Radu Paraschivescu ↓

La revedere

Radu Paraschivescu renunţă deocamdată să mai scrie despre sport.

Prefer să plec, dar cu mîhnire pentru despărţirea de cititorii Gazetei Sporturilor.

Boicot prin ignorare
Am hotărît să nu mai scriu şi să nu mai vorbesc despre sport. E o măsură de igienă personală într-o vreme cînd mizeria din fotbalul românesc se întinde galopant. Unii se retrag fiindcă au ars sau fiindcă nu mai au nimic de spus. Eu o fac fiindcă mă simt inundat de silă. Laşitate? Abandon comod? Cedare pripită? Nu-mi dau seama, dar nu mai pot. Am tot încercat să mă uit în altă parte. Am scris despre finala Europeanului de handbal masculin, despre Lavinia Miloşovici, Ian Thorpe, Roger Federer, Jean-Pierre Rives, Constantin Popovici, Sorana Cîrstea sau Adriana Ţăcălie. Mi-am impus să nu cauţionez prin nici un cuvînt al meu apariţiile toxice din lojele fotbalului. Am îndemnat într-o emisiune TV să le boicotăm în cel mai simplu şi paşnic mod: prin ignorare. Am mizat pe solidarizarea breslei, pe instinctul ei sanitar, şi am crezut, naivul de mine, că voi convinge măcar un ziarist sau un realizator de emisiuni. Evident, nu s-a întîmplat nimic.

Fotbal bolnav, manifestări papuaşe
Cum la anumite vîrste candoarea seamănă cu altceva, fac pasul înapoi. Nu joc rolul mimozei, n-am nevoie de săruri trecute pe la nas. Lucrul pe care-l regret cel mai tare e că mi-am pierdut plăcerea de a scrie despre sport. Cu peste cinci ani în urmă, la debut, mi se părea că-l prinsesem pe Dumnezeu de o jambieră. Acum, ziua cînd trebuie să predau articolul mă găseşte cu bila urcată sub mărul lui Adam. Prin urmare, e preferabil să plec, cu toată mîhnirea pe care o încerc despărţindu-mă de echipa şi cititorii Gazetei. Fotbalul bolnav din România şi manifestările papuaşe din jurul lui nu-mi dau voie să rămîn. Nu mai vreau intervenţii telefonice în care se împroaşcă insanităţi. Nu mai vreau victimizări ieftine, insulte birjăreşti, minciuni sfruntate, suspiciuni, schimburi de flegme, mojicii şi ameninţări. Nu mai vreau stadioane unde argumentul cîştigător e ranga. M-am săturat de pistoale, brichete, bîte şi scaune smulse. M-am săturat de fotbalul tribal.

Noi i-am creat, ei ne distrug
Am spus de mai multe ori un lucru de domeniul evidenţei: că noxele bipede care sufocă fotbalul pot fi făcute să dispară doar de cei care le-au înlesnit accesul pe scenă. Degeaba. Mi s-a împins sub nas trioul de alibiuri care justifică şi stimulează compromisul: interes-rating-concurenţă. “Noi am renunţa la circ, dar ce să-i faci, asta vrea publicul.” Am spus, de asemenea, că publicul a fost dresat după metode pavloviene, ajungînd acum să aştepte circul fiindcă nu ştie (sau a fost silit să uite) că există şi altceva. Cît despre meciuri, ele au devenit forme de legitimare a fraudei, abuzului, bunului-plac şi şmecheriei. Iar noi, falşii tenori ai celei de-a patra puteri, alimentăm dezastrul, în loc să încercăm îndiguirea lui. Titrăm “SCANDAL! SCANDAL! SCANDAL!” pe ecran şi facem genuflexiuni în faţa agenţilor poluanţi care abia aşteaptă microfonul. Vorbim întruna de război şi pe urmă ne mirăm că spectatorii scot pietre din pavaj şi recompun Intifada. Regret, dar nu particip la farsa asta grotescă. Vă mulţumesc pentru atenţie şi mă retrag. La revedere.

