, nu contează naţia, pentru că, de îndată ce ajung în campionatul nostru, străinii încep să asculte manele şi-şi proclamă în interviuri marea lor pasiune pentru manele, ca şi cum ar fi trăit lipsiţi de o mare plăcere şi, în sfîrşit, fotbalul românesc le-a oferit-o ca bonus de instalare.

Sînt atît de frecvente şi de entuziaste declaraţiile de dragoste ale fotbaliştilor români pentru manele, încît am putea să credem că omenirii întregi îi e refuzată o fericire populară inventată în România şi că statul ar trebui să se implice, ca s-o exportăm şi România să capete cinstirea după care tînjeşte.

Nu toţi fotbaliştii sînt înnebuniţi după manele. Unii sînt terorizaţi de patima pentru manele a majorităţii, dar nu se revoltă deoarece revolta nu duce nicăieri. Ar fi batjocoriţi şi arătaţi cu degetul nu numai de colegi, ci şi de funcţionarii şi tehnicienii de toată mîna ai fotbalului. Hagi are mult curaj interzicînd ceva ce n-are nici o legătură cu programul şcolii sale. E o decizie ce priveşte fondul muncii cu tineretul pe care presa n-o s-o sprijine, ca să nu-i supere pe cititorii care altceva decît manele nu ştiu.

Cine dă în manele, dă în popor, iar cine dă în popor, nu e bun român. E bun român numai cine ascultă zi şi noapte în neştire muzică ţigănească şi-şi lichefiază creierul ascultînd cugetări de genul “ Tu cu mine, eu cu tine” şi “Să moară duşmanii mei, că mi-a luat banii mei”.. Ca să realizăm cît de autohton şi de abuziv e cultul manelelor în lumea fotbalui, e suficient  să ne imaginăm un fotbal nemţesc sau olandez abuzat şi impozitat de manelişti. Nu că lucrul n-ar fi posibil, dar ne e greu chiar să ne întrebăm dacă ar fi posibil. Ar fi să batjocorim şi să atentăm la un nivel de civilizaţie a spectacolului sportiv care ne-ar descalifica pentru multă vreme ca locuitori ai Europei. Nu maneaua în sine e condamnabilă, ci faptul că instituţiile culturale ale statului, timorate de libertăţile democraţiei, dar încă insensibile la obligaţiile democraţiei, au îngăduit pandemia de vulgaritate şi primitivism, cu acoperirea popularităţii. Cît despre FRF şi Ligă, sînt convins că şi celor două organe hotărîrea lui Hagi li se pare o exagerare. Dacă nu cumva le dă ideea să deschidă o afacere cu manele în cluburi.   

În teren, românii au alte motivaţii decît străinii. Unica motivaţie la străini e banul

De cîte ori joacă CFR-ul din Cluj ori sînt comentate noutăţile din lotul Clujului, mă întreb ce-ar deveni campionatul nostru, dacă toate cele optsprezece formaţii ar fi construite majoritar din străini. Regulamentele autohtone, întrucît nu sînt făcute şi pentru a preveni anormalul, ţin drept normal un exces multinaţional unic în Europa. Întrucît nimeni, dar absolut nimeni nu s-a sesizat pînă azi la modul radical de absurdul situaţiei, vă propun să înmulţim absurdul cu optsprezece. Sau, coborînd şi în liga a doua, cu treizeci şi şase. Am vedea astfel cum ar arăta normalul fotbalului românesc şi cum am mai putea vorbi de un fotbal românesc.

CFR-ul clujean forţează vechea zicere din negustorime conform căreia tot ce nu e interzis e îngăduit. Statisticile anuale spun că în 2009 au evoluat la noi 152 de importaţi. Nici nu sînt mulţi. Dacă însă îi îngrămădim pe toţi, cum de altfel se şi întîmplă, la echipele de top, realizăm unde o să ducă asta.

