T.R.U ↓

Stroe cel bun

Cu fostul preşedinte, Craiova a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Fără el, fotbalul românesc se întoarce în peşteri.

Ca orice bun povestitor, Corneliu Stroe vorbea mult fără să facă zgomot.  Cînd povestea despre fotbal, Corneliu Stroe se transforma într-un spiriduş rubicond şi volubil care împingea şi fotbalul, şi viaţa acolo unde le e locul: în comedie. Căci, după ce a făcut sport de performanţă, după ce a trecut prin cariera de  universitar şi după ce a construit Universitatea Craiova, Stroe s-a retras în plăcerea de a vorbi despre fotbal de la distanţă. Nu l-a părăsit niciodată, dar l-a scos de sub pasiuni şi l-a aşezat între jocurile care meritau o soartă mai bună decît nebunia colectivă.

Pe la 4-5 dimineaţa, cînd povestirile lui Stroe păreau aproape de ultimul jar, o lua de la cap. Trecea fără scrîşnet de roţi de la Cămătaru şi Lucescu la istoria Bizanţului. Nimeni n-a ştiut că era un bun bizantinolog. A scris cîteva cărţi, dar n-a vrut niciodată să fie confundat cu un intelectual în uniformă.

După plecarea lui Stroe, lumea fotbalului românesc a rămas aşa cum îşi dorea: plină de icnete în loc de cuvinte şi doldora de creiere mute. Ultimul clasic s-a stins, vandalismul nu mai are nici cronicar, nici oglindă. Corneliu Stroe a lăsat în urmă un model de neînţeles pentru o lume care se împute cînd de-o parte, cînd de cealaltă a gratiilor. Cu Stroe, fotbalul a crescut din bun-simţ, valoare şi pasiune. Banii şi mitocanii n-au fost niciodată departe, dar au stat la margine. Un om ca Stroe se naşte des, în fiecare generaţie, dar ajunge să facă treabă doar într-o generaţie pe care, mult timp de aici înainte, n-avem cum s-o şcolim şi să o aducem la putere.

Acum, la dispariţia lui Corneliu Stroe, trebuie rostit cel mai nesocotit adevăr al fotbalului românesc: Universitatea Craiova a fost cea mai mare echipă românească de după război. Crescută şi nu adunată cu japca, inspirată şi nu comandată, Universitatea Craiova a făcut fotbal de creaţie după modelul artiştilor inundaţi de talent. Corneliu Stroe a stat în mijlocul acestei minuni, a lăsat-o să curgă şi a încasat senin persecuţia ministerelor bogate la buget şi gelozie. Fără Stroe, Craiova ar fi fost o scînteie uitată. Cu Stroe, Craiova a arătat că valoarea trăieşte din valoare.

Corneliu Stroe a dus cu el un umor blajin şi o bunătate care în alte părţi se numeşte umanism. În fotbal s-a chemat Corneliu Stroe.

Publicul plătitor

Golănia afişată de unii fotbalişti a devenit loc comun. Acel loc în care respectul pentru public este aruncat la pubelă

Gestul lui Allan Pardew ar fi fost urmat de concedierea imediatã oriunde altundeva în afara terenului de fotbal. Antrenorul lui Newcastle a executat un delicat cap in gurã în direcţia lui David Meyler de la Hull City. Pardew a fost amendat de Newcastle cu o sutã de mii de lire sterline şi suportă o suspendare din partea Federaţiei engleze pentru cel puţin cinci meciuri. Pardew este un exemplu într-o serie tot mai tot mai dezinvoltã de personaje care au ajuns la concluzia că fotbalul nu mai e ce era; că fotbalul e o pubelă în care mai marii jocului au voie să arunce orice: năbădăi, apucături de rachet, iniţiative de retard.

Nu trebuie uitat că, acum cîteva luni, Anelka, faimosul colecţionar de sume de transfer totalizînd spre o sută de milioane de lire, a încercat să arate că duce grija oprimaţilor. O inteligenţă limitată sever i-a înlesnit lui Anelka executarea unui salut anti-evreiesc folosit în Franţa de un alt handicapat care trece drept artist angajat. Anelka vine din specia militanţilor de rigolă care protestează pentru că e la modă, iar moda nu cere să înţelegi decît că tu eşti nemăsurat de bun, lumea nedreaptă şi conspiraţiile doldora.

