T.R.U ↓

Hat-trick la 70 de ani!

Rămîn convins că Ovidiu Ioanițoaia e cel mai bun șef de echipă pe care fotbalul românesc nu l-a avut. Unde șef înseamnă o combinație de șarm și echilibru fără de care nu se pot face echipe adevărate. Cu Ioanițoaia în continuare lider de jurnaliști și în mare formă la 70 de ani, situația e tranșată. Presa conduce fotbalul cu 3-0. Hat-trick-ul lui Ioanițoaia a parcurs următoarele trepte: mai întîi, intuiția sigură a valorii. Ovidiu Ioanițoaia a știut mereu unde mocnește valoarea și a ocrotit-o atît între sportivii pe care i-a comentat, cît și între ziariștii pe care i-a antrenat. Mă număr printre cei ce au ratat prima probă, dar au avut bursă la a doua.

Următoarea treaptă e respectul egal pentru performanță pe care Ioanițoaia l-a dobîndit dintr-o rară cunoaștere a istoriei sporturilor. Cine a stăruit pe lîngă fenomenele Patzaichin și Lipă ajunge la esența sportului. Ceilalți fac trafic scris cu scoruri și, mai nou, cu tatuaje pe busturi de atacanți. A treia componentă e vocea din comentarii și ședințe de redacție. Nu atît sunetul, cît cadența care invită la rațiune ca un prezidiu de înțelepți. Ovidiu Ioanițoaia va primi urarea de La Mulți Ani! cu același zîmbet calm care ne-a învățat să presupunem o clipă că nu sîntem chiar infailibili. Căci modestia lui Ioanițoaia e un dar care face mai mult decît orice hat-trick.

Nici un interviu

Daily Telegraph a publicat o confesiune tulburătoare a lui Johnny Wilkinson. O poveste despre viaţa de sportiv. Despre viaţă

Am citit un interviu sau confesiunea unui pacient care își reevaluează viața? Pe frontispiciul ziarului scria clar: Daily Telegraph. Ceva mai jos se vedeau cîteva fotografii cu Johnny Wilkinson. În continuare, o sumedenie de povești despre rugby. Am rămas cu impresia plăcută a unui interviu bine condus de un ziarist inteligent și norocos. Căci Wilkinson e genul de sportiv care vorbește cu cap, nu prea mult, dar mereu pătrunzător. Ca ziarist, e foarte bine să dea Wilkinson peste tine într-un interviu prelungit. În teren, e altceva.

Așadar, un interviu bun? Nu. Ceva mai mult. O mărturisire greu de uitat. Unul din cei mai mari rugbyști ai lumii mărturiseşte, la sfîrșit de carieră, lucruri care se evită tocmai pentru a proteja o carieră. Mai întîi: regretul. Wilkinson a cîștigat toate titlurile ce se pot cîștiga în rugby. Mondiale, naționale, ligi europene, turnee, meciuri test, titluri individuale, recorduri de transformare stau unele peste altele într-o vitrină care abia le mai încape. Dar Wilkinson simte, la sfîrșit, că a fost nechibzuit. Marele campion e un om muncit de îndoieli. Trebuia să facă din rugby un cult mai important decît viața? Wilkinson se gîndește cu voce tare la placaje de mare risc și comoții depășite prostește, din pura ambiție de a termina meciul în picioare și învingător. Wilkinson știe că și-a riscat viața din mîndria profesionistului care nu-și permite să șovăie și nu permite nimănui să-i vadă așa numai partea slabă.

