T.R.U ↓

Cică dacă mai merită Terry banderola Angliei. Bineînţeles că o merită

Soţiile oficiale şi prietenele intime ale fotbaliştilor au un nume în Anglia: WAG (de la Wives And Girlfriends). WAG e, totodată, indicativul unui produs tipizat: silicoane,  poşetă Gucci, cercei rotunzi de dimensiunea roţii de caşcaval, machiaj extrem şi un anume fel de a rosti cuvinte care denotă faza debutului în zona articulateă. Încă o trăsătură: o WAG autentică e de recoltat în cluburile de noapte, pe acele platouri de filmare pe care toată lumea porneşte sau sfîrşeşte dezbrăcată şi în alte spaţii care facilitează relaţii spirituale trainice.

Şi cu asta, gata. Nu e nimic de comentat sau dezbătut în această lume care leagă şi dezleagă fotbalişti, WAG, sex, şampanie, fiţe, maşini tari şi publicitate tabloidă.

În fond, acest articol încearcă să dezvolte un nimic din care presa de rigolă a învăţat să dezvolte fluvii de informaţie şi fotografie. Mai nou, tema a devenit un subiect de reflecţie morală pentru presa seriousă. Probabil pentru că şi presa mare suferă de boala notorietăţii din nimic, acea supradimensionare pe care atîta lume o confoundă cu actualitatea, ba chiar cu viaţa culturală. Aşa a ajuns John Terry în editorialele de la The Times sau The Daily Telegraph. Cazul Terry e simplu ca un agaţament într-un club de noapte londonez sau o cafenea din Dorobanţi: văzut model lenjerie, plăcut model lenjerie, întrebat model lenjerie plăcut sex şi bani, făcut sex şi dat bani model lenjerie, înşelat soţie cu care făcut sex, dar plictisit de irosit bani.

Terry e fotbalistul tipic al ultimilor 50 de ani. Banii şi puterea starului de fotbal au urcat exact în măsura în care mentalitatea flăcăilor de la Chelsea sau Real a coborît spre zona elementară a plăcerilor brute: vînătoare de femei trofeu, colecţii de maşini, cheltuieli smintite şi  case de desăvîrşit prost gust milionaresc. Noii gladiatori nu mai mor în arenă. Noii gladiatori sînt finţe lipsite de dramă şi pline de desfrîul naiv al băiatului de la ţară lovit de un munte de bani. Dilemele etice n-au ce căuta în mijlocul acestei orgii pe care tot noi o plătim din dragoste de eroi imediaţi. Discuţia despre căpitănia lui Terry are un ridicol acerb. Ziarele se întreabă: mai merită Terry să fie căpitanul naţionalei engleze? Ce întrebare! Evident că merită. Terry n-a încălcat nici o regulă. Ba dimpotrivă. E fotbalist modern sută la sută. Nefiind prafuri de nas, ci carne de tun, WAG-urile pe care Terry le-a înghesuit prin toalete, banchete de limuzine şi vile discrete n-au influenţat rezultatul.

Carlos Tevez a trăit cel mai important moment al vieţii sale de sportiv la reîntîlnirea cu United
E fotbalul sau orice alt joc sportiv o poveste despre bărbaţi şi femei în luptă pentru un ideal? Poate, dar în acest caz idealul nu trebuie confundat cu dorinţele neutre şi naive pe care le descrie maculatura pe teme olimpice sau fair play. Şi cu asta ne întoarcem la Tevez şi la prima manşă a City contra United, în Cupa Ligii. 

Sezonul trecut, cînd United l-a declarat “neesenţial” şi l-a lăsat să plece, Tevez era un fotbalist excelent. Şi mai cum? Un fotbalist subevaluat de propriul club, adică un neînţeles. Un nerecunoscut.