Un domn curat şi competent

Vînătorii de scandaluri şi bîrfe îl privesc acriţi. Omul e, cum se spune, din alt film. Te uiţi la el şi n-ai de ce să te legi. Ţinuta e mereu elegantă, vocea nici nu urcă, nici nu coboară la conferinţele de presă, declaraţiile picante lipsesc, istericalele aşijderea. Ai impresia că te-ai pricopsit cu un mutant în rodaj. Cu o creatură care umblă prin lume atentă doar să nu greşească şi să nu irite. Cu un om anost, pentru care lumea e croită din unghiuri drepte, iar gîndurile cît de cît îndrăzneţe trebuie ascunse după paravanul banalităţilor. Adevărul e, fireşte, cu totul altul. Dusan Uhrin Jr e unul dintre puţinele nume în faţa cărora fotbalul nostru se înclină. De la Mihai Stoica la jucătorii UTA-ei, de la Dragomir la Andone şi de la Copos la Borcea, toţi sînt de acord că Uhrin face treabă. Multă şi bună.

Există cîteva elemente care măsoară calitatea muncii depuse de ceh. Unul este, fără discuţie, priza la public. Uhrin a acumulat un capital de simpatie enorm, iar asta n-are legătură nici cu tradiţia tolerant-cosmopolită a Timişoarei, nici cu obiceiul de venerare mecanică a străinilor aduşi pe post de eroi civilizatori. Uhrin a cîştigat publicul fiindcă a venit în faţa lui cu un proiect, un sistem şi cîteva valori care nu se negociază: seriozitate, onoare, parolism, tratament egal. Pe ele Uhrin a clădit o pedagogie simplă, care a produs, în fine, rezultate. Pe de altă parte, Uhrin a dovedit că, deşi cu paşaport de Cehia, e mai de-al casei decît mulţi români care au antrenat Timişoara. Lumea a constatat imediat paradoxul: fotbaliştii înţeleg mai bine explicaţiile de azi ale străinului decît le pricepeau pe cele de ieri ale conaţionalilor. Nu e nici o chichiţă telepatic-lingvistică aici: Uhrin ştie mai multă meserie decît ei.

Dozajul de fermitate şi competenţă, de solidaritate şi afecţiune, de profesionalism şi spirit de gaşcă n-a dat rezultate doar în clasament. Aliuţă, pînă nu demult un pensionar tehnic şi blazat, mănîncă jeratic şi aleargă de mama focului. Bucur a ieşit din pielea plimbăreţului steril de anul trecut şi s-a transformat în golgeterul campionatului. Dintr-o vietate care somnola pe la jumătatea clasamentului, Poli a ajuns echipa cea mai ofensivă din Liga I. Publicul a regăsit drumul spre stadion. Bisericuţele care au torpilat interesul clubului s-au risipit. Suporterii au simţit că se află în prezenţa unui tip special şi şi-au dresat exigenţa, fapt pentru care Uhrin n-a fost contestat nici măcar după trei înfrîngeri în faţa unor echipe din a doua jumătate a tabelului. Lucrurile arată altfel în prezenţa acestui domn.

Viaţa ca o sticlă

Porţile spitalului Middle Saint George din Darlington s-au deschis, iar Paul Gascoigne a revenit aparent în lume. Aşa a fost şi în 2005, după ce a făcut pneumonie. Aşa a fost şi anul trecut, după un ulcer perforat. S-au schimbat doar numele şi profilul aşezămîntului (Middle Saint George e spital de boli mintale). Restul scenariului a fost respectat pînă la ultima silabă. Povestea lui Gascoigne nu înseamnă doar drama unui om pentru care singurătatea e solubilă în bere. Gascoigne face parte din risipitorii generoşi care ar fi putut avea totul, dar nu s-au ales cu nimic. În 1990 a fost la cîteva clipe de o finală de campionat mondial, iar lacrimile lui au spălat televizoarele lumii. Ulterior dintr-un mare talent a rămas un morman puhav şi ostenit, care a început lecţiile de geografie cu ajutorul ofertelor venite din locuri stranii: Burnley, Auckland Kings, Sankt Pauli, Gansu Tianma şi – mai ţineţi minte? – Universitatea Craiova.

