Tudor Octavian ↓

Mulţi fotbalişti de culoare vin să răzbune la noi ce nu le-a reuşit în Vestul Europei 

N’ Doye şi Ze Kalanga îşi permit tot felul de obrăznicii, ifose, maimuţăreli, mîrlănii şi chiar contre cu legea, pentru care, în alte ţări, n-ar fi doar nişte subiecte picante de tabloid şi prilej de amenzi simbolice la club, ci un deranj public major. Dacă Ze Kalanga şi N’ Doye ar declara, la coborîrea din avion, în Emirate sau în Elveţia, aşa cum şi-au îngăduit să declare în mai multe rînduri în România, că vin aici la fete multe şi ieftine, ar fi urcaţi imediat în avion şi întorşi scurt de tot în ţările din care au plecat. La noi însă un astfel de afront golănesc e tratat cu lejeritate. Să ne imaginăm ce s-ar scrie în ziare în ţările de unde au plecat în lume alde Ze Kalanga şi N’ Doye, dacă un român adus acolo s-ar da cocoş şi ar spune: Am venit să joc fotbal la voi, fiindcă am auzit că  femeile în Africa sînt accesibile, iar dacă plăteşti una, a doua e gratis. N-ar mai trebui să spună şi alte tîmpenii, ca să rămînă un stigmatizat în veci.

Am citit, într-un articol scris de un tînăr, neajuns încă la înţelesul cuvîntului demnitate, o explicaţie aiuritoare. Cum că jucătorii de culoare, care procedează la şantaj, la Rapid şi la Dinamo, sînt îndreptăţiţi s-o facă, atîta vreme cît cluburile nu respectă contractele. Despre fiţele lui Ze Kalanga, un fotbalist robust, dar care evoluează odată bine şi de cinci ori dezordonat, despre plecările şi revenirile sale la bază  s-ar putea scrie un roman plin de absurd. Dacă un român le-ar fi făcut domnilor Turcu şi Borcea tot ce le-a făcut Ze Kalanga, românul ar fi fost anatemizat şi gonit. Purtarea lui Ze Kalanga e o continuă jignire. Cu toate acestea, clubul îl suportă, jucătorii se simt discriminaţi în ţara lor şi adună în ei ranchiună, iar patronii anunţă amenzi, care-l fac pe Ze Kalanga să le rîdă în nas.

 N’ Doye ar putea fi un personaj într-un film de al lui Fellini, cu ciudaţi şi pitoreşti, dacă n-ar fi un fante de discoteci şi o minte îmbîrligată. Felul în care se îmbracă, mersul lui de travestit, podoabele lui cu prestaţie tribală, prostul lui gust practicat ca o sfidare, toate dau seamă despre un caracter marginal. Cei mai mulţi dintre străinii cumpăraţi de fotbalul nostru au un defect ascuns de fabricaţie. Au fost crescuţi cu o mentalitate de urmaşi ce trebuie să răzbune necazurile strămoşilor. Ei par să fi venit în România ca să recupereze ceva ce nu le e accesibil, datorită unei educaţii cu multe goluri, în Europa Centrală şi de Vest. Ei simt pentru România acel gen de dispreţ prostesc al omului din lumea a treia ajuns vedetă nu în Franţa sau Anglia, ci într-o ţară cu un statut continental în formare.

Cu astfel de importuri, fotbalul românesc nu are cum să ajungă sus. Ne iau banii şi, ce-i mai rău, îi fac pe ai noştri să se simtă discriminaţi în ţara lor.

Fotbalul nostru de top e aşa cum sînt şi stăpînii lui: nestăpînit

Tot ce-i de neînţeles în ultima vreme în evoluţia unor echipe româneşti din prima Ligă, cu o finanţare mai mare şi mai sigură decît a celorlalte, se explică prin aceea că jucătorii sînt în totalitate dependenţi de temperamentul plin de excese cazone al finanţatorilor. Domnii Mititelu, Borcea, Turcu, Iancu şi Gigi Becali ar putea chiar semna un volum antologic cu sute de pagini pline de de murdării şi judecăţi imunde, dar avînd şi nişte capitole groase cu ecoul, la fel de murdar, venind de la jucători.

