T.R.U ↓

Barcelona a devenit o ţintă uşoară pentru cei care descoperă importanţa libertăţii de expresie.

A devenit atît de uşor să scrii despre Barcelona. Un declin anunţat sau măcar sugerat face din orice mut o voce critică. Uşile se deschid larg pentru detractori. Capodopera anterioară se dovedeşte un fals. Barcelona e o echipă de bătut în teren şi pe pagina de net. În mare, povestea declinului şi renaşterea contestaţiei se sprijină pe cîteva observaţii smulse fără efort din suita de trei meciuri negre cu Bayern, Chelsea şi Real.

Barcelona a încetinit viteza de combinaţie şi, în consecinţă, faimosul ei joc de posesie a început să semene cu o manie de colecţionar. Altă observaţie spune că, în aer, Barcelona e la pămînt. Rata de erori a crescut pînă spre media uzuală a fotbalului englez. Lipsa de variante B a făcut din suprema B prizoniera propriului sistem de joc. Aşa a ajuns Barcelona în situaţia psihică bizară în care echipa nu mai dispune de propriul sistem de joc. E invers: echipa e folosită de propriul sistem de joc. Dar e, oare, celebrul sistem lăsat moştenire de Cruyff lui Guardiola o maşinărie raţională? Se poate juca fotbal ultraofensiv fără vîrf? Sau sistemele radicale îşi trag echipele spre utopie?

Toate aceste întrebări abia crîcneau pînă acum o lună-două. Între timp, dubiile au făcut pasul spre acuzaţii. De unde atîta curaj polemic? E mai simplu decît s-ar putea crede. Plecarea lui Guardiola a dat semnalul. E ca la revoluţie. Mulţi descoperă importanţa libertăţii de expresie după. Cu o observaţie: declinul face parte din măreţia unei capodopere. Contestaţia e uşoară, analiza e cu totul altceva. Pînă la urmă, chiar dacă Barcelona va coborî treptele şi se va reîntoarce la fotbalul uman, cineva trebuie să spargă cifrul şi să explice ce e cu adevărat de neînţeles. Cum anume a putut o echipă la anul 2000 şi ceva să facă din fotbal un joc complet nou, un joc în care adversarul, oricare ar fi adversarul, e exclus paşnic din joc?

Aici e absurditatea aparentă şi fundamentală a formulei Barcelona: în ideea puerilă după care dacă joci numai tu, celălalt nu mai joacă. Din momentul în care această iluzie de maidan a devenit realitate, Barcelona a rupt direcţia fotbalului şi a intrat în istorie, alături de alte fenomene neexplicate. Tocmai aici e miza pentru comentatori: cum poate fi descifrată această formulă aberantă care a făcut o echipă extraordinară şi a pus în cauză tot ce ştiam despre fotbal. Chestiunea depăşeşte cu mult Liga Campionilor. De acord, problema e de competenţa antrenorilor superiori şi, în genere, a celor ce au jucat fotbal cu capul şi l-au păstrat după retragere. Însă comentatorii de fiecare zi sînt datori să respecte zonele la care nu au acces. Altfel, dau în negaţionism.

Despre lipsa de respect cu care am învăţat să tratăm sfîrşitul unui om. Graţie televiziunii

Moartea a început să se ducă la meci. Are poftă de distracţii populare. Îşi pune bocancii, intră în teren, încearcă inimi şi seceră tineri. Începe ceva nou şi întunecos? Aşa va fi de acum înainte? Moartea lui Piermario Morosini pare să anunţe timpuri nenorocite, cu mulţimi adunate pe stadioane pentru ce s-o nimeri: meci sau priveghi. Ochii pe cronometru şi pe cardiogramă. Defibrilatorul în recuzita de vestiar, printre bocanci, tricouri şi fanioane. Da, s-a întunecat, dar nu e nimic nou.

Povestea lui Morosini e veche. Un om născut de mînă cu piaza rea şi înmormîntat lîngă ea. Totul în termenii şi întîmplările descrise de scriitori imposibili, de la greci la Dumas şi Balzac. Din tragediile lor nesărate ar trebui să cunoaştem povestea prea de tot a bietului Morosini.