Acum 2 ani, într-un meci cîștigat clar de Toulon, a fost aproape dezmembrat într-o ciocnire cu Opeti Fonua, un tongan de la Agen, căruia i se îngăduie să intre în teren în ciuda faptului că e un masiv muntos în tricou. Wilkinson a continuat după ce a convins medicii că e la curent cu situația scorului și cunoaște numele clubului la care e legitimat. Acum regretă. Știe că putea fi ultimul meci. Wilkinson pare, pînă aici, un pacient pe drumul cel bun, un om care își recîştigă, pas cu pas, slăbiciunea și, deci, umanitatea. Apoi vine finalul. E uluitor. Ce rămîne, ce îl obsedează după 25 de ani de rugby? Simplu: o pasă greșită într-un meci cu Grenoble. Cineva a interceptat pasa, s-a dus direct în eseu și Grenoble a cîștigat în ultimul minut. De cîte ori faza îmi revine în minte, împietresc și simt că nu vreau să mai trăiesc. Spune Wilkinson.

Cine e acest personaj? Un mare sportiv care și-a pierdut umanitatea sau un om adevărat care simte prezența dramei în sport. Singurul lucru clar e că rîndurile publicate în Daily Telegraph nu sînt un interviu.

Stivi Gi

Plecarea liderului de pe Anfield Road este şi sfîrşitul unei poveşti.

Lungiți primul i pînă îl faceți să sune a fluier de gardian și scurtați-le pe celelalte două ca și cum ați frîna un tir pe marginea prăpastiei. Totul pe nas. Stiiiiiiiiivi Gi. Dacă reușiți, sînteți un adevărat scouser. Adică un băștinaș din zona Liverpool care poate fi recunoscut după două trăsături: accentul și cultul pentru Liverpool F.C. Un bun scouser nu se naște degeaba. E bun pentru bășcălia domnilor cu școală și accent bun de pe lîngă Londra. Și e tocmai bun pentru tradiții nesuferite în epoca banului iute și grămadă.

Așa de pildă, Stivi G față cu piața liberă. Steven Gerrard a început la Liverpool F.C. puțin înainte de a se naște și va încheia la sfîrșitul sezonului. Real Madrid, Barcelona, Chelsea, Milan și cine știe cîte altele au încercat să îl cumpere pe sume care umplu pagina cu salbe de zerouri. Chelsea, în special, a fost la un pas de izbîndă și l-a adus pe Gerrard cu valizele la ușă. Ceva l-a împiedicat. Un sentiment amestecat cu amintirea caselor strîmte și a caldarîmului plouat din mahalalele natale. Un fel de rapidism rezistent și reactiv. Gerrard a rămas acasă. Ar mai fi rămas un an sau doi. A decis să plece în clipa în care onoarea de scouser a fost izbită cu nesimțire de un personaj din afară, întîmplător B. Rogers, întîmplător antrenor la Liverpool.

Din clipa în care Rodgers a deschis astă-vară discuția despre “viitorul” lui Gerrard decizia a fost luată. Stivi a hotărît că that’s it! Cu tot cu accent. Gerrard va încheia 26 de ani neîntrerupți la Liverpool și nu e deloc o surpriză că asta face prima pagină de ziar britanic. Asta în sezonul în care piața de transfer engleză a trecut de suta de milioane. Rezistența lui Gerrard a atins o coardă uitată și a reînviat o virtute apusă: fidelitatea. Într-o epocă de vînzări-turbină, Gerrard a rămas pe loc, acasă, în orașul și la clubul care l-au născut. Nu neapărat pentru glorie, căci ultimii ani au fost tot mai grei. Echipa s-a subțiat după plecarea lui Suarez și pierde regulat meciuri banale, cu Gerrard în teren.

Apropo, Suarez n-a plecat doar după ce a mușcat din Chiellini. A plecat și pentru a-și proteja fetița care s-a întors de la grădiniță cu un accent scouse ininteligibil pentru tată. Stivi G e ultimul rezistent din munți și lumea pricepe, oricît s-ar da în vînt după străini magnifici și importuri exorbitante. Prețul biletului pentru ultimul joc al lui Stivi G. pe Anfield, în mai, contra lui Crystal Palace, a trecut de 2.000 de lire. 