Multă lume se lasă convinsă că sportul n-are altă explicaţie decît sportul însuşi. Cine scapă totuşi de această prejudecată comodă va şti imediat că un fotbalist neînţeles e, totodată, o fiinţă umană rănită. Iar o fiinţă umană rănită e finţă umană în căutarea recunoaşterii. Aici e motorul. Între toate puterile obscure care fac eroi şi schimbă caractere, nu există forţă şi motivaţie mai mari decît goana cruntă după recunoaştere. Luaţi unui atlet medaliile, deposedaţi o echipă de trofee, depunctaţi o gimnastă, furaţi o calificare a la Thierry Henry: nimic nu va răni mai adînc decît lipsa de recunoaştere.

În această stare de neacceptat şi de neîmpăcat a început Carlos Tevez meciul cu Man United, echipa care l-a cumpărat, l-a văzut şi nu l-a recunoscut. Din acest combustibil fără somn s-au născut cele două goluri şi cele două gesturi provocatoare care au însoţit golurile.

În cele două goluri şi, mai ales, în cele două gesturi nestăpînite ale lui Telvez a gîlgîit revanşa. Setea satisfăcută de recunoaştere, revenirea între cei acceptaţi şi preţuiţi, reîntoarcerea între cei există şi pentru ceilalţi - singurul efort care merită, pentru că îi infirmă pe cei ce au crezut că recunoaşterea ta nu merită. E această forţă totuna cu dorinţa de răzbunare? Este şi n-ar trebui să ne ferim de acest adevăr prin care trec sportul şi faptele din afara sportului înainte de a deveni istorie. Răzbunarea, dulcea răzbunare ne atrage, ne dă putere şi ne aşază la loc, acolo de unde am fost izgoniţi sau n-am fost lăsaţi să intrăm. Revanşa pîndeşte în spatele competiţiei. Revanşa duce înainte. În sport şi în rest. Cu o  condiţie: fără violenţă.

Campionatul Mondial trebuia transportat în Africa de Sud. Franţa, de asemenea
Aşadar, Thierry Henry e nevinovat! Comisia de Disciplină FIFA s-a ciocnit ca de un tramvai de articolul 77a al Regulamentului de Disciplină şi a căzut lichidată la pămînt. FIFA admite că a fost henţ, dar n-are procedură. Curios accident într-o lume care caută într-una vinovaţi. Aşa de pildă, acum două săptămîni, cînd Anglia se scufunda în 10 centimetri de zăpadă, Emirates era gata de joc, deşi, în aceeaşi ţară şi în acelaşi moment, aeroporturile erau blocate, Eurostar-ul se înţepenise cu 2000 de prizonieri la bord în Tunelul de sub Canalul Mînecii, iar mersul la pîine era cea mai dură expediţie de la Ammundsen încoace. Şi totuşi, Arsenal a amînat meciul cu Bolton. Da, gazonul era perfect, dar frica de compensaţii a fost mai puternică. Dacă vreun spectator alunecă în tribună, se alege cu o luxaţie sau măcar cu o vînătaie şi dă clubul în judecată pentru vătămare? Dacă alţi 10-15 martori cer compensaţii pentru traumă psihică? Prin urmare, meciul se amînă. Wenger e furios şi vorbeşte cu furie filozofică despre “o lume de victime care aleargă după utopia vieţii fără riscuri şi are nevoie de vinovaţi”. Între timp, Togo urcă în autobuz şi pleacă direct în cătarea automatelor unui grup de tembeli care vor independenţă pentru Kabinda. Măcelul trece fără răspunderi. Cine a gîndit că Angola e locul ideal pentru Cupa Africii? Nimeni nu-şi mai aduce aminte. E Africa de Sud un loc mai bun? Danny Jordaan, Preşedintele Comitetului de Organizare al Cupei Mondiale n-are nici o îndoială. Între timp, o firmă care livrează (la hotel!) ceva intitulat “protektorvest” face afaceri straşnice cu ziariştii şi loturile aşteptate în Africa de Sud. “Protektorvest” e o vestă anti-cuţit şi se fabrică personalizat în culorile naţionale ale delegaţiei-client. Evident, în acest caz, toată lumea crede că riscul are ce căuta în viaţă, iar viaţa trebuie să asculte de comandamente înalte.

