T.R.U ↓

Suprem

Anglia-Franţa la rugby a bătut El Clasico şi toate spectacolele sportive posibile. A fost o minune!

Abia întorși acasă din Insulele Feroe, căutătorii de eclipse au aflat că drumul n-a meritat. Sîmbătă, a doua zi după minunea neguroasă din Feroe, eclipsa s-a arătat, iar, mult mai aproape, mai comod și mai televizat. La Roma, Edinburgh și mai ales la Londra, rugby-ul a eclipsat tot: El Clasico, Premier League, fotbal în genere, Olimpiade, pariuri și case de pariuri, Federer și Bolt plus Liga miticiană. Totul a început cu alinierea șanselor. Irlanda, Franța, Țara Galilor și Anglia au intrat în ultima zi a Turneului celor 6 cu șansa victoriei finale. Galezii au treierat Italia și au așteptat.

Degeaba, pentru că Irlanda a treierat Scoția. Irlanda a așteptat. Va treiera Anglia Franța, la 26 de puncte diferență? Pardon? Vous etes fous! Și a urmat nebunia. Timp de 80 de minute, toate limitele, fricile și uzanțele au fost suspendate pe Twickenham. Anglia și Franța au jucat în delir ceva care a plecat de la rugby și a trecut prin greco-romane și ruletă, spre a se transforma în sportul suprem. Despre rugby se știe că e un joc total. Nimeni nu bănuia că e un joc perfectibil. Ce s-a văzut pe Twickenham a făcut din rugby o dramă care n-are nevoie de traducători. Anglia-Franța 55-35. Imaginați-vă Olanda-Spania pe Amsterdam ArenA,  cu 6-4 la pauză și 10-6 la sfîrșit. Olanda face un meci istoric, dar ratează titlul pentru că trebuia să mai înscrie un gol.

Dar asta nu mai contează. Anglia și Franța au jucat peste scoruri și trofee. O stare de nebunie creatoare vecină, de la un minut la altul, cu gloria și sinuciderea a cuprins ambele echipe. Eseuri solitare și răbufniri de forță ale grămezilor mugind s-au succedat ca într-o  halucinație de om tulburat. Nigel Owens, un galez mărunțel care a avut privilegiul periculos de a arbitra, a luat-o razna curentat de grozăvia din jur. Owens a ținut discursuri educative și a încercat să explice decizii raționale într-un meci irațional. Nimeni n-a înțeles o iotă pentru că nimeni nu mai aude în ring, cînd ambii boxeri sînt în knock down. În tribune, englezi și francezi și-au băut berile, au cîntat și s-au holbat la orgia din teren. Nimeni n-a huiduit și nu s-a bătut - din teren pînă la Canalul Mînecii. A fost uluitor.

A fost ceva nemaivăzut. Adică, altceva. Sport pur, fără vedete și cinism, scuze, vorbe goale și simulări. Vom mai vedea așa ceva?

Gaz(prom) ilariant

Este oare fotbalul de azi atît de ahtiat după bani obţinuţi oricum? Se pare că da

Oare e chiar așa greu de înțeles? Ne face fotbalul atît de nesimțiți pe lumea reală? Mi-e greu să cred că, lăsînd la o parte ignoranții și spionii, cineva poate privi galeș la Gazprom ca sponsor al Ligii Campionilor. Dar ce poate fi vinovat într-un nume? Mai întîi, nu e clar: cum de n-a găsit UEFA alt sponsor decît onor Gazprom? Există atîtea companii gigant care ar da mîna drepată a șefului lor pentru a sponsoriza Liga. Să nu ne facem sînge rău și gaze la cap! Hazardul pur nu trebuie exclus! Poate că s-a tras la sorți dintr-o căciulă cu două bilete identice și a ieșit Gazprom.