La ieşirea lui Gascoigne din spital, Kevin Keegan şi Glenn Hoddle s-au grăbit să-l ameninţe cu reintegrarea. S-a vorbit chiar de un post de conducere la Newcastle, de parcă fixarea într-o organigramă ar rezolva totul. Auzindu-i, probabil că Paul Gascoigne a rîs întristat. Nici o funcţie nu va destrăma umbrele lungi ale trecutului, care nu vor să se dezlipească de el. Paul Gascoigne, ca atîţia alţi fotbalişti englezi, circulă prin lume cu sentinţa pe piept, aidoma condamnaţilor la moarte din China. Gascoigne a aflat în fiecare zi şi în fiecare crîşmă că în Anglia băutura nu ajută la dezlegatul limbii, ci la prăbuşire. Acolo doar neaveniţii caută în alcool spirit convivial şi bună dispoziţie. Fotbalistul englez bea ca să-şi piardă minţile, să i se facă rău, să vomite şi să-şi alimenteze dispreţul de sine. De la George Best la Tony Adams şi de la Chris Waddle la Lee Bowyer, această religie a trotilării autopedepsitoare a răvăşit o mulţime de cariere şi a făcut o mulţime de rezervări în cimitire.

Imaginile de arhivă de pe ecran dispar şi în locul lor vedem un atlet al descompunerii. Un prinţ bufon, un glumeţ cu rotunjimi falstaffiene şi apetit pantagruelic, un tembel surpat de sfaturile proaste ale falşilor prieteni. Un inadaptat care îşi bate nevasta la cinci şi plînge după ea la şase. Un copil cu trup de adult, căruia i s-a spus prea des că e genial şi că Dumnezeu are grijă de genii. Paul Gascoigne a ieşit din spital cu speranţe firave şi fără certitudini. Iluzia normalităţii nu-l animă, scopul în viaţă pare o formulă scornită demult, pe vremea şedinţelor cu părinţii. Gascoigne îşi va desăvîrşi ratarea, mîhnindu-ne cu fiecare nouă veste pe care ne-o vor da agenţiile de presă. Cu sau fără sticlă alături, cu sau fără prieteni ipocriţi, el îşi va scrie în batjocură epitaful, convins totuşi că ar fi meritat o lume mai senină şi o soartă mai binevoitoare.

Etichete şi produse

Steaua-CFR Cluj a fost prefaţat de zgomote şi continuat de vacarm. Victorioşii au văzut în boroboaţele lui Alexandru Tudor expresii ale arbitrajului modern sau pilde de românism fără fisuri. Înfrînţii au declanşat un vast sistem de bruiaj conspiraţionist. Electrizaţi brusc la vederea microfonului, conducătorii s-au căznit să păteze prin declaraţii ofensatoare stofa de calitate a meciului. Fotbaliştii au tot dreptul să se declare ultragiaţi de proastele maniere ale celor care-i privesc din loje. Un meci în general foarte bun şi uneori excelent a fost mînjit de reacţiile obişnuite ale şefilor: siguranţa fudulă a celui care a bătut şi prezumţia de rea intenţie ghicită în glasul celui care a mîncat bătaie. Nu e prima, nici ultima ofensivă a prostului gust în sport. Este însă calea cea mai sigură de degradare a unui fenomen căruia i se răpesc simbolurile şi miza, pentru a i se pune în valoare doar enorma capacitate de pervertire.

Tocmai din acest motiv insist asupra conferinţei de presă a lui Ioan Andone, singurul episod de după meci în care n-am simţit ruşine sau dezgust. Andone a vorbit ferm şi la obiect după un joc în care ar fi avut dreptul să facă tărăboi. A primit întrebările ziariştilor cu o răbdare amuzată şi a răspuns fără aluzii dizgraţioase. A ştiut că echipa lui a fost dezavantajată duminică la fel de limpede cum fusese ajutată cu alte ocazii. Nu s-a repezit să-l acuze de rea intenţie pe Tudor (l-o fi înjurat în timpul meciului, dar reacţia la cald e una, iar discursul în faţa camerelor reunite ale televiziunilor cu totul alta). A exclus reaua intenţie, dar a adus în discuţie lipsa de reacţie a asistentului Nica. şi, fapt important, a insistat asupra slăbiciunilor propriei echipe, în frunte cu torpoarea contemplativă de la fazele fixe.

