T.R.U ↓

683 locuri pentru revoltaţi

Unul dintre puţinii oameni emblematici ai fotbalului care a avut curajul să vorbească despre corupţie este Gary Lineker

109.318 spectatori în Michigan Stadium? Mai întîi, cum s-ar spune în noua engleză pentru handicapaţii verbal: wow! O sută şi de mii pe Big House, stadionul care n-a văzut mingi rotunde, trebuie să fie ceva legat de jocurile favorite ale băştinaşilor: fotbal american, baseball sau Bruce Springsteen. Dar fotbal? Vreau să spun: soccer? Manchester United - Real Madrid, într-un amical de luat bani şi promovat tricouri nu pare demn de atîta prăpăd de lume. Şi totuşi, americanii s-au sardelizat pentru un meci de fotbal. Organizatorii spun că exact 683 de locuri au rămas neocupate.

Toate astea înseamnă ceva. Fotbalul are un potenţial nelimitat. Cum şi de ce s-a ajuns la gigantizarea unui joc inventat acum 150 de ani pe o insulă ploioasă e altă poveste. Fapt e că fotbalul e cel mai mare zăcămînt de pasiuni şi de bani cunoscut în acest moment. Şi tot fapt e că zăcămîntul e exploatat şi defăimat de administratorul principal: FIFA.

Încotro duce succesul uluitor dacă succesul e poarta pe care intră corupţia? E complet anormal ca în plină glorie furibundă, fotbalul să fie însoţit de întrebări ruşinoase. Va legitima reuşita din teren o elită delincventă? Vom învăţa (şi) din fotbal că profitul spală orice porcărie?  Există încă mari oameni de fotbal care lasă la o parte orice şi vorbesc pe şleau. Evident nu veţi găsi asemenea scandalgii între angajaţii FIFA.

Gary Lineker e ultimul şi cel mai neaşteptat exemplu. Într-un interviu care nu anunţa nimic, Lineker povesteşte cum a înţeles la faţa locului, că Mondialele 2022 au fost atribuite după deliberări trucate. Şi cum a înţeles, din interior, că FIFA e un sindicat penal condus dictatorial de un oarecare Blatter. Sigur, Lineker e englez şi asta îl pune, prin definiţie, pe picior de război cu FIFA. Însă tot Lineker e marele vîrf al Barcelonei care n-a primit un singur cartonaş în 14 ani de fotbal la vîrf. Şi tot Lineker, e omul de casă al BBC-ului, un comentator politicos, prudent şi bine crescut. Criticat, uneori, pentru conformism şi aerul de băiat cuminte, Lineker a devenit brusc un revoltat.

Într-adevăr, politeţea trebuie să tacă în faţa mizelor mari. Lineker a înţeles că în joc e fotbalul însuşi şi a decis că bunele maniere au o limită. Fotbalul trebuie jucat şi gustat, dar uneori trebuie apărat. Lineker a rupt tăcerea şi a ocupat unul din locurile rămase libere pe Michigan Stadium. Mai sînt 682. Pentru revoltaţi.

Cum adică ultimul mandat?

Ne aşteaptă două ediţii de poveste ale Cupei Mondiale. Amîndouă sub oblăduirea veşnicului Sepp

În fond, 8 ani de pauză ne vor face şi mai setoşi de fotbal. Nu e clar dacă asta a urmărit FIFA cînd a îngropat următoarele două ediţii ale Mondialelor. Sarcina noastră e să presupunem numai bune intenţii din partea unei organizaţii care face atîta caz de respect şi fair play. Raportul final al anchetei privitoare la atribuirea ediţiilor 2018 şi 2022 a fost amînat, dar nimeni nu-şi poate închipui că Sepp Blatter şi ai lui s-ar fi mînjit cu banii şeicilor sau cu favorurile ţarului. Deocamdată, e de rezolvat problema celor 6 jucători-rebeli care refuză să se întoarcă la Doneţk, unde Rusia a început pregătirile aeriene şi terestre pentru Mondialele de peste patru ani. Cei şase jucători sub contract au de pus o singură întrebare: cu ce avion? Garanţiile controlorilor de trafic Ahmetov şi Lucescu nu par să-i convingă. Dar va fi bine.

