T.R.U ↓

Cupa este locul în care cei mici uită că sînt mici, iar cei mari încep să înţeleagă că gloria este trecătoare

Există fotbal şi există fotbal de Cupă. Fotbalul obişnuit care cuprinde aproape orice campionat şi prea multe Cupe Mondiale e un joc rezonabil. Două echipe se cercetează ş cineva pierde sau cîştigă după un şir de argumente fizico-tactice întrerupt uneori de intervenţia vreunui supradotat. Fotbalul de Cupă e cu totul altceva: un joc lipsit de limite şi de etichetă. Fotbalul de Cupă e un spectacol profund necivilizat, aşa cum necivilizată e orice răscoală care răstoarnă lumea şi ţopăie pe reputaţii. Nimic nu descrie mai bine esenţa tulbure şi inflamabilă a fotbalului de Cupă decît Fotbalul de Cupă Englez. De fapt, fotbalul de cupă englez e singurul fotbal de Cupă şi, prin asta, marele adversar al nevoii de normalitate pe care o cere fotbalul civilizat. Restul, celelalte variante naţionale ale fotbalului de Cupă, sînt cel mult imitaţii nehotărîte ale grozăviei engleze.

Există în fotbalul de Cupă englez o furie generală şi neiertătoare care aleargă vreme de un ceas şi jumătate după tot ce e prestabilit sau îndrăzneşte să se creadă incontestabil. Victimele F.C. Englez sînt ierarhiile de moment şi firmele noi. Spiritul democratic şi revanşard al acestui tip de asalt e purtat de echipe obscure sau suferinde. Iată cazul Accrington Stanley: o echipă de secol XIX, un teren preagrar şi cîteva mii de proletari atîrnaţi din tată în fiu de echipa locală. Vechimea ruginită a echipei se transformă într-o energie care nu cere scuze şi nu ţine cont de adversar. Accrington a pierdut, dar Fulham a aşteptat următorul meci de Premiership aşa cum aşteaptă cineva un concediu la Davos.

Cazul Leeds nu e mult diferit. Fosta mare echipă şi-a petrecut ultimii zece ani prăbuşindu-se din rîpă în rîpă. Leeds e o echipă muncită de eşecuri şi strunjită brutal de viaţa în subsolul neluminat al fotbalului englez. O echipă umilită, adică o echipă perfect pregătită pentru Fotbalul de Cupă Englez. Man United şi Tottenham au suferit cumplit din acest motiv. Şi vor mai suferi, pentru că toate echipele mari ale Angliei trebuie să îşi amintească în acest fel că au fost cîndva mici şi să afle că vor fi din nou mici. Lecţia acestui sistem de contrat şi tumefiat glorii nu e trecerea. Lecţia e puterea formidabilă a celor ce cred în dreptul lor minuscul, dar viu. Lecţia e un soi de idealism invers care descoperă puterea în lipsa de mijloace şi proclamă egalitatea. Cu o condiţie: să crezi cu ferocitate în tine!

Despre încercarea marilor vedete de a se umaniza

Jimmy Connors, intervievat de BBC: “Năstase a fost cel mai bun prieten. M-am simţit întotdeauna bine alături de el. Cum am început? Abia debutasem, m-a bătut la un turneu şi, după meci, m-a întrebat dacă nu vreau să mergem undeva să mîncăm. Era foarte tonic. Era iubit în toată America, dar la New York era prăpăd: cînd apărea pe stradă, lumea o lua razna”.

Mărturisirea lui Connors e un pic pe contrasens. Sosit la Londra pentru a lansa un volum autobiografic (Outsider - A Memoir), Connors a lăsat impresia unui personaj aspru, clădit dintr-o ambiţie adesea nemiloasă, răsfrîntă asupra celor apropiaţi, oricît de apropiaţi. Pentru Connors, relaţiile personale şi regimul de lucru par să fi intrat în aceeaşi schemă: utilizare, epuizare, victorie. Excepţia cazului Năstase a fost rezultatul unei chimii inexplicabile. Mr. Hardwork a fost cucerit de Nasty - un personaj pe care Connors şi-l aminteşte cu o plăcere vie şi  astăzi. Povestea poate fi spusă mai departe pe firul clişeelor tabloide care urmăresc vieţile marilor vedete: extremele se atrag, două caractere complementare, ambiţiosul şi rebelul  etc.

