Tudor Octavian ↓

Românii din fotbalul cu milioane de echipe şi nici un Messi

Nouă, românilor, ne place să ne minţim cu repetiţie. Unii ar numi această nesfîrşită minţire de sine o formă cronicizată de patriotism. Formele cronicizate de patriotism sînt la fel de supărătoare ca şi acelea de pesimism naţional şi în multe ţări se tratează la nenea doctorul.

Una din minţirile permanentizate priveşte isprăvile de peste hotare ale unor fotbalişti de-ai noştri, care au îmbătrînit ca speranţe în ţară sau sînt vînduţi la final de carieră, pe piaţa cacealmalelor internaţionale, cu toate superlativele de la începutul ei.

Zicu nu făcea minuni acasă, Zicu ajunsese jucătorul pe care cîteva echipe de la noi l-au cumpărat doar ca să-l poată vinde mai bine, dar uite că în Coreea de Sud e un fel de stăpîn al inelelor. Dacă ar fi să le credem impresarilor, care împrăştie toate aceste veşti de pagina-ntîi despre marfa lor second hand, am putea gîndi că marele fotbal se joacă în Coreea de Sud şi în China şi că îmbătrîniţii arenelor, care-şi vînd a doua şi a treia tinereţe unor formaţii asiatice mai degrabă simpatice decît performante, obţin de la miraculosul jing seng - sau cum s-o mai fi numind sucul de rădăcina raiului - tot ce n-au primit îndeajuns şi pe merit în ţară de la ochii lui Dobrin şi de la mister Balantine. Cînd dă Zicu un gol la mii de kilometri de patrie, la Bucureşti ajunge un veritabil tsunami de laude. Doar genialele bare ale lui Mutu de la Ajaccio reuşesc nişte valuri mai mari.

Fotbalul chinez are cîteva milioane de echipe şi nici una de rang mondial. China e atît de generoasă cu surprizele încît atunci cînd nu-i reuşesc în sus, China performează în jos. Nu-i de colea să ai zeci de milioane de profesionişti ai gazonului şi nici un nume de referinţă. Marius Niculae a plecat în China în condiţia de jucător care a dat ce avea de dat mai bun în Europa şi la Vaslui, şi, fiindcă nu-l mai ţin picioarele în campionatul nostru, e premiat cu un campionat mai îngăduitor. Ştirile care vin de la chinezii lui Ma Li Us nu-s însă deloc vesele. Oricît de entuziast le-ar colora angajaţii “succeselor româneşti peste hotare”, jocul lui e gri şi golurile, pentru care a fost tranzactat, sînt rare şi banale. Măcar dacă ar rata decisiv, ca Mutu, ca să mai spere la un ultim mandat la Dinamo sau Steaua!

Minciuna, ca să funcţioneze, trebuie să aibă o direcţie şi o finalitate. Ştirile pline de suport patriotic despre jucătorii noştri plecaţi să vîndă pe aiurea ce n-au mai avut de vînzare acasă nu-s crezute nici de cei care le licitează. Circulă degeaba, doar, doar s-o mai agăţa un patron naiv în undiţa cu momeală de mămăligă.

Altfel, despre revenirea lui Mutu la Steaua şi o Ligă cu 16 echipe, numai veşti bune!

Mircea Lucescu e un domn. Viorel Moldovan e un domn. Ca şi Ilie Dumitrescu, de altfel. Domni sînt Ienei, Boloni şi mai tinerii Olăroiu şi Reghecampf. E destul să pomenim mai departe numele unor vedete ca Dodel sau Nilă, ca să realizăm diferenţa.

Dacă punem numele unui Dodel alături de acela al lui Mircea Lucescu, toată lumea resimte această învecinare ca pe o necuviinţă. Cine i-a cunoscut îndeaproape pe domnii fotbalului nostru din toate vremurile a realizat imediat calitatea vorbirii şi cuprinderea bogată şi cultivată a dicţionarului lor. Mircea Lucescu, bunăoară, ar putea fermenta un amfiteatru universitar cu gîndirea sa, cu parabolele şi rigorile unei vieţi de învingător. E acasă la el în cele mai multe din cartierele culturale ale Europei. Iar ce-i cu totul remarcabil la Mircea Lucescu e discreţia cu care îşi cultivă pasiunile şi cunoştinţele în mai multe arte. Tot ce spune cu farmec şi cu aplicaţie Mircea Lucescu nu e în consecinţa carierei sportive, ci la baza ei.

