Tudor Octavian ↓

Păcăleala cea mare

Toate comentariile la războiul milionarului Becali cu miliardarul bulgarilor au mers numai spre banii puşi în joc.
Anul 1990 ne-a adus Caritas-ul, dar şi alte escrocherii cu acoperire globală. Mulţimile sînt mai uşor de păcălit decît indivizii, pentru că în mulţimi are loc un gen de contaminare la speranţă care se vindecă greu. Cea mai mare păcăleală a capitalismului bezmetic, care a cotropit Estul Europei, a fost mîndria săracilor la îmbogăţirea altora. Cînd Hagi s-a transferat la Real Madrid în 1990, doi calici din Parcul Obor discutau euforizaţi suma transferului, ca nişte mari părtaşi la cîştig: Le-am luat banii fraierilor!

Lucrurile au evoluat. Acelaşi simţămînt patriotic de părtaşi la cîştig a fost însă dublat de un al doilea, de părtaşi la pierdere. Pierde Steaua, pierde banii Becali; nu iau primă jucătorii, nu luăm banii de la Liga Campionilor. Şi aşa mai departe. Nuanţa, care dă dimensiunea păcălelii, e la modul în care s-a discutat şi încă se discută ecuaţia financiară a confruntării. Trăirea întregii lumi fotbalistice din România e aceea a unui drept ratat.

Cum poţi să pierzi însă ceva ce nu ai? La Sofia nu s-au pierdut douăzeci de milioane de euro. Banii n-au fost pierduţi, ei n-au fost cîştigaţi. Ceea ce-i cu totul altceva. E invers de tot! Ei, bine, atît de generalizată e convingerea mulţimilor că bulgarii ne-au luat banii, nu că nu i-a cîştigat Gigi Becali, încît cele mai multe din comentariile la eşecul de la Sofia au la bază cîştigul pierdut.

Lista pierderilor se anunţă mai mare decît părea să fie la prezumţia unui eşec. Lumea fotbalistică din România suferă şi pentru ratarea cîştigurilor pe care le-ar fi avut Steaua, din vînzarea unor fotbalişti gata calificaţi în Liga cu protocol maxim. Suferă pentru sutele de mii de euro pe care n-o să-i mai ia un semidoct ca Tănase. Ce zice românul care se simte părtaş la pierderile lui Tănase. Românul spune: Ce hoţi, bulgarii ăştia, ne-au luat pînă şi banii arabilor lui Reghecampf! Săracul Becali, nu-i destul că stă la puşcărie, dar a pierdut şi vreo treizeci de milioane, bani ca şi cîştigaţi!

M-am întrebat, cum se întreabă de la o vreme mai mulţi confraţi, de ce se întorc acasă cu coada între picioare jucătorii noştri cumpăraţi de echipe avute din Spania, Italia, Franţa şi Anglia. Din toate supoziţiile colegilor, care-şi pun întrebări legitime privitoare la ratarea acestor contracte bănoase, lipseşte una: băieţii noştri nu ştiu să numere banii. Ori mai bine zis se pricep la numărat, cam tot atît cît se pricep la scris şi citit. N-au dimensiunea cîştigului. Chiricheş şi-a nimicit cîştigul pe o maşină de fiţe mai scumpă decît o casă, întrucît, cu cartea pe care a învăţat-o, ştie ce-i 1( una) maşină, dar nu-l duce capul la o investiţie cu profit pentru 140.000 de euro. Sînt absolut sigur că nici un club şi nici un antrenor de la noi nu-i învaţă pe jucători cum e bine şi sănătos să-şi cheltuie banii.

Şi încă o dată: Ai dracului, bulgarii, miliardarul lor ne-a luat banii milionarului nostru! De aia n-o să-i avem la inimă nici de acum înainte!

Victoriile care nu trec de calificări

Subiectul Simona Halep ţine prima pagină nu pentru că ar fi un maximum de reprezentare naţională în sport, ci fiindcă nu are o concurenţă reală

Titlul aduce a nerozie, numai că e vorba de acele victorii sau participări onorante ale unor sportivi români, în competiţii interne şi internaţionale, care nu au ecou şi în media. Sau nu trec mai departe de ştirile de subsol, adică de calificările pentru prima pagină. Dacă am avea mai mulţi jucători de tenis de cîmp de statură mondială, ca Simona Halep, Liga-ntîi de fotbal ar avea o concurenţă productivă.

