Tudor Octavian ↓

Investiţiile într-un eşec celebru

Mutu e un subiect cu succes la un public generos pentru că e garantul eşecului

Omul care urcă opt kilometri pe Everest devine subiect de durată mondial. Dar subiect mondial pe termen lung devine şi cel care cade opt kilometri de pe Everest.

Mutu n-avea cum să devină o celebritate internaţională în materie de cădere, pentru că el se rostogoleşte de pe un munte pe care abia apucase să urce. Specialitatea însă care îl face pe Mutu unic e că el continuă să cadă şi fără munte. Faima lui rămîne de foarte mulţi ani mare din cauză că nici nu apucă să se caţăre bine pe nişte dealuri şi o şi ia la vale.

Mutu e un subiect cu succes la un public generos pentru că e garantul eşecului. Toată lumea ştie că Mutu e terminat ca fotbalist, încă înainte de a fi început să fie mare, doar că a picat pe el acel gen de noroc în necaz, care-l face pariu tot pentru rafinaţii dezastrelor. De aproape un deceniu, Mutu e investiţia cea mai rentabilă în eşec. E ca şi cum nişte oameni cu bani s-ar întreba: Oare e capabil Mutu să cadă şi mai jos? Iar Mutu le confirmă aşteptările şi cade, cade, cade.

După ce a onorat toate aşteptările unor fraieri francezi şi italieni, care aveau nevoie ca de aer de un Mutu, ca să investească masiv într-un eşec garantat, acesta a venit să cadă cel mai jos acolo de unde a început urcuşul.

Ca să-i dai un contract de 25.000 de euro lunar unui jucător de 35 de ani, ale cărui talente sînt mult mai productive în cîrciumi şi infirmerii decît în teren, trebuie să fii ori bocnă în fotbal, ori proprietarul unor secrete care nu e sănătos să ajungă în presă. Ar mai fi o explicaţie la tamtamul publicitar care a însoţit achiziţia acestui eşec de prestigiu.

Investiţia în Mutu nu e doar afacerea în pierdere a unei persoane de decizie. Eşecul Mutu e o întreprindere încă rentabilă. Dă de lucru la o mulţime de oameni. Cînd intră Mutu într-un club de fiţe, se pun pe băut pînă şi abstinenţii. Se iau la bătaie chiar şi anemicii. O dau pe liniuţe şi cardiacii.

Mutu e personajul providenţial al unui climat publicitar care mulge şi vaca fără uger. Nu mai contează ce nu mai poate şi ce nu mai dă, nu mai contează că-şi bate joc de un oraş întreg, contează că ESTE! Azi, Mutu ESTE la Ploieşti, mîine e aşteptat ca pogorîtul din genuni de alte mulţimi deprinse să aştepte ceva ce n-or să primească niciodată.  Azi, Mutu a acceptat să le ia banii degeaba tribunelor de aşteptători entuziaşti din Ploieşti.

Sînt atît de fericiţi ploieştenii că-i dau tot ce pofteşte unui Mutu care nu le dă nimic încît nici nu-l mai observă pe cel de al doilea eşec garantat, pe Zicu. Paradoxul situaţiei e că pe lîngă marea cacealma Mutu, cacealmaua Zicu pare un pol pierdut la barbut.

Aceasta e strategia isteţului care investeşte într-un mare eşec, să-l dubleze cu altul banal. Cu cît o să stea Mutu mai mult pe tuşă, cu atît mai vinovat de banii pierduţi va fi Zicu.

Cum adică bani pierduţi? Cînd un oraş pierde bani, cineva în mod sigur îi cîştigă. Şi nu numai Mutu. Poate că, aşa cum a început el, anul 2014 ne va lămuri şi de ce a investit atît de triumfant Petrolul într-un rateu calificat.

Fotbalul fără bani şi banii fără fotbal

Fără bani poţi să ai numai un fotbal de la periferia marilor competiţii. De aici şi adevărul că nu ai cum să scoţi bani dintr-un fotbal prost.

Veştile privitoare la televizarea primei Ligii de către un privat şi la banii pe care-i primeşte fotbalul pe contract dovedesc ceea ce, de fapt, nici nu mai trebuie dovedit, şi anume că se începe încă o dată cu sfîrşitul. Cu banii, adică, pe care trebuie musai să-i obţină proprietarii reţelei, obligînd Liga la perpetuarea unui campionat falimentar cu 18 formaţii, din care jumătate pe perfuzii. Nu contează cu ce mijloace, Liga trebuie să-i dea reţelei 18 echipe, altfel contractul cade.

