Tudor Octavian ↓

Dacă nu-i Magiun, atunci e Flocea. Şi invers

Fotbalul românesc stă bine la porecle şi la traseişti. Nu-i un motiv de mîndrie?

Cînd eram mic, copiii din cartier îmi spuneau Broscoiul. Poreclele celorlalţi ţînci îmi păreau foarte potrivite toate, doar pe a mea o găseam aiurea. M-a urmărit un timp, chiar şi după ce am ajuns în alte anturaje, iar de curînd, un domn în vîrstă, care m-a abordat susţinînd c-am bătut mingea de cîrpă pe aceeaşi uliţă, mi-a zis cu un aer de învingător: “Eu eram Gioale, iar tu Broscoiul. Mamă, mamă, ce te mai trînteam!”.

Nici n-a început bine noul campionat şi echipele au şi purces la prima rotire a antrenorilor. Dacă i-ar schimba cu alţii, tineri, şi cu debutanţi, ar fi ceva. Am avea la ce spera. Dar ca să-i învîrteşti ani de-a rîndul pe la toate echipele pe aceiaşi şi mereu aceiaşi mediocri, cînd cu strigarea de salvatori de la retrogradare, cînd ca viteji la o clasare sus, învîrteala, rotirea, răsucirea sau reşaparea asta - cum veţi vrea să-i ziceţi - are în ea o mare doză de clinic.

Zilele trecute, o echipă care încă n-a aflat ce mai caută ea în prima ligă l-a schimbat pe Magiun cu Flocea. Nebunia e că Flocea, în condiţia lui de secund, îi ia locul principalului Magiun şi că, pînă ce-şi vor alunga şi alte formaţii antrenorii, Magiun s-ar putea să revină în locul lui Flocea.

În lumea fotbalului, poreclele celor doi sînt de notorietate. Din cînd în cînd, răzbesc în media numele “din teren” şi din sistem ale unor tehnicieni, nume cu care aceştia şi-au făcut meseria şi care ne spun de cîtă consideraţie se bucură.

Eu, unul, nu le ştiu, dar nu m-aş mira să aflu că fotbalul nostru din primele două ligi e la mîna unor Ciorbă, Mălai, Ceaun, Terci, Troacă sau Cîrpă. Foiala terminaţilor şi stăruinţa cu care retrogradează generaţii întregi de echipe, prostind patronii şi continuînd să învinuiască presa pentru lungul lor CV de eşecuri ne îndreptăţesc să gîndim că nu e vorba de fotbal, că e vorba chiar de ce ne spun poreclele, de ciorbă, de mălai, de troacă, de ciolan şi de magiun.

Poate doar în politică să mai putem număra nişte traseişti la fel de înveşniţiţi la lingură şi la cuţit ca în lotul antrenorilor de Liga întîi, dar politicii nu-i cere nimeni meserie.

Ar trebui să publicăm un clasament la zi al lotului sacru de antrenori în prima ligă ca să realizăm, la punctaje şi la media locurilor de clasament, cîţi bani mănîncă şi cîţi bani fac.

Colegul care va arhiva performanţele acestor antrenori înţepeniţi în rele şi în stare de orice ca să supravieţuiască în categoria elite, împiedicînd primenirea şi afirmarea unor tineri, va suporta revolta camarilei, dar va semna un adevăr de boltă în fotbalul românesc: antrenorii lui sînt, în majoritate, sub echipele care-i angajează.

Sîntem campionii ciudăţeniilor: tot ce-i mai bine, la multe echipe, e mai bine nu datorită antrenorilor lor, ci dimpotrivă. Dimpotrivă de tot !

Sportul, o meserie care dispare

Un sportiv amator trebuie să fie îndeajuns de performant să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită

Cînd discutăm despre dispariţia unor sporturi care, înainte de 1990, îi aduceau României medalii şi o anume luare în seamă internaţională, e normal să ne întrebăm de statutul acestora la vremea aceea şi în lumile de dincolo de graniţele comunismului. Jurnalele de sport, care se tipăreau în Occidentul capitalist, aveau o cu totul altă ierarhie a sporturilor importante decît ziarul nostru, Sportul popular. Ce apărea la noi pe prima pagină, ca mare succes obţinut de ” amatorii ” noştri vopsiţi peste hotare, în gazetele americane nu interesa nici măcar ca ştire de subsol, iar în cele din Europa de Vest doar ca note de culoare în josul paginilor.