Pînă în 2018, lumea va uita, Europa se va lăsa îmbătată de mirosul de gaz şi va înţelege că ăsta e mirosul naturel al Rusiei. În plus, 2018 va fi ultimul an al unuia din ultimele mandate ale Preşedintelui Putin. Un carnaval popular nu strică înainte de alegeri, la fel cum n-ar fi rău ca naţionala Rusiei să fie ferită de o semifinală de tip Belo Horizonte. Toate la vremea lor şi preţ bun la mia de metri cubi. Asta, pînă în 2022, cînd vine rîndul ţiţeiului să se emoţioneze şi să se îmbuneze.

Dacă o mînă de răuvoitori au strîmbat din nas la o Cupă Mondială rusească, e imposibil de înţeles ce cusur s-ar putea găsi ediţiei qatariene. Qatar se bizuie pe conducători cu un mandat stabil şi nu tocmai finit. Da, ţara a trecut în ultimele cîteva zeci de mii de ani printr-o scurtă perioadă de călduri animalice. E de crezut însă că 2022 va fi un an răcoros. Dacă va exista vreo problemă climaterică, atunci va fi vorba de uşorul avantaj de care s-ar putea bucura scandinavii. Pînă şi în varianta în care Qatar se va retrage sau FIFA primeşte un raport final negativ şi e pusă în situaţia nedreaptă de a schimba locul de desfăşurare există o soluţie rapidă. Cupa Mondială 2022 ar putea fi organizată din nou de Rusia. Succesul din 2018 va găsi ţara pregătită pentru un bis, iar Preşedintele Putin va fi trecut cu bine de jumătatea altuia din utlimele lui mandate.

În consecinţă, intervalul 2018-2022 e securizat. Sigur, regretul de a-l fi pierdut prea devreme pe Sepp Blatter ar putea pluti ca o umbră deasupra FIFA, deşi nu e cazul să ne pripim. Cum adică, ultimul mandat?

Schweinerei contra Gherțoi

Vestul fotbalului s-a dus mai la vest, iar Estul stă pe locul pe care şi l-a construit cu migală.

Fără victoria Germaniei, Mondialele ar fi ieșit contabil ok, dar fotbalul mondial s-ar fi provincializat. Messi ar fi rămas pe soclul de pe soclu, iar rutina mai mult sau mai puțin harnică ar fi ținut loc de progres. Victoria Germaniei a avut loc în semifinale și s-a oficializat în finală. Cine a văzut în faimosul, sinistrul și sinistra 7-1 un exemplu de schweinerei, o porcărie motorizată, poate juca table în continuare. Noul absolutism german e, de fapt, un salt de cunoaștere. De la nutriție la sistemul de educație și extracție spre fotbal a copiilor sau ochiul deschis către maeștrii spanioli, Germania n-a iertat nimic: a tocit, a repetat, a răbdat și a livrat.

Pînă aici, sehr gut! Mai departe, e jale pentru cine e prea departe de standardul german. Uitată fie Brazilia și semifinala ei de pucioasă. Catranul e mult mai gros în cazul Europei de Est. Bineînțeles, în cazanul respectiv România nu se vede. Piți Satana și echipa se simt bine la fund. Cel mai nebăgat în seamă bilanț al Mondialelor spune că Germania și Olanda s-au mutat și mai la vest, iar Estul a rămas pe loc. Socoteala începe cu calificările. Din 23 de candidați est-europeni, doar trei au reușit să treacă linia. Croația, Bosnia și Rusia au jucat în grupe fără să lase urme. Adevărat, pînă și Croația ar fi avut dreptul la un egal sau o victorie cu Brazilia. Însă în minutul 82 al neutrului cu Mexic, tabela arăta 0-3. Bosnia a reușit să bată Iranul și atît. Rusia s-a agățat în egaluri titanice de Coreea și Algeria. Restul a stat acasă, în zone care dădeau, în vremuri deloc apropiate de epoca silexului, școli de fotbal temute: Cehia, Serbia, Polonia, Ungaria, România, Bulgaria. Altfel spus, două arginturi și două bronzuri la Mondiale poate uitate, dar reale.