Filozofia juridică FIFA începe să se facă înţeleasă. E un tîrg. Vina şi răspunderea au loc numai cînd interesele au prioritate. Campionatul Mondial trebuie transportat politic în Africa de Sud, iar Franţa trebuie transportată manual în Africa de Sud. Operaţia trebuie dusă la bun sfîrşit cu orice preţ. Orice risc e acceptabil şi nici o vinovăţie nu e acceptabilă. În rest, lumea e plină de victime şi vinovaţi.Treaba ei.

Globalizarea are în general acte false şi e o falsă problemă

Fotbalul aparent englez a terminat anul cu un record inimaginabil pe toată durata ultimilor 150 de ani: nici un englez pe teren! Portsmouth-Arsenal s-a jucat în sistem Liga Naţiunilor: 22 jucători, 13 state, zero englezi. Ei şi? Probabil cea mai interesantă trăsătură a prospătului record anti-naţional englez e irelevanţa. Acum cîţiva ani, multă lume, inclusiv subsemnatul, ar fi mitraliat un rechizitoriu. Între timp, cauza s-a răcit. Nu mai emoţionează şi nu mai interesează. Ceva s-a stins şi altceva a convins. În afara cîtorva antrenori la cluburi medii şi mici, de la Aston Villa la Bolton, nimeni n-a scîncit, n-a protest. Peste cele cîteva critici răzleţe, pluteşte, dealtfel, o bănuială: opoziţia ar face acelaşi lucru dacă i-ar da mîna. Ar cumpăra tot ce mişcă în Africa şi America de Sud.

Da, globalizarea e o realitate; de la importul de mega echipe, la plasmele Made in China de care stau lipiţi fanii. Singura schimbare previzibilă e adîncirea globalizării. Nimic nu anunţă mai clar această direcţie decît plasmele super-ieftine pe care nu scrie nimic şi se livrează discret, din protbagaj, în spatele pub-ului, cu ultimul transport din Ungaria sau Ucraina.

Însă globalizarea nu e, totuşi, o chestiune lipsită de nuanţe şi mirări. În primul rînd, pentru că numita globalizare fotbalistică are acte false. Un meci cu 22 de străini în campionatul englez sugerează că pămîntul e plat şi continentele egale. Eroare. Numele corect al acestei situaţii e concentrarea de capital pe o singură piaţă. Globalizarea ar fi cerut, dimpotrivă, distribuţia universală a aceluiaşi model. Realitatea e complet diferită. Contează doar campionatele şi competiţiile euro-occidentale. Celelalte campionate şi competiţii continentale există ca furnizori sau nu există deloc.

A doua problemă a vestitei globalizări fotbalistice e existenţa viguroasă a realităţii contrare. Cea mai promiţătoare apariţie a sezonului la Arsenal e Ramsey, un englez care poartă numele unui clasic al fotbalului conservator naţional. Mai mult, Anglia, naţionala în teorie lovită de efectele globalizării, e alcătuită 99% din jucători englezi la cluburi engleze şi pleacă la Mondiale cu şanse serioase. În sfîrşit, Cupa Mondială va fi un pic neinteresantă pentru că se joacă săptămînal în campionatul englez, dar va fi cîştigată probabil de o altă echipă alcătuită 99% din băştinaşi de la cluburi băştinaşe: Spania. Mai puţin Torres de la Liverpool.

Sistemul a eliminat un profesionist, conservîndu-şi astfel puritatea viciului

Plecarea lui Dan Petrescu e un anunţ scris cu giga-majuscule: profesionismul şi succesul se pedepsesc. Fotbalul românesc a înaintat pe această pantă, acompaniat de impresia falsă a managementului privat. Rezultatul e persecuţia şi izgonirea profesionismului, a priceperii şi a celor pricepuţi. Cred că această realitate dezastrouasă ne scapă complet.

