T.R.U ↓

Sportul este cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială
Sînt sportivii fericiţi? Nu ştim şi nici nu vrem să ştim. Alături de pasta de dinţi perfectă şi de detergenţii absoluţi, imaginea sportivului puternic, sănătos şi bogat e o proiecţie inumană. Vrem să credem că sportivii sînt prima treaptă spre Paradis şi pentru asta îi condamnăm la perfecţiune.

Cîte ceva despre termenii acestei sentinţe publice fără apel şi fără temei ar putea spune Robert Enke. La 32 de ani, depresia a distrus un om, dator după dorinţa noastră să fie fericit şi prosper. Tot despre asta ar putea vorbi Mike Tyson şi mi se pare că pînă şi Cassius Clay ar avea ceva de mărturisit. Tyson a fost clasat cu mare uşurinţă în galeria lungă a victimelor inechităţii sociale. Clay, varianta anterioară apariţiei lui Muhammad Ali, a fost, de asemenea, repartizat între semizeii pe care doar obstrucţia socială i-a ţinut departe de fericire. Amîndoi au fost cu totul şi cu totul altceva: oameni loviţi cu o putere devastatoare de măreţie, de reuşită, de succesul în avalanşă. Pioni dezorientaţi de aerul irespirabil al înălţimilor. S-ar prea putea ca sportul să fie cel mai rapid şi mai necruţător aparat de propulsie socială. Marii cîştigători ai acestei partide poker orb cu destinul sînt ameninţaţi de cădere din chiar clipa în care încep să urce.

Toţi aceşti băieţi şi toate aceste fete care dau bine cu piciorul în minge sau aruncă bine la coş se întîlnesc prea repede cu gloria. Nu toţi sînt slabi şi nu toţi sînt derutaţi de saltul care îi smulge din subsol şi îi aşază pe Everest. Unii par bine echipaţi. Vin din lumea bună şi fac „sporturi superioare”. E o iluzie. Acolo unde nu se foloseşte de catapulta care aruncă oameni simpli spre cer, sportul e calea cea mai sigură spre îngheţul prin trufie sau ambiţie oarbă.

Despre acest joc înecat în fixaţii ar putea spune cîte ceva Tomaz Humar. Din nefericire Humar nu mai poate vorbi. A fost găsit în Himalaya, îngheţat, cu şira spinării ruptă. Cunoscătorii - în frunte cu  Reinhold Messner, cel mai faimos alpinist în viaţă - spun că Humar, un sloven de 40 de ani, a fost cel mai bun căţărător al acestui secol. Humar se ocupa cu ascensiunile solitare. Decisese că poate bate singur orice munte. Fără echipă, fără vreun alt sprijin în afara propriei ambiţii. Aparent, în numele performanţei.

Nu bugetele ne ţin departe de rezultate în Europa, ci pofta de viaţă, la care stăm foarte slab

Mai putem bate pe cineva? Evident, răspunsurile de tip Feroe, San Marino, Malta (oare?), plus echivalentele lor din liga a treia austriacă, se exclud. Răspunsul la zi e: nu. Nu mai putem bate decît o altă echipă românească. Instructiv, această întrebare de bază şi răspunsul  demolator ce îi urmează nu m-au vizitat după seria de serii eşecuri ale fotbalului nostru însumat. Nu. întrebarea mi-a apărut arţăgos în faţa ochilor, după Lyon- Merseiile 5-5, cu 2-4 în minutul 81.

Orgia de la Lyon a fost un spectacol bezmetic şi nimeni nu va fi atît de nechibzuit încît să găsească un model de urmat în panorama cu 10 goluri şi cu zero defensive. Altceva e important. Meciul de la Lyon a fost dominat de o foame năprasnică de victorie, de o poftă permanentă de gol, de un instinct carnivor fără egal şi fără prizonieri vii. Lyon şi Marseille au jucat îndeajuns de prost pentru a se se expune nebuneşte. Însă tot Lyon şi Marseille au demonstrat o condiţie psihică absolut întreagă şi normală.În fond, asta măsoară şi desparte fotbalul productiv de suratele lui depresive: cheful de viaţă. Iar viaţa e, şi în sport, a celor ce nu ştiu să renunţe la viaţă. Restul, cei au pierdut apetitul pentru faza următoare, subzistă fără rezultat.

