Radu Naum ↓

Naşu’ şi finii

Mircea Sandu trebuie să ţină cu abilitate în în frîu două tabere dezlănţuite

Nu am crezut că Dumitru Dragomir se va ridica, fără gesturi bruşte, din mijlocul unei emisiuni, punînînd tacticos (slavă Domnului !) microfonul-lavalieră pe masă, pentru a ieşi mai apoi cu pas măsurat din studiou şi să intre în negura din culise. Şeful Ligii mi s-a părut mereu, probabil într-un avînt de wishful thinking, un om care cunoaşte pericolul gesturilor abrupte. Cel care pretinde a ţine echilibrul de orgolii şi bani gri din Liga Întîi are în fişa postului isteţimea păstrării opţiunilor deschise. A provoca fractura unei apariţii televizate e echivalent cu a-ţi lua jucările şi a pleca, o alegere plină de riscuri la nivelul imaginii. Dumitru Dragomir nu fusese nici înjurat şi nici măcar acuzat de ceva. Fusese întrebat. Insistent, persistent, ce-i drept. O normalitate absolută. Nu a apreciat nici punerea faţă în faţă cu Lupescu, oponentul său fotbalistic. Dar tocmai controversa ar trebui să convină cel mai mult unui sport care are nevoie de gălăgie că să ne ţină cu ochii injectaţi şi gura căscată. Şi ca să mai uităm un pic de subţirimea lui. Rezultă că a refuza cearta e semn de criză, dovada unui timp excepţional. Şi exact asta e, o întîmplare uriaşă, care nu survine în acestă lume încremenită decît la interval de ev-uri. Tătucul se va schimba, iar ceea ce trăim e perioada tulbure a tranziţiei către epoca post-Sandu. Păzea ! Un nou Naş stă să se nască la capătul unei lupte crîncene.      

Taberele sînt limpezi : tînăra gradă de la Casa Fotbalului, cu Lupescu şi Prunea în prima linie, contra Dragomir & Liga, susţinut de la Becali pînă la Gheorghe Ştefan. Ostilităţile sînt deschise, deja pe gură aproape că nu mai ies cuvinte, ci gloanţe. E foc peste tot. Pompier de serviciu s-a declarat însuşi Mircea Sandu, dar iată că el nu mai aruncă doar cu apă, cum a pretins din Austria, ci a intrat cu tîrnăcopul printre flăcări. Şeful suprem a ieşit din starea de Buddha a lumii văzute de la înălţimea CEx al UEFA. Pe această tablă de şah a atacat direct nebunul, punîndu-se chiar pe el, regele în joc. În chestiunea influenţării comisiilor a zis : “Ori e Becali de vină, ori sînt eu”. Miza e enormă, lovitura, précisă. Şaua a fost bătută eficient. Dragomir l-a declarat nevinovat înainte de a începe cercetarea. Becali a dat înapoi. Tînăra gardă răsuflă. Dar Mircea Sandu ştie că ea nu va putea izbîndi cocoloşită, ci doar cu paloşul în mînă. Iar ea, garda, ar trebui să citească negreşit romanul recent a lui Radu Paraschivescu, ca să afle soarta curtenilor lui Afonso după moartea suveranului. Evident, totul nu e decît o poveste. Nemuritoare.

I Love this Game

De cînd n-aţi mai rămas cu gura căscată la o finală? Cîtă vreme a trecut de cînd n-am mai dănţuit, ca ielele ieşite de sub o lună stearpă, vrăjiţi de o echipă europeană? Spania ne-a dat lacrimile, pur şi simplu. De durere. Aceea de a fi nevoiţi să vedem, să comentăm, să analizăm o viaţă de om fotbalul scrîşnit al zilelor noastre, fotbalul tacticizat, fotbalul cu virtuţile sale ascunse de ochii profanilor, fotbalul neînţeles şi neînţelegător cu umilii săi televizionari, fotbalul searbăd care ne lungeşte cearcănele sub ochi.