Cînd, de exemplu, patronul Craiovei spune că Răzvan Lucescu e frustrat şi bolnav psihic, un Florin Costea înţelege că are dezlegare la insulte şi vorbeşte la rîndu-i mitocănos despre arbitri sau despre alţi vinovaţi închipuiţi de-ai patronului.

O face nu dintr-un prea plin de temperament, ci din slugărnicie, pentru că e neformat la caracter şi panicat. Transferul la un club european pe un contract de vedetă e în ceaţă şi sînt şanse să rămînă o himeră. Florin Costea îşi maimuţăreşte finanţatorul, îl dublează la mîrlănii, ca să fie luat în seamă de acesta. La Dinamo, după ce Borcea şi Turcu îşi fac jucătorii nesimţiţi şi mai cum le vine la gură, prinţii, baronii şi nestematele din lot se simt obligaţi să dea şi ei declaraţii în pragul abjecţiei. La Steaua, de cînd echipa e într-o nesfîrşită reconstrucţie, mediocrii celebri ai lotului stau mai mult în faţa microfoanelor, decît cu mingea. La cît de vocal, ca să zicem aşa şi nu altfel, le e şeful, fotbaliştii înţeleg că s-a dat liber să fie şi ei filozofi. Şi fac filozofia înfrîngerilor cu cele zece, douăzeci de cuvinte cu accent justiţiar zise de patron, dar învăţate şi de la  Iancu, Mititelu şi Turcu.
Toleranţa faţă de generalizarea mîrlăniei în lumea fotbalului de podium - cu excepţia, în totalitate britanică, a Urziceniului - e consecinţa toleranţei pe care societatea românească o manifestă la proasta creştere a unor oameni cu bani deveniţi subiecţi de presă şi de televiziune şi simboluri ale reuşitei.

Pasul de la temperament la golănie, pe care-l fac cînd echipele lor pierd cei cîţiva finanţatori cu pretenţii de eroi ai investiţiilor, ei îl fac exact ca pokeriştii de mahala. Au investit în fotbal, pentru că  fotbalul anunţa cîştiguri ilicite masive. E pe terminate însă  balul ilicitului, iar la fotbalul pe bune începe şi paguba. Panica şi forfota  temperamentală de la Dinamo are o cauză nu în slăbiciunile jucătorilor, ci în iminenţa eşecului financiar. Cu jucători aproape terminaţi la alte echipe, Dan Petrescu joacă un fotbal european. La Dinamo, nu numai că nu se scot banii băgaţi în fotbal, dar vremurile din ce în ce mai tulburi anunţă un faliment de prestigiu.

Fotbalul nostru de top e aşa cum sînt şi stăpînii lui: nestăpînit

Rău, la vedetele fotbalului, nu e că nu ştiu să se exprime, rău e că nu ştiu să tacă

Zicu e trist, trist. De fapt, nu trist, ci supărat. Tristeţea e drumul drept spre filozofie. Pe acest drum, oamenii trişti vorbesc singuri şi rostesc fraze deştepte, de ţinut minte. Oamenii doar supăraţi, ca Ianis Zicu, vorbesc cu presa şi spun prostii, care se uită repede, dar un zaţ în memoria publicului tot rămîne. Reporterul îl întreabă pe Zicu dacă e băiat cuminte, iar el răspunde cu o fiţă: “ Eu ies aproape în fiecare seară să mănînc în oraş, dar la ora 22 sînt în casă. Eu cred că şi ceilalţi colegi ai mei fac la fel.”

Normal, Zicu ar trebui să fie speriat, nu supărat. Cînd un fotbalist ia o căruţă de bani în fiecare an, pentru aproape nimic sau, mai bine zis, pentru că are un agent isteţ, care reuşeşte ani de-a rîndul să păcălească pe toată lumea, normal ar fi să se teamă de ziua în care cei păcăliţi îşi vor da seama ce-au păţit şi să ceara banii înapoi. Banii lui Zicu, maşinile lui Zicu şi necazurile lui cu nevasta nu-s însă treaba mea. Pe mine mă uimeşte naturaleţea cu care Zicu vorbeşte despre cina lui zilnică la restaurant. Masa de prînz la un local e un tabiet european de clasă de mijloc. E un fapt de civilizaţie occidentală. În Europa de Vest, prînzul de pînă-n zece euro în oraş, la o locantă ieftină, e la buzunarul oricui, chiar ş al muncitorului necalificat. Cina la restaurant e cu totul altceva, ea nu intră nici în obiceiurile miliardarilor. Cina în oraş e un protocol, o ocazie, o stare de spirit. Dar şi o oboseală. Cina zilnică la restaurant e o nesfîrşită osteneală. E tot ce nu-i trebuie unui sportiv.  Două ore pentru o cină la un restaurant n-ajung, pentru că două ore durează conversaţia. Imi imaginez că Zicu nu mănîncă singur, în penumbra unui colţ de cîrciumă. El mănîncă vrînd să fie şi fiind în centrul atenţiei, să-l caute din ochi fetele şi cucoanele. Aici compensează cumva  înjurăturile din tribune. Aşa că Zicu nu trebuie să învinuiască presa pentru insistenţa cu care-i numără serile la restaurant.