Ilie Dumitrescu e un alt caz de fotbalist cu vocaţie de intelectual al arenei. Dialogul cu dînsul e concentrat şi controlat. E genul de om interesant şi cînd tace. Nu ţi-l poţi imagina în nici una din situaţiile de mahala şi de tarabă ale fotbalului. Tot ce este Ilie Dumitrescu în viaţa lui de după fotbal e dovada că aici a vrut să ajungă, în condiţia de personalitate, nu de fost om de echipă.

Domnii citaţi pînă aici au ştiut din familie ori au fost învăţaţi de nişte antrenori ori prieteni luminaţi la ce-s buni banii cîştigaţi cu fotbalul. Pe lîngă talentul cu mingea, şi-au mai antrenat un talent, al exemplului bun. Nu mi-i pot închipui pe nici unul beat mort într-un anturaj de golani şi de tîrfe de-ale fotbaliştilor. Nu contează ce intimităţi dezagreabile ne-ar putea dezvălui din tinereţile lor nişte colegi de vestiar, contează numai ce imagine publică au acreditat ei atît în anii de performeri, cît mai ales după. Cînd Mircea Lucescu declară fără complexe că învaţă de cînd se ştie şi că încă n-a terminat cu învăţatul, e cazul să ne întrebăm cum devine chestiunea culturii în fotbal. În cel mare, fiindcă în acela mic şi de supravieţuire mai ştim.

Drama gloriilor de odinioară, care mor în sărăcie şi cu ficatul macerat de alcooluri, nu e în felul în care şi-au risipit agoniseala din tinereţe, ci în nenorocul de a nu fi întîlnit omul care să le spună ce urmează după ce nu mai sînt buni pentru fotbal. La jucătorii care ţin de mai mulţi ani prima pagină a publicaţiilor mondene şi de scandal mare parte din publicul sporturilor se uită ca la nişte bolnavi incurabili, cărora nimeni nu îndrăzneşte să le spună diagnosticul. Semianalfabeţi, fără nici o altă pricepere sau meserie, cu atît mai plini de ei cu cît au îndurat mai multe umilinţe de la patroni şi antrenori, prinşi într-un cerc vicios de prietenii de cluburi şi cîrciumi, văd înainte numai artificii şi fanfare, cînd, de fapt, ce urmează e prăpădul. Vînd maşina, nu mai pot să ţină casa, uşile pe care le găseau tot timpul deschise li se trîntesc în faţă, iar iubitele găsesc repede alt fraier de jumulit. Iar ce-i şi mai rău e că mintea care n-a fost pusă la treabă pînă la 30 de ani s-a sleit definitiv de nefolosire.

Mircea Lucescu antrenează mai mult mintea jucătorilor decît picioarele.

Un vecin cu o pensie mică, dar frumuşică, de trei sute de euro, fapt care îl face să se simtă mai puţin sărac decît e, mă întreabă ce Dumnezeu fac cu atîţia bani cei care cîştigă zilnic zeci de mii de euro? Hai, domnule, zice el, să punem o sută - două de euro mîncarea, încă o sută - două amanta, o sută, două cheltuiala cu Mercedesul, apoi încă o sută-două cu casa. Dar ce face cu restul?!

Pentru vecinul nevoiaş, o sută-două de euro sînt pragul dintre calicie şi risipă, nu între sărăcie şi avuţie. Un prag care, cînd te naşti şi creşti în sărăcie, nu-i tocmai uşor de învins. E un prag major al imaginaţiei şi al raţiunii. Cei mai mulţi oameni n-au dimensiunea sumelor mari. N-au viziunea posibilităţilor pe care le favorizează marile cîştiguri. Imaginaţia lor e activă doar în cuprinsul salariului şi al pensiei. N-are rost să viseze mai departe. N-au acces la mia de euro, nu au sensul cifrelor mari, rămîn toată viaţa la tabla înmulţirii cu numere mici.