Şi dacă nu e aşa? Dacă, pur şi simplu, Connors şi Năstase au avut şi ei, la vremea lor, ceea ce se cheamă cu o vorbă tocită “drepturile omului”. Adică au făcut ce fac oamenii în general. Au muncit, s-au distrat şi s-au simţit bine împreună. Legalizarea drepturilor omului la vedete întîrzie şi, în aceste condiţii, mari sportivi ca Năstase şi Connors trebuie să îşi explice viaţa mult după încheierea carierei. Probabil că multă lume crede că biografiile lansate de fostele superstaruri au legătură doar cu prelungirea “postumă” a celebrităţii şi cu suma din contract. Aşa e, dar asta nu spune tot. Există, foarte probabil, în toate aceste biografii povestite de erou şi scrise de altcineva, o dorinţă secretă: dorul de reumanizare, străduinţa de revenire între oameni şi fuga din prizonieratul celebrităţii. Problema e că de cele mai multe ori asemenea tentative de evadare nu reuşesc. Biografiile sînt prost scrise şi îşi trădează eroul. La sfîrşit, după o viaţă de tenis, glorie şi cancan,  Năstase şi Connors rămîn Năstase şi Connors: fostele vedete. Niciodată oameni cu drepturile omului.

Modelul german trebuie aplaudat, dar şi cercetat cu mai multă atenţie

După Wembley, ales gutte! Pentru mulţi comentatori, inclusiv gazetari de limbă engleză, superfinala germană de pe Wembley a lăsat în urmă beneficiile unei invazii reuşite. De la romani încoace, nici un imperiu nu pare să fi făcut mai mult bine. Fotbalul s-a recivilizat. Modelul economic german a terminat lucrul în Europa industrială (ocazie cu care victimele trebuie să îşi exprime, printre horcăituri, gratitudinea) şi a luat în grijă fotbalul. Rezultatele vor fi, desigur, tonice şi înălţătoare, ca o cură de diat brot – pîinea aceea plină de seminţe şi virtute. Daţi-mi voie să mă îndoiesc.

Sentimentul de sănătate a venit din tribune. Borussia şi Bayern au adus la Londra un public exemplar. Mulţimile optimiste şi disciplinate ale invadatorului german sînt o cu totul altă istorie decît gloatele nevrotice fătate de fotbalul englez şi copiate  in memoriam de cei ce ţin loc de public în Serie A. Însă, în teren, lucrurile au stat altfel. Cu un pic de curaj critic, vom observa că pregătirea de presă a plantat cîteva teme false care au fost imediat infirmate de beneficiar. Astfel, Bayern nu e chiar uzina perfectă care produce fotbal local, fără adaosuri. Un club care se transformă instantaneu în aspirator şi absoarbe ce au produs alţii mai bun nu e un atelier de creaţie. Gotze şi Lewandowski au fost racolaţi cu o viteză care arată o deprindere veche. Iar Guardiola va trebui să înceapă atacînd direct Everestul, dar asta nu îl face cu nimic diferit de o captură de lux.

Nici Borussia nu are o puritate de mineral. Politica de importuri e la fel de importantă ca în cazul blestemaţilor de englezi. Jumătate de echipă n-are de-a face cu Dortmund sau măcar cu landul Nordrhein-Westphalen. Nivelul capitalurilor puse în joc e incomparabil mai mic decît la Bayern, dar negustoria e aceeaşi. Măreţia germană e indiscutabilă, dar componentele ei trebuie descrise cu mai multă onestitate.

Interesant, următorul meci jucat pe Wembley după finala Ligii Campionilor a fost barajul pentru promovarea în Premiership. Crystal Palace a bătut Watford cu 1-0 şi a promovat după un meci de fotbal subcomunal, dus cu greu la cap într-o ambianţă superbă. Nici Palace, nici Watford nu au ce căuta în Divizia B spaniolă, germană sau italiană, dar Palace va juca de la anul alături de ManU, Chelsea, Arsenal etc. Însă, Palace-Watford rămîne în istorie pentru altceva. A fost meciul cu cea mai mare miză aşezată vreodată pe masă: cîştigătorul a luat 120 de milioane de lire sterline, premiu de intrare în Premier League. Ce va face Palace cu banii? Exact ce vor face Bayern şi Borussia. Vor cumpăra în toate zările. Einkauf! Modelul german, nu?