Ce-i mai rău la vedetele fotbalului nu e faptul că nu ştiu să se exprime. Rău e că nu ştiu să tacă. Zicu a învăţat de la domnii Borcea şi Turcu exact ce ar fi trebuit să nu facă: să caute vinovaţi, pentru tot ce i se întîmplă doar din cauza lui şi a domnilor Borcea şi Turcu. Problema lui Zicu nu e una de psihologie. Asta păţesc toţi ce cărora li se spune de mici că-s foarte talentaţi, dar nu sînt îndrumaţi să stăpînească perfect abecedarul.   

Jandarmeria trebuie să interzică accesul patronilor în tribune, nu al publiculuiDin seria de obiecte imposibile, create de un caricaturist cu un simţ al absurdului unic în breasla lui, cel mai mult mi-a interesat cuţitul fără lamă, căruia nu-i mai lipsea  decît apucătoarea, ca să nu poată tăia nimic. Stadioanele  româneşti experimentează, de mai mulţi ani, fotbalul fără spectatori, căruia nu-i mai lipsesc decît antrenorii, ca să nu mai aibă nici jucători. Iar ca absurdul să fie maxim, cei care brevetează această invenţie, de natură să facă din România un caz de paranoie aplicată, atît în universul spectacolului popular cît şi în acela mai selectiv al clinicilor psihiatrice, sînt chiar investitorii bucureşteni şi încă vreo doi din provincie. Adică  bogaţii, care bagă bani în afacerea-fotbal, sperînd la profit cu tribunele goale!.
   Iar ca absurdul situaţiei să fie - dacă se poate spune aşa - şi mai limpede, e potrivit s-o comparăm cu acţiunea de stîrpire a iepurilor cu trei urechi. Noutatea operaţiunii consta în faptul că întîi li se tăiau urechile la toţi iepurii şi apoi li se numărau.
   Dumitru Dragomir, într-una din zilele lui de graţie, în care îşi permite şi cîte un adevăr mai abrupt, observa cu amărăciune că nimeni n-a cîştigat un război cu toată lumea. Apropo de remarca lui Dumitru Dragomir, e momentul să precizăm că există şi cîţiva patroni discreţi, normali la minte, pe stadioanele cărora nu se întîmplă nimic, în afară de fotbal. Un fotbal, e drept, modest, însă cu tribune populate, fără regimente de jandarmi în alertă, fără războaie între başcani şi galerii.
    Nu miza mică e explicaţia fotbalului fără violenţe, în cîteva din tîrgurile şi municipiile  din ţară, ci discreţia în forme continuate a localnicilor care investesc în spectacol. Dacă am ajuns în situaţia limită ca derbiurile şi meciurile cheie să se joace cu tribunele goale, de vină nu-s tribunele. Cei care au distrus relaţia normală dintre spectacol şi spectatori sînt investitorii, nu fanii şi spectatorii de toată mîna. E destul să ne imaginăm ce ar fi fotbalul românesc dacă, printr-o minune, nu i-am mai vedea, nu i-am auzi şi nu le-am citi zi de zi declaraţiile agresive, trufaşe şi pline de învinuiri, adesea la graniţa dintre insultă şi golănie, pe patronii de la Dinamo, Steaua, Rapid, Poli Timişoara şi CFR Cluj. Fără prezenţa lor incitatoare, de inşi aflaţi deasupra tuturor legilor şi normelor sociale,  avem dintrodată imaginea nu numai unui alt fotbal, ci şi a unei alte Românii. Aceşti ciocoi fuduli şi cu un limbaj primitiv au generat starea de război cu tribunele. Ultraşii nu sînt cauza, ci consecinţa. Patronii i-au creat pe ultraşi, iar aceştia, cum se întîmplă întotdeauna cu galeriile de presiune, au născut conducători, obiective şi reacţii de grup cu alte interese decît acelea care au dus la constituirea lor. Jandarmeria trebuie să interzică accesul patronilor în tribune, nu al publicului.