Titlurile europene sau mondiale ale unor demni campioni români din canotaj sau gimnastică nu pot să ţină treaz interesul marelui public al sportului decît o zi, două. Marele public trebuie amorsat, afectiv şi patriotic, cu prezenţe de durată în topuri, cu evenimente care leagă o săptămînă de alta întreg anul. Aici e cheia problemei, la sporturile care, printr-un român foarte performant, ca Simona Halep, pot ţine în priză un mare număr de pasionaţi.

Bucuriile oferite de sporturi sînt de mai multe feluri, dar cele oferite de competiţiile permanente trec înaintea celor cu un vîrf de interes din doi în doi ani sau din patru în patru ani. Cum e atletismul, bunăoară. Parcursul în tenis al Simonei Halep concurează, prin durata de top, fotbalul. Simona Halep e acum singura sportivă din România situată sus, într-un sport situat şi el, în interesul general, tot sus. Mai există un stimul pentru marele public al sporturilor: clasamentele tenisului sînt alimentate continuu cu turneele de pe tot mapamondul, n-au tur şi retur, nu au vacanţe şi pauze financiare.

Fără a forţa prea tare comparaţia, putem spune că sporturile par a ţine, în ultimele decenii, de acelaşi regulament ca al tenisului. O mulţime de discipline sportive onorabile şi cu un trecut prestigios continuă într-un stimabil anonimat, în vreme ce luptele în ţarcuri şi pe ringuri, marcate frecvent de drame şi chiar de decese, adună un public tot mai inflamat. Situaţia are o explicaţie în nevoia ancestrală de sînge a umanităţii. După Al Doilea Război Mondial, Europa trăieşte o pace lungă, cum n-a mai avut-o poate niciodată. Marele public trebuia să-şi consume cumva nevoia de revanşă, acumulată şi stînd să explodeze, după şapte decenii de pace, iar fotbalul şi luptele par să fi fost una din soluţii. De la gladiatorii Romei şi pînă azi, nu s-a schimbat aproape nimic în belicoasa stare de aşteptare a marelui public.

Un translator al discuţiilor de la Phenian, din 1971, dintre Ceauşescu şi Kim Ir Sen, mi-a povestit cum l-a temperat nord-coreeanul pe lăudărosul nostru, cînd acesta i-a vorbit despre reducerea săptămînii de lucru şi despre faptul că, de vineri de la prînz şi pînă luni dimineaţa, românii au liber. Nicolae, i-ar fi zis Kim Ir Sen, umple-le timpul ăsta liber cu ceva, că încep să aibă idei şi te trezeşti, dracului, c-o revoluţie! Aşa s-a născut festivalul Cîntarea României, de îndată ce Ceauşescu s-a întors acasă, iar istoria se repetă. Cînd nu poţi să-i dai poporului şi pîine, îi dai şi mai mult circ.

Din fericire, omenirea cinsteşte încă destule sporturi care seamănă mai mult cu pîinea, cu hrana pentru suflet decît cu circul, iar tenisul e unul dintre ele.

Dacă nu-i Magiun, atunci e Flocea. Şi invers

Fotbalul românesc stă bine la porecle şi la traseişti. Nu-i un motiv de mîndrie?

Cînd eram mic, copiii din cartier îmi spuneau Broscoiul. Poreclele celorlalţi ţînci îmi păreau foarte potrivite toate, doar pe a mea o găseam aiurea. M-a urmărit un timp, chiar şi după ce am ajuns în alte anturaje, iar de curînd, un domn în vîrstă, care m-a abordat susţinînd c-am bătut mingea de cîrpă pe aceeaşi uliţă, mi-a zis cu un aer de învingător: “Eu eram Gioale, iar tu Broscoiul. Mamă, mamă, ce te mai trînteam!”.

Nici n-a început bine noul campionat şi echipele au şi purces la prima rotire a antrenorilor. Dacă i-ar schimba cu alţii, tineri, şi cu debutanţi, ar fi ceva. Am avea la ce spera. Dar ca să-i învîrteşti ani de-a rîndul pe la toate echipele pe aceiaşi şi mereu aceiaşi mediocri, cînd cu strigarea de salvatori de la retrogradare, cînd ca viteji la o clasare sus, învîrteala, rotirea, răsucirea sau reşaparea asta - cum veţi vrea să-i ziceţi - are în ea o mare doză de clinic.