Însă deosebirile se opresc aici. Deşi unul e un golan, iar celălalt un smintit, Pardew şi Anelka au ceva în comun. Amîndoi ştiu că scena publică e a lor şi amîndoi sînt convinşi că au dreptul la orice ieşire. În gesturile lor e o aroganţă care spune că publicul n-are drept la respect, ba chiar că e dator să admire ultima lor toană. Nu fotbalul e dezonorat de acest tip de nesimţire în recital. Fotbalul şi-a pierdut demult ţinuta. Simulările, insultele, aerele napoleoniene ale băieţilor cu gel şi modele au scos din fotbal eticheta minimă. În schimb dezonoarea loveşte în chiar noţiunea de eveniment public. Datoria cuvenită publicului s-a scufundat în salariile nesfîrşite ale vedetelor. Publicul însuşi e public plătitor şi atît. O turmă care nu trebuie să aibă pretenţii ci doar bilet, abonament şi cablu tv.

În ţară şi pe tabelă

Descoperim acum că marii noştri campioni sînt şi mari conştiinţe civice. Şi eminenţe juridice!

Cu cît mai multe inteligenţe aplicate, cu atît mai cîştigată naţia. Cine a spus că avem un patriciat sportiv fără dimensiune civică? Pînă la campania pentru graţierea dlui Popescu, nu ştiam că avem atîtea suflete şi atîtea minţi de pază printre oamenii de fotbal, tenis şi alte jocuri recunoscute oficial. Atîtea valori venite din terenul de sport ne arată acum că se pricep la justiţie, lege, procurori şi dreptate socială. Ce uşurare! Atîta timp am crezut că aceşti oameni s-au limitat la a cîştiga Roland Garros, la a face fotbal de clasă în Doneţk sau la a bate Argentina într-un meci deloc amical, la Mondialele 1994.

Numai atît? Ei bine, nu! Marii noştri sportivi sînt jurişti şi activişti sociali la fel dotaţi. Ei ştiu! Ei simt! Ei ne îndrumă! Evident, va trebui să îi ascultăm. Nu numai noi, dar şi sistemul legal şi chiar preşedintele. Normal ar fi să organizăm un referendum naţional la care ar urma să răspundem temei plasate pe buletinul de vot de foştii noştri mari sportivi - actualii noştri mentori şi directori de viaţă publică.

Ar trebui mers în aceeaşi logică pînă la capăt. N-ar fi deloc deplasat să includem în naţionala care începe calificările pentru Europene un nucleu doct de judecători şi procurori. Ştie Piţi! Avantajul acestei situaţii e evident: faulturile, henţurile, ofsaidurile, penaltyurile cedate şi autogolurile marcate de acest nucleu ar fi imediat disputate, negociate şi anulate de preşedintele UEFA, de preşedintele FIFA sau prin referendum. Regulamentul jocului de fotbal s-ar schimba din mers, numai şi numai pentru că stoperul naţionalei ar fi un fost membru al Curţii Constituţionale, vîrful un fost procuror general, iar portarul un judecător încă activ la Înalta Curte de Casaţie. Sigur, n-am cîştiga chiar toate meciurile, pentru că adversarii vor veni cu judecătorii şi procurorii lor, dar n-am pierde nici un meci important. În orice caz, n-am pierde nici o calificare. Onoarea naţională va fi servită exemplar. Tricolorul se va  înălţa, în mod repetat, pe cel mai înalt catarg. Ar fi dreptate: şi în ţară, şi pe tabela de marcaj.

Nu refuzați renașterea!

Sentinţa din Dosarul Transferurilor reabilitează legea, dar nu recupereză 25 de ani de înapoiere

Adevărul e că nu e nimic de comentat, ci doar de executat lucruri grave. Pentru inculpați ani de închisoare. În fotbal, ani de renaștere. Sentințele au căzut asupra unor oameni demult condamnați la dispreț. Au trecut 25 de ani de presă și indignare publică, și în fiecare an pînă în acesta lotul mafiot a rîs, a sfidat și a continuat. La capătul acestui sfert de veac de furt și aroganță, fotbalul românesc e terminat. Credibilitatea oamenilor de fotbal e topită, iar presa și publicul însuși nu se simt prea bine. Era mafiotă a creat complicități și a educat prin degradare o generație întreagă.

