T.R.U ↓

Cupa fără iluzii

Singura competiţie fotbalistică din lume care nu şi-a pierdut romantismul şi farmecul originar este Cupa Angliei

Din motive pe care, spre binele public, nu le voi explica ulterior, am ajuns la o concluzie fermă. Cea mai autentică și frumoasă competiție a fotbalului mondial e Cupa Angliei. Acea îngrămădeală sîngeroasă și imprevizibilă pe 11 niveluri divizionare și nondivizionare care se joacă din 1872 încoace. Adică, de pe vremea cînd Giurgiu era la otomani, iar Astra ar fi trebuit să joace cu Semiluna și fără Charlie pe piept.

Vechimea înnobliează, dar nu clasează. Cupa Angliei e cea mai mare din alte motive. Unul e măcelul continuu de giganți, semigiganți și înalți de stat. Spre deosebire de Cupa Mondială, Campionatul European și Liga Campionilor, în Cupa Angliei palmaresul, bugetul și părerile presei sînt egale cu zero. Cupa Angliei nu e niciodată cîștigată de favoriți, ci de supraviețuitori. Acum o săptămînă, West Ham a scăpat după prelungiri, penalty-uri și epuizarea listelor de executanți-jucători de cîmp. Dar asta numai pentru că numitul portar Robles de la Everton a trimis în transversală, iar numitul portar Adrian de West Ham a dat țărănește pe mijloc. Și a mărturisit ulterior că a fost primul penalty pe care l-a bătut în viața lui.

Sîmbăta viitoare, în turul patru, poate fi mai rău. Preston North End, Rochdale, Bradford și Bristol din C, Reading, Brighton și Bornemouth din B pregătesc lovituri la drumul mare. Man United ar face bine să studieze atent istoria și geografia diviziei a patra. Cambridge United nu are de pierdut decît cartilajele adversarului. Cupa Angliei are o ferocitate sistematică și tonică. O parte vine din ținuturile mlăștinoase în care se joacă meciurile cluburilor mici, susținute de localnici care nu știu bine unde e Londra, dar țin minte ce le-a povestit bunicul despre cutare victorie istorică din 1912. Restul vine din mentalitatea locală, adică din noțiunea de respect. În accepție britanică, respectul n-are nici o legătură cu bla-bla-ul transformat de FIFA în prișniță și lozincă oficială.

La britanici, respectul presupune o contradicție totală: nici un respect pentru reputație, lot sau palmares și numai respect pentru regulile jocului, șansa ta și susținătorii din tribune. Orice meci de FA Cup devine o finală istorică, pentru că adversarii de prim rang vor trece iar prin pădurea locală peste o sută-două de ani sau nicicînd. Comparat cu acest tip de ciocnire, orice derby de tradiție și orice meci de Cupă Mondială sînt jocuri machiate și ambalate pînă în pragul iluziei. Cupa Angliei nu servește combinația. Preferă sec. Pe tibie și moral.

Mob Rule

Domnia gloatei ia locul pe zi ce trece domniei legii. Iar asta face obiectul dezbaterii pe net

Nu voi reveni la abjecția de la Paris. Acest ziar a spus repede și clar ce era de spus. Democrația și libertatea cuvîntului au fost atacate, au supraviețuit și trebuie apărate. Sînt convins însă că democrația și libertatea nu se apără doar în zi de miting. Problema e cum apărăm adevărul cel mai incomod în ziua dinainte și în ziua de după miting. Între poveștile care trec zilnic pe sub radar și sapă mărunt la temelia democrației se numără și cazul Ched Evans. Da, un fotbalist și, pe deasupra, un violator.