Și, în definitiv, ce e rău cu Gazprom? Nu e, oare, Gazprom o companie ca atîtea altele, nemaispunînd că multinaționalele occidentale i-au omorît pe negri, au practicat sclavia și au jefuit coloniile? Gazprom e, dimpotrivă, un nume de răsunet în Europa de care se leagă numai fapte bune. Gazprom a șantajat de cîteva ori Europa de Vest și a trimis în îngheț Ucraina, Bulgaria, Moldova și Republicile Baltice. Dar meritau aceste state căldură cu adevărat? Priviți la performanțele lor în Liga Campionilor! O rușine! Tot Gazprom e compania care dă Europei și Ligii Campionilor un exemplu admirabil de autonomie și spirit de competiție. Căci Gazprom trebuie să se bată singură cu ea însăși pe piața rusească, după ce concurența s-a retras la pușcărie sau în faliment. Nu e puțin lucru! Se ştie doar: competiția cu tine însuși e de o mie de ori mai grea decît banala competiție cu alte companii. Pe urmă, Gazprom și nu altcineva, are meritul de a aduce la buget o mare parte din banii din care sînt acoperite cheltuielile în războiul cu Ucraina. Sau, cum zice sloganul Ligii: Respect!

Sponsorizarea Gazprom e și o introducere cum nu se poate mai bună pentru viitorul apropiat. Oficial, în 2018, Cupa Mondială se va desfășura în Rusia. Acasă la Gazprom. Pentru merite deosebite în lupta pentru pace, dobîndite de statul rus atît pe cîmpul de luptă cît și prin conducte. Adevărat, după 2018 vine 2022 și Cupa Mondială se va acoperi în Qatar de o glorie încă mai mare. Cert e că Liga Campionilor și fotbalul mare se simt tot mai bine pe la margine de conducte și tiranii. Oare sîntem chiar atît de ahtiați după fotbal încît să-l dăm în chirie? Poate că sîntem. În aceste condiții, trebuie aflat rapid care e cea mai de seamă companie din Coreea de Nord. Cine rîde poate da vina pe gaz. Gaz ilariant.

Scena, altarul și arena

 Episodul invaziei terenului de la Birmingham ne-a adus aminte că sînt locuri în care publicul nu are ce căuta

Aston Villa-West Bromwich Albion e un fel de derby în subsolurile Antipa. Două trupe ruginite și-au dat în cap cu halebarde boante și au ajuns cu greu la final. Nu e clar de ce, dar a fost 2-0 pentru Aston Villa. Aston Villa a cîştigat și a prins un tub cu oxigen după un amar de meciuri pierdute și o promisiune fermă de retrogradare. Bucurie mare. Să trăiască Villa şi ai ei!

În tribune, populația locală, compusă din treninguri cu glugă, purtate pe schelete hrănite cu cartofi prăjiți și bere leșioasă, a început să fiarbă turbulent cu 10-15 minute înainte de final. În minutul 85, ibricul a dat pe afară. Cîțiva polițiști imprudenți au fost nivelați și mulțimea a apărut în teren. Aston Villa a făcut ce a făcut și a convins invadatorii să iasă din teren. S-a mai jucat 5 minute. Apoi: sfîrșitul lumii în ediție locală. În cîteva clipe, gazonul de pe Villa Park s-a transformat într-o tavă cu răcituri în alergare. Invazie! Cutare localnic la bustul gol și craniu ras ia în brațe un jucător de la Aston Villa și îl pupă cleios pe obraz. Victima tace și se lasă în voia următorului și următorului.

Scenele de iubire în masă au continuat 20 de minute, cu ambele echipe în postură de ostatici care știu foarte bine ce le poate garanta viața: nu protesta, nu te feri, nu încerca să fugi! Toată lumea a scăpat teafără. Jucătorii s-au închis în cabine, polițiștii s-au strîns la Secție, invadatorii au plecat direct spre pub și bere.