Fotbalul românesc e, deja, sub nivelul de la care se termină apatia şi începe viaţa.
De cînd am început să pierdem tot ce putem pierde şi tot ce putem cîştiga, şi-a făcut loc cu aparentă justificare un argument care pare să ne absolve. Se aude tot mai des şi mai bine cîntat refrenul: fotbalul a devenit o bătălie între bugete. Noi nu mai putem face faţă, într-un fotbal în care succesul începe de la X zeci de milioane în sus. N-ai nici o şansă cînd ceilalţi cheltuie 40-50 milioane pe transferuri.

Argumentul sună atît de bine încît ascunde două falsuri deodată. Mai întîi, pe noi nu ne bat Rockefellerii Europei ci egalii sau subalternii noştri financiari. În al doilea rînd, singura comparaţie care contează e comparaţia cu noi înşine. Iar realitatea e că avem, astăzi, bugete la care nu visam, cu 4-5 ani în urmă.

Însă adevărul ultim e altundeva: am dat faliment la cheful de viaţă. Nu mai avem nervul spontan al confruntării şi nici încrederea în şansa din minutul ce vine. În schimb, ne închipuim cu toată pofta că n-are rost, că nu se poate şi că e tot aia.

Michael Owen, deşi a ajuns la o echipă mare, e din ce în ce mai mic

Una din cele mai triste poveşti ale Mondialelor s-a şi scris. Michael Owen va sta acasă. După un şir lung şi stăruitor de accidentări, după un şir înşelător de relansări şi reveniri, Owen e, practic, în situaţia unui condamant la exil. Cupa Mondială 2010 e prea aproape, iar Cupa Mondială 2014 e prea departe. Fabio Capello e un realist fără amendamente şi refuză să calculeze un lot care cuprinde ipoteze şi gesturi de caritate. Owen nu poate prinde lotul.

Povestea lui Owen e un caz, nu tocmai rar, dar virulent, de ostilitate calculată a destinului.  Owen a început devreme, cu o precocitate care a provocat, poate, gelozia şi, apoi, sancţiunile rezervate, uneori, celor prea înzestraţi. La 17 ani, Owen anunţa în mod credibil că va deveni liderul naţionalei Angliei şi că va domina fotbalul european de atac cel puţin un deceniu. A fost o eroare dotată cu toate aparenţele succesului. Owen în varianta Liverpool avea, chiar, o corectitudine şi o discreţie publică neobişnuită pentru un megastar. Poate şi asta a supărat un veac obişnuit pînă la dependenţă cu insolenţa publicitară a celor pe care îi aşază pe firmament. Apoi, au început accidentele şi accidentările.

Accidentările au una şi aceaşi explicaţie: se întîmplă. Accidentele care au grăbit deraierea lui Owen au cu totul alt izvor. Owen a ales sistematic toate căile greşite şi a acceptat cele mai nefericite mutări. A plecat la Real Madrid, deşi experienţa englezilor implantaţi în Spania a fost, practic întotdeauna, o mutaţie ratată. Apoi, a revenit acasă şi a ales Newcastle, un club consecvent propriului declin. La Newcastle, Owen a pierdut contactul cu propria carieră. În clipa de maximă debusolare a apărut şansa unei redresări aproape neverosimile. Alex Ferguson a pariat pe fotbalul din Owen şi i-a oferit un loc la United. Ferguson avea dreptate. A început bine, a jucat din ce în ce mai aproape de propria valoare, dar a clacat fizic, în clipa în care proiectul Owen 2 sau 3 părea viabil.

La 29 de ani, Michael Owen are în faţă cel mult o pensionare lentă la cluburi din ce în ce mai mici. Nu e clar care e sensul acestui gen de experiment impus de fotbal cu o precizie cinică şi implacabilă. Fotbalul nu are întotdeauna sens şi nu e singura ocupaţie umană care se complace în această situaţie la masa de joc

Fotbalul şi jurnalismul au acelaşi scop: de a face lucrurile pînă la capăt

Aud că numitul şi renumitul Cătălin Tolontan nu (mai) există. Evident, e o impresie falsă, ca toate impresiile care se suie la cap, după prea mult consum de coctailuri. În cazul de faţă, coctailul care amestecă politica şi sportul. Trebuie, totuşi, precizat, de la prima sorbitură: C. Tolontan nu candidează, nu are program şi nici candidaţi în program. În plus, există puternica bănuială că Tolontan va vota cum îl taie capul lui mare şi capabil să facă diferenţa între urna de vot şi tabela de marcaj. Tolontan e - nu numai în titlul blogului - un ziarist. Dacă nu mă înşel, presa sportivă are nevoie de ziarişti, nu de acorduri( în afara obligaţiilor reglementate de gramatică). La fel şi presa politică. Altfel, de condeie care copy porunca şi paste textul de serviciu, e plin, pînă la irespirabil. Ceea ce mă aduce la obiect. La fotbal.