MacPantelimon

Fotbalul scoţian acolo unde nu mai poate fi salvat. Onoarea s-a transformat în dezonoare

A trebuit să treacă 400 de meciuri pentru ca Celtic-Rangers să ajungă la nivelul Dinamo-Steaua. De fapt, mai jos. După 127 de ani, faimosul Old Firm, născut pe 28 mai 1888, arată ca o gravură indecentă, plimbată din mînă în mînă de brute cu glugă și copii fără dinți. Duminica trecută, Celtic a bătut Rangers cu 2-0 pe Hampden Park, după un meci care face din Divizia B mongolă un spectacol subtil. Celtic și Rangers au căzut cu istorie cu tot. Între cei 22 de cetățeni intrați sub pretextul unui meci oficial pe gazon nu s-a aflat un singur fotbalist capabil de pasa cu latul.

Filozofia scoțiană de joc poate fi redusă la formula la trei careuri - corner. Orice penalty e inutil, dar cornerul e fatal, dacă mingea ajunge în careul micm, unde e violată balistic de corpuri care despică aerul la mare viteză. Scoția și-a pierdut fotbalul. Dalglish, Johnstone, Gemmill, Jordan, McAllister, Brmener, Strachan și alți eroi ai furiilor scoțiene se ascund printre oi de rușine. În afară de iarbă, nu mai e nimic de admirat pe un teren de fotbal în Scoția. Și nici în tribune. Ce era odată mîndrie arhaică e, azi, banditism mizer. Jumătate din tribune erau, duminică, inundate de drapelul britanic cu care se legitimează, în Glasgow, protestanții. Cealaltă jumătate era  brăzdată de fulare cu inegalabila urare de bun venit “Fuck Rangers”. Corul protestant a răspuns cu un nu mai puțin delicat “Fuck the IRA”, aducînd aminte doritorilor de informație din sursă Rangers că suporterii lui Celtic sînt descendenți de irlandezi, iar irlandezii sînt teroriști.

Doritorii de informație ar fi. Miuța retardată de pe Hampden Park a fost transmisă în 52 de țări, inclusiv Kirgistan. 130 de milioane de oameni au fost tratați cu un fals grosolan. Bere cu detergent în loc de single malt. Oricine poate prinde o zi proastă. Problema e că scoțienii au prins o epocă proastă. Tribalismul, alimentat de demagogi locali care pozează în campioni ai Scoției independente, a dat unei lumi sărace impresia de grandoare. Blocurile din cartierele MacPantelimon  dau materialul pre-uman. Cu o zi înainte, Chelsea-Man City: 650 de milioane audiență. Mult peste Superbowl. Veți spune că lumea trage la fotbal de bogătași. Ar trage și la săraci, dar numai dacă au onoare.

Finanțe, contabilitate și vise

În fotbalul englez totul se plăteşte. Este o regulă care face lucrurile să meargă înainte

Pe lîngă egalitate în fața legii, fotbal și mîncare proastă, englezii au mai inventat o problemă: contabilitatea. Sau finanțe și contabilitate, cum se zice pe la noi, la ASE. De aici, obligația de a discuta subiectele împreună. Astfel, e ușor de observat că egalitatea și fotbalul se întîlnesc în Cupa Angliei, unde omoară capete încoronate. Mîncarea proastă e, oricum, obligatorie în preajma stadioanelor. Dar contabilitatea? Ei bine, contabilitatea spune că, de pildă, onor Cambridge United va cîștiga, doar din rețeta de stadion, la returul cu ManU, pe Old Trafford, 1,5 milioane lire. ManU - Cambridge United se va juca avînd casa închisă pentru că e Cupa Angliei, pentru că suporterii lui Man U își respectă abonamentele, iar amărîții de suporteri din Cambridge își urmează echipa oriunde.