Reţeaua are cum să-şi facă reţeta obligînd abonaţii la un plus de plată. Că reţelele private tv au practica spolierii abonaţilor, e altă poveste. Agonia fotbalului va continua, indiferent de media de spectatori pe care o fac stadioanele şi cum invadează fotbalul de mahala al Ligii secundare prima Ligă. Televiziunile vor televiza în neştire derbyuri de la retrogradare, cu 500 de plătitori în tribune, şi totul va fi conform cu angajamentele pe termen lung ale celor două părţi. Ca să poată ţine contractul cu reţeaua tv cinci ani de aici mai departe, Liga şi Federaţia vor proceda la tot felul de porcării regulamentare, promovînd formaţii de pe locurile 3-7 din a doua Ligă, aşa cum au mai făcut-o de atîtea ori, cu improvizaţii gen Voinţa Sibiu sau cu încropelile judeţene ale baronului de la Băcău şi stricînd tot mai mult puţinul ce a mai rămas de stricat.

Şi toate astea pentru ca slujbaşii Ligii şi ai Federaţiei, arbitrii năşiţi şi cumetriţi pe banii de dedesubt ai fotbalului precum şi nenumăraţii oficiali şi ţuţări ai loturilor de tineret şi juniori, toţi cu prestigioase biografii de rataţi, dar plătiţi lunar mai bine ca trei sferturi din jucătorii campionatului, să-şi asigure nişte lefuri de fotbal german. Aici e secretul oneros al afacerii, la bugetele Ligii şi ale FRF, două bugete concurînd cu acelea ale unor cluburi de podium. Nu contează ce ar fi cu adevărat de făcut ca să avem un campionat sănătos, tot ce contează pentru Ligă şi pentru Federaţie sînt bugetele lor, tot mai prospere de la an la an.

Iar dovada jafului o avem la fiecare mazilire din vechile echipe: 5.000 de euro lunar nu ştiu care supraveghetor de portari, 8.000 nu ştiu care frecător de mentă la nivel înalt, pensii de dictatori sud-americani, clauze de despărţire cu milioane la încasatori şi nici un leu din buzunarul celor care au girat aceste clauze cu damf penal la “naţională”. Dacă domnii Iorgulescu şi tinerelul cel chipeş şi confuz de la Federaţie vor să ne convingă de bunele lor intenţii şi scenarii de şefi, atunci să facă publice bugetele, cheltuielile de toate naturile şi plăţile pe om de pe moşiile lor. Altfel, rămînem la ce vede toată lumea; un fotbal tot mai prost cu tot mai mulţi bani grei pe la marginile lui.

Cu 18 echipe în Liga-ntîi, din care 10-12 perfect retrogradabile, şi cu două ligi secundare ce tot se înjumătăţesc, nu există nici speranţă, nici lumină financiară.

Marine, fă-te că dansezi!

Deosebirea dintre două echipe care intră pe teren ca să nu piardă şi alte două, care joacă să cîştige, e ca de la Petrolul-Astra la fotbalul de la Eurosport

Dacă eşti un public tînăr ploieştean, patriotismul local te face să vezi şi ce nu există. Iar la sfîrşitul celor două ore de estradă dansantă, cu Răzvan şi Marin în rolurile lui Arşinel şi Popeasca, să părăseşti stadionul convins că ai asistat la marea confruntare a Cupei. Dacă însă eşti om matur şi te-ai lămurit de mult că n-ai ce să mai aştepţi de la campionatul românesc şi ce-ţi dă el, te mai aşezi odată în faţa televizorului, cu sentimentul acela discret de vinovăţie că poate te înşeli, că poate nu s-a dus chiar totul dracului. Te uiţi o vreme ca dreptcredinciosul la ecran, cum se prefac Răzvan şi Marin că dansează ca Mourinho şi Guardiola, iar ciumeţii cu părul creţ din teren că-s gata să-şi rupă picioarele pentru Cupa României. Şi cînd se fluieră tradiţionalul 0-0, te întrebi, tot ca prostul, cît timp o să te mai laşi prostit?