Problema ratării la vedere a lui Cristi Tănase nu e numai a lui. E drama fotbaliştilor care se trezesc dintr-odată cu mai mulţi bani decît poate mintea lor de copii plecaţi din sărăcie să proceseze creator. Pentru cel care mănîncă o strachină de fasole zilnic, mai binele înseamnă o strachină mai plină sau două străchini.

Cu banii obţinuţi cu grămada şi peste noapte, fotbaliştii formaţi între două praguri ale sărăciei se reped să se întreacă în bunuri şi fiţe cu bogaţii. Ei, cei cu suta de mii pe contracte anuale, se socotesc ajunşi în lumea celor pentru care nici milionul de euro nu mai e un prag. Îşi cumpără alde Cristi Tănase maşini scumpe, celulare scumpe, petreceri şi tîrfuliţe scumpe şi se simt egalii mai marilor. Le creşte repede distanţa de la picioare la cap, iar picioarele încep să le lucreze în gol. În războiul pe care băiatul cu un contract de o sută de mii de euro pe an îl porneşte între minte şi trup pierd deopotrivă şi mintea, şi trupul. Asta s-a întîmplat cu Cristi Tănase şi aşa se explică mizeria în care sfîrşesc foarte mulţi din jucătorii care nu s-au întrebat ce-or să facă după ce termină cu fotbalul.

Ce-o să facă un Cristi Tănase, după ce o să sfîrşească banii, pe care încă îi mai capătă chiar şi jucînd prost? Nu încurajarea tribunelor e - cum crede un filozof de trei parale al Stelei -  soluţia, ci un mentor de cursă lungă, un învăţător care să-i antreneze lui Tănase şi mintea, atît pentru acum, cît şi pentru greul anilor ce vin după fotbal.

Mircea Lucescu a spus o vorbă de răscruce pentru antrenorii care vor să reuşească în meserie. Mircea Lucescu zice că el lucrează mai mult, mai hotărît cu mintea jucătorilor, decît cu picioarele lor. Picioarele trebuie antrenate pentru meciul care vine, pe cînd mintea pentru condiţia de om întreg, atît la meciul următor, cît şi în carieră.

Schimbarea nu va veni niciodată de la mila patronului, ci de la demnitatea antrenorului

Tot numărîndu-i pe antrenorii reciclați de 30 de ori cu de-a sila de la începutul campionatului, riscăm ca, din pricina mirărilor, să ratăm fondul problemei. Iar fondul problemei nu stă în mulțimea, ci în specializarea acestora: cu trei-patru excepții, lotul național de rotiți și plafonați de elită adună numai tehnicieni care nu au avut niciodată ambiții la titlu. Sîntem, foarte probabil, fotbalul cu cei mai mulți antrenori care garantează salvarea de la retrogradare. Iar faptul care face din această stranie ofertă, plătită adeseori cu niște contracte ca pentru titlu, un dat românesc în exclusivitate e că jumătate din ei au reușit să retrogradeze echipele pe care trebuiau să le salveze. Și nu numai o dată!

Ciudățenia nu se oprește aici. Cîțiva patroni îi angajează ca salvatori și apoi îi dau afară pe antrenorii care și-au dovedit cu prisosință și de ani buni limitele, de parcă lumea ar începe și s-ar termina cu aceștia. Treburile au stat la fel și cu străinii aciuați pe la noi. S-ar părea că e vorba de un gen de orbire proprie fotbalului autohton sau, și mai rău, de un soi de îndărătnicie de îmbogățiți care preferă să piardă banii cu găleata decît să-și recunoască nepriceperea la oameni. Ca să faci bani nu-i obligatoriu să ai și simțul persoanei. Cumperi omul și-l lepezi cu aceeași degajare cu care cumperi o haină.

Faptul care impune însă o discuție aparte nu privește nici amatorismul unor investitori, nici vanitățile feudale ale acestora, ci caracterul deficitar al antrenorilor resemnați la condiția de manta de vreme rea. La cît de grăbiți sînt aceștia cu declarațiile de încredere și de loialitate la angajare, ne-am aștepta la un pic de răzvrătire atunci cînd primesc un picior în fund. Numai că lumea fotbalului e mică, iar zicala “Stăpînul mă scuipă, stăpînul îmi dă de mîncare” are încă putere de lege.