Unirea Urziceni, proaspăta expulzată din Cupa României, a făcut senzaţie în Liga Campionilor, după un meci de psihiatrie aplicată, la Glasgow. Restul euro-participărilor româneşti: la pămînt şi mult sub. De ce? Pentru că fotbalul e la fel de exigent ca jurnalismul. Dă rezultate doar în prezenţa competenţei. Altfel, nu mişcă. La Unirea, mişcarea cu efecte pro-europene se cheamă Dan Petrescu. Şi despre el s-a spus că e nepotrivit, impulsiv, nerecunoscător. Că nu există cu adevărat. Dan Petrescu există, chiar dacă adeverinţa lui de existenţă e de găsit, oare de ce?, mai degrabă în afara şi mai puţin înăuntrul sistemului naţional.

Problema figurilor de tip Petrescu şi Tolontan nu e o noutate. Eo constantă istorică şi caracterologică. Valoarea nu place, nu e simpatică, nu face servicii şi nu se pricepe să fie comodă. Dar există!

Gazeta Sporturilor e, după Roşia Montană, cel mai însemant zăcămînt de resurse vecine cu cianuri nemeritate. Trebuie, totuşi, scris undeva: Tolontan e doar capul unei echipe în care strălucesc, adesea mai intens, Geambaşu, Andrieş, Buzărin, Georgescu, Vochin. Cu menţiunea că Radu Naum e un poet incurabil care face Turul Franţei în orice încăpere închisă. Pînă la urmă, acesta e sensul existenţei lui Tolontan. Nu persoana, nu semnătura, ci capacitatea de a da aer şi spaţiu acestui fel de a face jurnalism sportiv integral.

Liverpool merita să piardă, dar nu la alt sport decît fotbalul

Ei bine, prostia se întîmplă! Nu vorbesc aici de cine ştie ce arbitru lunatic sau multiplanetar, ci de chiar convergenţa perfect? a factorilor care desăvîrşesc o tîmpenie. Povestea a curs după cum urmează: Darren Bent, vîrful lui Sunderland, a şutat cu sete, mingea s-a dus spre centrul porţii bine apărate de Reina, portarul lui Liverpool, şi totul p?rea rezolvabil. Unghiul protejat de Reina era fortificat împotriva oricărui şut. Dar nu şi împotriva oricărei aberaţii geometrice. Ce a urmat? Mingea a plecat din piciorul lui Bent şi s-a dus pe traiectoria aşteptată de Reina (şi de toate regulile balistice în vigoare). După mai puţin de 10 metri de pace cu geometria, mingea a izbit ceva moale, şi-a schimbat traiectoria şi i-a lăsat lui Reina cel mult şansa unei luxaţii. 1-0 pentru Sunderland (scor final).

Şutul lui Bent a lovit o altă minge, o minge mare şi pîntecoas?, de plajă, rămasă în teren după ce vreun spectator a aruncat-o pe cîmpul de joc. Bent a şutat, iar mingea de plajă a transformat jocul de fotbal într-o glumă de ştrand.

Întrebarea nu e atît ce căuta mingea de plajă pe terenul de joc. Oricine e liber să arunce cu mingi de plajă atîta vreme cît obiectele în cauz? nu au colţuri şi nu ating greutatea unei cărămizi. Întrebarea e ce păzeau trei arbitri şi cu oficialul suplimentar patru? E drept, regulamentul interzice prezenţa simultană a două mingi în teren, fără să specifice că amîndouă trebuie să fie mingi de fotbal. De asemenea, regulamentul nu spune nimic despre cîte picioare trebuie s? aibă un fotbalist şi despre natura lor ultimă: organic sau lemn?
Livepool a jucat prost la Sunderland şi merita, categoric, să piardă. Dar nu la biliard cu obstacole şi nici din lipsa de imaginaţie a arbitrilor. Unde imaginaţia e, cel puţin în acest caz, cît se poate de asemănătoare cu bunul simţ.

Punctele pierdute de Liverpool şi deviate spre Sunderland sînt complet irelevante. Breşa deschisă în beneficiul şi spre progresul stupidităţii e singura urmare cu adevărat importantă a meciului decis, ca pe plajă, de o minge de plajă.