În 2012, Evans, internaţional galez, pe atunci la Sheffield United, a fost condamnat la 5 ani de închisoare. Tribunalul a stabilit că Evans a violat o femeie de 19 ani, aflată într-o stare de ebrietate prea avansată pentru a întreține relații sexuale consensuale. Evans a fost eliberat după executarea a jumătate din pedeapsă și a încercat imediat să revină la fotbal - singura meserie pentru care e calificat. Sheffield i-a oferit un contract, cu convingerea că dă a doua șansă unui om care a greșit și a ispășit pentru greșeală. În următoarele cîteva zile, un val de proteste lansate pe net și în media a ocupat scena. Operația poate fi mai onest descrisă drept șantaj. Sponsorii au fost amenințați cu lansarea unei campanii de boicot în cazul în care nu încetează “de bună voie” finanțarea clubului. Clubul a fost amenințat cu tulburări în tribune. Sheffield a retras oferta și a învățat să înghită contracte. Știrea a fost întîmpinată ca o victorie în contul valorilor liberale și al demnității umane. În lunile următoare scenariul s-a repetat. Hartlepool United, Hibernians, un club ascuns în Malta, Grimsby Town și Oldham Athletic au învățat, de asemenea, să mestece hîrtie.
Nu am nici un fel de simpatie pentru numitul Evans. Îmi aduc însă aminte că, anul trecut, Anelka a fost suspendat 5 etape şi amendat cu 80.000 de lire pentru că a făcut pe teren un “quenelle” - salutul nazist inversat folosit în Franţa de grupuri de musulmani duşi cu capul. Apoi, a fost liber să joace cît şi cum a vrut la West Brom. Îmi aduc de asemenea aminte că englezii au o expresie (mob rule) care înseamnă domnia gloatei și e exact opusul a ceea ce tot englezii numesc rule of law - domnia legii. Cazul Evans e pur mob rule, unde mob e lumea făcătorilor de bine cu acces în media. Legea a decis o dată, dar a devenit insuficientă și trebuie corectată de cei ce știu mai bine. O mică victorie împotriva democrației. Va urma.

Un an istoric

Demolarea Braziliei de către Germania fusese anunţată de golirea mitului sud-american

N-ar trebui să trecem prea ușor peste 2014. În fond, 2014 a fost unul din anii în care istoria fotbalului se scrie vizibil, cu litere groase și punctuație catastrofală. Ultima oară cînd o poveste asemănătoare a botezat un an era 1953. Televiziunea era albă-neagră și puțină, iar Anglia era îngropată sub gazon, după un 3-6 șocant cu Ungaria. Catastrofa care a desființat WM-ul sacru al englezilor s-a numit Hidegkuti, primul vîrf fals atestat pe un teren de fotbal. Cu 9 pe tricou, Hidegkuti a fost luat de vîrf sadea și a plimbat în excursii vaste centralul englez însărcinat cu marcajul. 1953 a schimbat istoria fotbalului și a făcut din mega-Anglia o putere minoră și terestră.

2014 a repetat, în alți termeni, o demolare de același calibru. Scena a fost enormă. După 61 de ani, televiziunea a înlocuit sistemul cerebral al unei părți însemnate a umanității. Banii de sandwich-uri primiți de englezi și de unguri în 1953 sînt, tot după 61 de ani, o amintire la fel de bizară ca sugativa, manivela de pornire auto și bunul simț în public. Germania a distrus Brazilia cu un 7-1 anti-mitologic și crud. Nimeni n-a plîns, în 1953, după Anglia, dar execuția îndelungată a Braziliei, în 2014, a făcut să dispară cel mai romantic mit al fotbalului. Nu din senin și nici din pură răutate. Brazilia era demult coaptă să treacă în hala cu rebuturi. Germania n-a făcut decît să ne informeze.

Căderea Braziliei e însă tot o istorie europeană. Liga Campionilor e cea mai mare putere între competițiile lumii și se joacă într-un triunghi cu colțurile în Spania, Anglia și Germania. Brazilia a căzut în triunghiul de forță european. Un timp, mitul a continuat să funcționeze. Dar cluburile braziliene au făcut eroarea fatală: au ipotecat mitul. Brazilia aruncă salarii de 7-8 ori mai mari decît orice campionat sud-american și și-a depășit demult bugetul. Cluburile nu plătesc salariile cu lunile, iar jucătorii sînt luați în posesie pe felii: clubul 10%, agentul 20%, fonduri de investiții 25% și tot așa. Prin urmare, la ora meciului cu Germania, Brazilia era un mit fără conținut. Restul a fost, ca în 1953, o revoluție tactică. Nu tocmai germană, deși autorul antrenează o anume echipă din Munchen.