Sentința în Dosarul Transferărilor reabilitează legea, dar nu poate recupera 25 de ani de înapoiere. Totul rămîne de făcut, totul trebuie reînceput. Răul lăsat în urmă e aproape ireparabil și, în orice caz, mult mai mare decît averile cumulate ale celor ce pleacă după gratii pentru a organiza Liga Penitenciarelor. Instanțele au dat un exemplu drastic, dar întrebarea e: are cine să îl ia în serios? Se va naște o generație corectă sau se va prelungi o generație atentă la ultimele noutăți în materie de ascuns infracțiuni și spălat bani? Deocamdată avem o sentință. În drept, definitivă. În fotbalul ce vine, nu. Dovada a venit imediat. Sentința celor 34 de ani, 3 luni și 10 zile de închisoare a fost urmată prompt de manevre menite să scufunde alegerile pentru șefia FRF. Revanșa a început. Din lege se întrupează fărădelegea.

Sentința din Dosarul Transferărilor ar trebui să dea momentul zero al fotbalului românesc. Fără ironii și teorii, fără condiționări. Fără comentarii romanțate și profiluri tragice din penitenciar. După vechea lozincă de stadion: Acum ori niciodată! E foarte posibil ca răspunsul din sistem să ocolească problema și să propună varianta: mai încolo! În fond condamnarea din Dosarul Transferărilor nu a respins și pedepsit doar persoanele domnilor inculpați. Sentința a condamnat un sistem și o experiență de 25 de ani. Dacă ne lipsea un pretext de renaștere, acum îl avem. Important e să nu-l refuzăm.

Presa de Liga Campionilor

Un important jurnalist britanic a observat rolul celei mai mari competiţii europene în dezvoltarea fotbalului.

Un articol bun face mai mult decît o victorie împotriva Barcelonei. Iată-l, de pildă, pe Henry Winter, jurnalist sportiv britanic, punînd, în Daily Telegraph, un comentariu de deschidere la Manchester City-Barcelona. Teza lui Winter: respect pentru Barcelona, respect pentru standardul fixat de Liga Campionilor. Man City e parte a unui alt tip de fotbal - scrie Winter. Un fotbal cu origini britanice din care au fost extrase originile.

Fotbalul descris și reproșat de Winter se cheamă Premier League plus FA Cup și se reduce la tribalism. Totul e, adică, o chestiune de rivalitate orășenească sau de cartier. Huddersfield Town se declară rivala lui Man City pentru că a luat tot atîtea titluri. Pellegrini, intoxicat de mediul britanic, se ocupă la conferința de presă dinaintea meciului cu Barcelona de întrebarea: cine e mai mare, City sau United?

Între timp, în oraș sosește Messi, în fruntea coloanei de superstaruri ale Barcelonei. Winter remarcă diferența de luminozitate. Barcelona vine din panteon și aduce cu ea ceva uitat sau nesocotit în Anglia: profesionismul înalt și inovator. A se vedea industria auto germană. Toată această desprindere de local și trivial spre un fotbal de mare calitate tehnică e legată de Liga Campionilor. Sistemul a creat un cadru perfect pentru fotbalul care se adîncește în fotbal. De ani și ani, meciurile Ligii mustesc de calitate, selectează valoare și scriu istoria progresului tehnico-tactic. Ne-am obișnuit cu Liga fără să mai observăm că excelența ei a discreditat fotbalul care nu a știut sau nu a putut să i se alăture.

Mai mult, profesionismul cultivat de Ligă și practicat de Barcelona sau de Bayern a forțat un nou standard etic. Jucătorii acestui sistem nu mai știu să fie vedete de un meci sau băieți cu valoare locală pentru derby-ul cu cartierul vecin. Aceeași mutație și între comentatori. Winter e un exemplu excelent. Presa de Liga Campionilor nu face campanii psiho-murdare, ci analize de fond. Așa devine posibil ca un ziarist englez să elogieze echipa adversă, să remarce superioritatea standardelor Ligii și să rămînă totuși și ziarist, și englez.

Geografia inutilă

Munţii şi marea sînt pe hartă pentru cine ştie ce să facă din ele

De ce nu avem sporturi de iarnă? Prea puține cercetări s-au ocupat de această anomalie evidentă. O țară străbătută de munți, de la nord la sud, curbat și metodic, nu are nici în clin, nici în clăpari cu schiurile, patina și crosa. Vreme de 86 de ani și 20 de olimpiade, bilanțul național: una bucată medalie bronz, Grenoble, 1968, bob două persoane, Ion Panțuru-Nicolae Neagoe. Înainte de un răspuns grăbit, e de amintit că munții noștri sînt frați nu numai cu codrul, dar și cu marea. 275 de kilometri de litoral nu au produs efecte: sporturile nautice sînt tot acolo unde sînt sporturile alpine. Evident, nu sîntem obligați să facem performanță la munte și la mare, dar întrebarea rămîne: de ce nu facem sport din geografie?