Fotbalul englez a avut suficiente evenimente încît să nu plîngă prea tare pentru finala Champions League de pe Wembley, între două echipe germane

Circulă ideea după care trăim sub dominaţie germană. În fotbal, afirmaţia e discutabilă. Finala Ligii Campionilor e, desigur, foarte germană, dar şi finala Cupei Heineken, echivalentul UCL în rugby, cu Toulon învingînd Clermont, a fost foarte franceză. Şi rugby-ul a avut parte de o finală importată, dar mai important e că ambele finale au lovit simbolic în gazde. Englezii în fotbal şi irlandezii în rugby au fost scoşi din casă pentru petreceri străine cu circuit închis. Poate că anul e, de fapt, ceva mai mult decît dominaţie germană în fotbal şi franceză în rugby. Poate ar fi  mai interesant să vorbim de un an de dramă anglofonă.

În fotbal, suma evenimentelor traumatice engleze e formidabilă. Să recapitulăm. Mai întîi retragerile. Ferguson pleacă şi încheie cu un 5-5 turbat în ultimul meci. Blat? Oriunde altundeva, dar nu în Anglia. Ştim acum că, după meci, Ferguson a făcut un scandal monstru la cabine. United a pierdut de două ori în acelaşi meci un avantaj de trei goluri, iar Ferguson n-a putut accepta aşa ceva într-un meci cu West Brom care era şi ultimul şi al 1500-lea al carierei sale. Altă retragere: Beckham, luat în voleuri de presa engleză pentru lacrimile vărsate în tricoul lui PSG, la meciul final. În Anglia nu se plînge public. Dovadă că Ferguson a refuzat orice declaraţie după meciul cu West Brom. A spus doar trei cuvinte: emotional, very emotional!

Dar Michael Owen şi Jamie Carragher? Retraşi fără zgomot. În special Owen, la capătul unui destin care i-a interzis sistematic să devină mult mai mult decît Beckham. Mai departe. Fenomenul Gareth Bale. Cel mai dorit jucător al Europei rămîne la Tottenham, probabil spre a-şi îngropa viitorul. Bale obişnuieşte să marcheze doar goluri de frumuseţe istorică şi şi-a respectat norma cu un şut vulcanic în ultimul minut al campionatului contra lui Sunderland. Era golul care trebuia să trimită Tottenham în Liga Campionilor. Dar Arsenal a cîştigat la Newcastle, iar Tottenham a pierdut calificarea şi dreptul de a-l reţine pe Bale. La două zile după, Bale refuză Real, Barcelona şi restul lumii, cu o decizie care ar putea fi înţeleasă mai tîrziu ca act sinucigaş.

Şi mai departe: Wigan Athletic devine prima echipă în ultimii 150 de ani care cîştigă Cupa Angliei şi retrogradează în acelaşi sezon. David Whelan, patronul lui Wigan, a revenit pe Wembley pentru a doua finală de Cupă şi 53 de ani de suferinţă. În 1960, la prima finală, a suferit o fractură gravă, după care n-a mai fost decît jumătate de fotbalist. Retrogradarea? Se poate vindeca mai repede decît fractura. Aşa a arătat anul fotbalistic de dramă engleză dominat de Germania. Emotional, very emotional!

P.S. Becali, Dosarul Transferurilor etc? Poate intrăm pe drumul care duce la primul 5-5 netrucat în final de campionat românesc.

Deşi nu a fost un geniu care să fi revoluţionat fotbalul, Ferguson rămîne în istorie

Şi retragerile pot fi rău înţelese. Alex Ferguson nu a lăsat în urmă o idee de joc revoluţionară. Clasa geniilor tactice, în care au loc Michels, Clough, Happel sau Herrera, începe cu o treaptă deasupra legendei lui Ferguson. Cu sau fără Ferguson, istoria fotbalului ar fi urmat acelaşi curs. Şi totuşi, Alex Ferguson e unul dintre cei mai mari oameni de fotbal din cîţi au existat vreodată.