Catastrofa mea favorită rămîne totuşi România-Lituania 0-3
Un ziarist englez, Michael Henderson, a avut o idee simplă, pusă într-o carte care merge direct la persoane şi răspunderi. Cartea a apărut de o săptămînă şi se numeşte “Cei 50 care au stricat fotbalul”. Lotul lărgit al acuzaţilor foieşte de reputaţii mari. Jucători care au  popularizat, odat? cu propriul talent, aroganţa şi tembelismul (Ronaldo, Rooney, Cole). Soţii de jucători care au tras fotbalul spre mitocănia parvenitului (Victoria Beckham). Cîteva figuri istorice sînt acuzate în mod discutabil. Bill Shankly - cu al lui ” Fotbalul nu e o chestiune de viaţă şi de moarte - e mai important!” - e învinuit de supradimenisonarea paranoică a unui joc. Verdictul loveşte un mare om de fotbal, dar e plauzibil.

Cartea nu va fi tradusă în româneşte. Nu e nevoie. Cartea ar trebui, pur şi simplu, scrisă aici şi acum în româneşte, despre fotbalul românesc. Implozia de la Belgrad e un pretext perfect.  Însă ideea după care fotbalul românesc s-a scufundat după ciocnirea cu un icebergovici e falsă. Catastrofa mea favorită e, de pild?, 0-3 la Cluj, cu Lituania. Problema nu sînt scufundările, ci capacitatea sistemului (inclusiv presa amatoare de taclale cu Borcea, Becali, etc) de a reveni la suprafaţă. Lista vinovăţiilor e enormă. Excepţiile sînt tot excepţionale. Două persoane nu pot fi cap de listă. Mai întîi, Răzvan Lucescu, un antrenor prea tîn?r şi singur pentru o infecţie atît de mare. În al doilea rînd şi în ciuda infatuării de prinţ regional, Adrian Mutu. Prea multă lume s-a grăbit să vadă în Mutu o cauză primă. Mutu n-a făcut nimic. Absolut nimic. Asta distruge un meci, dar nu poate scrie istorie.

Capii de listă rămîn acolo unde se află de 20 de ani. În fruntea Federaţiei. Fotbalul nostru a căzut integral, spoliat pînă la ultima para şi deprofesionalizat, de la primul şef la ultimul maseur. Fotbalul nostru a dat faliment, pentru că sistemul pe care se sprijină a dat faliment. Administratorii trebuie să plece. Dacă rămîn, coborîm mai departe. Să nu uităm: ne aşteaptă Feroe, Malta, Lichtenstein şi alte puteri setoase de puncte.

Minunea de la Munchen a rezultat din atracţia contrariilor: Bayern şi Juve
Adevărurile contrariante sînt nesuferite. Nu plac, pentru că nu au randament spectacular imediat. În fotbal, asta înseamnă că un meci se poate încheia fără gol şi poate fi, în acelaşi timp, un spectacol de superclasă. Deschid discuţia spre a vă semnala Bayern-Juventus 0-0, pe 30 septembrie, la Munchen, cel mai frumos meci pe care l-am văzut de la meciurile în care Real obişnuia să înscrie o dată la 15-20 de minute.

De ce a fost acest 0-0 un meci de superclasă? Pentru că a rezultat. Mai precis pentru că a fost un rezultat. Pentru că scorul a fost consecinţa directă a fotbalului, iar fotbalul a fost pur, şi în partea jucată de Bayern, şi în partea de-jucată de Juve.

Atît fotbal în 90 de minute, 22 de jucători şi 90 de metri se arată rar şi sînt încă mai rar înţelese. Pentru că secretul meciurilor de mare calitate şi rezultat nul e ştiinţa reflexă cu care joacă echipele. În aceste condiţii, cusătura devine invizibilă şi lumea rămîne cu impresia că ambele echipe joacă “normal”. Dar totul e anormal, în asemenea jocuri fără departajare. Astfel, e anormal să poţi ataca în seriile inepuziabile pe care le-a lansat Bayern şi e anormal să te poţi apăra cu ermetismul lui Juventus. Greşeala e omenească. Lipsa de eroare e neomenească şi, în cazul fotbalului, semnalează un meci ieşit din comun.