Sistemul care împinge înapoi fotbalul românesc e copt. Purulent. Dominaţia acestei maşini care produce fotbal prost şi glorifică impostura a început demult. În definitiv, jucăm fotbal în ţara lui Sandu Împărat, facem presă în marginea Ligii lui Mitică şi îl ţinem în cărţi pe Piţi. Sigur, avem scuze. Fotbalul respectă regula generală: incompetenţă, corupţie şi intrigă.  Aşa e! Însă tocmai această concluzie pune umărul ei mic şi luxat la resemnare. Iar resemanrea e cealaltă faţă a eşecului. 

Din punct de vedere public, două reacţii pot face faţă căderii în resemnare: umorul şi ruda lui mai curajoasă, critica. Nu le-am mai văzut la lucru. Umorul a decăzut pînă la vulgaritatea monotnă a folcorului de peluză, iar critica a dispărut, înlocuită de pişcăturile urmate de reverenţe şi împăcări. Mircea Sandu, Dragomir, Piţurcă, Becali, Mititelu? Au mai greşit şi ei, dar sînt abili, ştiu ce ştiu, sînt vulpi bătrîne şi uite că, de bine, de rău, se descurcă. În coada acestor cugetări stă armisiţiul cu incompetenţa: am transformat clica impostorilor într-o trupă de Isăreşti. În plus, pe măsură ce distilăm înţelepicunea vulpilor bătrîne, nu mai înţelegem rolul lupilor tineri. La ce bun Dan Petrescu? A fost, nu i-a plăcut şi s-a dus. Ducă-se! N-o să murim din atîta lucru. Se poate şi fără el!

Ce rămîne neînţeles în afacerea Petrescu e lipsa de şanse a profesionsimului. Da, Petrescu a decis singur să plece şi cred că a plecat unde nu trebuia. Rusia plăteşte bine, dar e rentabilă pentru antrenori mari care fac o pauză de alimentare (Hiddink), nu pentru antrenori care vor să urce.

Însă de stat, Dan Petrecu nu mai putea sta. Asfixia era completă. Singurătatea era deplină şi ostilă. Cei ce i-au imputat, mereu, accesele colerice şi caracterul nerezonabil ar trebui să se pună în locul lui. Să aibă idei, să se bată pentru valoare şi să fie penalizaţi, furaţi şi stangulaţi, tocmai pentru că au stricat media generală a imposturii. Poate că mulţi o fac. Dacă e aşa, ar trebui să-l regrete pe Dan Petrescu. Chiar dacă e prea trziu.

Argentinianul reprezintă fotbalul integral şi are imaginea sportivilor superiori

O mare nepotrivire la Zurich. Lionel Messi şi Sepp Blatter în aceeaşi camer?. Nu există spaţiu comun pentru aceste două figuri, iar dacă există e de căutat oriunde: în parc sau în parcări, în hangare sau în gări, dar nu în fotbal. Sigur, Blatter e şef ceea ce nu înseamnă în momentul de faţă decît calificarea din oficiu a Franţei la Campionatul Mondial. Iar asta face din Thiery Henry  jucătorul anului. Şi Lionel Messi e şef, dar asta a făcut din Lionel Messi cel mai bun fotbalist al lumii în 2009. Şefia lui Messi e o chestiune de fotbal, de la un cap la altul sau, mai bine zis, de la vîrful bocancului la centrul pieptului care a împins mingea în poarta lui Estudiantes, aşa cum reuşesc mulţi numai cu latul şi unul anume numai cu mîna.  