Inconstanţa în joc a străinilor de la CFR Cluj, care în general sînt cu o clasă peste media celorlalţi, probează un tip de mentalitate: joacă doar cît să-şi onoreze contractul la pragul de jos al efortului şi al motivaţiilor. Românul are cu totul alte motivaţii decît străinul. Nici un fotbalist străin nu vine în fundătura numită România ca să dea totul în teren. Vine să cîştige mai mult decît ar cîştiga în oricare alt fotbal. Iar ce-i mai important: ştie că nimic nu-l obligă la performanţă. Străinii de la noi sînt mulţumiţi în condiţia lor de mediocri plătiţi şi cinstiţi de toată media ca vedete.

Mai buni, ca medie, decît ceilalţi străini de la Dinamo, de la Steaua sau de la Rapid, străinii de la CFR Cluj nu au cum să devină şi o mare echipă pentru că îşi drămuiesc puterile şi angajamentul moral nu în ideea unei cariere la Cluj, ci pentru un pasaj, pentru o formulă de viaţă şi financiară de scurtă durată. Nici un mercenar nu se antrenează ca să moară, ci ca să omoare şi să scape cu viaţă.

Fotbaliştii noştri se simt realizaţi chiar şi cînd tocesc banca de rezerve în străinătate. Fluctuaţia programatică a jocului clujenilor e dovada că se simt oricum altcumva în România, nu şi realizaţi. Echipa e adunată şi eficientă un sfert de ceas, maximum o repriză. Joacă doar cît să arate că pot, că trebuie să ne mulţumim doar cu cît au ei chef să dea. Ar trebui să ne simţim jigniţi şi să-i trimitem pe alde Ze Kalanga acolo unde le e locul. Numai că nouă, românilor, ne place să fim jigniţi de străini. Nu facem deloc diferenţa dintre ospitalitate şi umilire. 

 În fotbalul nostru nu de o criză e vorba, ci de o scadenţă

Cine spune că fotbalul nostru e în plină criză economică, prin relaţie directă cu criza mondială, ori nu gîndeşte cu mintea lui, ori are un interes discret la nişte investitori, ca să vorbească aiurea şi să-i dubleze la văicăreală  Cheltuiala publicului mare al stadioanelor Europei cu fotbalul lui de pus pe pîine nu contează, pe lîngă celelalte cheltuieli ale familiei. Oricît de ieftin e biletul, cînd se înmulţeşte cu 50.000 totalul contează. Numai stadioanele pline închid ecuaţia economică pe cîştig.

Fotbalul nostru e într-adevăr într-o criză majoră de sistem, numai că ea are cauze strict româneşti. Stadioane mai mici şi mai goale ca la noi, la meciurile din Liga-ntîi, nu mai vezi niciunde. Dacă n-ar plăti televiziunile, fotbalul ar fi cea mai proastă investiţie. Ar fi doar o patimă de tratat cu dom’ doctor. Toate investiţiile în campionatele noastre - nu în fotbal, adică în suprastructuri, în sistem, în baza de juniori! - au contat masiv pe cîştigul în bani negri şi pe participările europene. Criza la noi e una de europenizare a fiscului. Criza economică obligă şi fotbalul să-şi scoată banii la vedere. Dacă diminuează corupţia şi nu mai funcţionează subteranul ca pînă acum, s-a zis cu fotbalul românesc! Fotbalul de mîine trebuie făcut cu alţi oameni.

După ce au vîndut, cu un cîştig la negru enorm, tot jucătorii cu adevărat buni din fotbalul românesc, samsarii noştri au mai păcălit un timp Europa exportînd mediocrii, terminaţi şi fotbalişti cu un psihic instabil. În ultimii ani, tot, dar absolut tot ce au dat ei pieţei europene, chiar şi unor echipe de mîna a treia, a fost păcăleală. Dar una cu dus-întors, fiindcă rataţii şi consumaţii au revenit la echipele lor cu nasul sus şi cu pretenţii financiare de vedete. Dinamo se minte în continuare recuperînd toţi jucătorii cu care a vrut să mintă Europa, iar Steaua, care a cumpărat scump şi a vîndut prost, a reuşit să alunge de pe stadion cel mai devotat public din toată istoria fotbalului nostru.