Ce e cu adevărat respingător în aceste scene de bucurie desfrînată e dispariția iluziei. Mai clar: la fel ca teatrul, fotbalul e un spectacol care presupune o convenție. Mergem, luăm loc și știm că urmează să vedem ceva important pe scenă sau pe teren, într-un spațiu care e diferit, plin de semne și simboluri și de neatins. În clipa în care cineva invadează scena sau terenul, iluzia și spectacolul cad. Fosta reprezentație se transformă într-un scurtcircuit care sfîrîie. Într-un dezacord mizer. Cît o fi fotbalul de popular și de democratic, invazia care năpădește terenul e o impietate. Oameni ca toți oamenii, cu hainele și cu trupurile lor de toată ziua, apar în teren și arată mai grași sau mai slabi decît sînt. Arată dizgrațios, ca o mulțime de găini pe culoarele Ateneului.

Ce rămîne totuși din mizeria de la Birmingham e exact lucrul pe care am învățat să-l uităm: fotbalul e un spectacol care are nevoie de un public participant, dar separat. Scena, altarul și arena sînt rude și au regulile lor.

De ce nu mai pot englezii cu Europa?

Explicaţia trebuie căutată într-un spirit care s-a pierdut şi în locul căruia nu au fost puşi decît nişte bani.

Încă o ieșire în Europa și încă un plonjeu în ridicol. Arsenal a reușit ce căuta de multă vreme și s-a sinucis în grup și în public. Dezastrul din meciul cu Monaco se deosebește de dezastrele de rînd prin împrejurări care frizează tembelismul. O tragere la sorți șireată a făcut ca Arsenal să dea de Monaco. Lozul cîștigător. Așadar, în eliminatorii, nici tu Real Madrid, nici tu Barcelona, nici dv. Bayern. Nu. Monaco, echipa aceea de fițe care face prima pagină în Paris Match prin onor Prințul local. Dar Monaco mai e ceva. E rampa de pe care s-a lansat, acum un car de ani, Arsene Wenger.

De aici, suplimentul psiho pe care nimeni nu l-a tratat la timp. Wenger a apărut emoționat la televiziuni, a sporovăit savant în franceză, engleză și germană. Meciul a fost lăsat în seama unui romantism prietenos. În fond, n-o să ne bată Monaco, nu? Monaco a procedat invers și a pornit de la zicala cu dublă acțiune “Eu te-am făcut, eu te omor”. Wenger și Arsenal au fost tăvăliți și demontați metodic. E greu de văzut cine va egala recordul, căci Arsenal a greșit tot ce se putea greși în apărare și a ratat tot ce se poate omenește rata într-o seară de fotbal cu sau fără nocturnă.

Adio, Arsenal și am cuvinte! Pentru că farsa e mai largă. În ea joacă laolaltă cluburile englezești, iar superbe, iar pline de bani și elan și iar falimentare la contactul cu Europa. Man City a fost redusă la scaunul cu rotile de Barcelona, într-o seară din care fanii de pe Etihad au înțeles doar că au fost vizitați de o ploaie de meteoriți. Liverpool a fiert cuminte în cazane turcești și a fost eliminată de Beşiktaş, după un meci de greco-romane faza pe Asia Mică. De ce nu mai pot englezii cu Europa? Și de ce pot doar între ei? Putem extrage orice volum din biblioteca scrisă pe tema cu pricina. Vom afla cîte ceva despre climă, alimentație, debarcarea din Normandia și adevărul din spatele afacerii Lady Diana. Adevărul e mai brutal. Ca o bere englezească proaspătă și fără acid.

Adevărul e că englezii au putut în Europa pe vremea cînd Europa nu putea la Liverpool. Ce s-a schimbat e esența. Ceva a dispărut din centru. Ceva imaterial. Voința și coeziunea pe care le dau spiritul locului. Liverpool era o trupă de bestii locale animate de spiritul înalt al mahalalelor și fabricilor, plus șmotrul impus de tartori insuportabili ca Shankley și Paisley. Din toate astea a mai rămas jumătate de Gerrard.

Hat-trick la 70 de ani!