Bineînțeles, urmează întrebarea îngrijorată: ce s-a întîmplat cu Estul? De regulă, întrebarea e urmată de o serie de seminarii și alte politețuri tîrzii. E mult mai simplu. Fotbalul s-a dus naibii! Nu singur. A plecat o dată cu o populație jucătoare în mare scădere numerică, cu infrastructura și cu standardul minim de instruire. Pe locul lor Prinții Gherțoi pe care îi vedeți intervievați la tv sub acoperire: toți susțin că finanțează și conduc cluburi. Eu știu? Poate avem o șansă în Rusia 2018. Pe bază de invitație specială de la Internaționala Gherțoilor. Rusia deține președinția, iar noi sîntem membri cu drepturi depline.

În imagine, imaginea

Publicul din tribunele Mondialului brazilian e parte a imaginii regizate de FIFA

Există cu adevărat Cupa Mondială 2014? Argumentul după care tot ce se vede există e pus în dubiu de o Cupă Mondială care face fotbalul egal cu imaginea lui. Mai întîi, a venit decizia după care ediţia 2014 e cea mai bună din cîte s-au văzut. Au fost convocate statistici favorabile, dar nimeni nu vrea să numere şuturile care au luat la ţintă portari sau drone americane şi crosele care au înlocuit piciorul la ultima pasă, cornere şi centrări. Fotbal de atac? Da, dar nu clasic.

O video excursie prin Mondialele ´70, ´82 sau 2006 va domoli entuziasmul. Mediocritatea echipelor fabricate de PR e frapantă. Franţa şi Belgia au fost concediate în sferturi, Brazilia a rămas prea mult în cursă, susţinută de un cult fără legătură cu valoarea şi de o manieră de arbitraj care a dus inclusiv la sacrificarea lui Neymar. Jocul cu piciorul pe glezna lui James Rodriguez a fost tolerat, riposta nu putea întîrzia şi Neymar a fost deşelat cu intenţie.

În tribune, ceva e prea uniform. Feţele trebuie pictate în culorile naţionale, tricoul oficial e obligatoriu, valul mexican se repetă indiferent de scor, iar fericiţii surprinşi de camere şi proiectaţi pe ecranul mare cad într-o fericire convulsivă. Sîntem prea aproape de cugetarea ostilă a marelui J.L.Borges: “Fotbalul e popular pentru că prostia e populară”. Riturile oficiale au furat  pulsaţia naturală. Publicul e parte a imaginii regizate de FIFA.

Apropo, fotbalul era o lecţie de libertate în masă. Mai poate cineva măsura, azi, ipocrizia injectată sub pretextele cele mai înalte? Din “sferturi”, meciurile Cupei Mondiale au fost precedate de scena penibilă a căpitanilor puşi să citească angajamente antirasiste. Ce cacofonie! Un bărbat tînăr gata de 90 de minute de alergare şi dramă, oprit la start pentru a citi un text pionieresc. Şi cîtă ipocrizie! Cine face educaţie etică? O organizaţie condusă de un mafiot.

Un sistem care a licitat Cupa Mondială şi a vîndut-o unor domni cu bani şi puţuri de petrol. Cine vorbeşte de rasism? Organizaţia care a bătut palma cu Putin. Pe teren predici, în culise cîrdăşie cu omul care detestă oficial popoarele Caucazului şi, mai abitir, homosexualii.

P.S. Cel mai mare? A plecat. Alfredo di Stefano a fost peste Pele, Maradona şi Messi. A fost jucătorul complet. Un geniu din 16 în 16. Don Alfredo a prins vremuri de fotbal, nu de imagine. Singurul lui minus.

În memoria învinșilor și salahorilor

Învinsul fără vină e Halilhodzici, cu Algeria lui. Salahorul e Kuyt, care n-a învăţat vreodată să fie vedetă.