Măreţia lui Ferguson vine din cîteva trăsături de caracter născute şi educate în Scoţia. În 40 de ani de antrenorat şi după 7 ani strungărie în fabrică, Ferguson a condus doar patru echipe de club. A început cu două cluburi obscure în Scoţia: East Stirlingshire şi St. Mirren (singurul club care l-a concediat). A treia etapă scoţiană, Aberdeen, a explodat într-o finală de Cupa Cupelor cîştigată cu Real Madrid şi l-a propulsat pe Ferguson în Anglia, la Manchester. Însă, într-un fel, Ferguson n-a plecat  niciodată din Scoţia, ci a plantat-o experimental în medii străine.

Adevărat, Ferguson a devenit pur şi simplu Manchester United, dar asta doar în măsura în care United a devenit o corporaţie formidabilă de rit scoţian. Filozofia morală a bătut mereu tacticismul în cazul lui Ferguson. În 26 de ani de cult autoritar, Manchester a fost convertită la două valori de bază: pragmatism feroce şi egalitate absolută într-o familie absolută. Privit din acest unghi, Ferguson e un om insuportabil şi un generator de voinţă.
Insuportabil pentru cruzimea cu care a identificat, promovat şi concediat jucători. Giggs era deja arvunit la 13 ani. Beckham era declarat surplus la vîrful carierei. Cutare membru al lotului era pus la vînzare după o preluare greşită la antrenament. Ferguson a fost proprietar de oameni şi de cai. Intuiţiile de crescător de cai l-au ajutat să simtă viitorul sau încetinirea unui organism de alergător.

A doua teoremă scoţiană impusă de Ferguson spune că scopul jocului de fotbal e victoria, iar victoria se obţine doar într-o familie sau într-un clan unit şi inspirat. Capacitatea lui Ferguson de a naşte solidaritate rămîne neegalată. O echipă care crede are un atu fatal şi asta explică suita de  răsturnări în ultimele minute sau secunde în care unii neiniţiaţi au văzut norocul fără sfîrşit al lui United. Alex Ferguson a rămas pragmatic pînă la sfîrşit şi a pus capăt legendei atunci cînd a dorit. Putea continua, dar a refuzat să plece învins şi micşorat de timp. Un om insuportabil (pentru mine) ca votant şi finanţator laburist. Un om insuportabil pentru presa înjurată metodic. Un om mare pentru cei ce ţin socoteala victoriilor.

Bayern şi Borussia nu au inventat alt fotbal, ci au inovat pe un patent existent: cel olandez.

Sigur, toate observaţiile socio-economisto inteligente fac sens. Da, Bayern şi Borussia vor ocupa Wembley-ul pentru un kirmez german taman la a 150-a aniversare a Federaţiei engleze. Cine visa la aşa ceva în 1863 era client Krupp. În 2013, e client Adidas. La fel de întemeiată e întrebarea: cine domină fotbalul european: Bundesliga, Bayern, Borussia sau Bayern şi Borussia? Un răspuns care se opreşte la varianta Bayern şi Borussia naşte următoarea întrebare inteligentă: e de pe acum fotbalul german pîndit de sindromul spaniol? Pentru că, măcar în parte, Barcelona şi Real au fost victimele dominaţiei bicefale pe care au impus-o unui campionat slăbit.

Însă, subtilitatea acestor observaţii plimbate de comentatori prin presa internaţională lasă deoparte ceva important: fondul. Iar fondul e fotbalul. Cel mai rar folosită întrebare a dezbaterii sună în felul următor: poate fi explicat succesul plenar al fotbalului german prin fotbal? Răspunsul e un da răsunător care trebuie totuşi explicat. Fotbalul jucat cu mare rigoare de Borussia şi, mai ales, de Bayern nu e o invenţie, ci o inovaţie. Trebuie adăugat imediat că fotbalul nu se schimbă chiar atît de des pe cît ar fi mulţi îndemnaţi să o creadă. Invenţiile sau revoluţiile sînt rare. Ele apar la intervale lungi, mult mai lungi decît ciclurile de succes şi colecţiile de trofee.

Ultima redefinire fundamentală a fotbalului a avut loc acum mai bine de 40 de ani şi a pornit cu Rinus Michels, la sfîrşitul anilor ‘60. Fotbalul total pus în teren de Ajax şi de naţionala Olandei a reformulat tot ce se ştia sau credea despre sensul şi limitele jocului de fotbal. Spaţiul de joc s-a mărit, forţat de idei noi: dispariţia posturilor fixe, angajamentul în presing avansat şi posesia premeditată ca formă de asediu. De atunci încoace, formula a fost importată în Spania prin serviciile academiei cu un singur membru Johann Cruyff şi reexportată în Europa. Bayern joacă astăzi formula hispano-olandeză, o formulă pe care n-a inventat-o, dar pe care a ştiut să o adapteze şi să o umple de inovaţii.