Zilele trecute, o echipă care încă n-a aflat ce mai caută ea în prima ligă l-a schimbat pe Magiun cu Flocea. Nebunia e că Flocea, în condiţia lui de secund, îi ia locul principalului Magiun şi că, pînă ce-şi vor alunga şi alte formaţii antrenorii, Magiun s-ar putea să revină în locul lui Flocea.

În lumea fotbalului, poreclele celor doi sînt de notorietate. Din cînd în cînd, răzbesc în media numele “din teren” şi din sistem ale unor tehnicieni, nume cu care aceştia şi-au făcut meseria şi care ne spun de cîtă consideraţie se bucură.

Eu, unul, nu le ştiu, dar nu m-aş mira să aflu că fotbalul nostru din primele două ligi e la mîna unor Ciorbă, Mălai, Ceaun, Terci, Troacă sau Cîrpă. Foiala terminaţilor şi stăruinţa cu care retrogradează generaţii întregi de echipe, prostind patronii şi continuînd să învinuiască presa pentru lungul lor CV de eşecuri ne îndreptăţesc să gîndim că nu e vorba de fotbal, că e vorba chiar de ce ne spun poreclele, de ciorbă, de mălai, de troacă, de ciolan şi de magiun.

Poate doar în politică să mai putem număra nişte traseişti la fel de înveşniţiţi la lingură şi la cuţit ca în lotul antrenorilor de Liga întîi, dar politicii nu-i cere nimeni meserie.

Ar trebui să publicăm un clasament la zi al lotului sacru de antrenori în prima ligă ca să realizăm, la punctaje şi la media locurilor de clasament, cîţi bani mănîncă şi cîţi bani fac.

Colegul care va arhiva performanţele acestor antrenori înţepeniţi în rele şi în stare de orice ca să supravieţuiască în categoria elite, împiedicînd primenirea şi afirmarea unor tineri, va suporta revolta camarilei, dar va semna un adevăr de boltă în fotbalul românesc: antrenorii lui sînt, în majoritate, sub echipele care-i angajează.

Sîntem campionii ciudăţeniilor: tot ce-i mai bine, la multe echipe, e mai bine nu datorită antrenorilor lor, ci dimpotrivă. Dimpotrivă de tot !

Sportul, o meserie care dispare

Un sportiv amator trebuie să fie îndeajuns de performant să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită

Cînd discutăm despre dispariţia unor sporturi care, înainte de 1990, îi aduceau României medalii şi o anume luare în seamă internaţională, e normal să ne întrebăm de statutul acestora la vremea aceea şi în lumile de dincolo de graniţele comunismului. Jurnalele de sport, care se tipăreau în Occidentul capitalist, aveau o cu totul altă ierarhie a sporturilor importante decît ziarul nostru, Sportul popular. Ce apărea la noi pe prima pagină, ca mare succes obţinut de ” amatorii ” noştri vopsiţi peste hotare, în gazetele americane nu interesa nici măcar ca ştire de subsol, iar în cele din Europa de Vest doar ca note de culoare în josul paginilor.

Nostalgii gălăgioase, după un sistem care s-a prăbuşit, au mai ales cei care nu aveau cunoştinţă de celălalt sistem. Sportul profesionist nu a suferit căderi tectonice. Au apărut competiţii noi, altele şi-au pierdut publicul şi au dispărut prin logica lucrurilor, dar sistemul nu numai că a rămas funcţional, dar s-a şi generalizat pe planetă. Sportul profesionist nu e în criză. Nici nu avea cum să ajungă în criză, întrucît sistemul e creat pe ideea că orice gen de performanţă, care naşte un public plătitor, poate să se cheme şi să prospere ca profesie.

Orientarea tinerilor către sportul-profesie presupune nu o cheltuială, ci o investiţie. Sportul, ca fapt de sănătate a trupului, e treaba statului. Statul se implică şi în investiţiile majore în cîteva sporturi cu un public mare, cam la fel ca în toate categoriile de investiţii ce privesc mersul spre mai bine al naţiei. Selecţia însă şi preparaţia financiară pentru marea performanţă sînt treaba particularului.

Noi, românii, încă mai amestecăm paguba cu cîştigul.