La 15 ani, şi-a piedut mama. La 17, tatăl. Ce mai lipsea? După un an, fratele handicapat s-a sinucis. Mai trebuia totuşi ceva, mari maeştri ai dramei şi melodramei? Ah, da! O soră, desigur handicapată, rămasă în grija sorţii după moartea lui Piermario. Capodoperă! Cine spune că nu ştia nimic despre obiceiurile morţii şi ale sorţii printre oameni recunoaşte că s-a lăsat furat de fotbal. Că a crezut, adică, în scutirea de bine şi rău a celor ce joacă sau se uită la fotbal.

Ce e cu adevărat nou vine de altundeva. Din lipsa de sensibilitate şi respect cu care am învăţat să televizăm moartea. Da, transmisia live a morţii lui Morosini era inevitabilă. Nimeni nu putea prevedea aşa ceva. Dar reluarea la nesfîrşit a înregistrării cu prăbuşirea şi agonia lui Morosini e oribilă şi nemotivată. Am văzut-o pe gratis de zece şi de o sută de ori în cîteva zile. În ziare, pe net, la tv, la toate televiziunile şi în toate jurnalele de actualităţi. Care e diferenţa între replay-urile cu Morosini în rolul mortului şi curiozitatea spectatorului la execuţii pe stadion în China, Iran sau Arabia Saudită? Diferenţa e că e mult mai comod, iar alibiul e imbatabil. Ne informăm în epoca informaţiei. Norocul nostru cu serviciile presei. Aflăm tot ce poate fi mai excitant despre moarte. Uite-l cum a căzut! A mai dat o dată din picioare! Gata, l-au luat! Ce ţi-e şi cu viaţa asta!

De sîmbăta trecută, de cînd l-au luat pe Morosini şi l-au dus, toată presa italiană vorbeşte de destin. Dacă maşina poliţiei n-ar fi blocat tunelul de evacuare şi ambulanţa ar fi venit mai repede? Dacă medicii s-ar fi ostenit cu controale mai riguroase? Nimeni nu pare să bage de seamă că toate astea ţin de ştiinţă şi de organizare, nu de destin. Destinul e o poveste complet diferită, imprevizibilă şi fără umor. Un soi de moartea-n bocanci.

Tehnica individuală şi teoriile tactice au evoluat lent, simularea a erupt în fotbalul de azi

Chelsea cîştigă meciul cu subtereştrii de la Wigan după două ofsaiduri transformate. Man United distruge QPR în minutul în care au încăput un penalty, o simulare de roşu şi un roşu pentru victima simulării. Delincvenţa Sa Balotelli e eliminat abia la a patra tentativă de fractură. Presa ia fiecare meci care îi cade de pe ecran în pagină şi face dosare arbitrilor. Barcelona e suspectată de conspiraţie şi afiliere în formă continuată la clanul global al aranjorilor cu ecuson UEFA. Din cînd în cînd, lumea mai dă goluri năucitoare cu transversala, dar arbitrii nu văd mingea trecută în hectarul de dincolo de linia porţii. A doua zi, autorii săptămînali de opinie sportivă trec de la arbitrajul electronic la munca de oponent şef al Guvernului şi, iarăşi, nimeni nu vede că linia a fost depăşită.

Fotbalul s-a schimbat. Însă această vorbă de clacă nu spune mare lucru. Da, fotbalul s-a schimbat de cînd fotbalul. Problema e că, de un timp, fotbalul nu se mai schimbă în fotbal. Fotbalul trece în altceva. În spectacolul arogant al pretenţiilor, imposturilor şi trucurilor care dau noua gramatică a vieţii de competiţie. Dacă e de spus ceva clar despre transformarea la care asistăm meci de meci, atunci propoziţia-cheie sună aşa: fotbalul a devenit un joc litigios. Un proces de intenţie mereu deschis şi o ciocnire de dedesubturi fără sfîrşit.

Două lucruri ne-au adus aici. Multă lume se va grăbi să dea vina pe bani, dar asta ar însemna să subestimăm degradarea profesională masivă, de o parte şi de alta a liniei de tuşă. Două lucruri arată altfel şi arată mai rău. Mai întîi, arta simulării încorporată definitiv între competenţele care dau valoarea unui jucător. Simularea e adesea argumentul cîştigător şi, prin urmare, calitatea esenţială a jucătorului care cîştigă meciuri distrugîndu-le. În vreme ce tehnica individuală şi teoriile tactice au înaintat lent, arta simulării a erupt. Ştiinţa fizico-teatrală a iluziei care provoacă penaltyul, cartonaşul roşu sau întreruperea jocului a atins o cotă vecină cu magia.