Lionel Messi a încheiat 2009 în contul fotbalului. Şase trofee din şase posibile pentru Barcelona, plus golul care a inaugurat o dimensiune vecină cu viitorul sînt fapte de fotbal. Messi e fotbal integral. Asta se vede şi se simte în atingerea iute şi catifelată care electrizează mingea. Dar tot atît fotbal se simte şi în geometria măruntă şi cuceritoare a lui Andres Iniesta. Îl prefer. Lionel Messi are imaginea obligatorie a sportivilor superiori, în vreme ce Iniesta e condamnat la suferinţa tipologică pe care o îndură oamenii scunzi. Messi are încă un avantaj psihologic major: puterea de execuţie în spaţii mici şi perioade de mare compresie. Iar publicul preferă întotdeauna miracolele, cu viteza lor cuprinzătoare şi lipsită de rest. Regula e veche şi a dictat mereu în favoarea atacanţilor de geniu instantaneu: Pele, Maradona, Cruyff. Aceeaşi regulă a defavorizat discret şi părtinitor oamenii de compoziţie cerebrală ai fortalului: Di Stefano, Rivera şi acum Iniesta. Nu e nimic în neregulă cu această regulă care dă mereu dreptate precocităţii teribile. Dacă aţi remarcat, discutăm despre justiţie şi ierarhii fotbalistice fără a părăsi fotbalul. 

2009 a fost anul în care fotbalul a fost bruscat şi împins cu un pas mai aproape de zona în care nu mai poate hotărî singur, ci numai în prezenţa şi cu parafa lui Blatter. Împotriva acestei presiuni, nu l-am avut decît pe Lionel Messi. Omul care i-a ţinut piept lui Blatter, vecinul de gală FIFA la Zurich. Cel mai mare apărător al fotbalului în 2009.

Argentinianul reprezintă fotbalul integral şi are imaginea sportivilor superiori

O mare nepotrivire la Zurich. Lionel Messi şi Sepp Blatter în aceeaşi cameră. Nu există spaţiu comun pentru aceste două figuri, iar dacă există e de căutat oriunde: în parc sau în parcări, în hangare sau în gări, dar nu în fotbal. Sigur, Blatter e şef ceea ce nu înseamnă în momentul de faţă decît calificarea din oficiu a Franţei la Campionatul Mondial. Iar asta face din Thiery Henry  jucătorul anului. Şi Lionel Messi e şef, dar asta a făcut din Lionel Messi cel mai bun fotbalist al lumii în 2009. Şefia lui Messi e o chestiune de fotbal, de la un cap la altul sau, mai bine zis, de la vîrful bocancului la centrul pieptului care a împins mingea în poarta lui Estudiantes, aşa cum reuşesc mulţi numai cu latul şi unul anume numai cu mîna.

Lionel Messi a încheiat 2009 în contul fotbalului. Şase trofee din şase posibile pentru Barcelona, plus golul care a inaugurat o dimensiune vecină cu viitorul sînt fapte de fotbal. Messi e fotbal integral. Asta se vede şi se simte în atingerea iute şi catifelată care electrizează mingea. Dar tot atît fotbal se simte şi în geometria măruntă şi cuceritoare a lui Andres Iniesta. Îl prefer. Lionel Messi are imaginea obligatorie a sportivilor superiori, în vreme ce Iniesta e condamnat la suferinţa tipologică pe care o îndură oamenii scunzi. Messi are încă un avantaj psihologic major: puterea de execuţie în spaţii mici şi perioade de mare compresie. Iar publicul preferă întotdeauna miracolele, cu viteza lor cuprinzătoare şi lipsită de rest. Regula e veche şi a dictat mereu în favoarea atacanţilor de geniu instantaneu: Pele, Maradona, Cruyff. Aceeaşi regulă a defavorizat discret şi părtinitor oamenii de compoziţie cerebrală ai fortalului: Di Stefano, Rivera şi acum Iniesta. Nu e nimic în neregulă cu această regulă care dă mereu dreptate precocităţii teribile. Dacă aţi remarcat, discutăm despre justiţie şi ierarhii fotbalistice fără a părăsi fotbalul.

2009 a fost anul în care fotbalul a fost bruscat şi împins cu un pas mai aproape de zona în care nu mai poate hotărî singur, ci numai în prezenţa şi cu parafa lui Blatter. Împotriva acestei presiuni, nu l-am avut decît pe Lionel Messi. Omul care i-a ţinut piept lui Blatter, vecinul de gală FIFA la Zurich. Cel mai mare apărător al fotbalului în 2009.