Cele mai multe din disciplinele pentru care mulţi oftează şi chiar plîng că nu ne mai aduc diplome şi medalii nu aduc României de azi nici un beneficiu. Boxul şi derivatele lui, în ring şi în cuşti de sîrmă, nu mai au cum să fie o politică de stat, ca odinioară. Că unii au tresăriri vanitoase cînd un K 1 de la noi îi face mutra zdrenţe altuia de pe aiurea e o chestie de psihologie a mulţimilor. În nici un caz un fapt de reprezentare naţională. În cîteva sporturi, mai bine zis în foarte puţine sporturi cu impact la popor, mai avem încă sentimentul reprezentării internaţionale. Cele mai multe sporturi însă sînt meserii sau job-uri cu o anume durată de piaţă. Dacă au dispărut ca sporturi naţionale producătoare de medalii luptele libere şi cele greco-romane nu e nici dramă, nici pierdere mare. Tot ce are o zi de naştere ajunge şi la un decont final.

Dramă e bătrîneţea unor medaliaţi ai aşa-zisului sport sindical-amator, cărora statul român de azi nu le poate garanta nimic, pentru că sînt prea mulţi şi provin din sporturi care presupuneau doar investiţie, nu şi profit.

Dacă sportivul e performant, el trebuie să fie îndeajuns de performant ca să-şi asigure şi o bătrîneţe liniştită. Dacă nu, să mai aibă o meserie de transfer la 39 - 35 de ani. Ultimii clasaţi, chiar şi într-o finală olimpică, sînt ultimii. Oamenii îşi amintesc cum au pierdut finala, nu cum au ajuns la ea.

Profesiile sportive bazate pe performanţă cern candidaţii mult mai dur ca acelea de larg consum. Asta trebuie s-o ştie oricare tînăr român, care speră să facă bani şi mare carieră în sport, că din mai multe mii de candidaţi, în care cineva investeşte parale şi speranţă, marele învingător e numai unul.

Altfel, despre boxul românesc de altădată, numai de bine!

Cînd şi puţinul e prea mult

Cînd compari jocul din actuală Cupă a Ligii a profesioniştilor noştri cu acela al profesioniştilor Germaniei, ai Argentinei sau ai Olandei, e normal să te întrebi: ce-i fotbalul profesionist în România?

Mondialul din Brazilia le-a făcut un rău de durată majorităţii fotbaliştilor din prima noastră ligă. Cînd nu ai posibilitatea de a compara un bine cu un şi mai bine, binele, oricît de mic ar fi el, ţi se pare cel mai bine. În treburile de interes urban a apărut, ca o măsură naţională a incompetenţei, numele lui Dorel, meseriaşul care mai mult strică decît drege. În fotbal, Dorel e băiatul care pasează la adversar, nu-i niciodată acolo unde ar trebui să fie, face stopuri de cinci metri, e mai mereu accidentat, iar în faţa porţii îşi dă cu stîngu-n dreptul. Şi cu toate astea, nu numai că vrea mai mult de 5.000 de euro lunar, dar îi plîng pe umăr o mulţime de binevoitori că nu-i primeşte. Între aceştia, şi cîţiva jurnalişti profesionişti cu 400-500 de euro impozabili pe lună.

La meciul Chiajnei cu Dinamo au asistat vreo 300 de spectatori. Că vor fi fost toţi plătitori ori nu, e tot aia. Dacă printr-un miracol ar fi venit la stadion toţi foştii fani ai lui Dinamo, acei 15.000-20.000 care umpleau cîndva tribunele din Ştefan cel Mare, ei n-ar fi încăput nici măcar pe străzile Chiajnei. Ceea ce în fotbalul fără Dorel e o clauză vitală - tribune mari şi tot timpul pline - la cele mai multe din cluburile noastre e un necaz. Profesionistul, adică omul care trăieşte dintr-o pricepere foarte exersată, e şi el de mai multe feluri. Faptul că un împiedicat din născare prinde un contract de 100.000 de euro anual nu-i meritul lui. E ori prostia celor care i-l semnează, ori interesul rapace al intermediarilor.