Vremurile sînt grele, veți zice, oamenii au familie, banii se cîștigă și plecînd grumazul. Doar că nu e vorba de vremuri, ci de un joc de-a șoarecele și pisica. Oricît de puțin și cu ce clauze degradante ar fi plătit un antrenor fără simțul performanței, el cîștigă oricum mai mult decît trei academicieni la un loc. Iar cum în fotbalul românesc numărul celor care nu-și onorează  locul și cîștigul e oricum mai mare decît cel al merituoșilor, vor exista și destui părelnici și discuționiști de for public care să pună banii mai presus de demnitate.

Cu funia în casa spînzuratului: încă un campionat cu 18 echipe

Pădurea e întregul fotbalului românesc, iar copacii sînt echipele din toate ligile care nu reuşesc să închidă ecuaţia financiară şi agonizează, ignorînd ori amînînd cu bună ştiinţă cauzele adevărate ale eşecului. Cauza dintîi stă în felul fraudulos în care a fost concepută afacerea privată numită fotbal.

Aşa numiţii finanţatori au fost dintr-un început o mînă de profitori care şi-au adjudecat, prin tot felul de inginerii juridice şi cîrdăşii politice la toate nivelurile, guvernamentale şi locale, o infrastructură pe care statul nu putea şi nici nu mai era interesat s-o subvenţioneze. Dacă acum 6-7 cluburi din prima Ligă ar putea să nu capete licenţa, pricina nu trebuie căutată în criza economică. Criza sistemului competiţional şi criza din conducerea acestuia n-au nici o legătură cu convulsiile pieţei mondiale. Colapsul financiar din campionat e consecinţa unei administraţii trufaşe, care a făcut regulă din excepţii. E vădit că nu putem susţine un campionat naţional cu 18 formaţii. Cînd dispar din geografia competiţiei marile oraşe, iar competiţia e trasă în jos la vanităţile unor tîrguri şi comune, interesul publicului diminuează dramatic. Jumătate din completul chinuit de 18 cluburi ar abandona imediat întrecerea, dacă n-ar mai veni banii de la televiziuni. Astăzi, aceşti bani încă mai vin, dar foarte curînd televiziunile îşi vor restrînge contractele la echipele care aduc telespectatori.

Dacă primăriile ar avea dreptul să-şi bage tot bugetul în fotbal, am ajunge curînd la un campionat de fantome. România ar putea deveni ţara în care fotbalul se lipseşte complet de spectatori, iar tribunele ar fi înlocuite cu două loje, una pentru mahării locului, alta pentru adversarii cu care se negociază rezultatul şi scorul pentru pariuri. Dumitru Dragomir, Mircea Sandu şi oamenii lor sînt primii interesaţi de un campionat cu 18 echipe, pe care să-l ţină ca la spital, în comă monitorizată. Fotbalul din teren e în criză, dar nu la Ligă şi la Federaţie. Aici e altă Românie, una prosperă şi definitivă în toate articulaţiile. Aici pînă şi legile fizicii se blochează la poartă: Nimic nu se transformă, nimic nu se pierde, totul se cîştigă.

Fotbalul românesc, în condiţia clinică în care l-au adus administratorii lui, va mai produce un rău social: va afecta grav tirajele presei sportive, singura care monitorizează corect fenomenul. Cu un campionat de 12 echipe, totul poate fi reconsiderat în termenii acelui adevăr care aduce oraşul la stadion şi-i ţine pe fanii din restul lumii în faţa televizorului. Altfel, vorbim de funie în casa spînzuratului, dar în şoaptă, ca nu cumva să ne audă.

Despre patronii cărora le-a plăcut mult fotbalul, iar fotbalul nu i-a plăcut deloc

Pot să înţeleg patima de jucători a multora din cei care investesc în nişte afaceri cu risc mare, fără să ştie prea bine ce şi cum. E destul să mă întreb de raţiunea unor pasiuni mai vechi de-ale mele şi de ale unor apropiaţi, care ne-au consumat vreme îndelungată. Dar cînd un om cu bani continuă să mizeze pe-o singură carte, pe cartea care i-a dat toate motivele să priceapă că joacă greşit, că îi lipsesc simţul primejdiei şi al perspectivei, că nu realizează tacticile adversarului, mă întreb dacă persoana e chiar atît de destupată la minte cît ne lăsau să credem reuşitele sale în alte treburi.