Am plîns, invizibil, pentru tot acest timp pierdut, ca nişte oameni care ies din adîncuri şi respiră adînc, eliberator. Spania e Brazilia. La 1-0 oamenii tineri ai junelui Aragones atacau de parcă n-ar fi existat tabelă, de parcă n-ar fi ştiut de pofta de sînge a lui Schweinsteiger sau Mertesacker, nume care sună ca zgomotul de şenile. Dar ce mai infanterie uşoară de partea cealaltă a fotbalului! Bailando! Spaniolii au fost ca în transă. Mereu şi mereu să ducă mingea în faţa porţii, ameţind-o şi ameţindu-i pe toţi cei dimprejur. Graţie, da, de asta am avut parte, nu de grazie. Fotbalul n-are casă, nu e amanetat de nimeni. E ca o amantă perfectă, merge cu cel care o iubeşte cel mai mult.

Duminică seară am aflat cît de ponosiţi sîntem. Duminică seară, cînd am vrut, ca pe vremea copilăriei, ca niciodată Crăciunul să nu se termine. Vorba lui Radu Paraschivescu: “Mai bine se vorbeau între ei ca scorul să rămînă aşa, dar să mai joace o repriză”. Ei bine, iată banalul cuvînt magic: bucurie. Construim castele de fum pe o chestiune în esenţă simplă: un joc, o joacă. Ne place să o complicăm, să o urîţim, să-i dăm valenţe de zbor spaţial şi importanţa unui război de o sută de ani pierdut sau cîştigat. Or, Spania tocmai ne-a arătat că regele e gol. Şi că noi sîntem nebunii lui.

Putem să vorbim orice, să analizăm cu bisturiul, să explicăm savant întîmplarea din Prater. Rămîne ceea ce e în noi. Rămîne bucuria care duminică seară ne-a ridicat de pe scaune şi mîine ne trimite poate din nou pe maidan. Spania aceasta a născut în noi ceva, pe cînd alţii nu lasă nici o urmă. Multă vreme am crezut că Dumnezeu nu se uită la televizor, nici măcar ca să vadă fotbal. Poate că am greşit. O asemenea lecţie nu poate fi întîmplătoare. Vine la fix, în ceasul rătăcirii noastre, cînd ni se spune că dacă nu ne place ce joacă România sîntem, nici mai mult, nici mai puţin decît nişte cretini.

Spleen în splină

După Euro, publicul pare să se fi desprins de naţională
Vroiam sa ne bucurăm. Vroiam mult ? La capătul zilei, după un amor sau un meci, contează cu ce rămîi. Ce te duce pînă următoarea nebunie. Ce te ţine în viaţă pînă cînd îţi pui iar viaţa în joc, nu gîtul, ăla pe care unii vor să i-l ia lui Piţurcă, ci doar chestiunea aceea impalpabilă care îţi dă un  şut în fund în fiecare dimineaţă. Vroiam, deci, să ne bucurăm. Noi, nespecialiştii dispensabili. Poporul galben. Şi iată că abia acum am aflat ceva esenţial : fotbalul nu mai e toată viaţa noastră. Naţionala a încetat să ne mai fie tată şi mamă, cumva am renunţat să ne mai simţim orfani la fiecare ratare a unei calificări. Am evoluat, am crescut, am învăţat să mergem pe propriile picioare. Trăim şi dincolo de un corner, cît ar părea de bizar fanilor generaţiei lui Hagi. Adică tot nouă, dar la altă vîrstă, la altă vreme. Acum ne uităm la meci şi vrem să ne bucurăm. De ce? Pentru că un meci nu mai e un război. Cei 11 nu mai trebuie să apere cu orice preţ glia străbună. La acest Euro s-a întîmplat ceva extraordinar : publicul s-a desprins de naţională. Atenţie! Nu a părăsit-o! S-a dus doar în altă parte. Au fost ani în care această naţională, şi altele, au fost considerate catalizatoare ale unui popor. Ne-au arătat cum ar trebui să ne naştem ca o comunitate dincolo de suma indivizilor. Cum să stăm împreună. Acum a venit ziua în care naţionala trebuie să înveţe de la poporul ei cum să se bucure împreună.