Nostalgii gălăgioase, după un sistem care s-a prăbuşit, au mai ales cei care nu aveau cunoştinţă de celălalt sistem. Sportul profesionist nu a suferit căderi tectonice. Au apărut competiţii noi, altele şi-au pierdut publicul şi au dispărut prin logica lucrurilor, dar sistemul nu numai că a rămas funcţional, dar s-a şi generalizat pe planetă. Sportul profesionist nu e în criză. Nici nu avea cum să ajungă în criză, întrucît sistemul e creat pe ideea că orice gen de performanţă, care naşte un public plătitor, poate să se cheme şi să prospere ca profesie.

Orientarea tinerilor către sportul-profesie presupune nu o cheltuială, ci o investiţie. Sportul, ca fapt de sănătate a trupului, e treaba statului. Statul se implică şi în investiţiile majore în cîteva sporturi cu un public mare, cam la fel ca în toate categoriile de investiţii ce privesc mersul spre mai bine al naţiei. Selecţia însă şi preparaţia financiară pentru marea performanţă sînt treaba particularului.

Noi, românii, încă mai amestecăm paguba cu cîştigul.

Cele mai multe din disciplinele pentru care mulţi oftează şi chiar plîng că nu ne mai aduc diplome şi medalii nu aduc României de azi nici un beneficiu. Boxul şi derivatele lui, în ring şi în cuşti de sîrmă, nu mai au cum să fie o politică de stat, ca odinioară. Că unii au tresăriri vanitoase cînd un K 1 de la noi îi face mutra zdrenţe altuia de pe aiurea e o chestie de psihologie a mulţimilor. În nici un caz un fapt de reprezentare naţională. În cîteva sporturi, mai bine zis în foarte puţine sporturi cu impact la popor, mai avem încă sentimentul reprezentării internaţionale. Cele mai multe sporturi însă sînt meserii sau job-uri cu o anume durată de piaţă. Dacă au dispărut ca sporturi naţionale producătoare de medalii luptele libere şi cele greco-romane nu e nici dramă, nici pierdere mare. Tot ce are o zi de naştere ajunge şi la un decont final.

Dramă e bătrîneţea unor medaliaţi ai aşa-zisului sport sindical-amator, cărora statul român de azi nu le poate garanta nimic, pentru că sînt prea mulţi şi provin din sporturi care presupuneau doar investiţie, nu şi profit.

Dacă sportivul e performant, el trebuie să fie îndeajuns de performant ca să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită. Dacă nu, să mai aibă o meserie de transfer la 39 - 35 de ani. Ultimii clasaţi, chiar şi într-o finală olimpică, sînt ultimii. Oamenii îşi amintesc cum au pierdut finala, nu cum au ajuns la ea.

Profesiile sportive bazate pe performanţă cern candidaţii mult mai dur ca acelea de larg consum. Asta trebuie s-o ştie oricare tînăr român, care speră să facă bani şi mare carieră în sport, că din mai multe mii de candidaţi, în care cineva investeşte parale şi speranţă, marele învingător e numai unul.

Altfel, despre boxul românesc de altădată, numai de bine!

Cînd şi puţinul e prea mult

Cînd compari jocul din actuală Cupă a Ligii a profesioniştilor noştri cu acela al profesioniştilor Germaniei, ai Argentinei sau ai Olandei, e normal să te întrebi: ce-i fotbalul profesionist în România?