Contabilitatea ne mai spune că 1,5 milioane sînt echivalentul a 15-20 de meciuri jucate acasă de Cambridge United. De altfel, contabilii precizează  că Van Persie a cîștigat în ianuarie mai mult decît Cambridge în tot anul trecut. Și ne mai spun că jucătorii temutei echipe care a făcut 0-0 acasă cu ManU sînt plătiți un pic peste salariul minim. De unde și ușurința cu care au ales între McDonald’s și Cambridge United. Aflăm, de asemenea, că  angajații clubului sînt voluntari. Mai precis, nu sînt plătiți. Un pic mai roză e situația președintelul temutului Cambridge United. Ștabul șef are un salariu de 35 de mii pe an, adică ceva mai mult decît salariul mediu și cam tot atît cît primește un casier de rînd la o bancă deloc de rînd.

Dar cea mai importantă contribuție a contabilității la analiza misterelor Cupei Angliei vine din altă parte. Și anume din știrea care spune că jucătorii lui Cambridge au primit o circulară care le dă un sfat înainte de marele meci din 3 februarie de pe Old Trafford. Evident, toți cei ce vor fi surprinși de minutul 90 în teren visează să se aleagă, la schimb, cu tricoul lui De Gea, Di Maria, Van Persie sau, trofeu suprem!, Rooney. Circulara avertizează  că toți cei ce vor face schimb de tricouri vor trebui să plătească din buzunar, a doua zi, la casieria clubului, contravaloarea tricoului cedat. Ceea ce ne aduce înapoi la egalitatea în fața legii. Care spune, cu o vorbă luată din contabilitate, că totul se plătește. La bucată. Inclusiv visele.

Cupa fără iluzii

Singura competiţie fotbalistică din lume care nu şi-a pierdut romantismul şi farmecul originar este Cupa Angliei

Din motive pe care, spre binele public, nu le voi explica ulterior, am ajuns la o concluzie fermă. Cea mai autentică și frumoasă competiție a fotbalului mondial e Cupa Angliei. Acea îngrămădeală sîngeroasă și imprevizibilă pe 11 niveluri divizionare și nondivizionare care se joacă din 1872 încoace. Adică, de pe vremea cînd Giurgiu era la otomani, iar Astra ar fi trebuit să joace cu Semiluna și fără Charlie pe piept.

Vechimea înnobliează, dar nu clasează. Cupa Angliei e cea mai mare din alte motive. Unul e măcelul continuu de giganți, semigiganți și înalți de stat. Spre deosebire de Cupa Mondială, Campionatul European și Liga Campionilor, în Cupa Angliei palmaresul, bugetul și părerile presei sînt egale cu zero. Cupa Angliei nu e niciodată cîștigată de favoriți, ci de supraviețuitori. Acum o săptămînă, West Ham a scăpat după prelungiri, penalty-uri și epuizarea listelor de executanți-jucători de cîmp. Dar asta numai pentru că numitul portar Robles de la Everton a trimis în transversală, iar numitul portar Adrian de West Ham a dat țărănește pe mijloc. Și a mărturisit ulterior că a fost primul penalty pe care l-a bătut în viața lui.

Sîmbăta viitoare, în turul patru, poate fi mai rău. Preston North End, Rochdale, Bradford și Bristol din C, Reading, Brighton și Bornemouth din B pregătesc lovituri la drumul mare. Man United ar face bine să studieze atent istoria și geografia diviziei a patra. Cambridge United nu are de pierdut decît cartilajele adversarului. Cupa Angliei are o ferocitate sistematică și tonică. O parte vine din ținuturile mlăștinoase în care se joacă meciurile cluburilor mici, susținute de localnici care nu știu bine unde e Londra, dar țin minte ce le-a povestit bunicul despre cutare victorie istorică din 1912. Restul vine din mentalitatea locală, adică din noțiunea de respect. În accepție britanică, respectul n-are nici o legătură cu bla-bla-ul transformat de FIFA în prișniță și lozincă oficială.