E un joc, la asta trebuie să ne întoarcem ca să nu ne pierdem capul. Jocul e bucurie. Dar jocul nostru a virat în spleen, chiar înainte ca pe băieţi să îi lase splina. Un lung gust amar, o neînţelegere fenomenală. Piţurcă şi jucătorii au mers la Euro cu senzaţia că n-au dreptul la nici un pas greşit, şi atunci nici n-au prea păşit. Au alergat mult, dar n-au păşit apăsat, curajos. Intenţia poate fi, înţeleasă în resorturile ei greşite, chiar lăudabilă. Au vrut să nu rişte nimic ca să nu regrete nimic. Dar iată că s-a întîmplat exact invers. E vina lor. E şi vina noastră. Pentru că nu numai o Naţională cîştigă sau pierde împreună, ci şi o naţiune. Nu sînt extratereştrii, cu toate bizareriile lor. Sînt de-ai noştri, că nu ni putem revedica doar cînd ne scot pe străzi. Nostra culpa ! Nu le-am zis clar şi răspicat că vrem să ne bucurăm şi, da, să şi cîştigăm. Dar nepărat în această ordine. Pentru că inestetic, cinic, la maximă siguranţă am jucat prea mult timp. Vrem să se uite şi alţii la noi, în afară de noi. Vrem să ne crească inima. Afurisit şi incoruptibil organ !

Het Wilhelmus !

Să ne rugăm de olandezi? Sau luptăm, luptăm şi ne calificăm?  

Morituri te salutant! Morţii, da, morţii-vii ţi se prea-pleacă dinainte şi te îndeamnă galeş din priviri să le permiţi să-şi tîrască mai departe pateticele existenţe. Romanii şi românii sînt cu ochii pe tine, îţi pîndesc gesturile ferme încercînd să ghicească în ele ca în stele, îţi trimit vorbe de dragoste, cuvinte dulci ca ale lui Donadoni, care mai avea puţin şi compunea o Charta universală a drepturilor cinstei, omeniei şi corectitudinii, sau mesaje vizuale pe şleau, afişate la antrenamente : “Să ne calificăm împreună !”. Nu, zău! Nu pleca urechea, prea mărite Van Basten! În primul rînd că deja te-ai calificat. Singur. Singur împotriva celor care îţi trimiteau deja numele în uitare. A celor care te includeau politicos între favorite, dar în mintea lor te aruncau alături de sărăcanii carpatini la coada vacii grupei. I-ai umilit, i-ai ridiculizat. Acum se milogesc de tine, te imploră cu lacrimi fierbinţi să nu-i laşi să moară. Evident, ca mai apoi să nu te lase să trăieşti.

Se zice că vechii locuitori ai Lumii Noi au pierit nu atît de sabia lui Cortes, cît de bolile pe care le împrăştiau oamenii lui cu generozitate. Olanda este supusă unui asediu similar. I se prezintă ca o floare a logicii calculul meschin pe care numai slabii de înger îl aruncă tremurînd pe lespedea judecăţii de apoi a grupei. Abete vrea să ne-mbete. “Dacă Olanda a bătut clar Italia şi Franţa, care au fost egalele României, la fel trebuie să învingă şi echipa lui Piţurcă”, a zis şeful fotbalului italian. Penibil. Francezii tac, dar le putem ghici gîndul. Ai noştri, în schimb, le propun veseli batavilor un blat subînţeles.  Bine ar fi, bre, să defilăm la braţ spre sferturi ! Dă-i încolo de macaronari înfumuraţi şi de cocoşi aroganţi ! Van Der Saar şi ai săi privesc distraţi această commedia dell’arte. Dar pe undeva nici ei nu pot rămîne imuni la zumzetul care le umple continuu urechile. Vor ceda? Vor face jocul cuiva ?