Mondialul din Brazilia le-a făcut un rău de durată majorităţii fotbaliştilor din prima noastră ligă. Cînd nu ai posibilitatea de a compara un bine cu un şi mai bine, binele, oricît de mic ar fi el, ţi se pare cel mai bine. În treburile de interes urban a apărut, ca o măsură naţională a incompetenţei, numele lui Dorel, meseriaşul care mai mult strică decît drege. În fotbal, Dorel e băiatul care pasează la adversar, nu-i niciodată acolo unde ar trebui să fie, face stopuri de cinci metri, e mai mereu accidentat, iar în faţa porţii îşi dă cu stîngu-n dreptul. Şi cu toate astea, nu numai că vrea mai mult de 5.000 de euro lunar, dar îi plîng pe umăr o mulţime de binevoitori că nu-i primeşte. Între aceştia, şi cîţiva jurnalişti profesionişti cu 400-500 de euro impozabili pe lună.

La meciul Chiajnei cu Dinamo au asistat vreo 300 de spectatori. Că vor fi fost toţi plătitori ori nu, e tot aia. Dacă printr-un miracol ar fi venit la stadion toţi foştii fani ai lui Dinamo, acei 15.000-20.000 care umpleau cîndva tribunele din Ştefan cel Mare, ei n-ar fi încăput nici măcar pe străzile Chiajnei. Ceea ce în fotbalul fără Dorel e o clauză vitală - tribune mari şi tot timpul pline - la cele mai multe din cluburile noastre e un necaz. Profesionistul, adică omul care trăieşte dintr-o pricepere foarte exersată, e şi el de mai multe feluri. Faptul că un împiedicat din născare prinde un contract de 100.000 de euro anual nu-i meritul lui. E ori prostia celor care i-l semnează, ori interesul rapace al intermediarilor.

Mulţi din patronii şi şefii cluburilor care semnează contractele mari ale unor fotbalişti proşti şi care nu pot fi niciodată mai buni sînt şi ei tot de-alde Dorel. S-a instituţionalizat la noi, prin propaganda insistentă a agenţilor şi a unor patroni oneroşi, ideea că, în zece ani de fotbal, orice jucător profesionist trebuie să cîştige destul ca să nu mai muncească deloc tot restul vieţii. Şi asta deşi între pescarii şi bucătarii fotbalişti amatori din Insulele Feroe şi o mare parte din jucătorii lui Dinamo nu e nici o diferenţă la dotare şi joc.

Transmisiile televizate le bagă prea mulţi bani nemunciţi în buzunar unor echipe de alde Dorel, doar ca să avem un campionat lung cu 18 cluburi. Această împărţeală miloasă, care ascunde de fapt cîştigurile şi mai nemeritate ale unor angajaţi ai fotbalului la toate nivelurile, distruge tot ce a mai rămas din competiţie, începînd cu publicul. Domnul Negoiţă a preluat un club care cheltuia mai mult decît cîştiga, iar acum, cînd adevărul e la vedere, chiar şi dincolo de gratiile lui Borcea Puşcărialu, cum dai într-unul, cum ţipă doi.

Păi, măi oameni buni, cum să-şi cîştige doar pînă la 35 de ani banii trebuincioşi pînă la 75 unii ca Dorel, analfabetul şi fotbalistul de două parale, dar plătit lunar cu salariile a cinci chirurgi universitari? Terminaţi fizic la 35 de ani sînt nemţii, argentinienii şi olandezii pe care i-am văzut la Mondiale şi care-s performeri reali, pe cînd cei mai mulţi din ai noştri şi ai străinilor aciuaţi în Ligile noastre nu-s nici măcar începuţi?

TOP 10 intrări criminale

Grație sistemelor sofisticate ale televiziunilor, ororile din teren întrec în audiență fotbalul propriu-zis.

Medicii spun că tot ce-i mai mult decît interesant e preferabil să li se întîmple altora.Finala Mondialului n-a marcat goluri antologice, dar a marcat cele mai interesante faulturi dure și intrări criminale din toată competiția. Un număr prea mare de atacuri furioase la oase și la cap, ca să nu te trimită cu ideea la un antrenament cu specific. Pentru spectatorii din tribune, ele au fost niște faulturi de joc ca atîtea altele, cu un plus afectiv național. Secunda în care se petreceau ele și faptul că nu suportau reluări le situau pe moment în zona banalului. Pentru miliardul de suflete însă înfrățite în emoție în fața televizoarelor reluările au însemnat al doilea spectacol și, la urma urmei, cel foarte, foarte interesant. Dacă acesta e viitorul fotbalului mare, își vor fi zis multe din milioanele miliardului, e mai bine să fie la ei, acolo!