De o parte sînt adolescenţii incurabili, de cealaltă, veteranii mîntuiţi

Ryan Giggs e bătrîn, dar a îmbătrînit înţelept. E titular la 36 de ani într-una din cele mai bune echipe ale lumii, a fost votat sportivul anului în Marea Britanie şi va semna un contract nou cu Man United. Unde e înţelepciunea? Giggs a comutat la un moment dat de pe copilul-minune care debuta la 17 ani, pe sportivul raţional. Nu se ştie cînd s-a întîmplat asta, dar înţelepciunea lui Giggs a evitat destinul scurt şi strălucitor al vedetei. Copilul-minune a făcut furori, a trecut prin faza „ haine scumpe, maşini tari, femei la liber” şi s-a preschimbat într-un atlet stabil, cuminte şi longeviv. Pe scurt, a devenit o statuie care nu bea, nu fumează şi face yoga. Aceeaşi statuie e, după propriile mărturisiri, o construcţie plină de amintiri şi umor. Cum e viaţa la 36 de ani, fără băutură şi cu nocturne limitate la terenul de fotbal? „Cam plicticoasă!”. Cum era viaţa la 17 sau la 25 de ani? „Îi văd pe puştii care vin la antrenament îmbrăcaţi de fiţe şi discută numai de maşini. Îi înţeleg. Aşa eram şi eu la vîrsta lor”. Dar nu mai departe.

Aici e diferenţa care a separat dintotdeauna fotbaliştii. De o parte, adolescentţii incurabili, de cealaltă, veteranii mîntuiţi. Giggs e galez, dintr-o familie de rînd şi a moştenit ceva din voinţa oamenilor educaţi în sistemul „lupte libere cu viaţa”. Cînd tatăl s-a mutat cu rugbyul de club de la Cardiff la Manchester, copilul a suferit dar n-a crîcnit. A învăţat să-şi viziteze bunicii la week-end. Poate că atunci a mai învăţat ceva: să reziste.

Yoga e o achiziţie secundară. Chiar şi eliminarea băuturii e o performanţă de planul doi. Cheia afacerii Giggs vine din absenţa afacerii Giggs. La un moment dat, tînărul Ryan a respins oferta de nerefuzat. A decis să nu îşi vîndă viitorul pe plăcerile scurte ale clipei. Cine a hotărît asta? Poate porcăriile îndurate la şcoală sub vina că bunicul după tată era emigant din Sierra Leone. Poate apropierea de Alex Ferguson, „omul care mi-a băgat spaima în oase cînd eram puşti şi îmi e prieten, acum”. Poate.

În orice caz, e sigur că la un moment dat şansa apare. De undeva din trecut, din prezentul luminat de un model sau o dată cu gîndul care începe să cîntărească maldărul de rataţi mai talentaţi din jur. Nimeni nu se poate plînge de lipsa ocaziei. Cei mai mulţi ratează. Cîţiva reuşesc. Fotbalul e continuarea vieţii în prezenţa liberului arbitru.

Odinioară, realitatea era, pur şi simplu, tot ce se întîmplă

Din păcate, realitatea nu mai e ce a fost. Odinioară, înainte de incidentul de pe Stade de France şi înainte de faimosul film Pumnul şi Ghiontul de la Ploieşti, realitatea era, pur şi simplu, tot ce întîmplă - aşa cum se întîmplă. Dar asta a fost. Între timp, realitatea a devenit doar una din variantele iluziei.

Coincidenţa e remarcabilă şi neîntîmplătoare. Fotbalul şi politica trag împreună spre fabricaţia pură şi ilegală. Pe linia porţii sau în campania electorală, victoria a devenit atît de importantă, încît nu mai poate supravieţui propriei mize. Investiţia şi interesul sufocă duelul şi, (ne)fireşte, de aici mai e un singur pas pînă la eliminarea şi înlocuirea realităţii cu iluzia.