Supercineva aruncă un voleu în vinclu și dă numele Cupei Mondiale. Pe parcursul următorilor 4 ani, detaliile, figurile și scorul se vor retrage, treptat, în arhive. Vor supraviețui cîteva nume, dar numai în măsura în care sînt legate de incidente dătătoare de goluri memorabile și fracturi deschise. Pentru salahori și învinși nu mai e loc. Prin urmare, Vahid Halilhodzici se va întoarce, probabil, la Lille, unde trăiește ca supus franco-bosniac și e respectat ca fost golgeter al campionatului francez. Episodul algerian se va topi în uitare. Algeria a pierdut. Germania a cîștigat. Sigur, Germania va plăti mai tîrziu. Cu Mertesacker și Boateng stoperi nemotorizați și cu portarul Neuer pe post de libero e greu să scapi teafăr. Halilhodzici a înțeles că Germania are stoperi pietonali și a formulat rețeta corectă: contre în spații deschise cu gloabele depășite în sprint. Cu finalizatori de contre, Algeria avea 2 sau 3-0 la pauză. La sfîrșit, Halilhodzici era mai bătrîn. Indiferent ce cred alții, eu mă revolt cînd văd un om în toată puterea vîrstei podidit de lacrimi. O figură distinsă și paternă, învinsă fără vină. Istoria patimilor lui Halilhodzici a început prin 1993. Marele fotbalist de la Velez Mostar a fost înlocuit de chiar cei ce-l venerau pe stadion cu figura musulmanului inamic. Halilhodzici a plecat în exil, sub amenințare. Pe drum, a aflat că hoardele i-au jefuit și ars casa. Asta e cu acest bărbat care știe fotbal și încasează pentru că alții nu știu să joace sau nu pot face diferența între fotbal și religie.

Cealaltă figură înaltă și nevăzută a Mondialelor e Dirk Kuyt. La aproape 34 de ani, Kuyt face muncă de rob și nu cere titularizare. Al doilea fundaș stînga în primele 50 de minute cu Mexic, apoi mijlocaș dreapta, Kuyt putea încheia, la nevoie, portar. Cîndva la Liverpool, acest muncitor necalificat de mare calificare n-a învățat vreodată să fie vedetă. Victoriile construite pe arătura lui Kuyt au fost culese de alții.  Antrenorii l-au stimat, dar nu l-au așezat între titularii obligatorii. Kuyt a continuat să are și să ajute copii săraci prin fundația finanțată alături de soția în continuare soră într-un cămin de bătrîni. Louis van Gaal, care amenință să preia cerebral Cupa Mondială, l-a înțeles și l-a recoltat din saivanul Fenerbahce. Pînă și Cruyff, suspect de hepatită după fiecare vorbă a lui Van Gaal, a încuviințat că echipele în care joacă Dirk Kuyt sînt binecuvîntate. Poate e ceva de ținut minte din această Cupă Mondială.

%. Fotbalul procentelor şi fotbalul-fotbal

O zicere convenabilă semidocţilor spune că o imagine înlocuieşte o mie de cuvinte. Mă îndoiesc, din mijlocul bibliotecii.

Şi mai neserioasă e impresia după care o mie de statistici înlocuiesc o judecată clară. Pe firul acestei iluzii, Cupa Mondială 2014 pare un eveniment secundar, plasat în umbra Cupei Mondiale la numărat procentual. N-are rost să vă mai obosiţi mintea. Statisticile vă scutesc de efort. Robben a sprintat cu o viteză de exact 32 km/h. Rooney a alergat 12,7 km.

Cifre cutremurătoare spun că în meciul Germania-Ghana distanţa între liniile defensive a ajuns la 27 de metri. Scorul procentual la posesie a fost Franţa 56 - Elveţia 44. Şi cu asta ne-am lămurit. Doi domni, Kuper şi Syzmanski, au scris chiar o carte, Soccernomics, din care se poate afla că istoria fotbalului a fost scrisă de procente, iar viitorul acestuia va avea aceaşi soartă.