A doua cădere e proletarizarea comentatorilor obsedaţi de fotbal ca telenovelă. Orice pretext exterior şi orice scandal personal sînt suficiente şi mai bune decît fotbalul. Contextul şi fabulaţia voieuristă bat tot şi lasă în urmă o mizerie în care valoarea nu mai contează. În rest, totul e incomparabil mai bine, începînd cu cantitatea, sponsorii şi calitatea imaginii tv.

Despre două impecabile lecţii de viaţă din presa sportivă britanică.

În ciuda noului, prostului şi meritatului ei nume, presa britanică n-a murit. Supravieţuirea e, în proporţie de mult peste 90 la sută, datorată segmentului sportiv. Iar asta nu înseamnă neapărat calitatea ştirii sportive, ci supracalitatea reportajului şi a comentariului.
Două piese impecabile au apărut săptămîna trecută. Una, aproape un micro-roman, despre cariera, subestimarea şi gloria tîrzie ale lui Abraham Klein, supravieţuitor evreu de lagăr şi arbitru internaţional pînă pe la începutul
anilor ‘80. A doua despre ultimele minute din prima viaţă lui Fabrice Muamba şi primele minute din a doua viaţă a lui Fabrice Muamba. E atîta tenacitate pozitivă în acest fel de a scrie sport, încît întrebarea e inevitabilă: cine a distrus gazetăria sportivă în România? Fotbalul mirceasandocentrist sau graba, incultura, mizele mici şi scandalul care dau substanţa goală a noii şcoli de presă? Răspuns: oul sau găina?
Însă altceva merită reţinut, iar acest lucru demn de colecţionat vine din tribune şi e consemnat discret în rîndurile reportajului amintit despre moartea de 78 de minute şi renaşterea lui Fabrice Muamba. E vorba de minunile componente ale vieţii. Muamba a căzut pe gazon, fulgerat de un arest cardiac. Din acel moment, norocul şi alţi curenţi de mare căldură umană au început să se adune în zona stadionului White Hart Lane. Mai întîi, sub forma zilei de recuperare după gărzi pe care un cardiolog fan Tottenham a decis s-o petreacă la meci. Medicul a coborît din tribună, a păcălit gărzile, a vorbit scurt cu cei 6 medici deja aflaţi în teren şi a impus ceva de neimpus: Muamba nu va fi dus la cel mai apropiat spital! Au urmat alte cîteva din cele 15 şocuri electrice aplicate pe cordul lui Muamba. Totul prin minutul 20 al morţii clinice a lui Muamba.
Prin minutul 30, a venit a doua şansă: ambulanţa a cedat şi l-a dus pe Muamba la un spital cu 8 kilometri mai depărtat decît cel mai apropiat spital. Am intrat, astfel, în minutul 45 al morţii clinice, dar spitalul ţintă avea cel mai bun echipament şi cei mai buni cardiologi londonezi. A urmat restul pînă la 15 şocuri şi salvarea miraculoasă, după 78 de minute de moarte clinică. Medicul coborît din tribună spune că Muamba avea şanse de supravieţuire de sub 10 la sută şi se declară depăşit. Nu înţelege de unde a venit minunea. Îşi aminteşte doar că, în tunel, au pus targa jos, pentru încă un şoc, şi deodată a simţit cum se clatină aerul. Tot stadionul scanda: “Fabrice, come back!”.

Bătrînii sînt tot mai bătrîni, iar tinerii merg cu viteză spre bătrîneţe. Sportivii nu se abat de la regulă