Mai pe scurt şi mai direct: poţi fi deştept într-o mie de privinţe şi neajutorat doar în una. Din nefericire, exact în aceea în care socoteai că eşti cel mai isteţ. Falimentul unor investitori din fotbal are o explicaţie la vedere : au fost păcăliţi tot timpul de oamenii cu care s-au înconjurat. Au preferat să aibă în preajmă inşi care le-au mîngîiat vanităţile, lăudîndu-i pentru talentul lor de pricepuţi într-ale fotbalului, şi astfel au plătit contracte aberant de mari unor rataţi sau vopsiţi. Lor le-a plăcut mult fotbalul, dar fotbalul pe ei nu i-a plăcut deloc. Sau doar puţin şi cu nazuri.

În cazul Rapidului, situaţia e mai degrabă comică, decît tragică. Rapidul, cu cît a adus jucători mai scumpi cu atît mai jenant a evoluat. Lucrurile au mers atît de departe cu achiziţiile Rapidului, încît am ezitat să mă întreb ce-i în mintea patronului. Cînd ceva e tot mai aiurea, cînd cumperi scump nişte fotbalişti terminaţi sau, şi mai rău, încă neîncepuţi, cînd aduni un al doilea lot lărgit, de rezerve veşnice, plătite chiar mai bine ca vedetele, intri la bănuieli. O fi avînd omul un interes - îţi zici- e ceva ascuns care-ţi scapă, s-or fi clătind nişte bani prespălaţi, i-o fi plăcînd patronului să arunce cu banii, ca la nunţile de mahala, ca să se dea viteaz.

Nici la Vaslui povestea nu e alta, doar că la Vaslui, la o risipă chiar mai mare, au funcţionat cîteva amăgiri. Vasluiul părea să meargă cot la cot cu Steaua, pînă să fie clar pentru toată lumea că a mers de fapt cot la cot cu Rapidul şi cu CFR-ul din Cluj.

Cu banii investiţi de patronii celor trei echipe, în nişte loturi de mijlocul unui clasament al neputinţei, se puteau finanţa fără griji un campionat de tineret şi încă unul de juniori care să dea şi valori. Astăzi, ar fi avut din el echipe adevărate, care să le justifice investiţiile.

Dacă adunăm toţi banii, pe care fotbalul românesc i-a pierdut cumpărînd într-o întrecere de fiţe sute de străini mai proşti ca proştii noştri, vom avea şi cauza falimentului de ansamblu. M-am întrebat cum ar arăta un lot de referinţă cu cei mai bine plătiţi străini şi cu care s-ar face o “Internaţională”, de comparat valoric cu “naţionala” lui Piţurcă. Şi m-a luat rîsu’-plînsu’. Păi, “naţionalii” noştri, oricît ar fi ei de dezbinaţi şi de nemotivaţi, au totuşi clasă. Pot da, la o adică şi cu un alt selecţioner, mult mai mult.

“Internaţionala”, adunată din străinii cei mai scumpi ai campionatului, n-ar fi de comparat decît cu o a doua “naţională” autohtonă, a veşnicelor rezerve, plătite cu 100.000 - 200.000 de euro ani de-a rîndul şi care, tot ani de-a rîndul, au intrat pe teren degeaba, în nişte finaluri de meciuri de acum pierdute.

Un banal titlu la Steaua nu-i nimic în comparaţie cu un deceniu de prestigioase rateuri la “naţională”

Prin anii ‘70, directorul de la Animafilm a fost dovedit cu o mare hoţie. Semnase în Italia în locul unuia din regizorii merituoşi ai studioului, pentru un premiu în valută şi-i cheltuise banii fără să-i dea un cent premiatului. Judecat de colectiv într-o şedinţă “cu cîntec” şi cu tovarăşii din prezidiu veniţi de sus de tot, de la Comitetul Central, colectivul a prins curaj şi şi-a amintit că directorul lor nu avea nici măcar liceul la bază. Hoţul a ţinut capul în pămînt la criticile pentru furt şi caracter infect, însă la acuza de analfabetism s-a indignat. Măi oameni buni, - a zis el, profund sincer şi cu multă milă de sine - ce, parcă eu n-aş fi vrut, dar cînd dracu’ să fi terminat măcar elementara, dacă partidul m-a numit tot timpul director, ce era să fac!?