   O spun cu toată convingerea şi cu toată ruşinea: Jandarmeria română slujeşte, în momentul de faţă, trufia şi proasta creştere agresivă a cîtorva patroni. Jandarmeria română e  contra publicului, contra celor mulţi, care o plăteşte ca să fie apăraţi de silniciile şi jignirile patronilor fotbalului. Aici s-a ajuns. Iar dacă aceşti patroni vor avea într-o bună zi chef să investească şi în cultură, teatrele, filarmonicile, editurile vor fi şi ele pline de jandarmi.          

Acum, cînd tragem linie şi privim numai sub ea, ca Andorra, Ferroe şi Kazahstan

În formula Sandu, Corleone, Borcea, Turcu, Mititelu, Copos, Gigi, Giovani, Victor, Iancu, Paszkany şi cu Pădureanu, Pinalti, Neţoiu, Dinel, Piţurcă şi Penescu pe banca rezervelor, România a obţinut, în calificările pentru Campionatul Mondial al Generaţiilor, cel mai bun scor la care putea spera: 13-1. În apriga dispută la toate nivelele – seniori (Serbia), tineret (Letonia) şi juniori (Scoţia) - care garantează căderea în lumea a treia valorică, România de azi a surclasat România de mîine.

Pentru prima oară, după un şir lung de accidentări penale, generaţia de aur a investitorilor a evoluat, graţie eforturilor conjugate ale  DNA - ului, Justiţiei şi ale unui electorat cu simţul democraţiei de piaţă, în cea mai bună alcătuire posibilă. Critiicii lui Răzvan Lucescu trebuie să recunoască un fapt pe care ar fi trebuit să-l ia în seamă de mai mulţi ani, şi anume că fotbalul românesc are o definiţie care-l singularizează şi că tot ce poate să facă de acum înainte selecţionerul, indiferent ce nume va purta el, e să ne menţinem în rîndul ţărilor pe care, cu un pic de şansă, le-am putea învinge: Andorra, Luxemburg, Liechtenstein, Moldova, Malta, San Marino, Ferroe, Kazahstan, Azerbaidjan, Lituania, Estonia,  Georgia, Islanda.

Acum, cînd tragem linie şi nu mai privim deasupra ei, ci sub ea, e corect, e civilizat, e în tradiţia poporului nostru harnic, cinstit, primitor şi respectuos cu strămoşii, să nu uităm nici ce a făcut Victor Piţurcă pentru ca fotbalul românesc să nu mai aibă practic linii unde să mai poată coborî. Dacă aş fi fost în locul lui Răzvan Lucescu, nu l-aş fi ţinut pe Piţurcă pe bancă pînă la terminarea meciului cu sîrbii. L-aş fi băgat în teren măcar în ultimele minute, să se bucure şi el, specialistul în egaluri care nu duc nicăieri, de un 0-5 istoric. In definitiv, nu Piţurcă a fost acela care a reuşit să scape de publicul bucureştean, exagerat de pretenţios, şi să ducă Naţionala la Constanţa ori la Piatra Neamţ, unde chiar şi o înfrîngere a Naţionalei e o sărbătoare?

Mii de scuze Răzvan Lucescu, pentru spectacolul unei formaţii de terminaţi, fiţoşi şi mult prea mulţumiţi cu ce au adunat în contul bancar păcălind fotbalul continental în patru meciuri din cinci, iar pe acela al Naţionalei în trei din patru. Cu Braşovul tău în teren, ai fi mîncat bătaie de la sîrbi, dar cel puţin era un 1 la 2 decent.