Nu se cunoaşte încă numele primului medaliat al Olimpiadei de la Londra. Se cunoaşte în schimb numele primului învins: umorul. Această sentinţă grăbită ne spune că, între timpuri, ceva s-a schimbat. Pe vremuri, englezii aveau un simţ al umorului fără egal. Esenţa era autodeprecierea ironică. Numai în sport îşi îngăduiau englezii să fie ofensivi. De aici ideea nemuritoare după care naţionala Angliei e obligatoriu principala favorită a fiecărei viitoare Cupe Mondiale. Mai nou, umorul s-a retras   prin pub-uri şi printre şoferii de taxi. Pe scenă a păşit o nemăsurată pretenţie de seriozitate. Ultimul ei fruct e o glumă proastă care a făcut dintr-o bătrînă de 99 de ani unul dintre cei 7300 de purtători de flacără olimpică pe străzile Londrei. Doamna Dinah Gould va împlini curînd suta şi va purta flacăra în pas vioi pe o distanţă de 300 de metri. În viziunea vînătorilor de simboluri olimpice, asta ar trebui să ne betoneze optimismul. Poate. Însă adevărul e un pic altul şi strigă fără să se facă auzit în vacarmul lozincilor pe tema binelui galopant.

Adevărul e că bătrîneţea – engleză sau nu - a devenit mai lungă. Dar şi mai încărcată de singurătăţi la marginea disperării. Distanţa dintre lumea care a fost a lor cîndva şi lumea în care supravieţuiesc acum a trecut de mult de 300 de metri şi merge spre 300 de ani. Mulţi nu mai recunosc mare lucru de trăit şi de preţuit în vremurile pe care le populează prin longevitate suplimentară.

Adevărul e, de asemenea, că tinereţea a devenit o dramă scurtă şi fără înţeles. Fotbalul e mare furnizor. După căderea cardiacă a lui Muamba, ştim că vitalitatea fotbaliştilor tineri e însoţită de ceva toxic. Maria Andrieş a intuit într-o cronică delicată prezenţa acestui adaos dezastruos. Recensămîntul nu e însă complet. Lista derutei finale sau totale a tinereţii continuă cu suma mult mai bogată a destinelor naufragiate repede şi spectaculos sub presiunea gloriei. Producţia de tineri scoşi din joc de bogăţia neaşteptată care vine o dată cu fotbalul e mult prea mare. Tinereţea e tot mai rar punct de plecare şi tot mai des punct final. Fotbalul şi sportul în genere nu mai construiesc persoana, ci o strivesc înainte de vreme. Maturizarea şi caracterul sînt rarităţi, într-o măsură care face din Roger Federer un bătrîn bizar. Eroul sportiv a întinerit dramatic, dar a pierdut la celălalt capăt ieşirea spre viaţa bine trăită. O maşină enormă macină zgomotos tinereţi cărora le dă mai întîi gloria. Motive destule să simţi, la 99 de ani, că lumea nu s-a aşezat prea bine. Dar asta numai dacă ai umor.

În pofida aparenţelor, magia fotbalului Barcelonei conţine o mare cantitate de efort foarte omenesc

Cel mai profund 7-1 înregistrat vreodată pe un teren de fotbal nu are mare lucru de-a face cu scorul. Leverkusen a jucat uman şi a înscris un gol atît valabil, cît şi splendid. Problema a fost Barcelona, echipa care a cîştigat fără să urmărească tabela, din simplul motiv că nu era pe stadion. Barcelona a jucat undeva deasupra, pe o altă planetă, unde orice e posibil şi din prima, şi în reluare. De obicei, se spune că jocul cutărei echipe care face isprăvi de neuitat are ceva ieşit din comun sau nemaivăzut. Jocul Barcelonei n-a avut ceva, ci a fost pur şi simplu ieşit din văzut şi din comun. E acum clar că dacă Barcelona şi-ar fi propus să zboare, să devină invizibilă sau număr prim, totul s-ar fi putut întîmpla. Leverkusen – şi, în locul ei, orice altă echipă legitimată sau nelegitimată de pe Pămînt - n-a fost atît învinsă, cît ignorată şi depăşită de o ordine superioară.

Numai alte două echipe de club au mai atins acest punct paralizant şi inanalizabil: Real la începutul anilor ‘60 şi Ajax la începutul anilor ‘70. Legenda, netelevizată, spune că în anii ‘30 Rapid Viena ar fi circulat pe acelaşi tărîm. Credem, dar nu ştim.