Nu, fotbalul nu stă pe loc de 40 de ani şi mai bine, ci înaintează prin inovatori care pregătesc şi fac inevitabilă următoarea revoluţie. Puterea înspăimîntătoare a fotbalului jucat de Bayern vine astfel din fotbal. Din capacitatea de a juca fotbal fundamental cu o seriozitate la limita sacrificiului şi cu o inteligenţă scăpărătoare. Se poate spune nemţeşte? Da, dar în acest caz, toţi marii autori de şcoli de fotbal sînt nemţi: începînd cu Brazilia şi continuînd cu Italia, Spania şi Olanda.

Nemţii ne arată calea (şi) în fotbal. Drumul drept.

Există un răspuns stas care dă, de regulă, vina pe ceva care se numeşte, în lipsa unor explicaţii mai serioase, sistemul german. De ce sîntem iar dominaţi de nemţi? Sistemul german! Cu alte puţine cuvinte, nemţii ar avea ceva anume injectat în sîngele lor de robot şi, de aici, revenirea periodică în fruntea fotbalului, a economiei şi a istoriei (bineînţeles, în ordine inversă). Problema acestui fel de explicaţie e că nu explică nimic, dar reuşeşte să ascundă în spatele resentimentului un secret cît Bundestagul.

Oamenii mai vechi, adică mulţi dintre cei ce şi-au găsit ocupaţie fie în Germania, fie sub nemţi, au explicat mai bine cum stau lucrurile: nemţii muncesc. Dar şi această formulă trebuie un pic despachetată. Munca germană nu e de capul ei. E mai degrabă capacitatea de a lua în serios fiecare detaliu şi voinţa de a refuza soluţiile rapide sau uşoare. Cazul Bundesliga spune că după 2000, anul cel mai prost al fotbalului german, sistemul a răspuns investind în producţia internă. Centrele de pregătire de pe lîngă cluburi au fost relansate. Soluţia importurilor a fost respinsă. La fel cum a fost respinsă iluzia îndatorării. Cluburile germane fac profit. Legătura cu volk-ul din tribune a fost cimentată frenetic. Preţul biletelor şi abonamentelor de sezon e o invitaţie, nu un instrument de spoliere (120 euro faţă de 1000 de lire per sezon englez). Consecinţele n-au fost imediate, dar cînd au apărut, au apărut turnate solid. Medie de 40.000 de spectatori în campionat şi 13 jucători germani pentru Bayern şi Borussia în semifinalele Ligii (exact cît au strîns ultimele 4 cluburi engleze prezente în Ligă).

Sistemul german e, de fapt, un sistem critic. Un sistem care depistează probleme şi le rezolvă prin mijloace proprii. Abia apoi vine faimoasa şi mult ironizata lipsă de imaginaţie germană.

Bayern, de pildă, o respectă din plin şi joacă tot sistemul de posesie cu recuperare în jumătatea adversă dezvoltat pe filiera Ajax-Barca. Doar că i-a ataşat cîteva motoare şi centimetri de blindaj în plus. În teren, Bayern e o Barcelona cu lamă de plug, dar forţa vine, de fapt, din afara terenului. Fotbalul german e rezultatul societăţii germane. Aşa cum prăbuşirea fotbalului italian vine din nevroza unei societăţi care nu mai ştie ce şi cum să vrea. Fotbalul spaniol nu urmează aceeaşi regulă pentru că stă pe o generaţie sublimă care a intrat în fotbal înainte de depresie. Barca nu a spus încă tot, dar fotbalul european trebuie să înveţe rapid germana. Dacă vrea să facă un pas înainte. Sau, cu un titlu din Der Spiegel, trebuie să uite de scurtăturile prin Moscova şi Abu Dhabi. Drumul special, sonderweg - cum spun nemţii, e, de fapt, drumul drept.

Nu există performanţă sportivă fără o bază care să vină din şcoală.