In fotbalul românesc nu e vorba de criză, ci de o scadenţă. Panica Ligii e atît de mare încît inventează legi economice de uz intern cu care pierde la orice tribunal. Revizuirea unilaterală a contractelor cluburilor cu jucătorii e o soluţie de faliment. Cînd nu ai idei de cîştig, cînd ai numai idei care limitează pe moment pierderile, se cheamă faliment şi prostie oficializată.

Jucători la export mai avem, la fel şi cîţiva antrenori, dar patroni la export, nici unul

Cea mai semnificativă cucerire a sportului în ultimele decenii e arena plină cu un public imens şi divers. Ca în Colosseumul antic. S-au întors vremurile acelea bune, cînd toată suflarea urbei şi toate împrejurimile îşi transferau primitiva şi, totuşi, atît de omeneasca nevoie de sînge în luptele cu gladiatori. Fotbalul de azi e sortit să descarce regional şi gradat naturala umoare agresivă din mulţimi. E o soluţie socială eficientă, la nivel mondial. De şaptezeci de ani nu mai avem război.Pentru că trebuia pus ceva în locul războaielor, avem fotbalul afacere. Fotbalul dur, cu gladiatori şi tribune arhipline, care cer victoria cu orice preţ.

Cîţiva din îmbogăţiţii noştri de război, au reuşit un maximum de absurd, instituţionalizînd fotbalul cu tribune pustii. Cum s-a ajuns aici, e o poveste mai lungă. E o poveste în relaţie directă cu politicul şi cu uriaşa corupţie din administraţia la toate nivelele. Fotbalul românesc nu e o consecinţă a corupţiei, el a generat masiv corupţie. O dovedeşte şi faptul că imunitatea fiscală a patronilor e mai mare decît aceea parlamentară. Borcea, Turcu, Becali, Copos, Iancu şi, cu exemplul lor şi alţii au creat portretul patronului care n-ar fi acceptat de nici un club continental. Portretul contra naturii al patronului mai prezent în presa sportivă decît jucătorii şi echipele lor. Clasamentul turului de campionat e, de fapt, unul al patronilor. Pe primele locuri sînt patronii cu cel mai mic public, iar mai departe patronii care nu au reuşit să alunge tot publicul. Publicul real al fotbalului românesc e în faţa televizorului, cu ziarul de sport în mînă. Pe stadion, totul e împotriva marelui public: golănia grupurilor de forţă plătite cîndva de patroni, dotările mizere ale arenelor, atmosfera sordidă creată de tot felul de declasaţi, buluceala de la porţi, prezenţa belicoasă, dar degeaba a poliţiei consideraţiile otrăvite, necontrolate despre public ale investitorilor, premiza rezultatelor trucate, arbitrajele cumpărate, totul, totul.

În presă, un ziar care pierde toţi cititorii nu şi-i mai recîştigă niciodată. Aceşti patroni, care cîştigă încă dintr-un fotbal cu tribune goale nu le vor mai umple niciodată. Nu fotbalul jucat pe teren a decimat publicul, ci nepriceperea cu manifestări clinice a celor mai vocali patroni în materie de sport şi competiţie. Poţi să faci bani din afaceri cu butelii, terenuri şi construcţii, dar trebuie să fii tare prost să speri în cîştig din comerţul cu spectatori.