În schimb, putem observa că Barcelona apare în zona sacră după un enorm interval terestru. N-ar trebui să fim surprinşi. Imediat după mijlocul anilor ‘70, fotbalul european s-a dezmeticit spre realism şi a pierdut aproape orice impuls radical. Barcelona răstoarnă acum o lespede grea. A doua problemă e legată de condiţia jucătorului-miracol. În toate trei cazurile, extraterestrul e vizibil şi irezolvabil. Fără Di Stefano şi Cruyff, Real şi Ajax ar fi fost două  cîştigătoare de trofee, dar nu două puncte de cotitură în fotbal. Fără Messi, Barcelona ar fi, de asemenea, doar o inscripţie pe soclu de trofeu. Deosebirea e că Messi e mult mai aproape de finalizare şi mai departe de distribuţie. Asta spune, probabil, că forţa de sistem a Barcelonei e mai mare şi îngăduie apariţia suveranului în cea mai avansată linie de joc. Discuţia despre plasamentul istoric al Barcelonei nu e încheiată. Însă aşezarea în suita celor trei supremi nu mai poate fi în dubiu.

În sfîrşit, acest soi de evaluări priveşte zona rarefiată a fotbalului total şi aduce cu ea un risc. Între atîtea comentarii pe marginea desăvîrşirii, e foarte tentant să uiţi sau să ignori munca. În ciuda aparenţelor magice, fotbalul Barcelonei şi al colegilor de paradis stă pe un pontaj dur, cu ore de lucru lungi, perseverenţă fanatică şi seriozitate de cancelar. Îngăduinţa şi talentul lejer sînt pentru ceilalţi. Pentru muritori.

Roman Abramovici este prototipul omului de afaceri generat în estul Europei de rezervele vechiului regim

Curînd, după numirea celui de-al optulea antrenor în nouă ani, Chelsea va deveni cel mai prost condus club european care nu e Steaua. Efortul a meritat. Abramovici a reuşit să demonstreze ceva esenţial, public şi pe banii lui (deşi aici mai e de discutat). Totul poate fi însumat de o întrebare: dacă e un manager atît de slab, cum poate avea Abramovici atît succes în afaceri? Continue reading →

Despre cum a pălmuit Arsenal fatalismul şi cum a învins Liverpool la ruleta pe familii.

După un lung şi dezagreabil blocaj, constelaţiile care dau sau nu dau splendoare sportului s-au pus în mişcare. Fenomenul s-a produs, de bună seamă, deasupra Londrei şi a depus pe gazon un week-end miraculos, cu trei meciuri istorice, seducătoare şi dramatice.

Mai întîi, sîmbătă, Anglia a pornit, pentru prima oară după un amar de vreme, din poziţia de victimă sigură, pe Twickenham. Totuşi, 70.000 de oameni au sfidat şi au venit să creadă în imposibil. Anglia restructurată şi naivă, contra ferocităţii şi experienţei galeze. Englezii şi-au cîntat imnul ca o trupă de perfuzaţi şi au început jocul înarmaţi cu un munte de precauţii. A mers bine pînă în ultimele 3 minute, cînd galezii au scăpat cu viteză feroviară în eseu.

În mod fatal, soarta prescrisă englezilor era confirmată. Însă fatalitatea e o nenorocire mare amatoare de ambiguitate. Anglia a revenit şi, în ultima secundă, a reuşit eseul egalizator. Sau nu? Ba da. Mingea a atins terenul de ţintă, condusă de mîna unui englez. Da, englez, dar basculat de placajul unui galez. Pe scurt, mingea n-a fost fixată, ci mai mult aşezată. Eseu? După patru minute de consultări pe reluarea video, decizia a fost negativă. Galezii au cîştigat iar fatalismul s-a jucat pervers cu speranţa engleză.

Duminică, fără zi de pauză pentru reculegere, Arsenal a pălmuit frontal fatalismul. Arsenal, echipa aceea distrusă meticulos de Milan, cu cîteva zile mai înainte, a pornit confirmîndu-şi decesul. În minutul 30, era 2-0 pentru Tottenham, echipa aceea imbatabilă care trebuia să-şi confirme apoteoza. În minutul 45, era 2-2. În minutul 90, era 5-2 şi Emirates era înfăşurat într-un fascicul antipesimism.

Replica a venit imediat. În aceeaşi zi, finala Cupei Ligii a făcut din Liverpool şi Cardiff două trupe la discreţia întîmplării. În minutul 120 era 2-2. A urmat ruleta pe familii. Steven Gerrard a ratat penaltyul. Anthony Gerrard a ratat penaltyul. Anthony e vărul lui Steven. Au crescut în acelaşi cartier. Dar penaltyul ratat de Steven a fost primul, iar penaltyul ratat de Anthony a fost ultimul. Liverpool a cîştigat Cupa Ligii. Sîmbătă, Liverpool joacă următorul meci de campionat. În teorie, doar cu Arsenal. Asta dacă nu se reaşază vreuna din constelaţiile care ne-au dat week-end-ul miracolelor.