Cine a fost atent la cuvintele lui Andone, dar mai ales la subînţelesurile din frazele lui a mai priceput ceva. Că Andone nu e mulţumit de noii veniţi la echipă. De fapt, calitatea transferurilor din iarnă a fost elementul care a înlesnit victoria Stelei duminică. Dayro Moreno, Mendoza şi Pepe Moreno sînt fotbalişti de la care ai ce să aştepţi. Dincolo, la CFR, Hirschfeld şi Dorsin au, în mod ciudat, o cotă peste propria valoare. La ora asta, Trică e mult mai util decît ambii. Trioul latino al Stelei reprezintă un produs funcţional, pe cînd perechea de impact comercial a CFR-ului e doar o etichetă. Hirschfeld n-a făcut duminică prima gafă, iar Dorsin e greoi, naiv şi foarte dur. Prin contrast, sud-americanii Stelei au pompat inspiraţie, energie şi creativitate într-un organism vlăguit. Şi chiar au acoperit, prin jocul lor, un coleg care a migrat de ceva vreme din condiţia de produs în cea de etichetă. Îl ştiţi prea bine, are pe spate un nume care obligă, iar în cotloanele minţii o memorie care începe să-l apese.

Fiara scoate gheara

Duminică seara, naţionala de rugby a Angliei a ajuns în poziţia cea mai de temut: cu spatele la zid. Tîrla vlăguită care pierduse acasă cu Ţara Galilor şi bătuse fără glorie Italia a găsit în fine mediul optim de exprimare: jocul în condiţii de adversitate. Asta fiindcă nimeni nu dădea vreo şansă Angliei lui Brian Ashton pe Stade Saint-Denis, în faţa exuberanţei galice. Totul părea pregătit pentru o execuţie rapidă. Franţa unor “enfants de la patrie” care încîntaseră cu Scoţia şi Irlanda aştepta semnalul pentru şarjă. După rugbyul de austeritate impus de Bernard Laporte, naţionala asamblată de Marc Lievremont, clona franceză a lui Juan Laporta, descoperise plăcerea sprintului şi seducţia combinaţiilor fulger. În condiţiile în care pînă duminică Anglia nu jucase nimic, iar Franţa reinstituise dictatura spectacolului, rezultatul era previzibil.

Toţi cei care au judecat aşa au omis două lucruri. Primul a fost absenţa unui executant de lovituri de pedeapsă rutinat în naţionala Franţei. Al doilea, cerbicia englezilor în situaţii-limită. Imediat după intonarea imnurilor, camerele TV au căutat cîţiva jucători pentru prim-planuri. Pe ecran s-a lăţit figura ţepoasă, cu şanţuri cît brazda de plug, a căpitanului Phil Vickery. Cine a cercetat-o atent a priceput mesajul ştanţat pe pomeţii vineţi: contaţi pe noi, o să vă facem viaţa iad. Alături, un mesaj asemănător purta autograful lui Andrew Sheridan, huiduma cu piept lat şi priviri metalice. Nici chipul lui Mark Regan n-ar fi putut sta pe afişul unui spectacol pentru copii. În partea cealaltă, aveai impresia că se turnează un nou film cu muschetari. Aurelien Rougerie, Vincent Clerc şi Damien Traille îşi aranjau cîrlionţii în oglinzi nevăzute şi visau la următorul duel în care adversarul avea să fie îngenuncheat prin umilinţă. În tribune, Serge Blanco şi Abdelatiff Benazzi, două dintre statuile în viaţă ale rugbyului francez, se pregăteau la rîndul lor de serbare.

Jubilaţia anticipativă de pe Saint-Denis s-a stins din secunda cînd placajul lui Jamie Noon l-a pulverizat pe Cedric Heymans şi a prefaţat eseul lui Paul Sackey. Franţa şi baletul ei romantic s-au pierdut între umerii de ciment ai englezilor. Pe nesimţite, Trinh-Duc, Picamoles şi copilul teribil Morgan Parra au lepădat tunica de muschetar şi au început să semene cu trei revoluţionari aşteptaţi în Place de Greve de văduva ghilotină. Jocul la grămadă al englezilor a gîtuit formele de viaţă în tricouri albastre. Cocoşul a fost jumulit într-un profund dispreţ pentru estetică, dar cu acel “stiff upper lip” pe care Anglia îl practică de fiecare dată cînd simte o gîdilătură de pumnal în gîtlej. La sfîrşit, fiecare combatant şi-a lăudat adversarul – Wilkinson chiar în franceză – pe cînd spectatorii se căzneau să-şi lămurească o dilemă: parcă “fluctuat nec mergitur” (se clatină, dar nu se scufundă) era deviza Parisului, nu a Albionului.