Singura mutație istorică a ultimilor 20 de ani e biliardul accelerat al lui Guardiola. Germania l-a înțeles și îl practică adăugîndu-i un blindaj supergreu. Cam asta s-a întîmplat în 2014 și tot asta spune de ce am trăit un an istoric în fotbal.

Regula Sterling

 Tînăra vedetă a lui Liverpool a ajuns la nivelul de celebritate care îi permite să refuze 70.000 de lire pe săptămînă. De celebritate, nu de discernămînt

Raheem Sterling e o minune de atacant. Unul dintre cei cîțiva englezi care pot juca “one touch” și singurul care s-a trezit la 20 de ani cu răspunderea de a ține la suprafață un pachebot care se scufundă.

Fără Suarez, expulzat după opțiuni canibale, și fără Sturridge, accidentat pe termen lung, Liverpool a rămas în doi jucători. Dar, la 34 de ani, Marele Gerrard e confiscat de lupta cu Francesco Totti, în finala Cupei Geronto sponsorizată de Fundația Aslan. Prin urmare, Sterling trebuie să se descurce singur. E totuna cu a spune că în contractul lui Sterling figurează clar obligația de a produce miracole. Dar noul contract? Sterling a negociat și apoi a spus nu.

Poate că băiatul are dreptate. Să vedem. Sterling a sosit la 19 ani de la Queens Park Rangers în rolul puștiului talentat foc. Iar Liverpool i-a oferit 30.000 lire pe săptămînă (cam 40.000 euro). Între timp, trioul Suarez-Sturridge-Sterling a făcut un sezon excelent, deși Liverpool a reușit să refuze titlul în ultimele 3-4 etape. Vremuri apuse. Liverpool e, azi, un salon bîntuit de fantome. Iar dacă obiectivul e evitarea retrogradării, atunci actualul sezon ar putea fi un triumf. Așadar, Sterling a început negocierile de pe pozițiile singurei persoane fără scorbut pe corabie. Acum vin întrebările. Ce îi dă lui Sterling dreptul de a respinge 70.000 de lire pe săptămînă, noua ofertă a lui Liverpool? Poate calitatea de tată absent la vîrsta de 18 ani. Sau calitatea de învinuit într-un proces intentat pentru pugilat contra prietenei model. Sau poate calitatea de jamaican crescut între bande cu fes, fiu de tată absent împușcat la o ceartă de cartier, primit în Anglia, naturalizat și pus pe picioare de Liverpool?

Sterling a ajuns la gradul de discernămînt care îi permite să refuze 70.000 de lire pe săptămînă. E treaba lui, dar și a noastră, a susținătorilor de celebrități pe care lumea nu mai poate să le încapă. Supraautoestimarea a devenit o boală și, totodată, semnătura care identifică statutul de celebritate pursînge. Cu cît mai neverosimil onorariul, cu atît mai certă celebritatea și mai adînc oftatul admirativ al galerei. Regula Sterling face fotbalul, sporturile de ecran, filmul, muzica pop și, în definitiv, viața noastră de zi cu zi. Viața plătitorilor de o sută de euro pe un tricou de plastic inscripționat cu numele unei vedete de sezon care își fixează tariful bătînd din picior.

Ceasul lui Mourinho

Despre rolul criminal al copiilor de mingi în desfăşurarea unei partide de fotbal

Din cîte se știe, Chelsea nu avea voie să piardă la Newcastle și nici Arsenal la Stoke. Dar asta, în alte lumi și campionate. În Premier League, lucrurile stau în felul următor: cu cît ești mai mare și mai tare la lot și la buget, cu atît riști o mother de bătaie soră cu death de la codași, amărîți, țărani, pitici și alte orătănii. Chiar așa? Ba chiar mai rău. Newcastle a bătut Chelsea în zece. Mai mult, Newcastle a fost silită să înceapă a doua repriză cu a treia rezervă de portar, un tînăr de 21 de ani care a jucat ultima oară titular la fosta lui echipă, Gateshead, în Divizia a patra, celebrat de exact 1.600 spectatori.