Am fost întrebat la mijlocul unei discuţii pînă atunci fluente: de ce nu merge fotbalul? Apoi, o precizare ascuţită: de ce nu merge ca înainte? Nu cunosc răspunsul, deşi pot vorbi, scrie şi conferenţia îndelung pe această temă. Cine cunoaşte răspunsul şi îl poate formula într-o frază va cîştiga, fără îndoială, titlul de sociolog suprem al Naţiunii. Mai probabil e însă Titlul de Eminenţă a Teraselor.

Cel mai remarcabil lucru în toată povestea e întrebarea. Cineva are încă puterea să pună asemenea întrebare şi, prin asta, să pună la îndoială toată gălăgia goală din jurul aşa-zisului nostru fotbal în devenire. Există, aşadar, şi inactuali inteligenţi. Întrebarea a aruncat în aer toată adunarea. Teoriile, anecdotele şi argumentele au umplut camera. Economia, statul de drept, lipsa vitaminelor, lenea şi schimbarea climatică au explicat, rînd pe rînd şi cu mare siguranţă, de ce merge rău fotbalul. La sfîrşit, toată lumea a reuşit să ajungă la alt subiect, cu sentimentul că celălalt nu înţelege nimic.

Am impresia că pot avansa două explicaţii. Mai întîi, incapacitatea sacră şi generală de comunicare-coordonare a grupurilor mai mari de doi români contemporani. Regula e uneori contrazisă de persoane solitare care nu fac faţă propriilor inteligenţe. A doua explicaţie e simplă: nu există sport fără sport şcolar. Mica problemă a acestei explicaţii e că propune o soluţie imposibilă. Sportul şcolar presupune un sistem şcolar stabil. Am văzut cum arată sportul şcolar în Anglia şi în Germania. Englezii fac rugby în şcoală şi destui elevi fac şcoală ca să joace rugby. Sistemul e stabil, dar limitat la tradiţie. Germania face sport de toate felurile în şcoală. Poate şi pentru că sportul şcolar e grefat pe învăţămîntul profesional. Varianta germană pleacă de la tradiţia meseriilor pe care o dezvoltă cu o modernitate dezinvoltă.

Şi sportul şcolar românesc a urmat în ultimii aproape 25 de ani, alături de celelalte instituţii publice ale ţării, tradiţia locală. Pălăvrăgeala şi tîlhăria au luat frîiele. A ieşit la iveală o elită completă: patroni penali, profesori şpăgari, licee cu promovare zero la Bacalaureat, instructori cu tarif în euro sau carne vie (de mamă de copil adus la selecţie). La sfîrşit, am rămas cu discuţiile în jurul marilor întrebări puse pe la petreceri. Întrebările acelea urmate de mii de teorii, poante şi isteţimi. Marele sport naţional.

Despre reîntoarcerea violenţei şi rolul civilizator al Doamnei de Fier în fotbalul englez

Mai e Paolo Di Canio fascist după Newcastle-Sunderland 0-3? Întrebarea are un răspuns mult diferit de lozincile cu care Di Canio a fost întîmpinat de presa şi mediile corecte la preluarea postului. Da, Di Canio e probabil un fascist ratat şi, cu siguranţă, un antrenor incendiar. Răspunsul a devenit şi mai interesant după ce suporterii lui Newcastle s-au răzbunat pe poliţie şi în genere pe orice formă de ordine publică. Pentru a-şi clarifica profilul moral, turma din Newcastle a atacat sau a dat foc fiecărui obiect solid nepăzit din centrul oraşului. Cine caută fascism îi  poate găsi germenii în galeria lui Newcastle, numele sub care e cunoscută drojdia de sub drojdie. Cu numai o zi înainte, am aflat că există drojdie şi sub drojdia de sub drojdie şi că ea se numeşte Millwall. După 0-2 pe Wembley, cu Wigan, în semifinalele Cupei Angliei, numita subdrojdie a atacat copii în tribună şi a bătut familiile care au avut impoliteţea de a se opune.