La britanici, respectul presupune o contradicție totală: nici un respect pentru reputație, lot sau palmares și numai respect pentru regulile jocului, șansa ta și susținătorii din tribune. Orice meci de FA Cup devine o finală istorică, pentru că adversarii de prim rang vor trece iar prin pădurea locală peste o sută-două de ani sau nicicînd. Comparat cu acest tip de ciocnire, orice derby de tradiție și orice meci de Cupă Mondială sînt jocuri machiate și ambalate pînă în pragul iluziei. Cupa Angliei nu servește combinația. Preferă sec. Pe tibie și moral.

Mob Rule

Domnia gloatei ia locul pe zi ce trece domniei legii. Iar asta face obiectul dezbaterii pe net

Nu voi reveni la abjecția de la Paris. Acest ziar a spus repede și clar ce era de spus. Democrația și libertatea cuvîntului au fost atacate, au supraviețuit și trebuie apărate. Sînt convins însă că democrația și libertatea nu se apără doar în zi de miting. Problema e cum apărăm adevărul cel mai incomod în ziua dinainte și în ziua de după miting. Între poveștile care trec zilnic pe sub radar și sapă mărunt la temelia democrației se numără și cazul Ched Evans. Da, un fotbalist și, pe deasupra, un violator.

În 2012, Evans, internaţional galez, pe atunci la Sheffield United, a fost condamnat la 5 ani de închisoare. Tribunalul a stabilit că Evans a violat o femeie de 19 ani, aflată într-o stare de ebrietate prea avansată pentru a întreține relații sexuale consensuale. Evans a fost eliberat după executarea a jumătate din pedeapsă și a încercat imediat să revină la fotbal - singura meserie pentru care e calificat. Sheffield i-a oferit un contract, cu convingerea că dă a doua șansă unui om care a greșit și a ispășit pentru greșeală. În următoarele cîteva zile, un val de proteste lansate pe net și în media a ocupat scena. Operația poate fi mai onest descrisă drept șantaj. Sponsorii au fost amenințați cu lansarea unei campanii de boicot în cazul în care nu încetează “de bună voie” finanțarea clubului. Clubul a fost amenințat cu tulburări în tribune. Sheffield a retras oferta și a învățat să înghită contracte. Știrea a fost întîmpinată ca o victorie în contul valorilor liberale și al demnității umane. În lunile următoare scenariul s-a repetat. Hartlepool United, Hibernians, un club ascuns în Malta, Grimsby Town și Oldham Athletic au învățat, de asemenea, să mestece hîrtie.
Nu am nici un fel de simpatie pentru numitul Evans. Îmi aduc însă aminte că, anul trecut, Anelka a fost suspendat 5 etape şi amendat cu 80.000 de lire pentru că a făcut pe teren un “quenelle” - salutul nazist inversat folosit în Franţa de grupuri de musulmani duşi cu capul. Apoi, a fost liber să joace cît şi cum a vrut la West Brom. Îmi aduc de asemenea aminte că englezii au o expresie (mob rule) care înseamnă domnia gloatei și e exact opusul a ceea ce tot englezii numesc rule of law - domnia legii. Cazul Evans e pur mob rule, unde mob e lumea făcătorilor de bine cu acces în media. Legea a decis o dată, dar a devenit insuficientă și trebuie corectată de cei ce știu mai bine. O mică victorie împotriva democrației. Va urma.

Un an istoric

Demolarea Braziliei de către Germania fusese anunţată de golirea mitului sud-american

N-ar trebui să trecem prea ușor peste 2014. În fond, 2014 a fost unul din anii în care istoria fotbalului se scrie vizibil, cu litere groase și punctuație catastrofală. Ultima oară cînd o poveste asemănătoare a botezat un an era 1953. Televiziunea era albă-neagră și puțină, iar Anglia era îngropată sub gazon, după un 3-6 șocant cu Ungaria. Catastrofa care a desființat WM-ul sacru al englezilor s-a numit Hidegkuti, primul vîrf fals atestat pe un teren de fotbal. Cu 9 pe tricou, Hidegkuti a fost luat de vîrf sadea și a plimbat în excursii vaste centralul englez însărcinat cu marcajul. 1953 a schimbat istoria fotbalului și a făcut din mega-Anglia o putere minoră și terestră.