Graba ajută treaba

Doar căutătorii de pete în soare şi de noduri în papură pot reproşa ceva Oltchimului după nivelarea Ladei Togliatti. A fost un meci simplu şi dens, un survol de rutină efectuat de un pilot fără variaţii de puls. Nimeni n-a avut emoţii. N-a existat nimic din presupusa încărcătură a egalului de la Nurnberg, nici o urmă de trac, nici un strop de îndoială. Oltchim a continuat meciul cum l-a început şi l-a sfîrşit cum l-a continuat. Rusoaicele au încasat o bătaie grea, iar la final singura nemulţumire a acestui public deprins cu succesele a fost că diferenţa de pe tabelă nu se rotunjise la zece goluri. Însă cine s-a uitat la Tadici (foto) a sesizat o îngîndurare pe care euforia izbînzii n-a izbutit s-o destrame. Întrebarea e, ce anume a săpat tranşee pe fruntea antrenorului?

De la televizor, văd un singur răspuns posibil: inexistenţa jocului pe contraatac al vîlcencelor. Consumatoare de înţelepciune latină, Oltchim a jucat tot meciul sub alibiul lui “festina lente”. Şi cum traducătorul nevăzut se simte obligat să prelucreze toate spusele vestite ale antichităţii, iată că alibiul a apărut în galantarul naţional sub forma “graba strică treaba”. Un îndemn la moderaţie util în multe domenii, dar caraghios în sport, unde se întîmplă frecvent ca iuţeala de mînă şi nebăgarea de seamă să rodească mai ceva ca la circ. Oltchim a snopit-o pe Lada, însă nu ştiu dacă a reuşit trei contraatacuri în tot meciul. Rusoaicele au fost cu două clase sub handbalistele din Vîlcea, dar au tocit la perfecţie partitura contraatacului. Evident, e preferabil să cîştigi per ansamblu şi să fii restanţier la un singur criteriu. Totul e să nu ai nevoie exact de criteriul acela la meciul viitor, cînd adversarul va fi peste Nurnberg şi peste Lada.

S-a făcut deja observaţia că Oltchim se confundă cu naţionala, ceea ce conferă o mare putere de răsfrîngere atît calităţilor, cît şi defectelor din joc. Dar mai e ceva. Inapetenţa pentru contraatac, lentoarea aproape obsedantă a fuleului, neputinţa de-a riposta tăios şi iute nu sînt simple caracteristici ale unei echipe. Oltchim nu e doar cvasinaţionala de handbal feminin a României, ci însăşi România. Există o atracţie a contratimpului care stă ca o pecete pe felul nostru de-a fi. Încetineala încetează să fie un dat sportiv şi devine o matrice fiinţială. Aşa sîntem: ticăiţi, temători să zvîcnim nervos, rezistenţi la seducţia riscului, dubitativi cînd nu e cazul, gata să contemplăm cînd e nevoie de acţiune. Oltchim a trecut peste Lada cu forţa unui compresor care striveşte alune, dar Tadici s-a bucurat mai puţin decît noi. N-ar fi exclus să se uite chiorîş la înţelepciunea populară şi, cu stilul lui bolovănos de-a contrazice, să încerce impunerea unui nou proverb cu circulaţie între semicercuri. Un proverb de răspuns la nehotărîrea funciară a fetelor lui. Proverbul din titlu.

Cîntecul lui Song

Paisprezece minute au despărţit Cupa Africii de farsă. O victorie a Camerunului în finala de la Accra ar fi depăşit în ridicol chiar şi declaraţia lui Lotthar Matthaus: “Am observat mari progrese tactice”. Totul părea pregătit pentru un nou triumf al selecţiei negative. Şi la victorie, şi la înfrîngere, Camerunul a jucat ceva căruia maliţioşii îi pot spune ţurcă de luminiş, iar rigoriştii afotbal. După cele văzute duminică seara – şi nu numai – oricine se poate declara insultat de prezenţa camerunezilor în finală. Echipa a avut un antrenor fără viziune şi un joc bazat pe două idei: a) nimicul poate duce la ceva; b) simularea e ruptă din Rai (vezi semifinala cu Ghana). Ea s-a lăsat condusă din teren de Rigobert Song, fost fundaş, actualmente bufon cu plete de brigand şi viteză de moluscă. Totodată, Camerunul a fost anexat unui personaj care a participat la întrecere cu aerul că distribuie un hatîr naţional. Ros de accidentări şi incertitudini la Barcelona, Samuel Eto’o a venit la naţională spre a fi adorat şi nemurit în filme biografice.