Mai întîi, trebuie scoși de sub acuzare sportivii. Nimeni nu poate fi făcut vinovat că a trecut linia de sosire după încheierea Olimpiadei de la Soci. În schimb, pot fi luate la întrebări alte chestiuni. Sîntem în situația Mongoliei la rugby, iar asta din motive care vin de demult. Munții nu sînt buni de schi decît înconjurați de dezvoltare. Există jocuri și sporturi în care mușchiul și tibia sînt insuficiente. Există sporturi și jocuri care presupun infrastructură și dezvoltare. Se spune, adesea, că e vorba de sporturi scumpe: schi, tenis, golf, ciclism. Scumpe față de cine și de ce? Scumpe față de ce își poate permite omul de rînd într-o țară care nu reușește să se valorifice.

Nu am făcut pîrtii, dar mai important e că nu am creat valoare și bunăstare. Munții și marea sînt pe hartă pentru cine știe ce să facă din ele. E obositor de repetat: Elveția și Olanda sînt țări sărace îmbogățite de dezvoltare. În ciuda melodiei seculare după care sîntem o țară bogată, rămînem săraci la tot ce presupune propria dezvoltare. Lipsa tradiției industriale și refuzul de cooperare solidară în societate explică foarte multe. Din păcate, mai e destul timp pînă vom depăși clișeul care spune că România a fost o putere industrială. Abia apoi, după ce vom scăpa de această fantasmă, vom putea începe o discuție cu noimă.

A doua problemă e implozia socială care a ras, după 1989, orice urmă de sport pînă și în zonele cele mai ieftine: fotbal, handbal, volei, rugby. Baza de selecție s-a micșorat, presată de migrație, dezastru școlar și demografie negativă. Rezultă o lipsă de viitor care face din sportul românesc un pretext de mutat pe alt canal tv.

Operaţiunea Soci

Vor fi Jocurile Olimpice ale propagandei unui regim care a înțeles la ce servesc mai nou aceste competiții

Olimpiada de la Soci va începe cu sfîrșitul. Aproape tot ce ține de sport e deja excedentar. Lucrurile cu adevărat importante s-au întîmplat și nu au de-a face cu sportul decît în măsura în care îl pot trimite în derizoriu. Cea mai scumpă Olimpiadă a tuturor timpurilor a costat 50 de miliarde de dolari sau cît o fi costat de fapt. Nimeni nu știe care e suma reală și, în orice caz, nimeni nu poate crede cifrele oficiale. Ceva mai limpede e că fostul partener de judo al președintelui Rusiei a primit grosul contractelor.

Operații asemănătoare au distribuit prada altor figuri de antreprenori speciali. Costurile de organizare s-au împătrit în șapte ani. Orgia politico-financiară a pornit în 2007, cu una din deciziile scandaloase pe care CIO sau FIFA se simt datoare să le semneze periodic. Soci a fost ales din motive strict politice. Nimeni în afară de CIO nu a reușit să repereze legătura între SOCI și sporturile de iarnă. Soci e un pas trist mai departe. Olimpiadele sînt de-acum un generator de corupție, un promotor de dopaj și un detergent politic de spălat reputații pătate. Pămîntenii loviți cu onoarea unei Olimpiade au, de cel puțin 40 de ani, privilegiul de a plăti, din tată-n fiu, datorii municipale și guvernamentale.

În 1976, Montreal a rămas cu o datorie pe care a achitat-o abia în 2006. În 2004, Grecia a cheltuit 11 miliarde și a făcut 9 miliarde în datorii publice. O contribuție onorabilă la căderea financiară din 2009. Pîinea și circul s-au scumpit grozav. Nevoile politice sînt enorme și cererea e copleșitoare. China a plătit o operație estetică globală în 2008. Rusia a văzut, a înțeles și s-a programat pentru același tip de operație în 2014. Ce e de văzut la Soci? O mulțime de sporturi și sportivi sosiți involuntar la muncă voluntară. Proba de propagandă are cel mai mare număr de competitori și contribuitori la start. Cine vrea să vadă doar sport și nu vrea să facă politică n-are decît. Dar trebuie să știe că onor CIO a refuzat să facă așa ceva.