Cum se poate așa ceva? De ce se țin lanț crimele răsunătoare în Premier League? De fiecare dată se vorbește ritual despre aceleași lucruri: voința de outsider, spiritul local, setea de sărăntoc sau foamea de obidit. E ceva aici căci regula merge mai departe și cluburile mici din Premier League iau la rîndul lor bătaie de la cluburi de amatori. Asta face din Cupa Angliei cel mai mare spectacol după femeia cu barbă și călărețul fără cap. De  altfel, spectacolul e la zi, cu opt echipe de amatori calificate în turul trei al Cupei.

Adevărul e însă că nimeni nu înțelege care e cauza dezlănțuirilor seismice din Premier League. Anii, banii, tacticile și vedetele trec fără ca regula să se stingă. Iată de ce remarcele post-meci ale lui Jose Mourinho sînt oarecum de înțeles. Mourinho nu a cîștigat niciodată pe St. James’ Park și, silit să găsească o explicație, a trăsnit ceva uluitor. În lipsa argumentelor raționale sau magice, Mourinho a ajuns la concluzia că de vină au fost copiii de mingi. Simpaticii ball boys care visează cu anii să ajungă la cîțiva metri de Terry sau Drogba. După calculele amănunțite ale lui Mourinho, copiii de mingi au dat meciul peste cap. Uneori au adus mingea cu mare întîrziere. Alteori au adus mai multe mingi deodată. În sfîrșit, micii criminali au tocat timpul în stil mare. Adevărat, s-au jucat 6 minute suplimentare, dar e foarte posibil ca socotelile lui Mourinho să fi țintit reprizele și nu minutele suplimentare. Pînă la urmă, aici e victoria lui Newcastle. În dezorientarea nevrotică a unui ego umflat care nu poate accepta adevărul în stil onorabil englezesc: au fost mai buni.

Un 0-0 care n-a fost nul

Cetăţeanul român european Costel Pantilimon a dat de lucru guvernului britanic

Guvernul britanic va trebui să urmărească atent reluarea unui 0-0 plin de dileme etice și legale. Sunderland a luat ostatic grupul Costa, Hazard, Oscar, Fabregas, Drogba, l-a tăvălit pe Stadium Of  Light și a demonstrat ceva greu de crezut: poți stîrpi Chelsea chiar dacă ai 7 englezi în echipă, față de 2 la adversar. Pînă aici, e de crezut că Sunderland a repus pe picioare onoarea fotbalului englez. Într-adevăr, 40.000 de oameni au văzut cum anume poate slei o echipă care joacă fotbal agrar englez o supercombinată de stil european divers. Dar povestea e mai complicată și aici apar probleme pentru onor biet Guvern britanic.

Marea demonstrație de voință și ardoare englezească a pornit de pe linia porții, de la cetățeanul european român Costel Pantilimon. Ce facem, în aceste condiții, cu Pantilimon? Îl facem excepție de la valul de interdicții și restricții anunțat de onor prim-ministrul Cameron? E Pantilimon un exemplu rar de român bun? Sau va trebui și el să se supună planului care spune că românii trebuie să renunțe la drepturile de cetățeni europeni pe teritoriul britanic? Pantilimon a făcut ce face clasa muncitoare engleză ori de cîte ori își pune chiloți, tricou și crampoane: a jucat cu spatele la zid, a dat în minge cu tot ce a apucat și a murit cu adversarul fițos de gît. E Pantilimon mai puțin englez decît faptele lui?

Probabil că Guvernul britanic va răspunde după ce va studia reluările. Dacă Pantilimon e nevinovat, atunci la fel trebuie să fie și nenumărații români care dau la rindea, pun cărămizi, spală rufe, conduc autobuze și predau fizică, engleză sau chimie de la un cap la altul al Marii Britanii.

Sunderland a arătat ca fotbalul englez circa 1950 și bine a făcut. Chelsea a primit o lecție în plină figură și a aflat cu această ocazie că există echipe umile care te domină pentru că sînt oneste și aleargă de îi ies ochii din cap lui Mourinho. E de spus încă o dată: Sunderland – Chelsea e a nu știu cîta dovadă că Premier League e cel mai puternic și spectaculos campionat din lume. Campionatul în care nici un meci nu e dinainte cîștigat și nici o vedetă nu poate dormi liniștită cu o noapte înainte de deplasarea în orașe ruginite în care n-a mai mișcat nimic de la decapitarea cutărui  nobil pe la 1500 și puțin.