În minutul 76 Rigobert Song a făcut în fine dreptate. Căpitanul Camerunului a silit Egiptul să marcheze după o fază în care fotbalul a fost violat cu perversiuni. Episodul buf din careul lui Kameni a fost de fapt pecetea finalei. Un meci naiv, bolovănos, cu fotbal puţin şi candori enorme. Nouăzeci de minute peste care n-a suflat briza nici unei idei. O oră şi jumătate în care Camerunul şi-a întins capcana soporifică, iar Egiptul a părut stînjenit de victoria împotriva Coastei de Fildeş. O finală urîtă, antipatică şi goală de conţinut. Un meci în care, după cinci şesimi, Camerunul se înşurubase în logica lui Murphy: jucăm atît de aiurea, încît e normal să batem. Corolarul acestui succes al eşecului era premierea lui Samuel Eto’o ca golgeter al turneului, cu cinci goluri anonime, dintre care trei penaltiuri bătute prost. Se întruneau astfel condiţiile de oficializare a imposturii. În cazul în care Camerunul ar fi ajuns campioana Africii, ar fi trebuit să proclamăm imediat Grecia din 2004 zeiţa fotbalului spectacol.

Între banalitate şi bananitate, finala de duminică ar fi putut fi cîntecul de lebădă al lui Rigobert Song. Numai că lebăda a falsat, portativul a fost neclar şi cîntecul a sunat a bocet. Nu e primul caz cînd o echipă e sacrificată pentru capriciile unor fantome. Indolenţa prestigioasă a acestora din urmă a produs pagube şi prin alte părţi – în locuri unde vracii nu sînt factori de decizie, iar găinile se consumă moarte şi, în orice caz, fără pene. Poate că legătura e forţată, dar gafa lui Song din 2008 mi l-a amintit pe Roberto Carlos din sfertul de finală Franţa-Brazilia din 2006. E dreptul oricui să se creadă veşnic tînăr şi ferice, însă doar dacă fuga lui de realitate nu-i afectează şi pe alţii.

Faţa şi reversul

Fiecare săritor în bazin sculptează aerul şi pe urmă apa. Adică două elemente nemodelabile. Tocmai aici se observă îndrăzneala pariului, în graţia gratuită a gestului, în estetica lui dusă dincolo de clasamente, premii şi medalii. Dar mai avem timp pentru asemenea amănunte? Nu, fireşte, fiindcă sportivul e somat să dea rezultate. Să se califice, să meargă mai departe, să bată recorduri, să mute limita cu un centimetru sau o sutime mai încolo. Dacă sportivul e fotbalist, împărăţeşte peste un ocean de reporteri prosternaţi. Fotbalistul vinde publicitate, ochelari de soare pentru orbi, frigidere la Polul Nord şi tot ce e mai e de scos pe tarabă. Dacă e handbalist, gimnast, jucător de tenis sau rugbist, pîndeşte un prilej pe an ca să se smulgă din anonimatul în care-l cufundă tirania fotbalului. Dacă e înotător sau atlet, aşteaptă Olimpiada. Dacă e şahist, condoleanţe. În fine, dacă e săritor în bazin, nu există.

Alaltăieri la Stockholm, Constantin Popovici (cine?) a terminat pe locul doi la Cupa Europei la sărituri. Băiatul are un nume cum găseşti cu zecile în cartea de telefon a oricărui judeţ. El a plonjat de la trambulină şi nu s-a întîlnit doar cu medalia de argint, ci şi cu indiferenţa noastră faţă de tot ce nu aduce audienţă, tiraje şi reclamă. În cinematografele ştirilor noastre sportive au rulat diverse filme cu fotbalişti, asezonate cu un sos extrafotbal cît să mînjeşti farfuria. Doar cine s-a uitat pe Eurosport, cîndva pe la ora siestei, l-a văzut pe Popovici zîmbind cu un amestec de bucurie mirată şi regret parşiv. Căci aurul fusese aproape. Cam tot atunci, în alte bazine din alt continent, Ionela Cozma (din nou, cine?) şi Dragoş Coman (ei da, de dumnealui am auzit) obţineau un bronz şi un argint la Beijing, la China Open. Ce facem, luăm în sfîrşit notă de ei chiar dacă nu joacă la Fiorentina, nu se transferă de trei ori pe zi la şapte echipe şi nu pozează în spartani? Da, dar nu ajunge.