În rest, Operațiunea Soci se va încheia, fără îndoială, cu un mare-mare succes. La sfîrșit, va fi pace, va fi bucurie, va fi armonie. Un Președinte va zîmbi mulțumit.

Și cu asta: hasta la vista, Nadal!

Grația Dominikăi Cibulkova în fața înfrîngerii este drumul înainte, lașitatea lui Rafa, drumul înapoi

Cine merită cu adevărat finala de-jucată de Rafael Nadal la Melbourne? Publicul din tribune, video publicul global, adversarul de dincolo de fileu, istoria tenisului sau copiii care încep tenisul azi? Nimeni. Absolut nimeni. Nu sîntem datori cu nimic omului care a întinat nobilele idealuri ale tenisului. Rafael Nadal va mai cîștiga turnee și turnee de Grand Slam, dar nu își va recîștiga vreodată buna reputație. Lecția Nadal a vorbit tare și clar despre lipsa de curaj în fața eșecului și despre inventivitatea insalubră a egomanului dopat de ambiție. Wawrinka a jucat tenis și din acest motiv cîștigătorul, tocmai cîștigătorul, nu are ce căuta într- o discuție psihiatrică total străină de tenis. Și cu asta: hasta la vista, Nadal!

Ce rămîne din tenisul mare și din sportul și mai mare e domnișoara Cibulkova Dominika. Cîtă grație în fața înfrîngerii! Cine merită cu adevărat finala pierdută de Cibulkova la Melbourne? Publicul din tribune, video publicul global, adversarul de dincolo de fileu sau copiii care încep tenisul azi? Toți. Absolut toți. Cibulkova a spulberat-o pe Simona Halep. Nici o problemă! Cibulkova a fost spulberată de Na Li în finală. Nici o problemă! Viața se poate poticni în cutare victorie sau înfrîngere. Da, e adevărat. Cine nu vrea să cîștige tot și definitiv?

Tocmai aici, în această întrebare aparent umană e problema. Ambiția totală de tip Nadal își dezonorează purtătorul, din care face pînă la urmă un simplu viclean și nesărat titular de nevroze. Cibulkova, o domnișoară mult mai puțin laureată, a cîștigat celălalt meci. Singurul meci care contează. Meciul cu tine însuți. Meciul care te poate face un campion fără urmași sau un loser cu mulți copii sănătoși la cap și buni de tenis sau de alt sport. Aici e valoarea sportului pe care sportul însuși o ignoră. De pildă, fotbalul așa-zis avansat al obscurei partide Manchester United - Sunderland, cu tot cu cetățenii ei incapabili să pună un stop fără vînt favorabil.

Atîția oameni bine plătiți incapabili de un stop sau de o pasă decentă, plus noi care îi mai și divinizăm pentru asta și pentru că sînt televizați! NU. Sportul nu-și poate avea singur de grijă în lipsa celor ce știu să piardă cu grație. Cibulkova, cu surîsul ei larg după o finală pierdută, e drumul înainte. Cu obsesia Premier League și cifra ei de afaceri, cu Nadal și lipsa lui de curaj în fața eșecului, mergem înapoi: spre un regim carnivor și redus.

Mult, bogat şi mediocru

Fotbalul zilelor noastre suferă de o acută lipsă de imaginaţie.

De regulă, sentinţele scandaloase sînt păzite de formula: rareori am văzut … În cazul de faţă, formula potrivită e: deseori am văzut… Aşadar, scandalul poate începe cu afirmaţia: deseori am văzut fotbal mediocru. Atît de des încît, cu puţin curaj, concluzia spune că trăim o perioadă de fotbal limitat. Mediocritatea domneşte asupra fotbalului pe care am învăţat să îl respectăm timoraţi de strălucirea comercială şi supraexpunerea mediatică.

Duminică, am văzut Chelsea-Man U şi meciul a arătat, în ciuda exclamaţiilor de presă, o mediocritate solidă. Da, mediocritatea de prim nivel e foarte muncită şi compactă. Jucătorii fac treabă de zidar într-un fel care ne spune cît de mult a căzut nobila meserie de zidar. Ce lipseşte? Ruptura. Jucătorii care răstoarnă un meci sau un sezon cu o izbucnire imprevizibilă. Asta explică de ce Ibrahimovici pare la fel de bizar ca un transfer venit din alt regn. Din acelaşi motiv, nu e mare bucurie în statistica din care aflăm că 25% din jucătorii de la Mondialele 2014 îşi cîştigă pîinea şi Porschele în Premier League.