Problema este că statisticianul Kuper a prezis o victorie a Angliei contra Uruguayului, dar a  uitat să-l numere pe Suarez. Presa engleză a avut îndrăzneala să facă o superstatistică şi a aflat care sînt echipele cu cea mai solidă posesie în Premier League: Southampton şi Swansea. Locurile 8, respectiv 12. Fotbalul numeric are un singur dezavantaj.

Acelaşi dezavantaj pe care îl are, din naştere, orice măsurătoare: nu vede valoarea. Statisticile de posesie spun acelaşi lucru şi despre Năvodari -  Botoşani, şi despre Bayern - Barcelona. Gradul de completare a paselor e 91% la Pirlo, dar poate ajunge la 95%, inclusiv autogolul aferent, dacă un portar şi un fundaş o ţin într-o miuţă la marginea propriului careu.

Da, statisiticile spun ceva, dar acel ceva e întotdeauna un efect nu o cauză. Italia nu e cea mai mare instituţie defensivă pentru că are o rată de respingere a atacurilor de peste 96,38%, ci are o rată de respingere de 96,38% pentru că fundaşii italieni ştiu să stea în teren mai bine decît punctele cardinale şi citesc jocul mai repede decît majoritatea comentatorilor tv.

Moda digitalizării a fost grăbită de jocul de posesie tiranică al Barcelonei dar, şi aici, neînţelegerea e deplină. Procentul de posesie al Barcelonei e efectul şi nu cauza unei tehnicităţi şi mişcări fără seamăn.

Mania numerică e, mai curînd, rezultatul comodităţii. Un soft bun înlocuieşte un milion de scribi şi numără orice. Dealtfel, ideile excepţionale ale acestui articol sînt umbrite de statistica după care doar 0,49% din cuvintele folosite sînt cifre.

Alles klar?

O eliminare rapidă a brazilienilor nu ar crea o tragedie naţională, ci o problemă politică

După prima săptămînă de Cupă Mondială știm nepermis de mult. Cupa Mondială a pornit cu concluziile și sarcina următoarelor săptămîni e să confirme tot ce am aflat de la bun început. Știm, astfel, că finala s-a jucat, sau s-a rejucat, în grupe. Olanda a comis paricidul și a scos din scenă sistemul pe care l-a gestat, înainte de a-l încredința, prin adopție, Spaniei. Un sistem european a fost înlocuit cu următorul sistem european. La nivelul cercetării și inovației, fotbalul nu e un joc global. Europa conduce, fără rude sau rivali. Olanda, Germania și Italia joacă ceva ce scapă, prin educație și caracter, tuturor celorlalți.

Inclusiv Angliei, care nu poate trece nici de Canalul Mînecii, nici de lovitura cu latul.  Știm, de asemenea, că cel mai avansat și mai frumos gol al Mondialelor a fost o coproducție Blind - Van Persie - Van Gaal. În sfîrșit, e clar că Brazilia va juca avînd sprijin politic, după modelul Coreea de Sud 2002. O eliminare rapidă a gazdelor ar decupla milioane de oameni de la Cupa Mondială și i-ar aduce în stradă. Președinta Dilma Rousseff s-ar trezi pe locul doi la alegerile din octombrie. Finala care va decide președinția se joacă între FIFA și clasa de mijloc - singura particulă braziliană care își dorește un eșec la Mondiale.

Rezultatul e previzibil. FIFA deține controlul direct și următorul cot în gît al lui Neymar va fi tolerat din rațiuni superioare. Brazilia nu se va opri înainte de semifinale. Dacă va fi așa, Sepp Blatter va cîștiga Cupa Mondială și consecințele vor fi grave. Mitul globalizării va rămîne în picioare, deși fotbalul nu poate cuceri America, unde fotbalul e jucat, dar nu urmărit, și nici India sau China, unde fotbalul e urmărit, dar nu jucat. Cupola globalizării va permite cimentarea corupției. După Rusia și Qatar, Mondialele vor fi atribuite în regim permanent autocrațiilor.