2014 a repetat, în alți termeni, o demolare de același calibru. Scena a fost enormă. După 61 de ani, televiziunea a înlocuit sistemul cerebral al unei părți însemnate a umanității. Banii de sandwich-uri primiți de englezi și de unguri în 1953 sînt, tot după 61 de ani, o amintire la fel de bizară ca sugativa, manivela de pornire auto și bunul simț în public. Germania a distrus Brazilia cu un 7-1 anti-mitologic și crud. Nimeni n-a plîns, în 1953, după Anglia, dar execuția îndelungată a Braziliei, în 2014, a făcut să dispară cel mai romantic mit al fotbalului. Nu din senin și nici din pură răutate. Brazilia era demult coaptă să treacă în hala cu rebuturi. Germania n-a făcut decît să ne informeze.

Căderea Braziliei e însă tot o istorie europeană. Liga Campionilor e cea mai mare putere între competițiile lumii și se joacă într-un triunghi cu colțurile în Spania, Anglia și Germania. Brazilia a căzut în triunghiul de forță european. Un timp, mitul a continuat să funcționeze. Dar cluburile braziliene au făcut eroarea fatală: au ipotecat mitul. Brazilia aruncă salarii de 7-8 ori mai mari decît orice campionat sud-american și și-a depășit demult bugetul. Cluburile nu plătesc salariile cu lunile, iar jucătorii sînt luați în posesie pe felii: clubul 10%, agentul 20%, fonduri de investiții 25% și tot așa. Prin urmare, la ora meciului cu Germania, Brazilia era un mit fără conținut. Restul a fost, ca în 1953, o revoluție tactică. Nu tocmai germană, deși autorul antrenează o anume echipă din Munchen.

Singura mutație istorică a ultimilor 20 de ani e biliardul accelerat al lui Guardiola. Germania l-a înțeles și îl practică adăugîndu-i un blindaj supergreu. Cam asta s-a întîmplat în 2014 și tot asta spune de ce am trăit un an istoric în fotbal.

Regula Sterling

 Tînăra vedetă a lui Liverpool a ajuns la nivelul de celebritate care îi permite să refuze 70.000 de lire pe săptămînă. De celebritate, nu de discernămînt

Raheem Sterling e o minune de atacant. Unul dintre cei cîțiva englezi care pot juca “one touch” și singurul care s-a trezit la 20 de ani cu răspunderea de a ține la suprafață un pachebot care se scufundă.

Fără Suarez, expulzat după opțiuni canibale, și fără Sturridge, accidentat pe termen lung, Liverpool a rămas în doi jucători. Dar, la 34 de ani, Marele Gerrard e confiscat de lupta cu Francesco Totti, în finala Cupei Geronto sponsorizată de Fundația Aslan. Prin urmare, Sterling trebuie să se descurce singur. E totuna cu a spune că în contractul lui Sterling figurează clar obligația de a produce miracole. Dar noul contract? Sterling a negociat și apoi a spus nu.

Poate că băiatul are dreptate. Să vedem. Sterling a sosit la 19 ani de la Queens Park Rangers în rolul puștiului talentat foc. Iar Liverpool i-a oferit 30.000 lire pe săptămînă (cam 40.000 euro). Între timp, trioul Suarez-Sturridge-Sterling a făcut un sezon excelent, deși Liverpool a reușit să refuze titlul în ultimele 3-4 etape. Vremuri apuse. Liverpool e, azi, un salon bîntuit de fantome. Iar dacă obiectivul e evitarea retrogradării, atunci actualul sezon ar putea fi un triumf. Așadar, Sterling a început negocierile de pe pozițiile singurei persoane fără scorbut pe corabie. Acum vin întrebările. Ce îi dă lui Sterling dreptul de a respinge 70.000 de lire pe săptămînă, noua ofertă a lui Liverpool? Poate calitatea de tată absent la vîrsta de 18 ani. Sau calitatea de învinuit într-un proces intentat pentru pugilat contra prietenei model. Sau poate calitatea de jamaican crescut între bande cu fes, fiu de tată absent împușcat la o ceartă de cartier, primit în Anglia, naturalizat și pus pe picioare de Liverpool?