Domnul selecţioner Piţurcă e consumat de o dramă la fel de legitimă ca a directorului fără cele şapte clase: şi-a dorit tot timpul s-o ia de jos, să-şi probeze priceperile urcînd-o din ligă-n ligă pînă la titlul de campioană. Dar nu l-au lăsat Mircea Sandu şi Dragomir. Din invidie, desigur, şi pentru ce bănuiau ei că-i poate capul. L-au tot silit să se compromită cu “naţionala”, în loc să-l lase să se afirme, frumos şi ierarhic, la Slobozia, la Certej sau chiar la Urziceni. De aceea e tot timpul ţîfnos domnul Piţurcă şi refuză să-şi dea demisia. Să-i ia “naţionala” cine i-a vîrît-o pe gît! Nu banii îl ţin în funcţie, ca să fie el tot timpul marele ţap ispăşitor. Cu o mînă bună la barbut, poate să cîştige într-o singură noapte, şi nu în ani şi ani de suferinţă, amărîţii ăia de 400.000 de euro pentru o calificare. Şi pentru asta va avea parte numai de respect. Chiar şi un fiţos ca Mutu se va uita la el ca la o legendă a zarurilor.

N-are rost să ne încrîncenăm în continuare contra lui Piţurcă. Nu se aşteaptă nimeni să cîştige grupa. Tot ce i se cere e să rateze calificarea onorabil, de pe un ghinionist loc al doilea. Eu, unul, fiindcă n-am simţul proporţiilor şi consum încă un zaţ de demnitate ca român, m-aş repezi ca prostul să-i bat pe olandezi chiar şi la ei acasă. La cîtă demnitate a acumulat domnul Piţurcă, un 1-8 cu Olanda este un succes. Doar un 1-17 cu Brazilia s-ar putea chema o grijă. Domnul Becali, fiindcă e cam poet, poate să viseze victorii în Olanda. Dar domnul Piţurcă e orice altceva, numai un visător nu. Avînd de recuperat, fie şi sufleteşte, o carieră de antrenor judeţean de succes, domnul Piţurcă îndură şi aşteaptă. Aşteaptă să se întoarcă lumea cu fundu-n sus, la Ligă şi la FRF, ca să-şi poată dovedi, în sfîrşit, la o formaţie mică, harul său unic de descoperitor de talente şi de tehnician care l-ar putea umili oricînd pe Reghecampf. La urma urmei, se compară un banal titlu de campion cu Steaua cu un şir întreg de prestigioase rateuri la “naţională”?

Unul dintr-o mie, altfel spus filmul de succes a ceva ce n-o să se întîmple

În urmă cu nişte ani, directorul unui liceu profesional din mărginime m-a solicitat pentru o întîlnire cu elevii din cenaclul său literar. M-am dus într-una din acele fundături ale învăţămîntului românesc, despre care îţi vine greu să admiţi că există, fără să mă întreb de ce. Dacă aş fi insistat să mă întreb, nu m-aş fi dus. Cenaclul ca cenaclul, adică fierbinţelile vîrstei şi resemnările unor adolescenţi care, laolaltă cu directorul lor, aşteptaseră altceva de la viaţă decît o şcolire pentru servicii în mall-uri şi restaurante. Discuţiile despre versurile poeţilor liceului s-au terminat repede şi la fel de banal cum au început, însă atmosfera s-a animat brusc din clipa în care o domnişoară mai trupeşă mi-a spus că ar fi cazul ca Gazeta Sporturilor să scrie şi despre colegul lor care ajunsese vedeta unei formaţii din nu ştiu care Ligă mică.

Superlativele au curs la fel ca pentru ” briliantele” şi prinţii” din amărîtul nostru de fotbal mare, toţi cei prezenţi simţindu-se reprezentaţi de puştiul care tocmai reuşise o bară supergenială în etapa care ar fi fost să salveze echipa de la retrogradare într-o Ligă şi mai mică. El răzbuna prin promisiunile unei cariere divizionare toate frustrările generaţiei, dimpreună cu acelea ale profesorilor, centrifugaţi de soartă şi cu o leafă de mizerie într-un capăt sordid de Bucureşti.