Sunderland-Chelsea și atîtea alte cotonogiri de mituri sînt frecvente în Anglia, cum numai ceața. Noutatea e că importurile se dizolvă în peisaj. Mai clar, străinii obișnuiți cu greul, românii, bulgarii, polonezii și alte neamuri ale Estului, fac treabă așa cum se făcea odată în Anglia și nu strică nici o rînduială. Asta nu înțelege onor Guvern. Căci, în acest caz, 0-0 n-a fost un rezultat nul.

Premier League & The Globe

Ce a înţeles Van Gaal după drama jucată de Casa de Manchester în faţa plebeilor de la Leicester

Stadioanele Premier League se bat cu dramele de la teatrul The Globe. Gustul englez pentru dramă înaltă, trădare joasă şi sînge nevinovat a rămas în vigoare. The Globe teatrul în care s-a jucat prima oară Shakespeare face şi azi săli pline. Şi dacă vorbim de emoţii grele, Premier League e săptămînal cel mai sigur furnizor pentru popor. A se vedea suferinţele nebuneşti ale fostei Case dinastice de Manchester. Povestea a început cu abdicarea marelui maestru şi tiran Ferguson. A urmat anarhia pură sub scurta domnie a lui Moyes Izgonitul. Soluţia? O dinastie străină! Pe tron a urcat Van Gaal, dar vremurile tulburi se ţin lanţ. United a făcut 30 de minute de vis la Leicester şi Di Maria a marcat golul sezonului. La 3-1, totul părea cîştigat.

Însă, în drama engleză, nebunia joacă un rol neasemuit. Van Gaal necugetatul nu avea cum să ştie că plebeii abia promovaţi iau capetele regilor nebuni. Leicester e o echipă mică şi alergătoare care făcea anul trecut matinee în Divizia B. Iar cine joacă fără apărare împotriva pedestrimii penale a lui Leicester va termina călcat în picioare. Sub Van Gaal, problema Casei de Manchester e nebunia radicală a patronului care insistă să joace fără apărare. Van Gaal a adus o căruţă de stele: Falcao, Di Maria, Herrera. Lîngă ei, Van Persie, Rooney, Blind. Toţi, oameni de atac. De plecat, au plecat Evra, Ferdinand şi Vidici. Toţi, fundaşi. Rojo, singurul fundaş importat, e nou şi uimit de avioanele care zboară pe lîngă el în fiecare meci de Premier League. United e o echipă masivă în atac şi părăsită în apărare.

Nebunia persistentă a lui Van Gaal a fost pedepsită amarnic de un personaj venit direct din subsolurile umede ale fotbalului non-league. Unde, în Anglia, non-league înseamnă Conference Football, mai pe româneşte competiţii de amatori între oraşe care au cel mult o gară şi cel puţin 10 cîrciumi. Jamie Vardy juca, acum doi ani, la Fleetwood Town, populaţie 26.000, cel mai mic oraş şi cel mai mic stadion din sistem. Van Gaal ştie acum mult mai mult decît şi-ar fi dorit despre acest băiat care poate fi oricînd oprit de poliţie dacă prin preajmă a fost spartă vreo tutungerie sau vandalizată vreo staţie de autobuz.

Dar unde e nobleţea? În aceeaşi etapă, pe Etihad Stadium. Numele lui Frank Lampard a fost scandat de galeria lui Chelsea mult înainte de primul minut al meciului cu City. Lampard a intrat, a înscris şi a furat victoria clubului pentru care a jucat 14 ani. A refuzat să se bucure la gol, iar la sfîrşit a sprintat spre galeria lui Chelsea. Care i-a scandat iar numele.

Huligani raţionali

Referendumul pentru independenţa Scoţiei trece prin fotbal şi prin galeriile marilor cluburi

Amicalul Scoţia-Anglia ar trebui amînat. Va fi greu de jucat fotbal între tribune care joacă politică. Pe 18 noiembrie, se vor împlini exact două luni de la referendumul care decide astăzi soarta Marii Britanii şi meciul s-ar putea termina cu ceva complet diferit de fotbal. Dacă Scoţia va rămîne în Marea Britanie, rezultatul ar putea fi dat într-o măsură destul de consistentă de opţiunile marilor cluburi şi de şantierele pe care lucrează o mulţime de fani. Şantierele navale de pe Clyde, fabricile din Glasgow şi industriile din Aberdeen dau tribunele, iar tribunele dictează  afilierea politică.