Circula, înainte de 1990, o anecdotă privitoare la minţirile oficiale. Toamna, cînd trebuia adunat porumbul cu soldaţii, iar media era obligată să anunţe terminarea cu succes a campaniei, poporul glumea strîmb zicând că s-a încheiat culesul în Scînteia şi la TVR, dar că a mai rămas să se termine la Radio şi pe câmp. Am încercat acelaşi simţămînt de înşelare planificată fiind o vreme atent nu numai la ţopăielile tribale ale antrenorilor şi la gimnasticile de liga a doua din teren, amintind perfect de marele derbi Tărlungeşti - Clinceni, ci şi la comenariul entuziast şi cu dedicaţie al PRO tv-ului. Măi, să fie!, am zis - ca să nu recunosc c-am înjurat soldăţeşte în gînd şi să mă ruşinez! - dar omul ăsta transmite de fapt Chelsea - Arsenal.

Cât despre păcăliciul de Mutu, care se ascundea de televiziune atît cît să fie tot timpul în cadru, i s-au pomenit cu atîta evlavie absenţa şi accidentarea, de puteai să gândeşti că tot ce mai contează la el de acum mai departe e să absenteze artistic şi să se ocupe şi mai profesionist de divorţuri şi beţii .

Fotbalul nostru mută de multă vreme aceiaşi antrenori de sus în jos şi de jos în sus, de parcă ar fi un Parlament, iar antrenorii corpul de traseişti cinici ai politicii. Păi, cum să-l aduci, oameni buni, la o echipă care speră la titlul, pe un antrenor specializat în semi-retrogradări ? Cum să-l deranjezi pe obositul de Florin Marin - mai cunoscut în campionat şi cu numele de Nea locul 16-17 - de la slujba de învins cu leafă mare la Naţională, ca să-i ceri un fotbal de învingător?

Toate astea sînt însă nişte păreri pe banii altora. Pe banii lor, pînă ce-şi va termina DNA-ul treaba pe care tocmai a început-o, patronii fotbalului nostru pot să fie cît vor de orbi.

Ce ştie tot satul şi nu ştie statul

De cînd nu mai e şef la învăluiri, Dragomir a dat-o pe dezvăluiri.

Cum se zburleşte la dumnealui vreo cunoştinţă din fotbalul pe care l-a păstorit pînă nu de mult, cum iese imediat în faţă Mitică Dragomir cu o ameninţare la jumătatea distanţei dintre picanterie şi denunţ. Ne-a stîrnit domnul Dragomir atît de des cu strigarea unor nelegiuiri, care dacă ar fi adevărate ar trimite o bună parte din lumea fotbalului direct în penal, încît e de mirare că DNA-ul nu se sesizează şi nu-l invită pe fostul şef de Ligi să-şi scrie mai repede memoriile. Nu de alta, dar ca să aibă procurorii ce citi şi da de lucru mascaţilor.

Ultima sa dezvăluire merge spre Botoşani şi spre patronul echipei locale. Zice una finanţatorul, zice domnul Dragomir două, iar dacă opinia publică ar fi mai insistentă, cu siguranţă că de la vorbe de şanţ s-ar ajunge curînd la dovezi de tribunal. Nu-i un secret că, vorba lui Conu Iancu, în cele două decenii în care a călărit campionatele domnul Dragomir a văzut enorm, a auzit uriaş şi a memorat gigantic, ca să-şi poată asigura la o adică şi la schimb de interese o pensie liniştită. Pînă la un punct e normal, e logic şi e cu îndreptăţire. Numai că omul ăsta îi e dator şi statului cu ceva. Cînd ştii multe şi nu decontezi nimic la stat, eşti vinovat, nu martor. Aici e miezul chestiei.Un şef de Ligi nu-i doar un observator cu har la povestit. E un implicat. Dacă Dumitru Dragomir a ştiut şi n-a vorbit, atunci cînd o porcărie din sistem interesa şi Justiţia, ce face acum se cheamă în mai multe feluri. Naivitate nu-i, fiindcă domnul Dragomir numai un candid nu-i. Nici şantaj nu e, deoarece lipseşte finalitatea. Ar putea fi revanşă, dar cînd te răzbuni cu un popor întreg de martori, cantitatea schimbă treaba şi o face cauză publică.