Rămîn convins că Ovidiu Ioanițoaia e cel mai bun șef de echipă pe care fotbalul românesc nu l-a avut. Unde șef înseamnă o combinație de șarm și echilibru fără de care nu se pot face echipe adevărate. Cu Ioanițoaia în continuare lider de jurnaliști și în mare formă la 70 de ani, situația e tranșată. Presa conduce fotbalul cu 3-0. Hat-trick-ul lui Ioanițoaia a parcurs următoarele trepte: mai întîi, intuiția sigură a valorii. Ovidiu Ioanițoaia a știut mereu unde mocnește valoarea și a ocrotit-o atît între sportivii pe care i-a comentat, cît și între ziariștii pe care i-a antrenat. Mă număr printre cei ce au ratat prima probă, dar au avut bursă la a doua.

Următoarea treaptă e respectul egal pentru performanță pe care Ioanițoaia l-a dobîndit dintr-o rară cunoaștere a istoriei sporturilor. Cine a stăruit pe lîngă fenomenele Patzaichin și Lipă ajunge la esența sportului. Ceilalți fac trafic scris cu scoruri și, mai nou, cu tatuaje pe busturi de atacanți. A treia componentă e vocea din comentarii și ședințe de redacție. Nu atît sunetul, cît cadența care invită la rațiune ca un prezidiu de înțelepți. Ovidiu Ioanițoaia va primi urarea de La Mulți Ani! cu același zîmbet calm care ne-a învățat să presupunem o clipă că nu sîntem chiar infailibili. Căci modestia lui Ioanițoaia e un dar care face mai mult decît orice hat-trick.

Nici un interviu

Daily Telegraph a publicat o confesiune tulburătoare a lui Johnny Wilkinson. O poveste despre viaţa de sportiv. Despre viaţă

Am citit un interviu sau confesiunea unui pacient care își reevaluează viața? Pe frontispiciul ziarului scria clar: Daily Telegraph. Ceva mai jos se vedeau cîteva fotografii cu Johnny Wilkinson. În continuare, o sumedenie de povești despre rugby. Am rămas cu impresia plăcută a unui interviu bine condus de un ziarist inteligent și norocos. Căci Wilkinson e genul de sportiv care vorbește cu cap, nu prea mult, dar mereu pătrunzător. Ca ziarist, e foarte bine să dea Wilkinson peste tine într-un interviu prelungit. În teren, e altceva.

Așadar, un interviu bun? Nu. Ceva mai mult. O mărturisire greu de uitat. Unul din cei mai mari rugbyști ai lumii mărturiseşte, la sfîrșit de carieră, lucruri care se evită tocmai pentru a proteja o carieră. Mai întîi: regretul. Wilkinson a cîștigat toate titlurile ce se pot cîștiga în rugby. Mondiale, naționale, ligi europene, turnee, meciuri test, titluri individuale, recorduri de transformare stau unele peste altele într-o vitrină care abia le mai încape. Dar Wilkinson simte, la sfîrșit, că a fost nechibzuit. Marele campion e un om muncit de îndoieli. Trebuia să facă din rugby un cult mai important decît viața? Wilkinson se gîndește cu voce tare la placaje de mare risc și comoții depășite prostește, din pura ambiție de a termina meciul în picioare și învingător. Wilkinson știe că și-a riscat viața din mîndria profesionistului care nu-și permite să șovăie și nu permite nimănui să-i vadă așa numai partea slabă.

Acum 2 ani, într-un meci cîștigat clar de Toulon, a fost aproape dezmembrat într-o ciocnire cu Opeti Fonua, un tongan de la Agen, căruia i se îngăduie să intre în teren în ciuda faptului că e un masiv muntos în tricou. Wilkinson a continuat după ce a convins medicii că e la curent cu situația scorului și cunoaște numele clubului la care e legitimat. Acum regretă. Știe că putea fi ultimul meci. Wilkinson pare, pînă aici, un pacient pe drumul cel bun, un om care își recîştigă, pas cu pas, slăbiciunea și, deci, umanitatea. Apoi vine finalul. E uluitor. Ce rămîne, ce îl obsedează după 25 de ani de rugby? Simplu: o pasă greșită într-un meci cu Grenoble. Cineva a interceptat pasa, s-a dus direct în eseu și Grenoble a cîștigat în ultimul minut. De cîte ori faza îmi revine în minte, împietresc și simt că nu vreau să mai trăiesc. Spune Wilkinson.