Iată un dedesubt al antrenamentelor și al tacticilor de joc despre care nu se scrie și nu se vorbește, dar care este plin de consecințe nefaste și, din vreme în vreme, funebre: perfecționarea faultului. Fotbaliștii învață să lovească artistic și credibil. Multe alte măgării se învață o dată cu driblingul, pasa sau șutul din viteză, dar frecvența și măiestria cu care sînt puse în lucrare ele ne spun că vin ca importanță înaintea driblingului, a pasei și a șutului. În foarte multe meciuri din campionatele interne și din ligile obscure sînt însuși fotbalul. S-a ales, din publicul dintotdeauna al stadioanelor, o parte mare pentru care golănia “estetică” - în exprimarea unui comentator din cale afară de rafinat, contează mai mult ca jocul legat și civilizat.

O zicere cu putere de proverb ne învață că lumea nu merge într-o direcție cumva stabilită, că realizăm în ce direcție s-a îndreptat omenirea cînd nu mai e nimic de făcut. Nu-i tocmai departe timpul în care statistica meciurilor va întocmi și topul celor mai ingenioase și reușite faulturi, al celor mai convingătoare maimuțăreli cu penalty și al celor mai reușite coturi în gură. Televiziunile izbutesc magia, prin filmări la detaliu și un infinit de reluări, să facă dintr-un act murdar un fapt de perfecțiune. Televiziunile vînd marfa selectiv, pe regula lui “cel mai”. Cel mai grotesc atac la om din finala Mondialului, cu clipele acelea nesfîrșite de comă pe picioare, a avut tot atîtea vizionări ca și golul.

Ce-i de făcut ? Probabil, nimic. Doar să ne amintim mai des de sublima cugetare a filozofului bulgar Vasil Vasiliev Vasilevski: Dacă e, e ! Dacă nu e, nu e ! Asta e !

Numai bogaţii îşi permit tactici

Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles.

Mondialul din Brazilia e şi un panoramic de tactici la echipele care n-au de unde, n-au cu cine şi speră niţel mai mult decît nimic. Altfel spus, tacticile săracului sînt subţiri şi la vedere, pe cînd ale bogaţilor sînt aceleaşi şi totuşi altele, de la meci la meci, pentru că au din ce, au cu cine şi vor mult.

Cel mai bine se citesc aceste tactici la echipele care vor totul.

Brazilia, bunăoară, a vrut totul, dar n-a avut cu cine. Brazilia s-a strecurat în semifinale într-un climat arbitrăresc şi financiar de bunăvoinţă. Naţionala de venetici a Braziliei a suportat presiunea unui public imens, care ştie doar cum se joacă fotbalul în Brazilia. Un public care se manifestă exagerat de pasional, pentru că raţionalul presupune cunoaştere, comparaţie, soluţii variate. Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles. Tactica nemţilor are o dominantă, aceeaşi de la prima lecţie pentru juniori: fugi cu mingea şi dai goluri. Nu un gol, ci cît mai multe goluri în 90 de minute. Dai 7 goluri fiindcă n-ai putut să dai 9. Nemţii nu jubilează fiindcă le-au dat brazilienilor 7, ei sînt uşor surmenaţi, în străfundul conştiinţei lor teutone, că n-au dat 11, cînd 9 erau ca şi făcute. Nemţii au tactica asta în tot ce muncesc şi gîndesc şi n-au cum să aibă alta în fotbal.

În limbajul fotbalului brazilian sînt frecvente formulele absurde, de genul ratare genială. Înfocaţii au cam aceleaşi superlative şi pentru reuşite, dar şi pentru eşecuri. Nemţii, pentru că merg numai şi numai la victorie, nu au superlative decît pentru cîştig.