În fotbalul românesc, ameninţările de toate naturile sînt atît de frecvente încît oricîte ilegalităţi le-ar transforma firesc în ani de puşcărie ele nu mai impresionează. Şmecherii fiscale care, în comerţ bunăoară, ar deveni rapid dosar penal, în fotbal e vorbărie de media. Puse cap la cap, ameninţările tot mai slobode ale lui Dumitru Dragomir sînt, în sine, o invitaţie la mai mare: la ANAF, la DNA, la ANI, la Tribunal.
O explicaţie a faptului că deocamdată nu par a interesa Statul e diferenţa la dimensiuni: o Justiţie care are în lucru jafuri de zeci de milioane de euro de-ale greilor, lasă pentru vremuri mai aşezate ciubucăreala electorală cu portbagaje de provincie pline de damigene şi găini ecologice a uşorilor.

Dumitru Dragomir ştie mai bine ca oricine care-i deosebirea dintre civil şi penal şi de aceea îşi permite atîtea metafore cu damf de puşcărie. Numai că şi pamfletul ăsta, cînd se adună cu găleata, nu cu sticluţa, pute al dracului. Deja o adiere de rahat se simte în aerul cîtorva stadioane, la Ploieşti, la Tîrgu Jiu, la Piatra Neamţ, iar recenta “stenogramă” de blogger a alegerilor de la FRF, c-o fi adevărată, c-o fi creaţie artistică, se spune c-ar fi strîmbat deja cîteva nasuri fine de doamne la Parchete. Să fie primit !

Şi e doar începutul

“Greii“ au devenit dintr-o dată nişte oameni ca toţi oamenii.

Nu trebuie să fii priceput şi-n treburile politicii înalte, şi-n acelea ale politicii fotbalului ca să remarci nenumăratele paralelisme la nivel de fenomen. E de ajuns să pui alături nişte nume din ierarhiile de sus ale celor două lumi.

Nu e vorba doar de evoluţii paralele cu parfumul ieftin al coincidenţelor, ci de atingeri masive la nişte cauze similare, care duc la efecte similare. Care duc la cauza cauzelor: jaful. După finalizarea unor procese cu “grei” ai fotbalului, după un deceniu de amînări şi confuzionări sistematice ale opiniei publice, dublate de presiuni cu accente criminale asupra justiţiei, bolovanul cel mare a luat-o la vale. Şi de o parte, şi de cealaltă e vorba de bani, de munţi de bani, de banii negri care au generat un paralelism ruinător în condiţia economică a României.

Ce-i ciudat e că, după după acest prea lung deceniu de tăgadă controlată de banii negri, timp în care opinia publică a acuzat vehement fenomenul şi nu indivizii, istoriile individuale tind astăzi să abată atenţia aceleiaşi opinii publice de la orientarea de ansamblu a justiţiei. “Greii” au devenit dintr-o dată nişte oameni ca toţi oamenii, ştiu să şi plîngă, nu doar să danseze din burice pe mese, îşi scot la vedere bolile, precum cerşetorii din tramvaie, nu mai sînt imaginea absolută a reuşitei în viaţă şi a trufiei.

Cîtă putere mai au încă în controlul societăţii şi chiar al formatorilor de opinie aceşti “grei” din politică şi din fotbal ajunşi în puşcării sau cu procese fatale pe rol o dovedeşte şi derbyul în care sîntem tîrîţi: vrem, nu vrem, trebuie să avem păreri.
Tulburarea pe care cele două răvăşiri paralele de situaţii, din politică şi din guvernarea fotbalului, le-au generat induc în tot românul o stare de vinovăţie profund ruinătoare pentru naţie.

Nu poţi să fii decît pentru sau contra.

Eşti dator să fii pentru sau contra. Se alcătuiesc liste la vedere cu populaţia pentru şi liste pentru mai tîrziu cu lumea contra. Iar cine nu intră în acest mîrşav joc inventat de avocaţii, de ţuţării împricinaţilor şi de armata din umbră a fotbaliştilor, care au conlucrat de foarte aproape cu “greii” la marea fraudare şi aşteaptă cu inima la gură ziua de mîine e vinovat în principiu.