Haideţi să nu ne mai prefacem solidari cu nişte drame care nu-s drame, ci fiţe

Despre tristeţile private ale fotbaliştilor se scrie rar şi cu alte unităţi de măsură decît despre necazurile celorlalţi sportivi. Dramele au cauze deasupra puterilor omului. Ţin de destin. Nefericirile din dotare ale multor jucători, abia ieşiţi din adolescenţă, nu se cheamă drame, oricît s-ar strădui unii confraţi să le împacheteze în cuvinte mari, fiindcă au cauze sancţionate de bunul simţ, de legile statului şi de viaţă.
Fotbalistul beat, care-şi face praf maşina de fiţe şi trimite în spital un pieton nu trăieşte o dramă. Cel care o trăieşte e pietonul. Nici faptul că golgeterul unei echipe e înşelat de iubita ori de soţia - top model nu e o dramă. E o întîmplare banală, din lumea fotbaliştilor care se însoară de la o vreme încoace numai cu branduri de discotecă şi cu piţipoance de Dorobanţi.

   De cîţiva ani buni, iubitele top-model ale fotbaliştilor au devenit subiect de presă scrisă şi de televiziune, iar relaţiile acestora în mediile jucătorilor cu contracte mari pricini de scandal. Şi aici România maimuţăreşte fotbalul din Europa bogată.  Nu există publicaţie de cancanuri, care să nu tipărească frecvent fotografii mai mult decît compromiţătoare cu neveste, logodnice şi “relaţii” de fotbalişti. S-a instalat în mass-media chiar şi un limbaj de situaţie: “femei de tribuna zero”, “blonde de fotbalişti”, “folcloriste”, “vedete de Bamboo”, “paraşute de cantonament”, “traseiste de paturi”…

   Un divorţ e, nu contează cine-s persoanele, un motiv de supărare, uneori o supărare de drum lung. Mulţi nu se mai repară niciodată sufleteşte după un divorţ. Divorţul unui fotbalist de vedeta care a mai încălzit înaintea lui şi alte aşternuturi de goleadori, oricît s-ar strădui unii să le plîngă pe umăr băieţilor, e tot un pictorial de scandal, nu o dramă. Că omul suferă, asta-i altă poveste. Cîţi nu-şi muşcă mîinile toată viaţa, ca să descopere la sfîrşit că au suferit pentru ce nu merita? Cîţi nu confundă îmbufnarea şi îndărătnicia cu suferinţa? Nu cred că e oportun să ne prefacem solidari cu nişte drame care nu-s drame, ci ambiţii, vanităţi şi prostii 

de flăcăi care nu ştiu pe ce să mai spargă banii. Mai ales că noul folclor al fotbalistului, care-şi permite, la banii lui să-i sufle amanta unui alt fotbalist, discreditează o viaţă de familie care la marea majoritate a oamenilor de fotbal nu diferă de aceea a publicului. Înmulţirea “vedetelor” din preajma jucătorilor cu maşini de lux şi cont gras în bancă nu-i de natură să sporească stima faţă de familiile echilibrate. Lumea are tendinţa să generalizeze ideea de desfrîu şi prostie.

   Jucătorii care nu justifică nădejdile puse în ei n-au capotat fiindcă i-au înşelat iubitele. Au păţit-o fiindcă sînt de înşelat şi fiindcă au avut un talent scurt, de numai doi-trei ani. Nici în fotbal talentul nu-i dat pentru întreaga carieră.   

Trebuie să fii un manager second hand de tot, ca să iei un bulgar fără loc în Bulgaria

Fotbalul are talciocurile lui, colindate, ca toate pieţele cu vechituri şi bunuri de larg consum expirate, de amatorii de chilipiruri, dar şi de escroci de toată mîna.

Krum Bibişkov a fost adus la Steaua pe trei ani, cu un contract de 10.000 de euro lunar. Un venit de creier de elită. În afară de fotbal, Bibişkovii ăştia de talcioc ştiu doar să dea cu lopata, pentru 200 de euro lunar. În România, cîştigă 10.000 de euro, muncind din greu şi eficient cu mintea, doar marii funcţionari de bancă, marii manageri şi, în general, românii care ar cîştiga şi mai mult, dacă ar fi nemţi sau francezi. La acelaşi coeficient de inteligenţă, Europa practică nişte odioase discriminări financiare de neam. La noi, sînt discriminaţi românii.