Meci de meci, Premier League repetă aceeaşi poveste: oase, muşchi, sprinturi, alunecări la sacrificiu şi o teribilă lipsă de imaginaţie. Molima dă tonul fotbalului aşa-zis contemporan. Ierarhiile s-au modificat în consecinţă. Un strat extrem de subţire joacă un fotbal care duce undeva. Barcelona e încă în joc, dar stratul e adesea german: Bayern plus minus Borussia. Restul majoritar al plutonului e o masă de echipe mediocre. Probabil cea mai tristă cădere e de urmărit săptămînal în campionatul francez.

Restul e ieşit din cursă. Sub plutonul mediocrităţii asudate nu e decît masa fără valoare a est-europenilor. Uităm azi că între 1956 şi 1966, în plină epocă Real - Benfica - Milan, Partizan Belgrad a făcut 10 ani de fotbal european mare. Uităm că filonul a fost continuat de Dinamo Kiev şi Steaua.  Aplatizarea  a scos din fotbal tot ce era atipic, şi la Vest, şi la Est. Rezultatul e, în Vest, banalitatea şi, în Est, mizeria anonimă. Balonul de Aur a măsurat exact deprecierea. Voturile au selectat un grup restrîns, de sub 10 jucători. Ideea după care fotbalul a fost întotdeauna mai bun cu un an în urmă e falsă şi trădează dependenţa de nostalgie. Însă unanimitatea mediocrităţii e azi evidentă. Brazilia, fostul furnizor permanent de miracole, atacă Mondialele cu o echipă stimabilă, dar terestră. De ce e aşa? Răspunsurile variază de la filozofia economiei la numărul aberant de meciuri jucate. Mai sigur e că fotbalul nu poate fi altfel într-o epocă în care standardizarea şi mediocritatea prudentă bat iniţiativa şi persoana.

Balonul de aur

Ştim ce se petrece în fotbalul mare, dar nu prea ştim ce fel de oameni îl populează pe cel mic. Hai să îl cunoaştem pe Bill Edmans!

Cristiano Ronaldo a cîştigat Balonul de Aur. Îl merita. A fost acolo şi Irina Shaik, modelul şi partenera lui Cristiano îmbrăcat în costum fosforescent. Pele a înmînat Balonul. Cristano a plîns. Emoţia a fost, evident, sinceră.  Astea sînt ştirile la vîrf.

Care sînt noutăţile la bază? Onor presa britanică îl prezintă pe Bill Edmans, 86 de ani, şef vestiar – kit manager - la Dagenham din League One (Divizia C). Edmans e şef vestiar de 30 de ani şi asta înseamnă că a petrecut primii 27 de ani pe culoarul care a dus prin terenuri desfundate şi opt antrenori de la fotbalul de parc la fotbalul divizionar. Edmans nu e plătit. E voluntar. E şi  mîndrul posesor al unei legitimaţii de membru pe viaţă al clubului.

Îndatoririle de fiecare zi sînt clare şi nu s-au schimbat vreodată. Edmans duce echipamentul la spălat, aduce echipamentul de la spălat, dă telefon omologului de la viitorul adversar pentru a evita ciocnirile de culori, pregăteşte ceaiul arbitrilor şi umflă mingile înainte de meci. În primul meci după promovare, Dagenham a jucat în deplasare cu Plymouth şi meciul a fost televizat. Edmans a apărut la un moment dat pe ecran. Acasă, familia a înregistrat meciul. Dagenham a jucat de două ori pe Wembley. O dată pe vechiul şi o dată pe noul Wembley. Edmans a fost acolo în ambele ocazii şi a făcut poze.

Astăzi declară că meciurile de pe Wembley au fost cele mai importante momente în 30 de ani de muncă. În 1997, după un meci pierdut acasă, a avut un infarct. A fost internat în mai multe rînduri şi i s-a propus retragerea. A refuzat pentru că - aşa cum scrie clar în legitimaţie - e membru “pe viaţă” la Dagenham. Acum se gîndeşte ca la sfîrşitul sezonului să predea gestiunea cuiva mai tînăr şi să devină spectator.

Are abonamentul plătit la zi şi va fi prezent la fiecare meci. Deşi nu e convins că se va retrage. Poate va mai lucra un an-doi.