Într-o ţară cu milioane de vinovaţi în principiu, cum să-ţi permiţi tu, omul care abia îţi duci zilele cu o leafă nenorocită, să stai deoparte? Cum să nu fii solidar cu atît de devotaţii avocaţi ai “greilor” şi să nu le plîngi de milă sărmanilor din topul 300 al subteranei, coborîţi din palate direct în celule? Nu contează că e vorba de un ministru arestat, de unul din mulţii Becali reţinuţi sau cu portăreii la uşă, de un borfaş bătrîn care vreme de douăzeci de ani a făcut din campionat o afacere pe puncte sau de un fotbalist care a driblat cu nerozia tot ce a cîştigat merituos cu piciorul. Tot ce contează e să votezi pentru sau contra. Bolşevismul nu e doar o etapă istorică. E şi un instrument de deturnare a nevoii omeneşti de ordine şi dreptate. Săracilor trebuie să le sece ochii de lacrimi de grija politicienilor şi a stăpînilor fotbalului şi să fie mîndri c-au fost furaţi de un premier, de un senator, de un patron de club sau de un negustor de suflete simple de fotbalişti. Bă, voi ştiţi cine sînt eu?, îşi umflă pieptul suporterul de-o viaţă de la peluza a doua, mîndru că are ce le lăsa urmaşilor. Bă, mie mi-au luat casa, pămîntul şi fata un deputat şi un finanţator din prima ligă, nu un amărît de consilier comunal ca vouă, proştilor!

Cei şapte malefici şi un prost

Vor exista mereu doi Gică Popescu în acelaşi om: fotbalistul şi celălalt.

Pe Gică Popescu l-am văzut de aproape, pentru prima şi ultima oară, la Consulatul American, la secţia vize. Să fi fost prin 1993 sau 1994. N-aş fi reţinut momentul dacă n-aş fi aflat din ziare că tocmai suportase o corecţie estetică spectaculoasă la nas, care avea să surprindă pe toată lumea. Gică Popescu avusese un nas mai mult decît mare, un nas cît pentru două persoane, iar noua lui faţă într-adevăr uimea. Înainte de operaţie, remarcai doar ciudăţenia anatomică, iar după realizai ce flăcău chipeş era totuşi fotbalistul şi cît trebuie să fi suferit el, pînă ce s-a decis la o reparaţie medicală atît de drastică.

Ulterior, ori de cîte ori i-am citit numele sau i-am văzut chipul la televizor, n-am putut scăpa de simţămîntul acela de vinovăţie al părtaşului la un secret uitat de toată lumea, şi anume că vor exista mereu doi Gică Popescu în acelaşi om. Oricît de celebru ar fi ajuns, avea să aibă pentru tot restul vieţii un călcîi al lui Ahile, un loc în suflet foarte vulnerabil.

Giovani Becali, care se pricepe mai bine ca oricine din lumea de subsol a fotbalului la psihologiile vulnerabile, l-a tîrît pe Gică Popescu într-un cîştig penal, i-a băgat în buzunar nişte bani, de care acesta chiar n-avea nevoie, numai fiindcă îl putea manevra uşor. A profitat mişeleşte de buna-credinţă a unui naiv care socotea că gloria e totul. Cîştiga noul Gică Popescu din fotbalul mare cît nu visase în anii în care fusese doar lunganul cu nasul caraghios, iar oferta otrăvită a samsarului îl găsea euforizat şi uşor de prostit. Cum să-şi imagineze omul numărul unu al naţionalei că-şi va permite cineva să-i rişte viitorul şi să-i pună miză ca la poker onoarea, ca şi cum n-ar fi fost unicul Gică Popescu de la Barcelona şi Galatasaray, ci un mingicar oarecare, bun de scos la tarabă?

Gică Popescu nu e unul din cei opt “grei” ai puşcăriei, cum li se spune cu o metaforă de celulă primilor şapte, e o victimă a lor. Nu i-o făcea Giovani Becali, i-o făcea cu aceeaşi lipsă de scrupule oricare din cei şapte malefici. A candidat la şefia FRF-ului cu aceeaşi convingere bleagă că el e totuşi căpitanul Generaţiei de Aur, că n-are nici o treabă cu completul de şapte, că ţara nu-şi uită niciodată eroii.

Ce n-a înţeles Gică Popescu şi foarte probabil n-o să realizeze niciodată e deserviciul imens pe care o gogomănie ca a lui i l-a făcut ţării. Iar ca să fie limpede pentru toată lumea cît de nenorocit e acest deserviciu adus imaginii Patriei, e de ajuns să ni-l imaginăm pe cel inimaginabil. Şi anume că n-ar fi vorba de Gică Popescu, ci de Gică Hagi. Doamne, iartă-mi prezumţia!

A la ţurca, bre!

Despre diferenţa dintre fotbalul de maidan şi fotbalul de performanţă.