Cu acest prilej am aflat că incredibil de talentatul autor al rateului nu prea avea timp să dea pe la şcoală, că nici nu se gîndea să înveţe scrisul şi cititul mai mult decît i-ar fi trebuit să semneze, cu impresarul alături, nişte contracte din care oricum n-avea cum să înţeleagă nimic şi că în şcoală, datorită şi lui, care încasa cîte un milion în lei vechi după victorii, nu se vorbea decît despre milioanele în euro noi ale lui Mutu şi Hagi.

Cînd am plecat din mijlocul acelui delir stîrnit de perspectivele miraculos de fabuloase ale unei cariere de fotbalist, am realizat cît rău poate să facă în lumile unde se formează minţile şi caracterele aberantul cult al vedetei în media. Am îndrăznit în momentul de vîrf al discuţiei despre exceptatul de la lecţii să le spun acelor copii din familii necăjite că numai unu la mie din tinerii care bat mingea pe maidanele din mahalale ajung la marile cluburi, însă era clar că nu asta voiau să audă. Îi ameţea ideea că unul dintre ei putea să evadeze într-o viaţă mai bună şi le era de ajuns. Mai ales că nici profesorii nu încercau să le tempereze visarea.

Rău nu era că visau şi că sperau altceva, rău era că, în loc să-şi conştientizeze puterile şi şansele, ca să găsească soluţia mai bună în anii ce urmau, îşi dispreţuiau şcoala, trăiau negativ şi de-a curmezişul drumului pe care tocmai mergeau şi priveau cu evlavie la unul din cei nouăsute nouăzeci şi nouă de aspiranţi la glorie, dintr-o mie virtuală şi ea, care aveau să eşueze curînd.

Să fii campion şi să ai toate oasele întregi, asta da, performanţă!

În teatrul şi în schiţele lui Caragiale, bărbaţii îşi vorbeau cu “onorabile”  şi “stimabile”, formule în uz în acele vremuri în mediile emancipate, dar primind, cu timpul şi prin răspîndire în clasele de mijloc, o conotaţie ironică. Astăzi, onorabilitatea nu mai contează ca virtute, iar alt cuvînt care să însemne cam acelaşi lucru, adică onestitate, demnitate şi educaţie la un loc, nu avem. Cu Ionel Dănciulescu s-a petrecut un lucru de toată stima. Maturizîndu-se, în fotbal şi în viaţa de toate zilele, prezenţa sa a cîştigat acolo unde cei mai mulţi fotbalişti pierd. Jigneşti omul dacă-i spui prinţ sau briliant, deşi condiţia sa sportivă şi socială l-ar îndreptăţi mai mult la cîteva supranume.

Onorabilitatea e, de fapt, definiţia bărbatului pe care te poţi baza în toate privinţele. Dănciulescu e şi un caz de referinţă în sport, în sensul că a devenit mai talentat pe măsură ce au trecut anii. O dovadă că noi apelăm la nişte parametri ai talentului care şi-au cam pierdut acoperirea. Dănciulescu în fotbal e garanţia unui tip de angajare şi de eficienţă pe termen lung, care tocmai din acest motiv n-a primit cît merita. E prea bun, prea de caracter, de prea multă vreme. Oamenii ajung să nu mai deosebească normalul de excepţional atunci cînd excepţionalul se cronicizează. E ceva normal ca Dănciulescu să marcheze simplu, în situaţii în care alţii ratează consecvent şi complicat. Felul în care dă goluri Dănciulescu pare la îndemîna oricui. Îţi vine să spui: Mersi, aşa pot şi eu! Ei bine, acest gen de normalitate pe termen lung face ca Dănciulescu să intereseze uneori mai puţin ca ratangiul care înnebuneşte tribunele.