Ascensiunea Unirii ţine mai mult de raţiune, decît de miracol

Un clasament la puncte şi la golaveraj al celor 16 formaţii de pe locurile 3 şi 4 în grupele Ligii Campionilor o trimite pe Unirea Urziceni pe primul loc. După echipa din România coboară, pînă spre ultimul, numai celebrităţi: Juventus Torino, Wolfsburg, Olimpique Marseille, Liverpool, Rubin Kazan, Standard Liege, Dinamo Kiev, Alkmaar, Beşiktaş, FC Zurich, Atletico Madrid, Apoel Nicosia, Glasgow Rangers, Maccabi Haifa şi Debrecen. Să te cruceşti, nu alta! 

Mă rog, nu-s chiar toate celebrităţi, dar într-un al doilea clasament, al investiţiilor, Unirea ar figura fără concurenţă pe ultimul loc. Unirea ar fi pe ultimul loc şi la numărul de spectatori, şi la încasări din vînzarea biletelor şi transmisii tv, şi la veniturile anuale ale  jucătorilor. De fapt, în orice clasament al fotbalului afacere de mare performanţă. În toate, cu excepţia unui clasament care nu se întocmeşte nicăieri, acela al eficienţei unor cheltuieli în ce priveşte rezultatele strict competiţionale. Nu cred să mai existe în Europa o a doua echipă care să mai fi obţinut 8 puncte într-o grupă a Ligii mari cu o investiţie şi o dotare mai modestă. Suma investită de domnul Bucşaru poate să însemne ceva la noi, dar pentru 13 sau poate14 din cele 15 cluburi venind după Unirea nu înseamnă nimic. Doar banii daţi pe unul sau doi jucători de valoare medie.

Ascensiunea Unirii se explică însă istoric şi româneşte, dacă punem laolaltă şi alte izbînzi sportive ţinînd mai mult de miracol decît de raţiune. Ea însă ţine mai mult de raţiune decît de miracol. Cariera lui Ilie Năstase e una de minune, dar pe vremea lui Năstase exista totuşi un teren de tenis. Aş număra aici, în categoria celor de neînţeles pentru Europa, participarea unor săritori de la trambulină la competiţii europene şi Olimpiade. Cu rezultate uluitoare, dacă luăm în seamă faptul că nu săreau în bazine, fiindcă nu aveau, ci la saltele. E ca şi cum jucătorii Unirii ar fi ajuns în grupele Ligii Campionilor antrenîndu-se numai cu mingii de cîrpă pe maidanele copilăriei.

Unirea Urziceni e singurul club din România şi din Europa care urcă pragurile marii performanţe reciclînd jucători liberi de contract, ieftini şi foarte ieftini ori recuzaţi din tot felul de pricini de alte cluburi. Lucru care dovedeşte, ca într-un experiment de laborator ce nu permite îndoieli, că e destul un antrenor de clasă ca să îi aliniezi pe nişte anonimi debusolaţi la un nivel superior de caracter. Fotbaliştii români nu-s nici buni, nici răi, sînt bine sau prost lucraţi şi folosiţi.  Nu la meserie e peste toţi Dan Petrescu. Meserie mai cunosc şi alţi tehnicieni, dar ambiţie ca a lui Dan Petrescu, dublată de o pricepere la firi şi origini la fel de vastă ca a lui Mircea Lucescu, nu găsim în tot fotbalul nostru. Dacă Unirea ar fi mers mai departe, ar fi pierdut tot ce a obţinut ajungînd pe locul întîi în clasamentul eficienţei. Mai departe, nici măcar Dan Petrescu n-ar mai fi dovedit nimic, fiindcă ar fi intrat într-o lume în care nu mai încap minunile.      

Fotbalistul român e dus cu zăhărelul. O expresie intraductibilă în Europa
Unele cuvinte din fotbal se bucură, ca şi unii jucători, de un contract mai bun decît l-ar merita. De exemplu, MOTIVAŢIE şi PROFESIONIST. Pînă şi juniorii au ajuns, cînd sînt solicitaţi pentru prima oară de un ziar sau de un canal tv, să spună că-s profesionişti. Un profesionist, nu contează în ce domeniu, trăieşte cel puţin decent şi în orice caz demn din condiţia lui  Ori, la marea majoritate a fotbaliştilor noştri, defectul “profesionalismului” lor e la cîştig şi la demnitate. Un profesionist are o motivaţie pe viaţă, nu una cumpărată, ca la Dinamo, pe şest şi numai la doi-trei fiţoşi.