Am jucat fotbal cu mingea de cîrpă pînă la zece ani, iar tot ce-mi amintesc din vremea aceea e că mingile de cîrpă erau din ce în ce mai rotunde, iar eu driblam din ce în ce mai bine. Într-un fel, atinseserăm perfecţiunea, şi mingea, şi eu. Cînd însă Nicu, un lungan din vecini, pe care la mingea din ciorap îl răsuceam cum voiam, a adus una de cauciuc, aceasta se potrivea atît de bine cu picioarele lui încît a trebuit să mă las de fotbal. La unsprezece ani eram de acum un mingicar de ciorap terminat, fiindcă fotbalul de mahala păşea într-o altă etapă.

La meciul Dinamo - Viitorul am avut de mai multe ori sentimentul că mă întorc în timp, mai ales cînd flăcăii din cele două formaţii păleau beşica şi o trimiteau în ceruri, exact ca Nicu, lunganul cu cracii împleticiţi din naştere. Există, e drept, şi cîţiva jucători mai buni sau chiar buni la amîndouă formaţiile, numai că nu-i de ajuns să fii tu tehnic, mai trebuie să ai şi cu cine să te aduni. Meciul, dacă e să-l comparăm cu oricare două dintre echipele nemţeşti de rangul celor pe care le vedem evoluînd în fiecare săptămînă la Eurosport, nu suportă în nici o privinţă comparaţia. Cum să măsori ţurca de maidan cu fotbalul academic?!

De cînd fotbalul suportă statistici de toate naturile, toate comentariile bazate pe păreri, simpatii şi figuri de stil gazetăreşti, inclusiv văicăreala tradiţională a antrenorilor învinşi pasămite contra cursului jocului, nu-şi mai au rostul. Nu au mai mult temei în fapte ca în fotbalul - ţurcă. Statistica mediocrităţii este, la amîndouă echipele, mai elocventă ca aceea a reuşitelor. Echipele nu leagă nimic fiindcă, din zece pase, preluări sau degajări, jumătate sau chiar mai mult de jumătate sînt de liga a treia. Aproximative, orbecăite sau la pocneală.

Dacă în regulamentele fotbalului s-ar fluiera nu doar ce se fluieră acum, ci şi neputinţele şi erorile strict tehnice, un meci ca Dinamo - Viitorul ar trebui întrerupt, iar mingea ar trebui dată adversarului, de cîteva ori în fiecare minut. Aici e diferenţa la statistici, la cursivitatea relaţiei omului cu mingea. Unei formaţii precum Real Madrid, antrenorul poate să-i ceară un tika-taka de o sută de pase, dar lui Dinamo nu. Nu avem o echipă care să ţină mingea, în uralele tribunelor, mai mult de cinci-şase pase.

Ţucudean socotea după meci că echipa ar fi trebuit să tragă de rezultat. Luminoasă cugetare ! Păi, cum, bre, Ţucudene să ţii de rezultat dacă nu poţi să ţii mingea în picior? La fotbalul fără minge, da, aţi fost mai buni, dar la fotbalul cu minge v-au păcălit. Remarci şi mata, Ţucudene, nuanţa: nu v-au învins, ci v-au păcălit. Despre victorii şi înfrîngeri e corect să vorbim doar în fotbalul performant. La cît pot să dea însă acum Dinamo şi Viitorul, rezultatele lor sînt nişte păcăleli de etapă pe puncte.

Ţucudean şi-a tras un Ferrari

Cîteva zile la rînd, vestea că dinamovistul şi-a cumpărat o maşină de 200.000 de euro mi-a agresat intimitatea

Orice ziar aş fi deschis şi orice canal tv aş fi accesat, isprava lui Ţucudean părea la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă, ca războiala din USL, nebunia din Ucraina şi luptele olimpice de la Soci.

Faptul că un fotbalist român de mîna a doua îşi trage o maşină de mîna-ntîi e banal şi n-ar trebui comentat. Cum dau de bani, jucătorii noştri îşi trag vedete bine tunate, motoare de raliu, ceasuri de manelişti şi celulare de platină. Parcă s-ar grăbi să-i spargă. Pînă şi dicţionarul fuduliei de parvenit are un aplomb exclusivist. Ştirea ar fi trebuit să fie şi mai explicită: ca să-şi bage un Ferrari, briliantul lui Negoiţă a spart două cărămizi de euroi.