Mulţi din patronii şi şefii cluburilor care semnează contractele mari ale unor fotbalişti proşti şi care nu pot fi niciodată mai buni sînt şi ei tot de-alde Dorel. S-a instituţionalizat la noi, prin propaganda insistentă a agenţilor şi a unor patroni oneroşi, ideea că, în zece ani de fotbal, orice jucător profesionist trebuie să cîştige destul ca să nu mai muncească deloc tot restul vieţii. Şi asta deşi între pescarii şi bucătarii fotbalişti amatori din Insulele Feroe şi o mare parte din jucătorii lui Dinamo nu e nici o diferenţă la dotare şi joc.

Transmisiile televizate le bagă prea mulţi bani nemunciţi în buzunar unor echipe de alde Dorel, doar ca să avem un campionat lung cu 18 cluburi. Această împărţeală miloasă, care ascunde de fapt cîştigurile şi mai nemeritate ale unor angajaţi ai fotbalului la toate nivelurile, distruge tot ce a mai rămas din competiţie, începînd cu publicul. Domnul Negoiţă a preluat un club care cheltuia mai mult decît cîştiga, iar acum, cînd adevărul e la vedere, chiar şi dincolo de gratiile lui Borcea Puşcărialu, cum dai într-unul, cum ţipă doi.

Păi, măi oameni buni, cum să-şi cîştige doar pînă la 35 de ani banii trebuincioşi pînă la 75 unii ca Dorel, analfabetul şi fotbalistul de două parale, dar plătit lunar cu salariile a cinci chirurgi universitari? Terminaţi fizic la 35 de ani sînt nemţii, argentinienii şi olandezii pe care i-am văzut la Mondiale şi care-s performeri reali, pe cînd cei mai mulţi din ai noştri şi ai străinilor aciuaţi în Ligile noastre nu-s nici măcar începuţi?

TOP 10 intrări criminale

Grație sistemelor sofisticate ale televiziunilor, ororile din teren întrec în audiență fotbalul propriu-zis.

Medicii spun că tot ce-i mai mult decît interesant e preferabil să li se întîmple altora.Finala Mondialului n-a marcat goluri antologice, dar a marcat cele mai interesante faulturi dure și intrări criminale din toată competiția. Un număr prea mare de atacuri furioase la oase și la cap, ca să nu te trimită cu ideea la un antrenament cu specific. Pentru spectatorii din tribune, ele au fost niște faulturi de joc ca atîtea altele, cu un plus afectiv național. Secunda în care se petreceau ele și faptul că nu suportau reluări le situau pe moment în zona banalului. Pentru miliardul de suflete însă înfrățite în emoție în fața televizoarelor reluările au însemnat al doilea spectacol și, la urma urmei, cel foarte, foarte interesant. Dacă acesta e viitorul fotbalului mare, își vor fi zis multe din milioanele miliardului, e mai bine să fie la ei, acolo!

Iată un dedesubt al antrenamentelor și al tacticilor de joc despre care nu se scrie și nu se vorbește, dar care este plin de consecințe nefaste și, din vreme în vreme, funebre: perfecționarea faultului. Fotbaliștii învață să lovească artistic și credibil. Multe alte măgării se învață o dată cu driblingul, pasa sau șutul din viteză, dar frecvența și măiestria cu care sînt puse în lucrare ele ne spun că vin ca importanță înaintea driblingului, a pasei și a șutului. În foarte multe meciuri din campionatele interne și din ligile obscure sînt însuși fotbalul. S-a ales, din publicul dintotdeauna al stadioanelor, o parte mare pentru care golănia “estetică” - în exprimarea unui comentator din cale afară de rafinat, contează mai mult ca jocul legat și civilizat.

O zicere cu putere de proverb ne învață că lumea nu merge într-o direcție cumva stabilită, că realizăm în ce direcție s-a îndreptat omenirea cînd nu mai e nimic de făcut. Nu-i tocmai departe timpul în care statistica meciurilor va întocmi și topul celor mai ingenioase și reușite faulturi, al celor mai convingătoare maimuțăreli cu penalty și al celor mai reușite coturi în gură. Televiziunile izbutesc magia, prin filmări la detaliu și un infinit de reluări, să facă dintr-un act murdar un fapt de perfecțiune. Televiziunile vînd marfa selectiv, pe regula lui “cel mai”. Cel mai grotesc atac la om din finala Mondialului, cu clipele acelea nesfîrșite de comă pe picioare, a avut tot atîtea vizionări ca și golul.

Ce-i de făcut ? Probabil, nimic. Doar să ne amintim mai des de sublima cugetare a filozofului bulgar Vasil Vasiliev Vasilevski: Dacă e, e ! Dacă nu e, nu e ! Asta e !