Diferenţa dintre jocul Braziliei şi acela al Germaniei, în întîlnirea directă, a avut o cauză de fond: aproape toţi naţionalii brazilieni joacă în Europa, pe cînd toţi fotbaliştii nemţi de naţională joacă numai în Germania. Brazilienii sînt răsfiraţi în tot felul de tactici, iar cînd se adună, nu se mai înţeleg între ei prin nici una, pe cînd nemţii una ştiu şi aia fac tot timpul.
Tactica Argentinei a fost aceeaşi din calificări pînă la finală: să nu piardă. E greu de spus ce va fi confruntarea din nemţii care vor să cîştige şi argentinienii pregătiţi nemţeşte ca să nu piardă. Unul din proverbele săracilor e că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Bogaţii nu au proverbe despre  ulcioare fiindcă folosesc recipiente care nu se sparg. Sau, dacă se sparg, nu le pasă, deoarece cumpără altele mai rezistente.

Celebritatea care tîmpeşte

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă

Copilăria are înţelepciunile ei, la care oamenii mari ar trebui să ia aminte. Cînd mă certam cu unul din ţîncii din cartier, spunîndu-i că e un prost, acesta avea replică imediat: Cine zice, ăla e! Tot atunci am aflat că trebuie să stai departe de prostie, fiindcă se ia. Adrian Mutu a contaminat cu prostie o mulţime de oameni din media, iar ce-i semnificativ la genul de celebritate pe care o consumă el e că adoratorii  realizează corect cantitatea de eşec din tot ce face, ce zice şi ce trăieşte Mutu, dar cred că partea de reuşită e mai mare. Că reuşita bate eşecul, la fel cum în armată funcţia bate gradul.

În cantitate imensă de ştiri, articole şi emisiuni radio ori tv, ce i se dedică de aproape două decenii lui Mutu, indiferent de semnificaţia unor situaţii, de faptul că tot mai des situaţiile în care a fost actor principal Mutu au însemnat cădere, comentariul a plusat la notorietate, la ideea că tot ce-i în legătură cu Mutu - goluri, contracte, scandaluri, sex, droguri, răsfăţuri - ţine de condiţia normală a vedetei. Chiar şi relatarea la rece a unor nerozii aducea a laude, în sensul că “Al naibii Mutu, ăsta, ia te uită ce i-a mai trecut prin cap!”.

Acesta e imensul prejudiciu social pe care-l produce gloria în fotbal sau în spectacolul-afacere, că marele public nu mai face deosebirea dintre bine şi rău. Tot ce a fost rău în cariera şi în viaţa de fiecare zi a celebrităţii Mutu a contat ca performanţă. A avut aureolă. Iar pentru tot ce a însemnat un rău din ce în ce mai mare n-a mai fost vinovat Mutu. De confuzia şi tot mai urîtele căderi din biografia la zi a lui Mutu sînt vinovaţi - şi încă de ani buni - toţi cei care l-au aplaudat în transă, fie că-şi înşela nevestele, fie că se îmbăta în cantonamente, fie că îşi jignea colegii şi antrenori, de pe poziţia supremului, care nu îi e dator cu nimic nimănui.

Acesta e în 2014 idolul căzut Mutu, un fotbalist terminat, de care mulţimea de aplaudaci se va depărta ca de un bolnav fără soluţie. Interviul de zilele trecute al fostului partener de afaceri dubioase, Adrian Marţian, e semnalul revanşelor. Mulţi, foarte mulţi din cei care au pus cărămizi la soclul jumătăţii urîte a celebrităţii lui Mutu se simt răzbunaţi pentru eroare de aceste dezvăluiri furibunde ale prietenului puşcăriaş.

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă. Omul nu e nici sărac, nici bolnav, nici bocciu. Omului nu-i pasă de ce încep să vadă şi să creadă tot mai mulţi din fanii de odinioară.

Universul lui Mutu e mic şi în el încape doar Mutu.

Va mai fi adulat multă vreme şi, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu toţi cei care şi în ratare se cred mai presus de toată lumea, care au o gîndire de exceptaţi - un întreg capitol în tratatele de psihiatrie patologică -,  va trăi fericit, cu sticla pe masă şi cu capul în nori pînă la adînci bătrîneţi.

Stima noastră şi mîndria, Gâlcă, Steaua, România!