Marea veste de prima pagină însă ar fi fost dacă Ferrari îşi trăgea un Ţucudean. Parcă-l şi văd pe patronul faimoasei scuderii clamîndu-şi în faţa personalului izbînda: Copiii tatii, oameni ne-am făcut, ne-am tras un Ţucudean ! Partea nasoală în toată vînzoleala asta din media e că maşina lui Ţucudean va mai fi o zi, două subiect monden numai dac-o va face praf. Sau dacă Ţucudean va fi cumpărat cu nişte zeci de milioane de euro de Barcelona sau de Chelsea. Caz în care ţucudeanul va fi luat la mişto. Cum adică, să-l dai jos de pe soclu pe un Messi şi să te tîrîi la volanul unei rable de numai 200.000 de euro?! Faci de rîs fotbalul românesc, se uită la tine cu jenă BMW-urile, îţi dau papucii Biancele.

Din cîte se vorbeşte prin tîrg, băiatul are un tată cu stare. Îşi poate permite şi un Lamborghini. Că un Lamborghini în calicia Bucureştiului e tot atît de aiurea ca un Ţucudean lîngă un Cristiano Ronaldo, asta e altă treabă. Cea care interesează la noi e nepotrivirea dintre prestaţia în teren a fotbalistului şi fiţele lui în societate. Ţucudean a ratat startul spre statutul de mare jucător. E unul ca atîţia alţii care promiteau cînd evoluau în lumea mai liniştită a provinciei, dar se blochează de îndată ce ajung între închipuiţii din Capitală. Dacă Ţucudean şi-ar putea trage cu banii lui un antrenor de clasă, poate c-ar mai avea o şansă de a-şi onora bolidul. Omul trebuie să se potrivească la ştaif cu lucrurile lui. Aşa însă între nişte colegi cu contracte din ce în ce mai mici, soarta celui care vine la antrenamente în Ferrari nu-i de invidiat. O să descopere în curînd şi Ţucudean cum merg pasele între proprietarii de Dacii şi cum e să nu joci la nivelul la care te obligă nobleţea.

Onoarea cu bani şi onoarea gratis

Pînă în 1990, sportivii noştri se chemau “amatori”, deşi profesia lor reală, în care erau plătiţi cu o carte de muncă la o fabrică, era performanţa. O a doua răsplată, dar prima în ordinea importanţei ce i se acorda, era onoarea de a reprezenta România peste hotare. Cine aducea medalii primea acasă un frigider, o maşină de teren ARO, un apartament la bloc şi uneori bani. Minciuna asta instituţionalizată a funcţionat decenii de-a rîndul şi a funcţionat chiar la nivelul Olimpiadelor şi al Campionatelor continentale şi Mondiale pentru că nici campionii Occidentului nu erau sută la sută amatori. Trăiau şi din sport, cu acoperirea gloriei de a fi înalţat steagul patriei pe cel mai înalt catarg.

În Cupa Davis, Ţiriac şi Năstase au reuşit să amestece atît de bine statutul de amator cu acela de profesionist că nu le-a mai despărţit nimeni niciodată. Au făcut avere pe terenuri străine, iar statul comunist a tolerat ambiguităţile financiare întrucît cinsteau numele patriei. Ţiriac şi Năstase ştiau că numai victoriile îi făceau speciali şi semicapitalişti. De fapt, toţi marii noştri performeri “amatori” şi “sindicalişti” erau nişte semicapitalişti, civilii cu fundul în două luntre, iar cei militarizaţi cu luntrea în două funduri.

Astăzi nu mai e nici o onoare să-ţi pierzi vremea cu bătrîna Cupă Davis. Nu-ţi pierzi doar timpul, ci şi banii pentru obişnuitele înfrîngeri în primul tur, plătite totuşi cu mai multe mii de dolari. Ucrainenii aveau motive să ne bată. Ai noştri aveau numai motive să termine repede treaba, cu la fel de obişnuita “înfrîngere surprinzătoare”, ca să nu rateze challengerul săptămînal sau turneele care le asigură pierderea la cîştig. Sau, altfel spus, cîştigul la pierdere. E adevărat că în joc e şi niţică onoare, deoarece în dreptul lui Han şi în paranteză apare şi Rou sau Rom, dar asta e doar o practică. Iar practica şi onoarea nu mai sînt demult acelaşi lucru.

Nici media nu mai e ce a fost. Cum să avem noi păreri pe banii lui Han (Rou)? Merge omul unde mai e invitat, pierde la mare luptă sau lamentabil în primul tur, iar pentru asta e onorat cu un cec pe care l-ar invidia pînă şi un director de bancă.