Numai bogaţii îşi permit tactici

Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles.

Mondialul din Brazilia e şi un panoramic de tactici la echipele care n-au de unde, n-au cu cine şi speră niţel mai mult decît nimic. Altfel spus, tacticile săracului sînt subţiri şi la vedere, pe cînd ale bogaţilor sînt aceleaşi şi totuşi altele, de la meci la meci, pentru că au din ce, au cu cine şi vor mult.

Cel mai bine se citesc aceste tactici la echipele care vor totul.

Brazilia, bunăoară, a vrut totul, dar n-a avut cu cine. Brazilia s-a strecurat în semifinale într-un climat arbitrăresc şi financiar de bunăvoinţă. Naţionala de venetici a Braziliei a suportat presiunea unui public imens, care ştie doar cum se joacă fotbalul în Brazilia. Un public care se manifestă exagerat de pasional, pentru că raţionalul presupune cunoaştere, comparaţie, soluţii variate. Pentru publicul brazilian, mecanica de joc a nemţilor e de neînţeles. Tactica nemţilor are o dominantă, aceeaşi de la prima lecţie pentru juniori: fugi cu mingea şi dai goluri. Nu un gol, ci cît mai multe goluri în 90 de minute. Dai 7 goluri fiindcă n-ai putut să dai 9. Nemţii nu jubilează fiindcă le-au dat brazilienilor 7, ei sînt uşor surmenaţi, în străfundul conştiinţei lor teutone, că n-au dat 11, cînd 9 erau ca şi făcute. Nemţii au tactica asta în tot ce muncesc şi gîndesc şi n-au cum să aibă alta în fotbal.

În limbajul fotbalului brazilian sînt frecvente formulele absurde, de genul ratare genială. Înfocaţii au cam aceleaşi superlative şi pentru reuşite, dar şi pentru eşecuri. Nemţii, pentru că merg numai şi numai la victorie, nu au superlative decît pentru cîştig.

Diferenţa dintre jocul Braziliei şi acela al Germaniei, în întîlnirea directă, a avut o cauză de fond: aproape toţi naţionalii brazilieni joacă în Europa, pe cînd toţi fotbaliştii nemţi de naţională joacă numai în Germania. Brazilienii sînt răsfiraţi în tot felul de tactici, iar cînd se adună, nu se mai înţeleg între ei prin nici una, pe cînd nemţii una ştiu şi aia fac tot timpul.
Tactica Argentinei a fost aceeaşi din calificări pînă la finală: să nu piardă. E greu de spus ce va fi confruntarea din nemţii care vor să cîştige şi argentinienii pregătiţi nemţeşte ca să nu piardă. Unul din proverbele săracilor e că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Bogaţii nu au proverbe despre  ulcioare fiindcă folosesc recipiente care nu se sparg. Sau, dacă se sparg, nu le pasă, deoarece cumpără altele mai rezistente.

Celebritatea care tîmpeşte

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă

Copilăria are înţelepciunile ei, la care oamenii mari ar trebui să ia aminte. Cînd mă certam cu unul din ţîncii din cartier, spunîndu-i că e un prost, acesta avea replică imediat: Cine zice, ăla e! Tot atunci am aflat că trebuie să stai departe de prostie, fiindcă se ia. Adrian Mutu a contaminat cu prostie o mulţime de oameni din media, iar ce-i semnificativ la genul de celebritate pe care o consumă el e că adoratorii  realizează corect cantitatea de eşec din tot ce face, ce zice şi ce trăieşte Mutu, dar cred că partea de reuşită e mai mare. Că reuşita bate eşecul, la fel cum în armată funcţia bate gradul.

În cantitate imensă de ştiri, articole şi emisiuni radio ori tv, ce i se dedică de aproape două decenii lui Mutu, indiferent de semnificaţia unor situaţii, de faptul că tot mai des situaţiile în care a fost actor principal Mutu au însemnat cădere, comentariul a plusat la notorietate, la ideea că tot ce-i în legătură cu Mutu - goluri, contracte, scandaluri, sex, droguri, răsfăţuri - ţine de condiţia normală a vedetei. Chiar şi relatarea la rece a unor nerozii aducea a laude, în sensul că “Al naibii Mutu, ăsta, ia te uită ce i-a mai trecut prin cap!”.