Debutantul Gâlcă nu trebuia să-şi înceapă cariera de antrenor cu două eşecuri de toată mizeria cu echipe din Elveția

Antrenorul fără CV al campioanei beneficiază, e drept şi în mai toate privinţele, de prezumţia de nevinovăţie, dar mai există şi alte prezumţii, la care ar fi trebuit să ia aminte. Cum ar fi prezumţia de demnitate, prezumţia de onorabilitate sau prezumţia de a respecta rangul casei. Nu plimbi campioana României pe stadioane cu 200 de spectatori, iar dacă tot e să începi cu stîngul, măcar să iei 7 goluri de la două echipe cu nume. Cînd simţi mirosul necazului, spui nu. Rămîi să baţi mingea acasă, nu pleci să înveţi abecedarul performanţei prin staţiuni de vacanţă. Avem şi aici, în amărîta noastră de Ligă 2, destule formaţii care puteau să ruşineze încropeala actuală numită  Steaua. Cînd vii la un club care tocmai a cîştigat pe merit 15 milioane de euro în competiţiile europene, respecţi aceşti bani. Nu i-ai făcut tu, nu-i ruşinezi în turnee de două parale. Ce să caute Steaua în Anglia, într-un climat marcat de drama naţionalei engleze în Brazilia? Ce-o aşteaptă pe Steaua în meciurile cu Ludogoreţ, Anderlecht şi Oldham ?

La ce-i în momentul de faţă Steaua, domnul Gâlcă  putea să probeze ceea ce deocamdată nu poate şi nu ştie, nici el şi nici echipa, cu Clinceniul ori cu Berceniul. La o adică, putea să invoce dorinţa acestora de a-şi face palmares, faptul că la noi plouă tot timpul, iar banca rezervelor pe care a lustruit-o cinci ani Arlauskis avea umbrelă, chiar şi faptul că a trecut la un avîntat 4-3-3 cu nişte jucători noi deprinşi mai mult cu 1-9-1 şi 1-1-9. Rezultatele din meciurile de pregătire nu înseamnă nimic prin raportare la acelea din competiţiile oficiale, dar au o mulţime de înţelesuri şi consecinţe de care e musai să ţii cont. Cum să spună un boxer făcut KO la antrenament şi ajuns în comă la spital că moartea nu contează?

Declaraţiile lui Gâlcă, ale lui Laurenţiu Roşu şi ale celorlalţi vorbitori de protocol ai echipei, privitoare la înfrîngerile din meciurile de pregătire, ignoră o lume pentru care tot ce ţine de Steaua contează. Pentru milioanele de fani ai Stelei, umilirile din Italia contează. Reghecampf a reuşit una dintre cele mai semnificative relaţii din lunga listă a antrenorilor care s-au perindat pe la Steaua. E singurul care a izbutit să acrediteze formula: Steaua lui Reghecampf ! Şi nu oricum, ci cu semnul exclamării.

Pînă una, alta, Steaua lui Gâlcă îşi începe cariera cu un mare semn de întrebare. Iar ce-i mai stînjenitor e că Steaua lui Gâlcă cutreieră Europa cu numele României alături.

Surprizele sînt garanţia normalului

Cultul vedetelor şi al lui “cel mai“ ne obturează de foarte multe ori judecata.

În loc să cinstim meritata, onesta, entuziasmanta victorie a naţionalei din Chile, facem mare caz de drama Spaniei. Vedetele, nu-i aşa, trebuie să sufere mai intens ca oamenii de rînd?! Necazul Spaniei, altfel anunţat de înfrîngerea de manual în faţa Olandei, e comentat cu toate superlativele cuvenite unui eveniment: cea mai mare surpriză, cel mai imprevizibil eşec, superratare, imensă tristeţe, cataclism naţional, dezastru uriaş, sublimă suferinţă…