Steaua ar putea fi subiectul unui studiu de caz pentru variaţia motivaţiilor, în funcţie de orice. La Tiraspol, Steaua a jucat cu o motivaţie pur profesională, de echipă, cam jumătate de ceas cu totul şi numai în repriza a doua. În restul timpului, motivaţia a fost mărunţită, individuală şi împrăştiată. La Steaua, problema e la ce pot jucătorii, nu la ce vor. Nicoliţă vrea cel mai mult, pe durata a 90 de minute, indiferent de forfota financiară de la club, dar tehnica nu-l ajută decît în cîteva faze pe meci. Cristi Tănase e un jucător care la Piteşti s-a evidenţiat mai ales în meciurile cumpărate de Penescu. Motivaţia lui e una judeţeană şi circumstanţială.

La Rapid, echipa e motivată de aşteptare şi speranţă. Banii nu mai sînt de foarte mulţi ani primul stimul. Şi Rapidul e un caz suprarealist: o echipă cu motivaţiile vraişte trage la titlu! Pentru un patron de club occidental, aiureala continuuă de la Rapid e mai mult decît o enigmă. E însăşi definiţia ţărilor din Est: totul e pe dos, dar ţările există!

Fotbalul nostru e dus cu zăhărelul. Odinioară, formularea asta intraductibilă în alte lumi, era foarte populară la noi. Românul putea fi dus cu zăhărelul. Minciuna, dacă era îndulcită niţel, era acceptată ca adevăr de toată lumea. Singura echipă la care se procedează altfel e Urziceniul. Altceva decît o mare carieră internaţională, Dan Petrescu nu concepe. Pentru Dan Petrescu, a fi pe primul loc în România e un fapt la jumătatea distanţei dintre subînţeles şi puţin. Dacă îi luăm la rînd pe antrenorii din prima ligă, înţelegem şi motivaţiile parţiale, modeste şi fracturate ale echipelor pe care le antrenează. Ce Europa, ce performanţă, ce ţeluri mari?! Mănîncă şi ei o pîine, iar dacă patronul poate fi păcălit des şi mult, au şi unt. 

Fotbalul dă societăţii româneşti cel mai mare număr de tineri fără nici un viitor
  
  
De 4 ani, de cînd e la Steaua, Răzvan Ochiroşii joacă rar şi prost, dar nu îndrăzneşte nimeni să spună că joacă rar şi prost, ci că e folosit puţin şi nu îşi dă întreaga măsură a talentului. E riscant să te pui de-a curmezişul unei aşteptări colective. E şi mai riscant să ai păreri categorice pe banii altora. Juniorii ajung la cluburile mari în regim de investiţii. Cine se pune cu banii Stelei?

Deşi ai lui o duceau modest, iar contractul cu clubul nu-i permitea să-şi cumpere o maşină scumpă, Răzvan Ochiroşii şi-a luat un SUV Infinity de 50.000 de euro. Cum s-ar spune, o maşină de neam prost. O maşină se cheamă că e de neam prost cînd e mai deşteaptă cu mult decît proprietarul. Iar o dovadă că SUV-ul lui Ochiroşii e mai deşteaptă ca el o probează faptele: fotbalistul nu e în stare să ia un carnet de conducere. Aşa se scrie în ziare şi n-am niciun motiv să nu cred în ce am citit.