Democrațiile nu-și mai pot permite costurile morale și financiare impuse de FIFA. O victorie curată a Braziliei sau o victorie europeană ar salva tot. Olanda s-a exclus, probabil, pentru că Van Praag, președintele federației, a condus rebeliunea anti-Blatter. Rămîne în joc Germania. Alles klar?

Stroe cel bun

Cu fostul preşedinte, Craiova a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Fără el, fotbalul românesc se întoarce în peşteri.

Ca orice bun povestitor, Corneliu Stroe vorbea mult fără să facă zgomot.  Cînd povestea despre fotbal, Corneliu Stroe se transforma într-un spiriduş rubicond şi volubil care împingea şi fotbalul, şi viaţa acolo unde le e locul: în comedie. Căci, după ce a făcut sport de performanţă, după ce a trecut prin cariera de  universitar şi după ce a construit Universitatea Craiova, Stroe s-a retras în plăcerea de a vorbi despre fotbal de la distanţă. Nu l-a părăsit niciodată, dar l-a scos de sub pasiuni şi l-a aşezat între jocurile care meritau o soartă mai bună decît nebunia colectivă.

Pe la 4-5 dimineaţa, cînd povestirile lui Stroe păreau aproape de ultimul jar, o lua de la cap. Trecea fără scrîşnet de roţi de la Cămătaru şi Lucescu la istoria Bizanţului. Nimeni n-a ştiut că era un bun bizantinolog. A scris cîteva cărţi, dar n-a vrut niciodată să fie confundat cu un intelectual în uniformă.

După plecarea lui Stroe, lumea fotbalului românesc a rămas aşa cum îşi dorea: plină de icnete în loc de cuvinte şi doldora de creiere mute. Ultimul clasic s-a stins, vandalismul nu mai are nici cronicar, nici oglindă. Corneliu Stroe a lăsat în urmă un model de neînţeles pentru o lume care se împute cînd de-o parte, cînd de cealaltă a gratiilor. Cu Stroe, fotbalul a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Banii şi mitocanii n-au fost niciodată departe, dar au stat la margine. Un om ca Stroe se naşte des, în fiecare generaţie, dar ajunge să facă treabă doar într-o generaţie pe care, mult timp de aici înainte, n-avem cum s-o şcolim şi să o aducem la putere.

Acum, la dispariţia lui Corneliu Stroe, trebuie rostit cel mai nesocotit adevăr al fotbalului românesc: Universitatea Craiova a fost cea mai mare echipă românească de după război. Crescută şi nu adunată cu japca, inspirată şi nu comandată, Universitatea Craiova a făcut fotbal de creaţie după modelul artiştilor inundaţi de talent. Corneliu Stroe a stat în mijlocul acestei minuni, a lăsat-o să curgă şi a încasat senin persecuţia ministerelor bogate la buget şi gelozie. Fără Stroe, Craiova ar fi fost o scînteie uitată. Cu Stroe, Craiova a arătat că valoarea trăieşte din valoare.

Corneliu Stroe a dus cu el un umor blajin şi o bunătate care în alte părţi se numeşte umanism. În fotbal s-a chemat Corneliu Stroe.

Publicul plătitor

Golănia afişată de unii fotbalişti a devenit loc comun. Acel loc în care respectul pentru public este aruncat la pubelă

Gestul lui Allan Pardew ar fi fost urmat de concedierea imediatã oriunde altundeva în afara terenului de fotbal. Antrenorul lui Newcastle a executat un delicat cap in gurã în direcţia lui David Meyler de la Hull City. Pardew a fost amendat de Newcastle cu o sutã de mii de lire sterline şi suportă o suspendare din partea Federaţiei engleze pentru cel puţin cinci meciuri. Pardew este un exemplu într-o serie tot mai tot mai dezinvoltã de personaje care au ajuns la concluzia că fotbalul nu mai e ce era; că fotbalul e o pubelă în care mai marii jocului au voie să arunce orice: năbădăi, apucături de rachet, iniţiative de retard.