Totul pleacă de la costurile fotbalului spaniol şi de la prezumţia unor investiţii greşite. Cum adică, să verşi miliarde în afacere şi să te bată nişte nimeni din Chile? În logica fotbalului-investiţie şi a victoriilor-profit, sutele de milioane de euro pompaţi în vedetele Realului, ale Barcelonei şi ale celorlalte formaţii care mai dau cîte un jucător-doi naţionalei, Spania trebuia să zdrobească Chile. De foarte multe ori însă gonflarea publicitară şi cîştigurile imperiale ale unor jucători emblematici le erodează acestora simţul proporţiilor. Odată ajunşi campioni mondiali, spaniolii se  consideră supraoameni. De unde şi formula, profund jignitoare pentru adversar, că o înfrîngere la Chile e una ruşinoasă. Nu doar alcoolul tîmpeşte. Trufia, puterea, averea dau un gen de come pe picioare semănînd perfect cu fericirea alcoolului. Spaniolii n-au coborît cu picioarele pe pămînt după K.O.-ul cu Olanda. Ei au intrat pe teren cu nasul sus şi cu îndreptăţirea de a zdrobi Chile.

În fotbalul mondial există un gen de club al elitelor neînregistrat ca atare, dar funcţional. Olanda, Spania, Italia, Franţa, Portugalia pot să piardă una la alta, dar aici înfrîngerile sînt tot o chestiune de rang. Ţin de naturalul claselor conducătoare. Acel 0-5 al Spaniei în primul meci cu Olanda e un reper de prestigiu în istoria unei campioane mondiale. Nu-i o trezire, ci doar un pic de istorie la nivel de stăpîni. Eu, unul, m-am cam vindecat de admiraţia pentru supremaţia miliardelor. Poate şi pentru obiceiul media de a cita, dimpreună cu numele unor Iniesta sau Ronaldo, şi zecile de milioane de euro care intră în teren o dată cu aceştia. Mi s-a părut o chestiune de normalitate, chiar una de demnitate absenţa sumelor de vînzări şi transferuri în comentariul la chilieni. Nu erau nici măcar nişte nume. Chilienii, prin comparaţie cu numele sacre ale spaniolilor, au fost nişte anonimi de dincolo de Ocean. Nişte tineri aflaţi atît de departe de măsurile calităţii din fotbalul european încît au putut să le ignore. Mare minune!

Sincer vorbind, am simţit pentru jocul, pentru ardoarea şi pentru starea profund umană din lotul chilian ce nu mai simt de mulţi, de foarte mulţi ani pentru echipa unor Piţurcă, Mutu şi Tamaş. Aici am ajuns, să ne răzbune mediocritatea şi prostia nişte ţări sărace şi mîndre de la capătul lumii.

Vestea proastă care seamănă leit cu vestea bună

Știrea că tribunalul a admis cererea de intrare în insolvență a clubului Dinamo are ceva din strigarea unei victorii.

Poporul care nu știe ce-i insolvența, dar simpatizează cu echipa, ar putea gîndi că “uite, domnule, Dinamo-i tot Dinamo, s-a bătut cu justiția și a învins!”. Definițiile de dicționar ale insolvenței au un gen de distincție academică de natură a nu speria lumea, dar, în esență, intrarea în incapacitate de plată e agonia dinaintea falimentului. E ca așa-numitul preinfarct cu noroc, doar că după primul, care-i, de fapt, tot un infarct, logica nu-l dă pe al doilea. Logica infarctelor, vreau să zic, care e alta decît a răcelii. Cine se reorganizează financiar și - în termenul de grație pe care-l acordă tribunalul - ridică nițel capul deasupra liniei sub care nu-i nici milă, nici îndurare mai trage un loz. Ieșirea din insolvență nu garantează nimic. Garanția e la cei care conduc acum clubul. Dacă umblă, ca și pînă acum, cu jumătăți de măsură, menținînd pe statele de plată tot felul de glorii cîrtitoare, datornici de elită și risipitori de protocol, falimentul e asigurat. E ca și cum casa de rendez-vous schimbă paturile în loc să primenească oferta la fete.

Șansa ca Dinamo să se salveze e numai la adevăr. Cine se încumetă să dea în vileag căpușele de toate rangurile, atît cele rămase din Miliție, cît și cele lipite de casierie cu anii, cu dreptul tupeului și al găștilor, riscă enorm, dar are și un argument controlabil la reorganizare. Într-un fel, schimbarea patronilor la Dinamo seamănă cu aceea de la FRF. La Steaua, pușcăria a mai limpezit din necunoscute. La Dinamo, parcă le-a înmulțit. Se găsește mereu cineva care să-i numere amantele și nevestele lui Borcea, dar nu și milioanele de euro cu care a istovit clubul.