Cine e acest personaj? Un mare sportiv care și-a pierdut umanitatea sau un om adevărat care simte prezența dramei în sport. Singurul lucru clar e că rîndurile publicate în Daily Telegraph nu sînt un interviu.

Stivi Gi

Plecarea liderului de pe Anfield Road este şi sfîrşitul unei poveşti.

Lungiți primul i pînă îl faceți să sune a fluier de gardian și scurtați-le pe celelalte două ca și cum ați frîna un tir pe marginea prăpastiei. Totul pe nas. Stiiiiiiiiivi Gi. Dacă reușiți, sînteți un adevărat scouser. Adică un băștinaș din zona Liverpool care poate fi recunoscut după două trăsături: accentul și cultul pentru Liverpool F.C. Un bun scouser nu se naște degeaba. E bun pentru bășcălia domnilor cu școală și accent bun de pe lîngă Londra. Și e tocmai bun pentru tradiții nesuferite în epoca banului iute și grămadă.

Așa de pildă, Stivi G față cu piața liberă. Steven Gerrard a început la Liverpool F.C. puțin înainte de a se naște și va încheia la sfîrșitul sezonului. Real Madrid, Barcelona, Chelsea, Milan și cine știe cîte altele au încercat să îl cumpere pe sume care umplu pagina cu salbe de zerouri. Chelsea, în special, a fost la un pas de izbîndă și l-a adus pe Gerrard cu valizele la ușă. Ceva l-a împiedicat. Un sentiment amestecat cu amintirea caselor strîmte și a caldarîmului plouat din mahalalele natale. Un fel de rapidism rezistent și reactiv. Gerrard a rămas acasă. Ar mai fi rămas un an sau doi. A decis să plece în clipa în care onoarea de scouser a fost izbită cu nesimțire de un personaj din afară, întîmplător B. Rogers, întîmplător antrenor la Liverpool.

Din clipa în care Rodgers a deschis astă-vară discuția despre “viitorul” lui Gerrard decizia a fost luată. Stivi a hotărît că that’s it! Cu tot cu accent. Gerrard va încheia 26 de ani neîntrerupți la Liverpool și nu e deloc o surpriză că asta face prima pagină de ziar britanic. Asta în sezonul în care piața de transfer engleză a trecut de suta de milioane. Rezistența lui Gerrard a atins o coardă uitată și a reînviat o virtute apusă: fidelitatea. Într-o epocă de vînzări-turbină, Gerrard a rămas pe loc, acasă, în orașul și la clubul care l-au născut. Nu neapărat pentru glorie, căci ultimii ani au fost tot mai grei. Echipa s-a subțiat după plecarea lui Suarez și pierde regulat meciuri banale, cu Gerrard în teren.

Apropo, Suarez n-a plecat doar după ce a mușcat din Chiellini. A plecat și pentru a-și proteja fetița care s-a întors de la grădiniță cu un accent scouse ininteligibil pentru tată. Stivi G e ultimul rezistent din munți și lumea pricepe, oricît s-ar da în vînt după străini magnifici și importuri exorbitante. Prețul biletului pentru ultimul joc al lui Stivi G. pe Anfield, în mai, contra lui Crystal Palace, a trecut de 2.000 de lire. 