Acesta e imensul prejudiciu social pe care-l produce gloria în fotbal sau în spectacolul-afacere, că marele public nu mai face deosebirea dintre bine şi rău. Tot ce a fost rău în cariera şi în viaţa de fiecare zi a celebrităţii Mutu a contat ca performanţă. A avut aureolă. Iar pentru tot ce a însemnat un rău din ce în ce mai mare n-a mai fost vinovat Mutu. De confuzia şi tot mai urîtele căderi din biografia la zi a lui Mutu sînt vinovaţi - şi încă de ani buni - toţi cei care l-au aplaudat în transă, fie că-şi înşela nevestele, fie că se îmbăta în cantonamente, fie că îşi jignea colegii şi antrenori, de pe poziţia supremului, care nu îi e dator cu nimic nimănui.

Acesta e în 2014 idolul căzut Mutu, un fotbalist terminat, de care mulţimea de aplaudaci se va depărta ca de un bolnav fără soluţie. Interviul de zilele trecute al fostului partener de afaceri dubioase, Adrian Marţian, e semnalul revanşelor. Mulţi, foarte mulţi din cei care au pus cărămizi la soclul jumătăţii urîte a celebrităţii lui Mutu se simt răzbunaţi pentru eroare de aceste dezvăluiri furibunde ale prietenului puşcăriaş.

Nu trebuie să vedem în jenantul final de carieră al talentatului Mutu o dramă. Omul nu e nici sărac, nici bolnav, nici bocciu. Omului nu-i pasă de ce încep să vadă şi să creadă tot mai mulţi din fanii de odinioară.

Universul lui Mutu e mic şi în el încape doar Mutu.

Va mai fi adulat multă vreme şi, aşa cum se întîmplă întotdeauna cu toţi cei care şi în ratare se cred mai presus de toată lumea, care au o gîndire de exceptaţi - un întreg capitol în tratatele de psihiatrie patologică -,  va trăi fericit, cu sticla pe masă şi cu capul în nori pînă la adînci bătrîneţi.

Stima noastră şi mîndria, Gâlcă, Steaua, România!

Debutantul Gâlcă nu trebuia să-şi înceapă cariera de antrenor cu două eşecuri de toată mizeria cu echipe din Elveția

Antrenorul fără CV al campioanei beneficiază, e drept şi în mai toate privinţele, de prezumţia de nevinovăţie, dar mai există şi alte prezumţii, la care ar fi trebuit să ia aminte. Cum ar fi prezumţia de demnitate, prezumţia de onorabilitate sau prezumţia de a respecta rangul casei. Nu plimbi campioana României pe stadioane cu 200 de spectatori, iar dacă tot e să începi cu stîngul, măcar să iei 7 goluri de la două echipe cu nume. Cînd simţi mirosul necazului, spui nu. Rămîi să baţi mingea acasă, nu pleci să înveţi abecedarul performanţei prin staţiuni de vacanţă. Avem şi aici, în amărîta noastră de Ligă 2, destule formaţii care puteau să ruşineze încropeala actuală numită  Steaua. Cînd vii la un club care tocmai a cîştigat pe merit 15 milioane de euro în competiţiile europene, respecţi aceşti bani. Nu i-ai făcut tu, nu-i ruşinezi în turnee de două parale. Ce să caute Steaua în Anglia, într-un climat marcat de drama naţionalei engleze în Brazilia? Ce-o aşteaptă pe Steaua în meciurile cu Ludogoreţ, Anderlecht şi Oldham ?

La ce-i în momentul de faţă Steaua, domnul Gâlcă  putea să probeze ceea ce deocamdată nu poate şi nu ştie, nici el şi nici echipa, cu Clinceniul ori cu Berceniul. La o adică, putea să invoce dorinţa acestora de a-şi face palmares, faptul că la noi plouă tot timpul, iar banca rezervelor pe care a lustruit-o cinci ani Arlauskis avea umbrelă, chiar şi faptul că a trecut la un avîntat 4-3-3 cu nişte jucători noi deprinşi mai mult cu 1-9-1 şi 1-1-9. Rezultatele din meciurile de pregătire nu înseamnă nimic prin raportare la acelea din competiţiile oficiale, dar au o mulţime de înţelesuri şi consecinţe de care e musai să ţii cont. Cum să spună un boxer făcut KO la antrenament şi ajuns în comă la spital că moartea nu contează?