Partea umană a acestui gen rar de jocuri e, adesea, absentă. Marele 0-0 de la Munchen a fost o excepţie strălucită. Deasupra adversarului şi deasupra propriei echipe, Frank Ribery a făcut un meci fenomenal. Nu e clar ce a jucat Ribery, dar e clar că ar fi putut juca singur cu Juventrus şi rezultatul ar fi rămas acelaşi. Ribery nu e orbitor pe linia pirotehnică Messi. E inepuizabil şi covîrşitor ca un copil care-şi ţine singur familia. Munceşte ziua şi scrie noaptea romane cu care ia Nobelul. De asta a fost Bayern-Juve un meci perfect, plus Ribery. După cîteva zile, Juve a pierdut, sec, la Palermo. Se întorsese la realitate.

Cluburile din Răsărit sînt un factor de risc în Cupele Europene

UEFA investighează 40 de blaturi de Liga Campionilor şi Cupa UEFA,  perfectate, se pare, în ultimele 4 sezoane.
Interesantă ocupaţie. Şi mai interesante cauzele. Marile ziceri etice şi proverbele populare nu luminează îndeajuns. Ceva e putred, într-adevăr, în Danemarca, dar virusul nu e danez. Acum mulţi ani, Lennart Johansson, fostul supremo UEFA, compunea o fabulă memorabilă despre viitorul corectitudinii în fotbal: “E foarte greu să arbitrezi un joc la care iau parte 22 de milionari. Dacă îţi pune cineva în braţe 30000 de franci şi un vizon pentru soţie, tentaţia e de înţeles”. Precizări: francii menţionaţi sînt elveţieni şi această monedă e, în continuare, foarte puternică, iar tentaţia e de înţeles doar acolo unde părţile s-au înţeles. Există un număr neprecizat şi mereu subestimat de arbitri, căsătoriţi cu doamne care nu vor îmbrăca în viaţa lor un vizon. Teorema Johansson spune ceva, dar nu spune îndeajuns.

 Informaţii culese din anturajul anchetatorilor vorbesc despe cu totul altceva. Toate trimit la cel mai important eveniment al fotbalului european, în ultimii 20 de ani: joncţiunea cu Estul. Ceva a ajuns putred în Danemarca. Majoritatea meciurilor investigate de UEFA au fost jucate de cluburi din Est. Problema nu e strict fotbalistică. Joncţiunea cu Estul a eliberat popoarele şi tribunele, dar a adus la masa de joc o aristocraţie economico-finaciară penală.

 Şefii cluburilor mărunte care fac grosul (fostei) Cupei UEFA sau se trezesc fără vină şi obiectiv în Liga Campionilor îşi licitează poziţia. Lipsa de şanse devine o şansă la combinaţie cu casele de pariuri sau cu echipe mai mari în căutare de puncte şi golaveraj. De aici, adevărata tentaţie. Iluziile se plătesc: o competiţie trebuie să îşi pună mai întîi problema valorii şi abia apoi să facă democraţie geografică. Cine vrea să aibă un show fotbalsitic Est-Vest şi se preface că nu observă bagajul de mînă al Estului, va afla curînd că are o problemă la bord. Mai mult, Michel Platini, ar trebui să-şi retragă declaraţia din martie, în care stabilea că  “mituirea jucătorilor şi a arbitrilor” e ” problema cea mai gravă a momentului”. Platini înuşi a urcat pe platforma de pe care face astfel de declaraţii, numai şi numai cu sprijinul votului estic. Un preşedinte ales de sindicatul estic ar trebui să fie mai atent. Şi la ultima finală a Cupei UEFA, şi la propriile declaraţii. Pentru că se exclud reciproc.

Rivalitatea din Manchester, United vs. City, are ceva din concurenţa Steaua-Dinamo din anii ‘80

De ce Manchester? Pentru că succesul atrage polarizarea. United domină de atîta timp fotbalul jucat în acest oraş care trăieşte din fotbalul jucat de United, încît City trebuia să devină, la un moment dat, replica. Rivalitatea istorică a acestor două cluburi era de prea mult timp strict istorică. City conta geografic, fără să aibă pondere fotbalistică propriu zisă. Acest decalaj prelungit a atras invetsiţiile fluviu care au ridicat, din acest sezon, ManCity la rangul de nouă putere locală şi naţională.

Banii caută riscul - asta o ştim. E, însă, ceva mai puţin notat că banii caută revanşa. Un duel vechi, amorţit de trecerea tiumpului, poate fi reaprins de investiţii care incită la spectacolul şi tensiunea fără egal ale “războaielor civile” intra-urbane.