Clasa muncitoare a decis deja că nu va fi atît de nătîngă încît să voteze pentru despărţirea de Londra, locul din care vin toate marile contracte. Galeriile au însă o problemă: apartenenţa la Old Firm.

Aşa se cheamă duetul Celtic-Rangers care împarte oraşul din 1888 încoace. E greu de închipuit o adversitate mai complexă. Rangers sînt mai britanici decît englezii. În vestiarele de pe Ibrox Park, portretul Reginei e obligatoriu. În tribune se cîntă Rule Britannia şi se flutură Union Jack. Frăţia cu protestanţii din Irlanda de Nord e afişată fără rezerve. Politica e conservatoare. Galeria a anunţat că va vota masiv împotriva separării de Marea Britanie.

Celtic nu e mai puţin fixistă şi identitară, dar pe dos. Catolicismul şi frăţia cu irlandezii anti-englezi se vede în steagurile teroriştilor IRA arborate fără jenă pe Celtic Park. Politica e socialistă la nivel de Cuba. Galeria e activă în campania care cere votul proindependenţă la referendum. Dacă o parte din fanii Celtic vor vota totuşi împotriva independenţei, explicaţia vine din nervi. Celtic nu-l poate răbda pe Alex Slamond, liderul naţionalist scoţian care a introdus restricţii de afişaj şi comportament în tribune. În genere, votul combinat Old Firm va spune nu independenţei.

Însă nu toţi oamenii de fotbal scoţieni sînt duşi cu capul în baza ritualurilor tribale. Aristocraţia istorică a fotbalului scoţian judecă raţional şi se opune vehement separării. Sir Alex Ferguson a donat fonduri campaniei antiindependenţă. David Moyes, Alan Hansen, Kenny Dalglish au declarat limpede că nu vor ruptura. Toţi ştiu să facă un business plan şi au înţeles demult ce nu văd minţile hrănite cu fiere, mituri şi demagogie: independenţa ar fi un prăpăd istorico-economic de care vor profita doar naţionaliştii de meserie. Meciul se joacă încă şi scorul va fi strîns. Sondajele spun că 8 din 12 cluburi scoţiene vor fi contra rupturii. În mod excepţional, galeriile, inclusiv huliganii, tind să facă politică raţională.

Welcome to England!

Louis van Gaal este deocamdată un revoluţionar infirmat. Dar numai deocamdată

În timpul Cupei Mondiale, Louis van Gaal părea un revoluţionar confirmat. 3-5-2 anunţa un Oscar pentru tactică, iar Profesorul multilingv plana pe deasupra modelor şi modelelor de joc. După două luni, un contract cu Manchester United şi 2 puncte din 3 meciuri, Van Gaal e un revoluţionar infirmat. Profesorul e pus în situaţia, uşor penibilă, de a învăţa engleză rapid, în public şi în aer liber. Ultima lecţie a avut loc la 35 de kilometri de casă, în tîrgul Burnley. Toată lumea aştepta apariţia miraculoasă a lui Angel Di Maria. Mai precis, întruparea a 59,7 milioane de lire. Şi mai precis, 15 milioane de lire peste tot ce a cheltuit Burnley din 1882 încoace. A fost 0-0 şi problemele au început să se vadă imediat.

Să ne înţelegem: Di Maria a făcut un meci bun. Asta pînă în minutul 70, cînd a fost scos din teren de mesajele de bun venit plasate pe coapsă de Arfield şi Duff. Doi fundaşi băştinaşi. Nu Di Maria a fost problema. Problema a fost că Burnley nu s-a schimbat deloc în ultimii 132 de ani, iar Van Gaal nu a înţeles că aşa va arăta fotbalul în Anglia cîtă vreme vor exista gazon, ploaie şi tibie adversă. Van Gaal a făcut eroarea tipică a revoluţionarilor care cred că pot schimba tradiţii poate primitive, dar profunde.