MacPantelimon

Fotbalul scoţian acolo unde nu mai poate fi salvat. Onoarea s-a transformat în dezonoare

A trebuit să treacă 400 de meciuri pentru ca Celtic-Rangers să ajungă la nivelul Dinamo-Steaua. De fapt, mai jos. După 127 de ani, faimosul Old Firm, născut pe 28 mai 1888, arată ca o gravură indecentă, plimbată din mînă în mînă de brute cu glugă și copii fără dinți. Duminica trecută, Celtic a bătut Rangers cu 2-0 pe Hampden Park, după un meci care face din Divizia B mongolă un spectacol subtil. Celtic și Rangers au căzut cu istorie cu tot. Între cei 22 de cetățeni intrați sub pretextul unui meci oficial pe gazon nu s-a aflat un singur fotbalist capabil de pasa cu latul.

Filozofia scoțiană de joc poate fi redusă la formula la trei careuri - corner. Orice penalty e inutil, dar cornerul e fatal, dacă mingea ajunge în careul micm, unde e violată balistic de corpuri care despică aerul la mare viteză. Scoția și-a pierdut fotbalul. Dalglish, Johnstone, Gemmill, Jordan, McAllister, Brmener, Strachan și alți eroi ai furiilor scoțiene se ascund printre oi de rușine. În afară de iarbă, nu mai e nimic de admirat pe un teren de fotbal în Scoția. Și nici în tribune. Ce era odată mîndrie arhaică e, azi, banditism mizer. Jumătate din tribune erau, duminică, inundate de drapelul britanic cu care se legitimează, în Glasgow, protestanții. Cealaltă jumătate era  brăzdată de fulare cu inegalabila urare de bun venit “Fuck Rangers”. Corul protestant a răspuns cu un nu mai puțin delicat “Fuck the IRA”, aducînd aminte doritorilor de informație din sursă Rangers că suporterii lui Celtic sînt descendenți de irlandezi, iar irlandezii sînt teroriști.

Doritorii de informație ar fi. Miuța retardată de pe Hampden Park a fost transmisă în 52 de țări, inclusiv Kirgistan. 130 de milioane de oameni au fost tratați cu un fals grosolan. Bere cu detergent în loc de single malt. Oricine poate prinde o zi proastă. Problema e că scoțienii au prins o epocă proastă. Tribalismul, alimentat de demagogi locali care pozează în campioni ai Scoției independente, a dat unei lumi sărace impresia de grandoare. Blocurile din cartierele MacPantelimon  dau materialul pre-uman. Cu o zi înainte, Chelsea-Man City: 650 de milioane audiență. Mult peste Superbowl. Veți spune că lumea trage la fotbal de bogătași. Ar trage și la săraci, dar numai dacă au onoare.

Finanțe, contabilitate și vise

În fotbalul englez totul se plăteşte. Este o regulă care face lucrurile să meargă înainte

Pe lîngă egalitate în fața legii, fotbal și mîncare proastă, englezii au mai inventat o problemă: contabilitatea. Sau finanțe și contabilitate, cum se zice pe la noi, la ASE. De aici, obligația de a discuta subiectele împreună. Astfel, e ușor de observat că egalitatea și fotbalul se întîlnesc în Cupa Angliei, unde omoară capete încoronate. Mîncarea proastă e, oricum, obligatorie în preajma stadioanelor. Dar contabilitatea? Ei bine, contabilitatea spune că, de pildă, onor Cambridge United va cîștiga, doar din rețeta de stadion, la returul cu ManU, pe Old Trafford, 1,5 milioane lire. ManU - Cambridge United se va juca avînd casa închisă pentru că e Cupa Angliei, pentru că suporterii lui Man U își respectă abonamentele, iar amărîții de suporteri din Cambridge își urmează echipa oriunde.

Contabilitatea ne mai spune că 1,5 milioane sînt echivalentul a 15-20 de meciuri jucate acasă de Cambridge United. De altfel, contabilii precizează  că Van Persie a cîștigat în ianuarie mai mult decît Cambridge în tot anul trecut. Și ne mai spun că jucătorii temutei echipe care a făcut 0-0 acasă cu ManU sînt plătiți un pic peste salariul minim. De unde și ușurința cu care au ales între McDonald’s și Cambridge United. Aflăm, de asemenea, că  angajații clubului sînt voluntari. Mai precis, nu sînt plătiți. Un pic mai roză e situația președintelul temutului Cambridge United. Ștabul șef are un salariu de 35 de mii pe an, adică ceva mai mult decît salariul mediu și cam tot atît cît primește un casier de rînd la o bancă deloc de rînd.