Aşa s-a ajuns la fotbalul de atac dezlănţuit, dar şi la balul nevrotic al deja faimosului Manchester United - Manchester City 4-3. Şapte goluri, dar şi 96 de miunute, din care 2-3 dincolo de suplimentul anunţat de arbitrii. Plus directa de dreapta plasată de Craig Bellamy în figura unui suporter aflat în plină vizită ilegală pe teren. Nervii revărsaţi la Manchester au avut o vibraţie dură, resentimentară. În acelaşi registru isteric, suita de inepţii agresive etalată de Adebayor, în meciul cu Arsenal. Noul om al lui City a insistat să semneze provocator împotriva fostei lui echipe. Man City seamănă periculos cu un acces de furie proptit de amfetamine.

Încă mai interesant e cît seamănă Man City (şi derby-ul manchesterian) cu ecuaţia Dinamo-Steaua, varianta anii ‘80. Aceeaşi rivalitate intolerantă şi acelaşi acces imediat la furie. Aceeaşi ură transmisă omului din tribună, de un imperativ iraţional. În cazul celebrelor (şi tot mai ruşinoaselor) derby-uri ale anilor ‘80, sursa era pasiunea neagră pentru identitate, pentru orice fel de identitate. Cineva care se considera stelist sau dinamovist pur era neapărat parte a unui trib separat, protejat de forţe de stat (Armata/Internele) şi dezlegat, în stadion, la tot ce era interzis în afară.

Man United şi Man City au demonstrat că acest gen de degradare în grup se poate obţine şi în condiţii de pace. Banii nu explică tot. În schimb, banii şi excitaţia nebună a campaniilor media explică aproape tot. Cine n-are războaie le poate cumpăra. Iar cine le cumpără, are un plan de afaceri cu profit sigur.

La US Open tenisul feminin tribal a primit o grea lovitură

Open-ul american a fost cîştigat de o febră istorică fără precedent. Ceva anume - nu e clar ce - a impus o aglomerare de grozăvii şi minuni. Cea mai frumoasă minge jucată vreodată în tenis? Posibil. Lovitura inadmisibilă a lui Federer a semănat teribil cu ceva nemaivăzut, dacă e adevărat că întîlnirile norocului, îndrăznelii şi geniului sînt secrete şi invizibile. Diagnosticul nu e, totuşi, prea sigur. Există mingi mult mai muncite, arate şi năduşite care merită titlul acordat, în grabă, scăpărătoarei lovituri a lui Federer. Contrapropunere: un stop ajuns, după un sprint kilometric, de Ion Ţiriac, în timpul cruciadei împotriva lui Stan Smith, la Bucureşti, circa 1972.

Tot din nervozitatea istorică a acestui US Open vine şi anularea lui Rafael Nadal. Del Potro a anunţat era tenisului axat pe anihilarea adversarului prin coroziune. E un început, dar un început care ar putea lichida complexitatea tactică şi estetica tenisului.

În cele din urmă, acest US Open istoric pare să se fi jucat în altă parte şi anume în turneul feminin, acolo unde tenisul e, de prea mult timp, ameninţat de tentaţia agresivităţii. Openul american a fost turneul care a refuzat supremaţia surorilor blindate Williams. Şi, pentru a le pierde, tenisul jucat la New York a ales să se exprime în forme simbolice absolute. Mai întîi, lăsînd agresivitatea să iasă într-un out furibund. Criza de furie a Serenei Williams a semnat public actul de deces al tenisului feminin care se hrăneşte din masa musculară a altor regnuri şi se sprijină pe intimidarea de tip tribal. Serena Wiliiams a făcut pasul greşit şi a terminat, complet defeminizată, sub un nomme de guerre lansat la Timişoara: Serena Ganea.

Replica tenisului, ca ocupaţie şi pasiune compatibile cu normalitatea, s-a numit Kim Clijsters. O femeie care a îndrăznit să rămînă femeie. Openul american a fost cîştigat de Mama Kim - o sportivă de 26 de ani care a distrus mitul fanatismului obligatoriu pentru marea performanţă. Kim Clijsters a decis că are dreptul uman de a întemeia o familie. A ieşit din tenis timp de doi ani, a adus pe lume o fetiţă, s-a întors şi a recucerit tenisul. Mai precis, l-a scos dintre roboţi şi l-a readus între oameni. Cu asta s-a încheiat şi de asta s-a jucat Openul american.