Popovici, Cozma şi Coman ocupă faţa medaliei. Partea contemplabilă. Reversul ei se prezintă jalnic şi ilustrează arta românească a dispreţului şi a neglijenţei. Cei trei sportivi seamănă cu tinerii regizori români de film care nu obţin succese datorită unui sistem intern care-i propulsează, ci în răspărul lui. Ei sînt bursierii propriei înzestrări şi atît. Consecvenţa cu care li se cer performanţe fără condiţii reflectă atracţia naţională pentru biciul care pocneşte în ciuda materialului moale din care ce e făcut. Gîndiţi-vă la promisiunile făcute de primarul Brăilei după victoriile olimpice ale Dianei Mocanu. Amintiţi-vă de paragina în care a fost lăsat cu bună ştiinţă şi rea intenţie ştrandul Tineretului. Nu uitaţi că, în urma unui incendiu, s-a închis şi bazinul din Complexul Naţional Lia Manoliu. Le putem cere multe lui Popovici, Cozma şi Coman, dar nu-i putem sili să accepte zeflemeaua instituţionalizată.

Ţări mici, antrenori mari

Cineva a pus ardei pisat pe scaunele lui Ulrik Vilbek şi Lino Cervar. Un păpuşar nevrotic smuceşte sforile care le încing subsuorile şi-i asmute spre arbitri, spre jucători, spre masa oficială. Strigă, se congestionează, sar ca muşcaţi de vaca neagră, fac semne, se agită apoplectic, îşi împing ochii înapoi în orbite cu podul palmei. Scos din context, fiecare dintre ei dă impresia că e pe punctul să-şi piardă minţile. Nu ştiu şi nu vor să se stăpînească. Au făcut-o cîndva, în alte condiţii, cînd protocolul dicta croiala sacoului şi lungimea discursului. Dar asta a fost mai demult, pe vremea altor piruete. Poate nu ştiaţi, dar Vilbek şi Cervar s-au aventurat pe semicercul de partid sau al administraţiei locale. Nu ca să-şi vopsească imaginea, nici spre a se imuniza în faţa legilor. Au crezut că pot antrena o echipă mai mare de şapte jucători, atîta tot. Vilbek a fost consilier municipal,

Obişnuit să-l glorifice pe învingător şi să-l uite pe învins, publicul judecă de obicei în funcţie de rezultat şi de aportul vedetelor. Însă Danemarca-Croaţia, finala Europeanului de handbal masculin, a făcut excepţie. Povestea şi morala acestui meci vin din altă parte. Danemarca-Croaţia a fost meciul proiectelor transpuse. Ulrik Vilbek, antrenorul danezilor, a fost adus la naţionala băieţilor după ce impusese o viziune asupra succesului la echipa de fete. Cu el pe bancă şi Anja Andersen pe teren, Danemarca aspirase toate titlurile de pe piaţă şi obţinuse forţa de joc a unei trupe capabile să niveleze orice adversar. Cît despre Cervar, el a fost păstrat la conducerea naţionalei croate în ciuda declaraţiilor şocante şi a istericalelor fără preaviz. Iar Croaţia pe care a preluat-o în 2002 a ajuns campioană mondială în 2003, campioană olimpică în 2004 şi vicecampioană a lumii în 2005.