Declaraţiile lui Gâlcă, ale lui Laurenţiu Roşu şi ale celorlalţi vorbitori de protocol ai echipei, privitoare la înfrîngerile din meciurile de pregătire, ignoră o lume pentru care tot ce ţine de Steaua contează. Pentru milioanele de fani ai Stelei, umilirile din Italia contează. Reghecampf a reuşit una dintre cele mai semnificative relaţii din lunga listă a antrenorilor care s-au perindat pe la Steaua. E singurul care a izbutit să acrediteze formula: Steaua lui Reghecampf ! Şi nu oricum, ci cu semnul exclamării.

Pînă una, alta, Steaua lui Gâlcă îşi începe cariera cu un mare semn de întrebare. Iar ce-i mai stînjenitor e că Steaua lui Gâlcă cutreieră Europa cu numele României alături.

Surprizele sînt garanţia normalului

Cultul vedetelor şi al lui “cel mai“ ne obturează de foarte multe ori judecata.

În loc să cinstim meritata, onesta, entuziasmanta victorie a naţionalei din Chile, facem mare caz de drama Spaniei. Vedetele, nu-i aşa, trebuie să sufere mai intens ca oamenii de rînd?! Necazul Spaniei, altfel anunţat de înfrîngerea de manual în faţa Olandei, e comentat cu toate superlativele cuvenite unui eveniment: cea mai mare surpriză, cel mai imprevizibil eşec, superratare, imensă tristeţe, cataclism naţional, dezastru uriaş, sublimă suferinţă…

Totul pleacă de la costurile fotbalului spaniol şi de la prezumţia unor investiţii greşite. Cum adică, să verşi miliarde în afacere şi să te bată nişte nimeni din Chile? În logica fotbalului-investiţie şi a victoriilor-profit, sutele de milioane de euro pompaţi în vedetele Realului, ale Barcelonei şi ale celorlalte formaţii care mai dau cîte un jucător-doi naţionalei, Spania trebuia să zdrobească Chile. De foarte multe ori însă gonflarea publicitară şi cîştigurile imperiale ale unor jucători emblematici le erodează acestora simţul proporţiilor. Odată ajunşi campioni mondiali, spaniolii se  consideră supraoameni. De unde şi formula, profund jignitoare pentru adversar, că o înfrîngere la Chile e una ruşinoasă. Nu doar alcoolul tîmpeşte. Trufia, puterea, averea dau un gen de come pe picioare semănînd perfect cu fericirea alcoolului. Spaniolii n-au coborît cu picioarele pe pămînt după K.O.-ul cu Olanda. Ei au intrat pe teren cu nasul sus şi cu îndreptăţirea de a zdrobi Chile.

În fotbalul mondial există un gen de club al elitelor neînregistrat ca atare, dar funcţional. Olanda, Spania, Italia, Franţa, Portugalia pot să piardă una la alta, dar aici înfrîngerile sînt tot o chestiune de rang. Ţin de naturalul claselor conducătoare. Acel 0-5 al Spaniei în primul meci cu Olanda e un reper de prestigiu în istoria unei campioane mondiale. Nu-i o trezire, ci doar un pic de istorie la nivel de stăpîni. Eu, unul, m-am cam vindecat de admiraţia pentru supremaţia miliardelor. Poate şi pentru obiceiul media de a cita, dimpreună cu numele unor Iniesta sau Ronaldo, şi zecile de milioane de euro care intră în teren o dată cu aceştia. Mi s-a părut o chestiune de normalitate, chiar una de demnitate absenţa sumelor de vînzări şi transferuri în comentariul la chilieni. Nu erau nici măcar nişte nume. Chilienii, prin comparaţie cu numele sacre ale spaniolilor, au fost nişte anonimi de dincolo de Ocean. Nişte tineri aflaţi atît de departe de măsurile calităţii din fotbalul european încît au putut să le ignore. Mare minune!

Sincer vorbind, am simţit pentru jocul, pentru ardoarea şi pentru starea profund umană din lotul chilian ce nu mai simt de mulţi, de foarte mulţi ani pentru echipa unor Piţurcă, Mutu şi Tamaş. Aici am ajuns, să ne răzbune mediocritatea şi prostia nişte ţări sărace şi mîndre de la capătul lumii.