Sterling a ajuns la gradul de discernămînt care îi permite să refuze 70.000 de lire pe săptămînă. E treaba lui, dar și a noastră, a susținătorilor de celebrități pe care lumea nu mai poate să le încapă. Supraautoestimarea a devenit o boală și, totodată, semnătura care identifică statutul de celebritate pursînge. Cu cît mai neverosimil onorariul, cu atît mai certă celebritatea și mai adînc oftatul admirativ al galerei. Regula Sterling face fotbalul, sporturile de ecran, filmul, muzica pop și, în definitiv, viața noastră de zi cu zi. Viața plătitorilor de o sută de euro pe un tricou de plastic inscripționat cu numele unei vedete de sezon care își fixează tariful bătînd din picior.

Ceasul lui Mourinho

Despre rolul criminal al copiilor de mingi în desfăşurarea unei partide de fotbal

Din cîte se știe, Chelsea nu avea voie să piardă la Newcastle și nici Arsenal la Stoke. Dar asta, în alte lumi și campionate. În Premier League, lucrurile stau în felul următor: cu cît ești mai mare și mai tare la lot și la buget, cu atît riști o mother de bătaie soră cu death de la codași, amărîți, țărani, pitici și alte orătănii. Chiar așa? Ba chiar mai rău. Newcastle a bătut Chelsea în zece. Mai mult, Newcastle a fost silită să înceapă a doua repriză cu a treia rezervă de portar, un tînăr de 21 de ani care a jucat ultima oară titular la fosta lui echipă, Gateshead, în Divizia a patra, celebrat de exact 1.600 spectatori.

Cum se poate așa ceva? De ce se țin lanț crimele răsunătoare în Premier League? De fiecare dată se vorbește ritual despre aceleași lucruri: voința de outsider, spiritul local, setea de sărăntoc sau foamea de obidit. E ceva aici căci regula merge mai departe și cluburile mici din Premier League iau la rîndul lor bătaie de la cluburi de amatori. Asta face din Cupa Angliei cel mai mare spectacol după femeia cu barbă și călărețul fără cap. De  altfel, spectacolul e la zi, cu opt echipe de amatori calificate în turul trei al Cupei.

Adevărul e însă că nimeni nu înțelege care e cauza dezlănțuirilor seismice din Premier League. Anii, banii, tacticile și vedetele trec fără ca regula să se stingă. Iată de ce remarcele post-meci ale lui Jose Mourinho sînt oarecum de înțeles. Mourinho nu a cîștigat niciodată pe St. James’ Park și, silit să găsească o explicație, a trăsnit ceva uluitor. În lipsa argumentelor raționale sau magice, Mourinho a ajuns la concluzia că de vină au fost copiii de mingi. Simpaticii ball boys care visează cu anii să ajungă la cîțiva metri de Terry sau Drogba. După calculele amănunțite ale lui Mourinho, copiii de mingi au dat meciul peste cap. Uneori au adus mingea cu mare întîrziere. Alteori au adus mai multe mingi deodată. În sfîrșit, micii criminali au tocat timpul în stil mare. Adevărat, s-au jucat 6 minute suplimentare, dar e foarte posibil ca socotelile lui Mourinho să fi țintit reprizele și nu minutele suplimentare. Pînă la urmă, aici e victoria lui Newcastle. În dezorientarea nevrotică a unui ego umflat care nu poate accepta adevărul în stil onorabil englezesc: au fost mai buni.