Acum să spun şi ce treabă am eu cu banii unui tînăr care dă semne că s-a ratat, încă înainte de a avea ce rata. Fotbalul dă societăţii româneşti cel mai mare număr de tineri fără viitor. Ies din fotbal la treizeci de ani fără să se fi ales cu nimic din banii cîştigaţi ca profesionişti. Nu-i învaţă nimeni cum să-şi pună aceşti bani în lucru, ca să poată trăi civilizat ca maturi cu un loc demn în societate. Din cînd în cînd, citim nişte articole ipocrite despre cirozele unor foşti mari jucători şi despre sărăcia cumplită în care se zbat la vîrste înaintate. După ce au lăsat fotbalul, s-au trezit şi calici şi fără niciun rost pe lume. Dacă Răzvan Ochiroşii le-ar avea cu cititul, ar vedea că pe maşina lui de fiţe şi de luat ochii proastelor de prin cluburi e scrisă povestea carierei lui sportive, iar în Post Scriptum şi povestea vieţii care-l aşteaptă după ce Steaua o să scape de el vînzîndu-l altor fraieri. Şi ce uşor e de citit povestea asta!  E scrisă cu litere mari şi de tipar, special pentru tinerii care cîştigă într-o carieră cu picioarele cît nu cîştigă într-o viaţă cu mintea un profesor universitar.

Am fost unul din acei gazetari care s-au uitat la Ochiroşii ca la un mare talent.. Acum mă uit la Răzvan Ochiroşii numai cu ochii mei şi cu judecata mea, iar ce văd mă face să-mi fie milă. Dar mi-e milă degeaba, fiindcă băiatul n-are nevoie de ea. Mai mult, lui îi e milă de mine, pentru că n-am o maşină de 50.000 de euro. Şi nu numai că n-am o maşină de 50.000 de euro, însă n-am maşină deloc.

Ca să ţii la preţ, trebuie să şi fii educat pentru o carieră de mare escroc

După ce am admirat jaful ca la carte din meciul Irlanda-Franţa şi, mai ales, după ce UEFA a dat startul în uriaşul spectacol mondial al celor cel puţin 200 de meciuri trucate, porcăria din partida de cupă U Craiova - CFR Cluj are un alt înţeles. Unul mic şi jenant. Cu lavandă de epocă, amestecată cu damf de latrină. În fotbalul nostru, se fură încă mărunt, gospodăreşte, artizanal, în paralel cu generoasa evoluţie a hoţiei în lume. Şi ce-i absolut incalificabil, se trîntesc meciurile pe bani puţini. Se fură cu inimă de amatori. E hoţie tip “Cîntarea României”, nu “Slavă Uniunii Europene”. Sumele pe care arbitrii o rad pe Craiova au valoare de diplome, nu de conturi.

În 1982, un vameş din Galaţi, indignat şi lovit rău în partea mai patriotică a buzunarului, mi s-a văitat că românul e în stare să-şi vîndă ţara pentru un casetofon şi o sticlă de whisky. Omul nu se punea contra vînzării de neam şi vatră, dar vroia, din raţiuni morale, să ţinem la preţ. Ca să ţii însă la preţ, trebuie să şi fii educat pentru o carieră de mare escroc. Şeful CCA-ului, Vasile Avram, nu putea să facă o prostie mai mare ca promovarea băieţilor lui în gaşca arbitrilor din Liga-ntîi. Ce viitor pot să aibă doi tineri înjuraţi preventiv de toată presa înainte de debutul cu stîngul şi într-un campionat în care unitatea de măsură a jafului e ghinguleacul? Şi, apoi, ca să te respecte lumea ca băiat de comitet, căruia nu poate să-i facă nimeni nimic, trebuie să ai o faţă de Tudor şi un nume de Hansson, nu de Ghinguleac.