Fotbaliştii cu vădite probleme  psihice, cu multe lipsuri la educaţie şi la caracter, pentru care Steaua a plătit  vreo 4 milioane de euro numai aducîndu-i, şi a pierdut alte 4 pe lefuri şi luptînd să scape de ei, au ajuns la club pe  culoarul care apără escrocheriile. Nimeni nu s-a uitat dacă au şi mintea întreagă. Toţi au fost vulnerabili la picioare, fiindcă au atacat la prima probă de joc fără cap, la rupere, nu la tehnică. Infirmeria Stelei a fost în permanenţă plină cu noile achiziţii rupte chiar de la primul antrenament. Plătiţi cum nici n-au visat, străinii Stelei şi-au spart imediat oasele şi tendoanele, vrînd să le dovedească patronilor că-şi merită contractul.

Străinii aceştia fără valoare sînt problema de fond a momentului. A trebuit să vină o criză mondială, ca să rezolve o prostire locală. Alde Saban, Andrey, Elton, Arthuro, Pedriel, Moreno, Grzelack, Tininho şi Bibişcov ar fi trebuit să treacă mai întîi pe la psihiatri, ca să le fie măsurată puterea de judecată. Nu că ai noştri ar fi din naştere mai dotaţi la cap, dar măcar nu iau ca Bibişkovii 10.000 de euro pe lună, ca să frece banca de rezerve la echipa a doua.

Pînă la urmă, ce face acum Rapidul, ce face într-un tîrziu şi Steaua, ce încearcă, dar mult mai poticnit, Dinamo, e o probă de adevăr întîrziat, însă adevăr. Bibişkov e apărat, timp de trei ani de un contract semnat de Steaua cu ochii închişi. Ca şi cum cei care i l-au întocmit s-ar fi uitat la Bibişkov ca la un brazilian virtual, de casete, nu ca la un vecin mai mult decît accesibil. Trebuie să fii un manager second hand de tot, ca să iei un bulgar fără loc în Bulgaria!  
     

Patronul Stelei n-a păcălit pe nimeni, el a fost cel păcălit tot timpul

Un urs i s-a plîns regelui animalelor, leul, că a fost violat de zece ori de un vulpoi. Ursul o rupea la fugă, cînd vedea vulpoiul, dar de zece ori a încercat să se strecoare printre aceeaşi doi copaci, crescuţi foarte aproape unul de altul, şi tot de zece ori a rămas înţepenit între ei. Mă, i-a zis leul, eu credeam că eşti prost. Dar tu nu eşti prost. Ţie-ţi place să fii violat.

Numărîndu-i pe cei zece antrenori care s-au repezit să vină la Steaua, am socotit, ca toată lumea dealtfel, că fiind ei nişte suflete curate şi nişte mari caractere, n-au băgat de seamă - de fericire că pot lucra cu o echipă de blazon - cine-i Gigi Becali. Cînd şi-au dat seama ce le face patronul, deja luaseră piciorul în fund.
Concluzia: ce mari antrenori şi ce stăpîn rău!

Ar fi să punem însă încă o dată problema greşit. Mai bine zis, s-o punem de-a curmezişul şi să rămînem iarăşi înţepeniţi, ca ursul din poveste, în ea. Păi, cum să nu-şi dea seama cei 10 şi cu Stoichiţă 11 că vor fi abuzaţi, cînd o ţară întreagă ştia ce-i aşteaptă? Te poţi gîndi la două lucruri: ori c-au fost proşti, ori că-s perverşi. Există şi astfel de oameni - mai mulţi decît credem -  cărora le place să fie umiliţi, batjocoriţi şi alungaţi, doar pentru plăcerea de a reveni la acelaşi stăpîn şi a mai fi ţinuţi din nou în genunchi. Toţi alungaţii de la Steaua au rostit, la instalare, de parcă ar fi avut un soft în creier, aceleaşi fraze măreţe despre onoare şi demnitate, în vreme ce noi, marele lor public, pariam pe ziua cînd vor fi daţi afară.

Se pune întrebarea: să fi fost chiar atît de inocenţi toţi aceşti antrenori, care s-au bulucit să semneze un contract cu Gigi Becali? Ce onoare, domnilor? Ce demnitate? De unde atîta onoare şi demnitate la nişte oameni care au avut, încă din primele zile la Steaua, destule ocazii să şi-o dovedească, dar au amînat? Cum să nu înghită în sec valorosul antrenor italian Bergodi - abuzat, pînă la Steaua, de încă doi patroni români - cînd a încasat la instalare o căruţă cu bani, iar acum nu pleacă acasă, pînă  nu-şi primeşte şi cealaltă căruţă, cu banii de viol?