Un ziar serios ca Financial Times încearcă să explice de ce nu mai marchează Torres.

Fernando Torres a prins Financial Times. O pagină întreagă despre neputinţa instalată brusc şi inexplicabil care porneşte de la cazul Torres. Financial Times e un ziar serios. Jocul banilor şi al norocului e o chestiune serioasă de care Financial Times se ocupă de un amar de vreme. O face exact, aproape didactic, dar exemplele cu care lucrează ziarul suferă de plictisul graficelor şi de muţenia procentelor. Prin urmare, nimic mai bine venit  pentru ziar decît blestemul Torres. Mutată în interdicţia care îl desparte pe Torres de gol, povestea despre încăpăţînarea perversă a ghinionului e mai uşor de înţeles.

Avem în faţă una bucată superjucător care nu mai poate. Deodată şi fără alte explicaţii, pacientul nu mai are voie să dea gol, oriunde s-ar aşeza, oricît ar sprinta şi oricum ar ataca balonul. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat. Jucătorul Torres face tot ce făcea pe vremea cînd înscria gol după gol, oriunde s-ar fi aşezat, după orice sprint şi la orice atingere a balonului. Nu mai poate, nu mai ştie, nu mai vrea - nu contează! Important e că fostul cuceritor şi vîrf de prăsilă şi-a pierdut darul. Cum? Nimeni nu ştie. Sau ştie doar ce se vede şi, cu acest prilej, învaţă să fie nedrept cu un om lovit de una din cele mai rele boli ale afacerilor din teren şi de dincolo de tuşă: seceta totală, lipsa de rod, ghinionul sau cum vreţi să numiţi acea stare care pune capăt stării de bine.

E ceva misterios, dezamăgitor şi fascinant în ghinionul instalat care îl controlează pe Torres şi în seria negativă care i-a dăruit o pagină nedorită în Financial Times. Succesul subjugă, iar insuccesul repetat şi mai ales insuccesul garantat obligă la întrebări neliniştite: e rateul permanent o nouă aşezare a sorţii?  Şi pentru care fapte? Cel mai uşor răspuns fuge spre întîmplare. Torres nu mai poate pur şi simplu pentru că aşa a  fost să fie. O explicaţie mai atentă cu victima ar trebui să ţină sema de cazierul impecabil al omului. Omul Torres n-a făcut nimic pentru a-şi atrage pedepsa. Torres, parodia pălmuită de tribune, n-a mîniat pe nimeni şi n-a comis nici unul din păcatele care atrag blocările de cont în afaceri şi ratarea în faţa oricărui portar.

Torres a fost lovit din senin şi fără cazier. De aici concluzia după care oricine e supus sancţiunii cu nereuşita. De ce? Aşa! Tocmai pentru mai buna cunoaştere a vieţii şi a fotbalului. Care n-au fost niciodată egale cu suma trofeelor, reuşitelor şi succeselor în serie ce includ, chiar fără aprobarea noastră, suma eşecurilor, ghinioanelor şi blestemelor inexplicabile care lovesc un om sau o echipă. Exemplele abundă, deşi duc mare lipsă de comentatori: Olanda şi Ungaria excluse de la titlul mondial, Năstase şi Ţiriac eliminaţi de la dreptul de proprietate în Cupa Davis, Joe Frazier pe veci exclus din Pantheon de Cassius, cu numele schimbat la timp în Muhamad. Torres e doar un exemplu trecător şi vizibil. Pentru o regulă mare şi invizibilă.

Cel mai popular sport a intrat în proprietatea unei reţele de fanatici care dau verdicte

O rocadă bizară a făcut din sport o realitate prea serioasă şi din realitate un sport neserios. Tendinţa a accelerat recent spre caricatură. Fotbalul ca dramă nesărată pare să fi ajuns o normă în Anglia. Jocul inventat fără alte ingrediente de englezi a fost dezinventat şi transformat într-o procedură etică ce aleargă în galop după stalinism. Continue reading →