Cînd vorbim de excelenţa tehnică în fotbalul de rang mare, ne referim indirect şi la fineţea şi perfecţiunea cacealmalelor. Arbitrii vestiţi ai Europei fluieră numai faulturile în careu interpretate cu multă măiestrie. Un picior rupt nu înseamnă nimic, dacă nu te-ai prăbuşit convingător, cu răsucire dublă în aer, ca la proba de sărituri olimpice în gimnastică. Un ofsaid nu trebuie să fie discret, ca să nu fie fluierat. Trebuie doar ca arbitrii să posede în regim de prestidigitator ştiinţa de a sta ascuns chiar şi după nici un jucător. La noi, acesta-i adevărul, nu se învaţă cum trebuie lecţiile de bază ale fotbalului de pariuri: rostogolirea artistică în careu, lovitura cu cotul care nu apare în nicio reluare tv, talpa uitată în talpa unui adversar de bună credinţă, ş.a.m.d.

Bietul Ghinguleac, cum să prostească el profesionist o ţară întreagă, dacă fotbaliştii nu-l ajută deloc, dacă îl obligă să ridice steagul numai pe bune? Om să fii, nu ghinguleac, şi tot te faci de rîs.

Mulţi fotbalişti de culoare vin să răzbune la noi ce nu le-a reuşit în Vestul Europei 

N’ Doye şi Ze Kalanga îşi permit tot felul de obrăznicii, ifose, maimuţăreli, mîrlănii şi chiar contre cu legea, pentru care, în alte ţări, n-ar fi doar nişte subiecte picante de tabloid şi prilej de amenzi simbolice la club, ci un deranj public major. Dacă Ze Kalanga şi N’ Doye ar declara, la coborîrea din avion, în Emirate sau în Elveţia, aşa cum şi-au îngăduit să declare în mai multe rînduri în România, că vin aici la fete multe şi ieftine, ar fi urcaţi imediat în avion şi întorşi scurt de tot în ţările din care au plecat. La noi însă un astfel de afront golănesc e tratat cu lejeritate. Să ne imaginăm ce s-ar scrie în ziare în ţările de unde au plecat în lume alde Ze Kalanga şi N’ Doye, dacă un român adus acolo s-ar da cocoş şi ar spune: Am venit să joc fotbal la voi, fiindcă am auzit că  femeile în Africa sînt accesibile, iar dacă plăteşti una, a doua e gratis. N-ar mai trebui să spună şi alte tîmpenii, ca să rămînă un stigmatizat în veci.

Am citit, într-un articol scris de un tînăr, neajuns încă la înţelesul cuvîntului demnitate, o explicaţie aiuritoare. Cum că jucătorii de culoare, care procedează la şantaj, la Rapid şi la Dinamo, sînt îndreptăţiţi s-o facă, atîta vreme cît cluburile nu respectă contractele. Despre fiţele lui Ze Kalanga, un fotbalist robust, dar care evoluează odată bine şi de cinci ori dezordonat, despre plecările şi revenirile sale la bază  s-ar putea scrie un roman plin de absurd. Dacă un român le-ar fi făcut domnilor Turcu şi Borcea tot ce le-a făcut Ze Kalanga, românul ar fi fost anatemizat şi gonit. Purtarea lui Ze Kalanga e o continuă jignire. Cu toate acestea, clubul îl suportă, jucătorii se simt discriminaţi în ţara lor şi adună în ei ranchiună, iar patronii anunţă amenzi, care-l fac pe Ze Kalanga să le rîdă în nas.

 N’ Doye ar putea fi un personaj într-un film de al lui Fellini, cu ciudaţi şi pitoreşti, dacă n-ar fi un fante de discoteci şi o minte îmbîrligată. Felul în care se îmbracă, mersul lui de travestit, podoabele lui cu prestaţie tribală, prostul lui gust practicat ca o sfidare, toate dau seamă despre un caracter marginal. Cei mai mulţi dintre străinii cumpăraţi de fotbalul nostru au un defect ascuns de fabricaţie. Au fost crescuţi cu o mentalitate de urmaşi ce trebuie să răzbune necazurile strămoşilor. Ei par să fi venit în România ca să recupereze ceva ce nu le e accesibil, datorită unei educaţii cu multe goluri, în Europa Centrală şi de Vest. Ei simt pentru România acel gen de dispreţ prostesc al omului din lumea a treia ajuns vedetă nu în Franţa sau Anglia, ci într-o ţară cu un statut continental în formare.