Îndrăznesc, călcîndu-mi pe inimă, să spun ceea ce nu credeam c-o să spun vreodată. Gigi Becali n-a păcălit pe nimeni. Pe legea lui, el e cel mai corect om din fotbalul nostru. El a fost tot timpul păcălitul. Banii lui i-au înnebunit pe mulţi, istorici cu dosare de informatori şi foşti filozofi de la “Ştefan Gheorghiu”, ziarişti de-ai lui peşte, care-l aşteaptă lipiţi de poarta palatului ca să fie bruftuluiţi, realizatori tv cu jumătate de normă la buzunarul maneliştilor, o întreagă armată de slugarnici uitîndu-se în jur, doar, doar vor mai fi rămas nişte copaci crăcănaţi în care să se înţepenească. Şi, peste toţi, antrenorii cu simţul afacerii. Fiindcă la Steaua  nu au venit antrenori săraci, ci oameni care, în temeiul unei bogăţii reale, îşi permit să pretindă bani foarte mulţi, pentru onoarea de a fi daţi afară foarte repede. Naivii sîntem noi, cei care scriem ce om rău e Gigi Becali şi ce mari profesionişti sînt antrenorii lepădaţi de hachiţosul Becali.

Privind în urmă, îmi e foarte clar, încă de la primele declaraţii ale lui Bergodi, că n-a venit la Steaua ca să facă mulţi pureci cu un lot de Liga a doua, ci să-i ia banii lu’ dom’ Gigi. Ce, parcă Gigi Becali nu ştie ce poate acum Steaua? Bergodi a făcut-o pe demnul şi pe intransigentul în faţa presei, pînă l-a scos din sărite pe dom’ Gigi. A căutat-o cu lumînarea şi a găsit-o. Iar acum aşteaptă, tot demn şi cu onoarea apărată de contract, să mai ia nişte bani nemunciţi.

Aşa că, domnule Stoichiţă, mult noroc în locul lăsat cald de Bergodi, că pentru onoare şi demnitate mai sînt bani la Steaua!

Adevăratele lupte se dau nu în ring, ci pentru banii Federaţiei

Zilele trecute, nişte boxeri români de care n-a auzit nimeni au fost trimişi de o federaţie lipsită de rezultate şi de autoritate la un campionat mondial care nu contează. Acolo, aceşti boxeri fără nici un viitor au fost eliminaţi în primele meciuri de alţi boxeri de care n-a auzit nimeni, din ţări care nu contează în sportul mare. Eşecul în bloc al mediocrilor noştri a fost pomenit în vreo două ştiri, în subsolul unor pagini unde nu-i vorba de fotbal şi în care agonizează informaţiile din fostele sporturi cu “amatorii “ vopsiţi, din fostele ţări ale fostului “lagăr comunist”.

În Occident, în ţările în care minciuna cu suport naţionalist şi patriotard nu e şi o politică a sportului, boxul nu are subvenţii de la stat. Cu ocazia scandalului Ritzi, toată presa a scris că jaful de la Minister a echivalat cu bugetul anual al Federaţiei de box. Nimeni nu s-a încumetat să observe că şi acest buget anual al Federaţiei de box e un nonsens de stat, întrucît cu aceşti bani sînt plătiţi oameni pe care nu-i preocupă gloria sportivă şi reprezentarea României în lume. Dovadă că anonimii, trimişi pe banii contribuabililor, ca să se facă de rîs la competiţii ce-şi trăiesc ultimele zile pe vechile tipare gen “Totul e să participi”, trec repede la profesionism. Pleacă, adică, să fie carne de tun pe ringurile Europei, pentru burse de nemîncaţi.