Dar cea mai importantă contribuție a contabilității la analiza misterelor Cupei Angliei vine din altă parte. Și anume din știrea care spune că jucătorii lui Cambridge au primit o circulară care le dă un sfat înainte de marele meci din 3 februarie de pe Old Trafford. Evident, toți cei ce vor fi surprinși de minutul 90 în teren visează să se aleagă, la schimb, cu tricoul lui De Gea, Di Maria, Van Persie sau, trofeu suprem!, Rooney. Circulara avertizează  că toți cei ce vor face schimb de tricouri vor trebui să plătească din buzunar, a doua zi, la casieria clubului, contravaloarea tricoului cedat. Ceea ce ne aduce înapoi la egalitatea în fața legii. Care spune, cu o vorbă luată din contabilitate, că totul se plătește. La bucată. Inclusiv visele.

Cupa fără iluzii

Singura competiţie fotbalistică din lume care nu şi-a pierdut romantismul şi farmecul originar este Cupa Angliei

Din motive pe care, spre binele public, nu le voi explica ulterior, am ajuns la o concluzie fermă. Cea mai autentică și frumoasă competiție a fotbalului mondial e Cupa Angliei. Acea îngrămădeală sîngeroasă și imprevizibilă pe 11 niveluri divizionare și nondivizionare care se joacă din 1872 încoace. Adică, de pe vremea cînd Giurgiu era la otomani, iar Astra ar fi trebuit să joace cu Semiluna și fără Charlie pe piept.

Vechimea înnobliează, dar nu clasează. Cupa Angliei e cea mai mare din alte motive. Unul e măcelul continuu de giganți, semigiganți și înalți de stat. Spre deosebire de Cupa Mondială, Campionatul European și Liga Campionilor, în Cupa Angliei palmaresul, bugetul și părerile presei sînt egale cu zero. Cupa Angliei nu e niciodată cîștigată de favoriți, ci de supraviețuitori. Acum o săptămînă, West Ham a scăpat după prelungiri, penalty-uri și epuizarea listelor de executanți-jucători de cîmp. Dar asta numai pentru că numitul portar Robles de la Everton a trimis în transversală, iar numitul portar Adrian de West Ham a dat țărănește pe mijloc. Și a mărturisit ulterior că a fost primul penalty pe care l-a bătut în viața lui.

Sîmbăta viitoare, în turul patru, poate fi mai rău. Preston North End, Rochdale, Bradford și Bristol din C, Reading, Brighton și Bornemouth din B pregătesc lovituri la drumul mare. Man United ar face bine să studieze atent istoria și geografia diviziei a patra. Cambridge United nu are de pierdut decît cartilajele adversarului. Cupa Angliei are o ferocitate sistematică și tonică. O parte vine din ținuturile mlăștinoase în care se joacă meciurile cluburilor mici, susținute de localnici care nu știu bine unde e Londra, dar țin minte ce le-a povestit bunicul despre cutare victorie istorică din 1912. Restul vine din mentalitatea locală, adică din noțiunea de respect. În accepție britanică, respectul n-are nici o legătură cu bla-bla-ul transformat de FIFA în prișniță și lozincă oficială.

La britanici, respectul presupune o contradicție totală: nici un respect pentru reputație, lot sau palmares și numai respect pentru regulile jocului, șansa ta și susținătorii din tribune. Orice meci de FA Cup devine o finală istorică, pentru că adversarii de prim rang vor trece iar prin pădurea locală peste o sută-două de ani sau nicicînd. Comparat cu acest tip de ciocnire, orice derby de tradiție și orice meci de Cupă Mondială sînt jocuri machiate și ambalate pînă în pragul iluziei. Cupa Angliei nu servește combinația. Preferă sec. Pe tibie și moral.