Corect ar fi să scriem Adio, Cupa Davis!, deşi nici Aleluia, Cupa Davis! n-ar fi un titlu de ştire tocmai greşit. Cîndva, pe vremea tenisului semicapitalist onorat de Năstase şi Ţiriac cu numele României, chiar şi înfrîngerile aveau titluri mari pe prima pagină în toată presa lumii. Astăzi, în trei sferturi din media naţională, ştirea de subsol despre ratarea din Ucraina a fost alungată de o alta, mult mai incitantă, despre ultima mare arestare în sport, cea a lui Obreja.

Tot ce e mare, foarte mare şi cel mai mare, fie şi o condamnare cu executare, e o onoare pentru sportul românesc. Păcat că nu mai înălţăm tricolorul, ca să ştim cu ce ne mîndrim.

Şi eu am fost cîndva ultras

O posibilă explicaţie pentru “trăirile” unora care sînt totuşi semeni de-ai noştri.

La Progresul Brăila, o echipă de pluton din Divizia C, juca prin anii 1958 - 1960 un fost coleg din şcoala elementară, un băiat scund, dîrz şi cu o alergare muncită rău pe care tribunele îl botezaseră Moartea. Avea o faţă numai oase şi ochii afundaţi în orbite care te făceau să nu te simţi prea bine cînd te priveau. Băiatul acela oropsit era extremă dreaptă şi făcea nişte curse atît de lungi că ridicau publicul în picioare. Eram ceea ce azi se cheamă unul din fanii lui dintr-un tainic sentiment de solidaritate în năpăstuire. Mă răzbuna în tot ce nu reuşisem şi-n tot ce nu speram. Pe vremea aceea nu existau ultraşi, dar asta nu înseamnă că nu existau şi trăirile de ultras.

Cîţiva ani mai apoi, în Bucureşti, mi-am mutat simţirea de ultras pe extrema dreaptă a echipei Progresul, un ins vînjos, lat în spate şi cu o fugă oarecum contra naturii, în sensul că scotea cam 11,5 - 12 secunde pe sută la începutul meciului. Mai bine decît zvelţii cu picioare lungi şi treizeci de kilograme mai puţin. Simţeam că trebuie să fac ceva, ca să fie luat mai mult în seamă. Îl chema Oaidă, cred că şi Nicolae, tribunele Progresului îl iubeau, dar vedetele timpului erau, ca şi azi, jucătorii C.C.A.( Steaua de azi ) şi ai lui Dinamo.

Trăirea de ultras e veche, numai că acum merge adeseori către penal. Pe atunci puteai să fii ultras de unul singur, fiindcă Miliţia băga la puşcărie orice grup, numai să fi încercat să strige ceva în stradă. Nici în tribune nu erau îngăduite excesele. Miliţia era peste tot. Oaidă, cu constituţia lui de luptător, era opusul altui vitezist, Cacoveanu, extrema stîngă de la C.C. A. Numai că militarul nu mă răzbuna în nici un fel, pe cînd civilul Oaidă era învingătorul născut fără şansă în viaţă într-un cartier.

Ca să te poţi manifesta sălbatic, trebuie să fii un anonim într-o hoardă. Să nu răspunzi ca individ pentru ieşirile asociale. Mulţimile de ultraşi din toată lumea au ceva cu societatea, nu cu adversarii echipelor pe care le susţin. Dacă mă încumet la această explicaţie, e pentru că sîntem în afara sezonului competiţional şi nu risc prea mult. În hoardă, chiar şi tinerii altfel controlaţi au ieşiri de fiare. Un sfrijit, dintr-o coloană de ultraşi care speria bulevardul Ştefan cel Mare în drum spre stadion, a ţîşnit o clipă din gloată şi i-a dat cu un behăit de mîndrie un picior în fund unei bătrîne de pe trotuar. Iar coloana a urlat aprobator.

Cred că ultraşii noştri au altă motivaţie decît cei din ţările bogate. Vor fi fiind şi cîţiva mai înstăriţi, dar majoritatea răzbună prin dezmăţ absenţa unui orizont. Nu aşteaptă nimic de la familie, de la societate, de la viitor şi trăiesc clipa periculos, ştiind că altă ocazie, în afara ocaziilor de hoardă, de a se simţi importanţi separat, ca indivizi, n-or să aibă.