   România dă  bani unor Federaţii în adormire, în virtutea unei idei de tradiţie care nu mai funcţionează. România subvenţionează, cu bugete anuale aparent mici, dar disproporţionat de mari în raport cu interesele reale ale acestor Federaţii, sporturi care şi-au pierdut tot rostul acela propaganistic de dinainte de 1990. Cine citeşte presa sportivă din ţările cu participări olimpice semnificative înţelege că o seamă de sporturi nu mai contează deloc pe plan internaţional. Că au devenit pasiunea unor investitori şi afacere privată, nu afacere de stat . Boxul e unul din ele. E sportul unde nu se vorbeşte decît cu banii pe masă. Boxerii profesionişti nu sînt nicăieri în lume subvenţionaţi de la buget. Boxul de stat e o aberaţie economică.

  Normal ar fi ca după fiecare mare ruşinare internaţională, cum a fost şi aceasta cu înfrîngerile în serie de la un campionat mondial cu cîştig moral zero şi cu un cîştig material şi mai mic, presa să publice pe prima pagină fotografiile şi numele federalilor căpuşe. În box nici n-ar fi greu, fiindcă aici scandalurile cu deturnări de fonduri şi cheltuieli în familie sînt de ani mulţi ceva obişnuit.

Echipa lui Răzvan Lucescu nu dă mult, nu dă puţin, dă totul

Deşi s-a vorbit numai despre jocul şanselor şi despre datoria “naţionalei” de a spera, cîtă vreme mai există, fie şi teoretic, o posibilitate de a se califica, de fapt, subiectul momentului, ascuns sub un optimism “din  principiu”, a fost demnitatea. Numai că ne-am dezobişnuit  a-l scrie şi a vorbi despre demnitate în fotbal şi, în general, în sport.

Nu-i singurul cuvînt discreditat de comunism şi tratat cu infinite precauţii, ca şi cum ar fi fost un cuvînt bolnav sau cu un efect public neînsemnat, după 1990. Cuvintele folosite responsabil, în cuprinsul adevărurilor lor istorice şi care definesc lumea civilizată, au fost adevăraţii adversari ai comunismului. Munca, patriotismul, răsplata, demnitatea, mîndria, onoarea - sînt cuvintele care trebuie reconsiderate, care trebuie scoase de sub umbrela ironiei şi a fatalismului românesc de mahala, dacă vrem cu adevărat să trăim într-un climat cu respect pentru valoare. Meciul cu Franţa a fost unul de regăsire a unui sentiment de căpătîi. S-a jucat, cum s-ar spune, cu demnitatea pe masă. Nu de puncte avea nevoie echipa, ci de confirmarea unui sentiment. În meciul pierdut acasă cu Lituania, ideea de reprezentare demnă nu a fost apelată nici un moment, de nimeni. Cînd eşti foarte sigur de victorie, ideea de demnitate cade în ridicol. Victoriile par de la sine înţeles un fapt de demnitate. Ceea ce e greşit. Victoria din Insulele Feroe a fost orice, dar nu şi o dovadă de demnitate.

 La Paris, echipa lui Răzvan Lucescu, mai bine zis a bărbaţilor din familia Lucescu, a jucat ca să poată merge mai departe cu fruntea sus. Răzvan Lucescu garantează mai mult decît un lot care califică. Garantează un lot care va da necondiţionat tot ce poate. Aceasta e formula unei prezenţe demne: nu dai nici mult, nici puţin, dai totul!

Comentatorii meciului au pomenit în cîteva rînduri de norocul lui Coman. Norocul e un şir improbabil de întîmplări favorizante. Coman n-a apărat cu noroc. El a apărat ca toţi portarii de mare talent. Un portar cu şase bare la activ într-un meci nu trebuie lăudat. Problema e la bare, nu la portar. Eu socotesc că nici autogolul francezilor n-a fost o chestiune de noroc. Apărătorul care a trimis mingea în plasa proprie a făcut-o presat de haita românească din careu.

De multă vreme nu am mai privit un meci al “naţionalei” cu sentimentul de izbăvire pe care ţi-l asigură necazul maxim al unui adversar trufaş, care te priveşte din vîrful unei movile de sute de milioane de euro şi al unei movile şi mai mari de convingeri naţionaliste supralicitate. Echipa Franţei, care nu mai e de mult timp una de francezi, se poartă cu noi de parcă “naţionala” noastră ar fi una de ţigani. Nu e doar o eroare, e o golănie de palat care trebuia sancţionată. Echipa de români-români a lui Răzvan Lucescu a sancţionat printr-un joc demn pînă la sacrificiu “Cocoşul falic”. Mare reprezentare!