Nepotrivirea a început chiar cu United. După primele meciuri a devenit clar că jucătorii nu înţeleg ce e şi cum se joacă 3-5-2. Nu înţeleg pentru că media e mult sub normele tehnice minime ale fotbalului dictat de Van Gaal. Di Maria a părut descumpănit de două ori în meciul cu Burnley. O dată cînd a fost scos în tuşă de un tackle. A doua oară cînd a asistat la o tentativă de pasă cu latul trimisă de Jones de la cîţiva metri la cîţiva metri de colegul Young. Mediocrii temeinici ai tradiţiei engleze pot juca doar englezeşte. 3-5-2 e o fandoseală sanscrită.

Şi apoi, atmosfera. Competitivitatea crîncenă a fotbalului englez nu iartă. Oricine poate bate pe oricine. Stoke a învins Man. City şi nimeni nu se miră. Contemplaţia e ilegală în Anglia. Galeriile lovesc instantaneu. La prima pasă greşită a lui Di Maria, fanii lui Burnley au cîntat prompt: “What a waste of money!”. Bani pe fereastră. Welcome to England, Mr. Van Gaal!

P.S. Plus Falcao, Blind&Rojo. A se urmări.

683 locuri pentru revoltaţi

Unul dintre puţinii oameni emblematici ai fotbalului care a avut curajul să vorbească despre corupţie este Gary Lineker

109.318 spectatori în Michigan Stadium? Mai întîi, cum s-ar spune în noua engleză pentru handicapaţii verbal: wow! O sută şi de mii pe Big House, stadionul care n-a văzut mingi rotunde, trebuie să fie ceva legat de jocurile favorite ale băştinaşilor: fotbal american, baseball sau Bruce Springsteen. Dar fotbal? Vreau să spun: soccer? Manchester United - Real Madrid, într-un amical de luat bani şi promovat tricouri nu pare demn de atîta prăpăd de lume. Şi totuşi, americanii s-au sardelizat pentru un meci de fotbal. Organizatorii spun că exact 683 de locuri au rămas neocupate.

Toate astea înseamnă ceva. Fotbalul are un potenţial nelimitat. Cum şi de ce s-a ajuns la gigantizarea unui joc inventat acum 150 de ani pe o insulă ploioasă e altă poveste. Fapt e că fotbalul e cel mai mare zăcămînt de pasiuni şi de bani cunoscut în acest moment. Şi tot fapt e că zăcămîntul e exploatat şi defăimat de administratorul principal: FIFA.

Încotro duce succesul uluitor dacă succesul e poarta pe care intră corupţia? E complet anormal ca în plină glorie furibundă, fotbalul să fie însoţit de întrebări ruşinoase. Va legitima reuşita din teren o elită delincventă? Vom învăţa (şi) din fotbal că profitul spală orice porcărie?  Există încă mari oameni de fotbal care lasă la o parte orice şi vorbesc pe şleau. Evident nu veţi găsi asemenea scandalgii între angajaţii FIFA.

Gary Lineker e ultimul şi cel mai neaşteptat exemplu. Într-un interviu care nu anunţa nimic, Lineker povesteşte cum a înţeles la faţa locului, că Mondialele 2022 au fost atribuite după deliberări trucate. Şi cum a înţeles, din interior, că FIFA e un sindicat penal condus dictatorial de un oarecare Blatter. Sigur, Lineker e englez şi asta îl pune, prin definiţie, pe picior de război cu FIFA. Însă tot Lineker e marele vîrf al Barcelonei care n-a primit un singur cartonaş în 14 ani de fotbal la vîrf. Şi tot Lineker, e omul de casă al BBC-ului, un comentator politicos, prudent şi bine crescut. Criticat, uneori, pentru conformism şi aerul de băiat cuminte, Lineker a devenit brusc un revoltat.

Într-adevăr, politeţea trebuie să tacă în faţa mizelor mari. Lineker a înţeles că în joc e fotbalul însuşi şi a decis că bunele maniere au o limită. Fotbalul trebuie jucat şi gustat, dar uneori trebuie apărat. Lineker a rupt tăcerea şi a ocupat unul din locurile rămase libere pe Michigan Stadium. Mai sînt 682. Pentru revoltaţi.