Se demontează astfel clişeul care însoţeşte criza de rezultate în ţările fără anvergură: baza de selecţie redusă, vitregiile istoriei etc. A se slăbi. Danemarca şi Croaţia sînt ţări mici, populate de oameni normali. În acelaşi timp însă, sînt ţări în care se munceşte isteţ şi cu sistem. În sport, dar nu numai. Strategiile de performanţă nu rămîn pe hîrtie, ca simple alibiuri birocratice. Danezii şi croaţii ştiu ce înseamnă managementul modern, cu scopuri, aşteptări şi termene realiste. Un danez chiulangiu e o contradicţie în termeni, la fel cum un croat cu pieptul concav n-a văzut nimeni. Ulrik Vilbek şi Lino Cervar sînt doi meseriaşi colerici şi abrupţi. Nefiind antrenori de fotbal, nu li se închină zece ode la fiecare succes Şi nu li se pregăteşte eşafodul la fiecare înfrîngere. Momentul lor de glorie se consumă aproape în grabă, spre a se face loc vedetelor tradiţionale. Să nu credeţi că-i deranjează. Au de partea lor palmaresul şi conştiinţa lucrului bine făcut.

Ciocolata Africana

A început Cupa Africii, tîrgul de fotbalişti de la care lipsim cu sfinţenie. Basmul e vechi, dar nu plictiseşte nici la a mia citire, căci are o capacitate formidabilă de a repune în circulaţie tot ce găseam în copilărie la bîlci: culori şi stridenţe, dansuri şi costume, piei lucind de sudoare şi mîini ţinute streaşină ochiului, cîntece sacadate şi strigăte din rărunchi. Cupa Africii e reclama perfectă la ciocolata Africana, cu tot alaiul ei de arome, esenţe şi poveşti. Fiecare ronţăie cîte-un pătrăţel dulce şi desprinde ce vrea din spectacol. Nostalgicul îngînă refrenul fotbalului candid, profanul îşi mută atenţia de la gazon la forfota aproape tribală a publicului, chibiţul pariază fără să-l ştie nimeni pe explozia cutărui jucător, nerăbdător de pe-acum să-şi verifice intuiţiile la ediţia viitoare.

Însă Cupa Africii pe Naţiunii nu e doar o întoarcere la fotbalul adamic, ci în primul rînd o invitaţie pentru cei care lucrează cu agende şi contracte. Veniţi, luaţi loc, priviţi, alegeţi. Negoţ plăcut, procente dolofane. Aşa se întîmplă şi acum, în Ghana, unde oaspeţii importanţi au ocupat lojele şi şi-au pus ochelarii de distanţă. Fuleul lui Drogba şi stăruinţa lui Essien încîntă doar ochiul diletantului. Miza nedeclarată şi subînţeleasă a competiţiei e alta. Cupa Africii înseamnă deschiderea sezonului de vînătoare şi pescuit pentru proprietarii dornici să-şi împrospăteze loturile. Bazinul în care înoată frumuseţi exotice, bune de muncă şi nu foarte scumpe e gata de vizionare. Nimeni nu-şi face griji pentru siguranţa cetăţeanului, nimeni nu observă că iarba n-a fost tunsă sau că specula cu bilete a atins apogeul. Mofturi. Chiar şi sub arşiţă, musafirii VIP evaluează rece. În tribune nu stau doar amărăşteni vopsiţi pe faţă, ci şi scannere bipede care îşi calculează comisionul în funcţie de cel mai recent plonjon, gol sau dribling. Ciocolata Africana costă puţin, iar europofticioşii îşi controlează anevoie glanda salivară.

Stolul de impresari cu genţile doldora de contracte care aşteaptă autograful anonimului de azi e un detaliu banal din saloanele fotbalului-afacere. Flecari poligloţi şi spilcuiţi, gata să farmece puştimea famelică în tricouri, expiră fum de ţigară scumpă şi miros a parfum de firmă. Sînt negustori şmecheri şi inevitabili – uneori cumpătaţi, alteori histrionici. Ceva mai departe stau alţi privitori, care umplu caiete întregi la fiecare meci. Din ei se compun detaşamentele de scouteri care vor pleca după Cupa Africii în Anglia, Spania sau Olanda, ducînd cu ei veşti despre ultimele tipuri de ciocolată africană de pe piaţă: mijlocaşul din Benin, vîrful din Guineea, stoperul angolez dispus să mănînce jeratic înainte de friptură. Îşi vor nota totul şi se vor mira de absenţa omologilor români. Dacă le-ai spune că respectivii au stat acasă fiindcă au ales soluţia DVD-ului, ar rămîne cu gura căscată. Conservele expirate sînt toxice, iar cele cu fotbal costă obraznic de mult.