Henry şi-a permis marele henţ pentru că, subconştient, ştia că aşa ceva se poate şi, mai ales, se poate trece cu vederea. Filmul de la Ploieşti a fost trucat şi lansat (1178 de difuzări în 12 ore de televiziuni înfrăţite) pentru că fabricantul ştia că aşa ceva se poate difuza fără consecinţe.

Consecinţele? O echipă calificată prin fraudă la Mondiale şi o defăimare care putea hotărî şi strîmba cea mai mare competiţie organizată în România. Peste aceste două probleme de clasificare, o problemă de clarificare: problema omului rămas singur în faţa realităţii. După frauda franceză şi după înscenarea cu cifre vesele şi cu un Preşedinte al cărui mandat a început şi s-a încheiat în aceeaşi noapte, omul de rînd va înţelege că a fost repartizat pe postul unic de consumator de iluzii. Morala: păziţi-vă contoarul!, număraţi-vă copiii dimineaţa şi seara, nu mai acceptaţi tradiţia care spune că 1 plus 1 fac 2!

Lumea în care am intrat va fi tot mai săracă în certitudini şi tot mai străină de valorile clare. Totul va fi o joacă şi nimic nu va fi de jucat în afară de ce e trucat. Vom fi tot mai siguri că nu putem fi siguri. Şi vom învăţa să fim singuri cu tot ce ne face şi mai singuri: conspiraţia, bănuiala, fuga de solidaritate. Într-un fel, vom fi mai români!

Adversarul nostru de duminică va fi negaţia. Indiferenţa argumentată sau neargumentată

Pînă la urmă, finala de duminică va fi o probă de fair-play. Ne mai putem păstra onestitatea? Mai avem puterea să respingem trucajul, minciunile media şi farsa care vrea să ia gîtul democraţiei pentru a-i păstra haina?

Nu sînt optimist. Sînt obligat să fiu optimist. Sînt obligat să denunţ, pentru că nu pot să renunţ. Sînt obligat de istoria şi de viitorul tuturor lucrurilor şi oamenilor care au fost sau vor fi ţara mea. Adversarul nostru de duminică va fi negaţia.

Indiferenţa argumentată sau neargumentată. Fuga de dezbatere şi participare. Retragerea pe bani sau pe degeaba, sau din plictis sau din neatenţie, sau din sora ei mai mică şi mai comodă, blazarea. Prin urmare, pe 6 decembrie, nu voi avea echipă. Voi avea un crez şi voi renunţa la politică. Pe 6 decembrie îmi voi apăra ţara, aşa imperfectă cum e ea şi aşa cum m-au învăţat părinţii, cărţile şi foarte-foarte puţine televiziuni prezente sau editorialişti laureaţi. 

Prin urmare, duminică ţin cu Timişoara. Din fair-play. Ţin cu Timişoara în genere, cu singura societate, singura presă, singura televiziune, singurul izvor de adevăr românesc fără pată, toxine şi contraziceri. Duminică, ţin cu adevărul şi onestitatea civică, fotbalistică şi jurnalistică. Din fair-play. Şi din revolta faţă de lipsa de fair-play care face jocul în studiourile de televiziune. Nu cred că trebuie să ajutăm prin vot o Românie în care disputele televizate se joacă după regula de fier şi mîzgă 4 contra 1. Sau 3 contra 0.

Duminică ţin cu viitorul care începe în ziua de luni. Din fair-play şi din interes. Din interesul pentru fair-play. Din scîrbă de comunismul recirculat prin politică, fotbal şi presă. Din frică de comunismul distilat în mafie pură.

Duminică nu ne batem pentru Balonul de Aur, pentru titluri sau pentru superligi. Nu-l căutăm pe Messi, dar nici nu-l dorim pe Henry. Vrem un jucător corect. Nu un trucaj real. Duminică ne batem să rămînem în vigoare. Să nu retrogradăm din Europa. Să nu ieşim cu totul din propriul viitor.