Aşadar, mai uşor cu întrebările ideologice. S-ar putea să daţi de surprize. Iar noutatea spune în acest caz că boala engleză se întoarce din anii ´80. Pe atunci, the hooligans făceau legea, fracturile şi omorurile în şi împrejurul stadioanelor. Tot pe atunci, instinctul antisocial englez a avut un singur adversar politic. Un om care a detestat deschis fotbalul născător de barbarie: Margaret Thatcher. Avea dreptate? Cine vrea poate dezbate. De contat contează că dispreţul doamnei Thatcher a lucrat constructiv şi a adus faimosul Raport Taylor. Acest plan de măsuri practice, şi nu campaniile ideologice, a vindecat pentru următorii 30 de ani fotbalul englez. Stadioanele au devenit fortăreţe video monitorizate, peluzele au pierdut dreptul la locuri în picioare, orice abatere serioasă a fost sancţionată cu excluderea pe viaţă de la meciuri de fotbal.

Poate tocmai de asta a izbucnit dorul după declasarea în public sîmbătă la Reading-Liverpool. Minutul de reculegere în amintirea dnei. Thatcher a fost mînjit de huiduieli. Pentru cei ce cred în continuare în dreptul la imunitate al fotbalului, ca şi pentru cei ce merg la meci ca să rezolve tot ce nu le reuşeşte la toaletă, un amănunt. Tot despre testul de un minut. Duminică, la Exeter-Saracens, în prima ligă de rugby, cineva, o persoană, a încercat să tulbure momentul de reculegere. A fost potolită din priviri. E publicul de rugby democrat? Sau creştin democrat? Sau liberal democrat? Nu. E bine crescut.

Arsenal rămîne un experiment interesant. O şcoală deschisă de dramă şi comedie

Marţi seara, Arsenal se afla la răscruce. După Blackburn, pe Emirates apărea Bayern. Mult prea marele Bayern, mai ales după ce mult prea micul Blackburn îşi făcuse de cap fără ca Arsenal să poată cuvînta ceva. Blackburn a bătut la Londra cu 1-0 şi a scos Arsenal din Cupa Angliei. Asta contează. Nu numai pentru cunoscători, dar şi pentru talpa ţării care ştie un lucru: Liga Campionilor e trofeul suprem, izgonirea din Cupa Angliei e umilinţa supremă. Aşadar, marţi seară, Arsenal era la răscruce şi, din această poziţie, ocupa prima pagină a presei engleze, la un loc cu Pistorius, bîta de baseball şi alte poveşti despre inocenţa neînţeleasă.

Acum, după ce Arsenal a încasat-o şi de la Bayern cu 3-1, e greu de spus dacă Bayern a devenit noul Blackburn. Mult mai sigur e că, indiferent care ar fi fost rezultatul, concursul de anticipaţie pe tema Arsenal va continua.

Mă bazez pe furia elocventă a unui englez care ţine cu Tottenham. L-am întîlnit cu o zi înainte de meciul de pe Emirates, la un festival de păreri găzduit de o cafenea din gara Londra-St. Pancras, locul din care pleacă, foarte sceptic, trenurile spre Continent. Am spus cafenea. Tocmai pentru că berea era exclusă, am remarcat îngrijorarea vorbitorului faţă de destinul Arsenalului. Am intrat în vorbă şi am aflat că analistul e suporter Tottenham, adică membru al tribului londonez vecin şi duşman. Omul mi-a explicat apăsat că problema Wenger e “a hell of a story” şi că n-ai cum să nu îţi pui întrebarea: cum va sfîrşi tot - glorie sau demisie? Spre deosebire de mine, el dorea, desigur, demisia. De ce? Citat: ca să îi batem 10 ani de-acum încolo!

Paradoxul de mai sus spune că în 17 ani sub Wenger, Arsenal a devenit o şcoală deschisă de dramă şi comedie, un spectacol amuţitor sau, în termeni de specialitate, “o panaramă”. Duşmani şi aliaţi se uită, îşi fac cruce (în frunte cu ateii) şi se declară uluiţi. Nimeni nu poate ignora virajele Arsenalului, în grafic,  în afara graficului şi dincolo de masa de proiectare. În spatele acestui magnetism tulbure stă o miză formidabilă: se poate construi o forţă constantă pe baza unei echipe în mişcare, fără contur şi fără titulari? Experimentul e varianta teoretică opusă Barcelonei. În loc de organic, sudură din mers. Nu există pariu mai captivant decît propunerea tembel-genială a Arsenalului. Din acest motiv, discuţia va continua şi după meciul al cărui rezultat a confirmat tot ce am spus pînă acum. Într-un fel, degeaba.