Dacă Dinamo vrea să-și întinerească lotul din producția generațiilor de juniori ai casei, n-are de unde, iar numele moscovit al echipei nu mai sperie de multă vreme provincia. Nu-i vrea nimeni răul echipei, doar că s-au împuținat dramatic cei care nu numai că i-ar vrea binele, dar ar avea și mijloacele. Paradoxal, presa, care n-ar fi avut prea multe motive să-i ierte echipei trufiile de odinioară, a procedat în această perioadă de declin nu doar corect, ci chiar prietenos. Mai rămîne ca și noua orînduire administrativă să evalueze, la fel de lucid ca media și ca tribunele tot mai goale, situația de la fundul pungii, să renunțe la lozincile încă agresive ale unei tradiții în adormire și să vadă în perioada de insolvență ceea ce văd în ea sute și sute de firme românești ajunse la ananghie: adevărul dezbrăcat de iluzii și la zi.

Cu diagnosticul la vedere

Reghecampf a ştiut că mai mult decît obţinuse pînă aici la Steaua nu aveau să obţină nici el şi nici alţii

Cei mai mulţi dintre jurnaliştii şi oamenii de fotbal, cu păreri scrise sau spuse despre convulsiile de la Steaua, manifestă toate reţinerile bunei creşteri faţă de un bolnav care arată surprinzător de bine, deşi are un diagnostic dur. Ce rost are, adică, s-o faci pe profetul, cînd ştii că numai un noroc şi o îndurare de sus mai pot prelungi agonia?

Pentru Steaua, încă un titlu, cu un antrenor de criză mare, cu un lot în împrăştiere, cu patronul şi omul lui de atac la puşcărie şi gîfîind după puncte într-un campionat plin de revanşarzi, e agonie. Nimic din ce se întîmplă acum la Steaua nu anunţă lumini, ci numai umbre. E adevărat că pare mai potrivit să lăsăm timpul să orînduiască lucrurile, dar tot atît de adevărat e şi faptul că diagnosticul e la vedere şi ne obligă să-l luăm în seamă. Altfel, vom ajunge curînd în situaţia celui care aşteaptă soluţia corectă la o ecuaţie în întregime greşită.

Reghecampf, drăguţul de neamţ, a ştiut că, în ultimatumul dat de problemele penale şi contractuale ale clubului, mai mult decît obţinuse pînă aici el la Steaua nu aveau să obţină nici el şi nici alţii. Eşecul din Cupă nu e o întîmplare. El anunţă regula. Dacă mai continua la Steaua, Reghecampf pierdea tot ce adunase cu tenacitatea meseriaşului şi rîvna nevestei într-un timp record şi se întorcea la Chiajna. Dacă la Gâlcă ne uităm cu simpatica ipocrizie de breaslă, ca la naivul care nu numai că nu realizează unde a nimerit, dar nici nu poate fi prevenit, cam la fel trebuie să privim şi la Reghecampf. Nu i-a pus Allah mîna-n cap. I-a pus piciorul.Tot ce a putut să fie  rezolvare sută la sută românească, în relaţiile cu şturlubaticul Gigi Becali, la patronii arabi nu se potriveşte deloc.

Norocul lui Gâlcă e Campionatul Mondial. O lună, două, problemele Stelei vor interesa mai puţin. Dar se şi vor înmulţi mocnit. O veche zicală ne îndeamnă să nu ne repezim cu păreri pe banii altora. Numai că banii Stelei nu vin din buzunarul lui Becali. Vin de la publicul fotbalului. Pe căi atît de cotite şi de ocolite că par cadouri de la primării, de la televiziuni sau de la UEFA. Iar publicul cel mare al Stelei n-are vorbitor la Poarta Albă. Ca să nu mai spunem că, pe măsură ce Gigi Becali va aduna tot mai multe restricţii, şi îngăduinţa penitenciarului de a-şi controla afacerile din celulă va sfîrşi. O face prea des de oaie, ca să mai spere la brînză.