Cu astfel de importuri, fotbalul românesc nu are cum să ajungă sus. Ne iau banii şi, ce-i mai rău, îi fac pe ai noştri să se simtă discriminaţi în ţara lor.

Fotbalul nostru de top e aşa cum sînt şi stăpînii lui: nestăpînit

Tot ce-i de neînţeles în ultima vreme în evoluţia unor echipe româneşti din prima Ligă, cu o finanţare mai mare şi mai sigură decît a celorlalte, se explică prin aceea că jucătorii sînt în totalitate dependenţi de temperamentul plin de excese cazone al finanţatorilor. Domnii Mititelu, Borcea, Turcu, Iancu şi Gigi Becali ar putea chiar semna un volum antologic cu sute de pagini pline de de murdării şi judecăţi imunde, dar avînd şi nişte capitole groase cu ecoul, la fel de murdar, venind de la jucători.

Cînd, de exemplu, patronul Craiovei spune că Răzvan Lucescu e frustrat şi bolnav psihic, un Florin Costea înţelege că are dezlegare la insulte şi vorbeşte la rîndu-i mitocănos despre arbitri sau despre alţi vinovaţi închipuiţi de-ai patronului.

O face nu dintr-un prea plin de temperament, ci din slugărnicie, pentru că e neformat la caracter şi panicat. Transferul la un club european pe un contract de vedetă e în ceaţă şi sînt şanse să rămînă o himeră. Florin Costea îşi maimuţăreşte finanţatorul, îl dublează la mîrlănii, ca să fie luat în seamă de acesta. La Dinamo, după ce Borcea şi Turcu îşi fac jucătorii nesimţiţi şi mai cum le vine la gură, prinţii, baronii şi nestematele din lot se simt obligaţi să dea şi ei declaraţii în pragul abjecţiei. La Steaua, de cînd echipa e într-o nesfîrşită reconstrucţie, mediocrii celebri ai lotului stau mai mult în faţa microfoanelor, decît cu mingea. La cît de vocal, ca să zicem aşa şi nu altfel, le e şeful, fotbaliştii înţeleg că s-a dat liber să fie şi ei filozofi. Şi fac filozofia înfrîngerilor cu cele zece, douăzeci de cuvinte cu accent justiţiar zise de patron, dar învăţate şi de la  Iancu, Mititelu şi Turcu.
Toleranţa faţă de generalizarea mîrlăniei în lumea fotbalului de podium - cu excepţia, în totalitate britanică, a Urziceniului - e consecinţa toleranţei pe care societatea românească o manifestă la proasta creştere a unor oameni cu bani deveniţi subiecţi de presă şi de televiziune şi simboluri ale reuşitei.

Pasul de la temperament la golănie, pe care-l fac cînd echipele lor pierd cei cîţiva finanţatori cu pretenţii de eroi ai investiţiilor, ei îl fac exact ca pokeriştii de mahala. Au investit în fotbal, pentru că  fotbalul anunţa cîştiguri ilicite masive. E pe terminate însă  balul ilicitului, iar la fotbalul pe bune începe şi paguba. Panica şi forfota  temperamentală de la Dinamo are o cauză nu în slăbiciunile jucătorilor, ci în iminenţa eşecului financiar. Cu jucători aproape terminaţi la alte echipe, Dan Petrescu joacă un fotbal european. La Dinamo, nu numai că nu se scot banii băgaţi în fotbal, dar vremurile din ce în ce mai tulburi anunţă un faliment de prestigiu.

Fotbalul nostru de top e aşa cum sînt şi stăpînii lui: nestăpînit