Am fost o singură dată faţă-n faţă cu Dănciulescu într-o emisiune, aşa că s-ar putea ca tot ce spun despre el să fie doar ce se vede din afară, din tribună şi la televizor. M-aş mira să mă înşel. Gazetăria practicată o viaţă te înzestrează cu un simţ aparte al primejdiei, îi simţi de departe pe oamenii cu care nu-i bine să ai de a face. Spre deosebire de foarte mulţi din confraţii care au căpătat notorietate, una exagerat de întinsă, mai degrabă prin teribilisme şi un stil social de tabloide, Dănciulescu, onorabilul şi stimabilul, se defineşte mai ales prin ceea ce nu face, n-o să facă niciodată şi nici n-o să aibă. Cum ar fi un celular de 30.000 de euro, o amantă de 30 de paturi sau o serie de 30 de beţii internaţionale.

Mai e un fapt care îl onorează pe onorabil: nu e vedeta cu cele mai multe oase rupte. Nu-i nici o vitejie să-ţi faci praf ligamentele, repezindu-te ca berbecul cu minte mică în adversari. Vitejie e să contabilizezi un record de goluri în circumstanţe din cele mai ostile - iar fotbalul nostru le oferă mereu - şi totuşi să te retragi de pe scenă întreg, şi la picioare, şi la cap. Onoare, domnule Dănciulescu!

Tradiţia nu înseamnă nimic dacă nu-i dublată de onorabilitate.

Sărmana echipă a domnului Şiman prinde returul pe primul loc în Liga secundă, cu acelaşi nume fără bază şi, în general, fără o bază - financiară, morală, competitivă! Echipa se cheamă, pasămite prin tradiţie, Sportul Studenţesc, deşi e în destrămare, deşi nu are absolut nimic studenţesc în ea, deşi încă o promovare n-ar fi altceva decît garanţia unei alte retrogradări, deşi nici cînd era un club universitar n-avea un public de studioşi. O fi avut o istorie, înainte de 1990, dar mai apoi n-a fost decît o piesă pe tabla de şah a campionatului. Nimeni nu s-a îndîrjit să afle ce e de fapt Sportul Studenţesc, întrucît o enigmă care se perpetuează nu mai contează ca enigmă. Sportul a devenit, ca să zicem aşa, un mister banal.

Echipa lui Şiman e încă pe primul loc, cu şanse minime de a mai continua să existe. Dacă va izbuti din nou miracolul de a promova, cu ce are ori mai bine zis cu ce nu mai are ea acum - bani, jucători, teren, echipament, public şi onorabilitate -, va deveni din nou una din formaţiile care încurcă lucrurile în campionat şi supravieţuiesc fără a face şi un bine altcuiva decît patronului. N-am înţeles niciodată cît e cîştig real, la patronii acestor echipe fără nici un Dumnezeu, şi cît e fudulie de perdanţi. Nu e singura echipă care blochează şansele unor oraşe importante din România de a reveni în prim-planul fotbalului. Bucureştiul a avut după 1990 mereu nişte făcături, care au stricat cît au putut campionatul, ca să dispară penal sau să dispară pur şi simplu la fel de jenant cum s-au născut.

Un lucru totuşi a reuşit domnul Şiman: să vîndă cîţiva jucători în regim de vedete şi să-i primească înapoi în regim de eşecuri. Despre Varga, Bălan, Ferfelea şi Curelea s-au scris epopei întregi, ca să-i găsim eşuaţi de unde au plecat.

La urma urmei, e treaba domnului Şiman şi a jucătorilor săi dacă vor să trăiască în acelaşi chip în continuare. Iar la o adică, şi treaba fiscului. Treaba noastră e că nu mai avem fotbal cu adevărat competitiv, cu excepţia unui singur ambasador: Steaua. De la locul doi în jos, încep penalul, banalul şi amicalul. Falimentul nu vine de la cluburile de pe primele locuri, oricît de confuză ar fi acum situaţia lor financiară, ci de la înmulţirea formaţiilor-fantomă.

Pînă una, alta, pînă ce vom afla dacă echipa dispare şi din Liga a doua, aş insista ca Sportul să se cheme oricum, dar nu şi Studenţesc! E suficient de vulnerabil învăţămîntul nostru superior ca să fie parazitat la istorie şi prestigiu de nişte cluburi fără bacalaureat. Tradiţia nu e neapărat un fapt de onoare. Există tradiţii solide şi în materie de hoţie, de minciună, de trădare. Politicul o dovedeşte cu prisosinţă!