Nu trebuie uitat că, acum cîteva luni, Anelka, faimosul colecţionar de sume de transfer totalizînd spre o sută de milioane de lire, a încercat să arate că duce grija oprimaţilor. O inteligenţă limitată sever i-a înlesnit lui Anelka executarea unui salut anti-evreiesc folosit în Franţa de un alt handicapat care trece drept artist angajat. Anelka vine din specia militanţilor de rigolă care protestează pentru că e la modă, iar moda nu cere să înţelegi decît că tu eşti nemăsurat de bun, lumea nedreaptă şi conspiraţiile doldora.

Însă deosebirile se opresc aici. Deşi unul e un golan, iar celălalt un smintit, Pardew şi Anelka au ceva în comun. Amîndoi ştiu că scena publică e a lor şi amîndoi sînt convinşi că au dreptul la orice ieşire. În gesturile lor e o aroganţă care spune că publicul n-are drept la respect, ba chiar că e dator să admire ultima lor toană. Nu fotbalul e dezonorat de acest tip de nesimţire în recital. Fotbalul şi-a pierdut demult ţinuta. Simulările, insultele, aerele napoleoniene ale băieţilor cu gel şi modele au scos din fotbal eticheta minimă. În schimb dezonoarea loveşte în chiar noţiunea de eveniment public. Datoria cuvenită publicului s-a scufundat în salariile nesfîrşite ale vedetelor. Publicul însuşi e public plătitor şi atît. O turmă care nu trebuie să aibă pretenţii ci doar bilet, abonament şi cablu tv.

În ţară şi pe tabelă

Descoperim acum că marii noştri campioni sînt şi mari conştiinţe civice. Şi eminenţe juridice!

Cu cît mai multe inteligenţe aplicate, cu atît mai cîştigată naţia. Cine a spus că avem un patriciat sportiv fără dimensiune civică? Pînă la campania pentru graţierea dlui Popescu, nu ştiam că avem atîtea suflete şi atîtea minţi de pază printre oamenii de fotbal, tenis şi alte jocuri recunoscute oficial. Atîtea valori venite din terenul de sport ne arată acum că se pricep la justiţie, lege, procurori şi dreptate socială. Ce uşurare! Atîta timp am crezut că aceşti oameni s-au limitat la a cîştiga Roland Garros, la a face fotbal de clasă în Doneţk sau la a bate Argentina într-un meci deloc amical, la Mondialele 1994.

Numai atît? Ei bine, nu! Marii noştri sportivi sînt jurişti şi activişti sociali la fel dotaţi. Ei ştiu! Ei simt! Ei ne îndrumă! Evident, va trebui să îi ascultăm. Nu numai noi, dar şi sistemul legal şi chiar preşedintele. Normal ar fi să organizăm un referendum naţional la care ar urma să răspundem temei plasate pe buletinul de vot de foştii noştri mari sportivi - actualii noştri mentori şi directori de viaţă publică.

Ar trebui mers în aceeaşi logică pînă la capăt. N-ar fi deloc deplasat să includem în naţionala care începe calificările pentru Europene un nucleu doct de judecători şi procurori. Ştie Piţi! Avantajul acestei situaţii e evident: faulturile, henţurile, ofsaidurile, penaltyurile cedate şi autogolurile marcate de acest nucleu ar fi imediat disputate, negociate şi anulate de preşedintele UEFA, de preşedintele FIFA sau prin referendum. Regulamentul jocului de fotbal s-ar schimba din mers, numai şi numai pentru că stoperul naţionalei ar fi un fost membru al Curţii Constituţionale, vîrful un fost procuror general, iar portarul un judecător încă activ la Înalta Curte de Casaţie. Sigur, n-am cîştiga chiar toate meciurile, pentru că adversarii vor veni cu judecătorii şi procurorii lor, dar n-am pierde nici un meci important. În orice caz, n-am pierde nici o calificare. Onoarea naţională va fi servită exemplar. Tricolorul se va  înălţa, în mod repetat, pe cel mai înalt catarg. Ar fi dreptate: şi în ţară, şi pe tabela de marcaj.