Sper că nu. O sentinţă periculoasă, dar plină de viitor. Calificîndu-ne fără umbră, ne-am naşte în ochii lumii, unde încă gestăm. Ar fi validarea definitivă a unei generaţii care ne forţează deja respectul. Şi chiar căzînd, dar cu panaş, vom şti ce sîntem şi unde sîntem, după ce discret ni s-a arătat cu fluierul calea spre sferturi. Să lăsăm deci văicărelile altora. La acest Euro am fost dîrji, uniţi, sacrificiali, riguroşi, patrioţi. E momentul să fim şi drepţi cu propriul destin. Deie Dumezeu să fim şi buni !

Hei, Wilhelmus, aici sîntem !

Ar fi fost prea frumos ?

Prin comparaţie cu celelalte grupe, noi parcă sîntem victima unui banc prost

Fiţi sinceri, cîţi ştiaţi componenţa exactă a tuturor grupelor înainte să se dea drumul la minge Cîţi aveaţi habar de povestea cehului Pudil, care a ratat Euro mai stupid decît Ovidiu Petre, ciomăgindu-se într-un bar cu fanii echipei adverse pînă şi-a fracturat un deget ? Cît de mult v-a mişcat povestea lui Kobi Kuhn, selecţionerul Elveţiei, care face zilnic sute de kilometri ca să fie la căpătîiul soţiei, aruncată într-o comă profundă? Ei? Ok, nu e vina Dumneavoastră, e vina noastră. N-avem ochi decît pentru naţională, n-avem gură decît pentru tricolori, de atîta stat cu buzele crăpate. Şi mai e ceva care nu ne lasă să privim nici în dreapta, nici în stînga: necazul ăsta de grupă. E ca un banc prost. Mai întîi ne-am distrat înfioraţi de atîta ghinion, apoi ne-am facut curaj ca găina înainte de borş, dar pe măsură ce ne-am apropiat de ora fatidică am înţeles că, gata, nu mai e loc de întors, de glume, de mişto-uri, de capitalizat monştrii cu care am fost vîrîţi în cuşcă. E oribil şi nedrept. E ca un scaun electric. Nu întotdeauna umorul lui Mircea Sandu poate fi degustat, dar de data asta ne-a stors un zîmbet scremut. Întrebat care e cel mai accesibil adversar al României la Euro, a răspuns senin: “Austria”.

Poţi să zici orice înainte să se joace, să construieşti castele de cărţi, să pretinzi că toate echipele pleacă de la zero. Aşa o fi, dar unele îşi cară în cîrcă minusurile de cum păşesc pe teren. Atunci, abia atunci înţelegi ce înseamnă o soartă mai bună decît a României pentru, de exemplu, insipida echipa a Cehiei, pentru Croaţia simpaticului dar şi uşor aerianului Slaven Bilic ori pentru Germania care şi-a flexat atletic muşchii cu Polonia rătăcitului Golanski. Să fiu sincer, nu ştiu dacă am fi zburdat în grupa A sau B, dar pot să pun pariu că aşa, apăsată, plictisitoare, la limită cum e percepută de multe ori în ochii altora evoluţia naţionalei noastre, am fi găsit mult mai lesne o ieşire la lumină decît din această fundătură. Că n-am fi rupt gura tîrgului? Ei, şi? Italia de cîte ori o face în fazele preliminare ale turneelor finale? Dimpotrivă, ar fi fost un rodaj eficient pentru ceea ce ar fi urmat. Ne-ar fi ajutat arătîndu-ne că încă n-am facut mare lucru, că mai e de muncă. Ne-ar fi ţinut în joc de glezne. Pe cînd această grupă ori te îngroapă, ori te trimite la stele. Or, ambele situaţii sînt complet dăunătoare sufletului mioritic.

Asta e! Nu mai e timp de lamentaţii, ci de ţinut inima sus. Poate că marele beneficiu al concasorului Fraitol e tocmai de a ne învăţa, orice s-ar întîmpla, să ne ţinem un pic firea. Să fim un pic elveţieni. Evident, nu la joc!

Două mîini, două picioare

Meteahna noastră: o detentă fabuloasă fără urmări

Două mîini, două picioare. Şi cîte un cap. Nu rîdeţi. De aici pleacă totul. Asta e fundaţia oricărui demers românesc la întîlnirea cu goliaţii lumii. Adică ei cu ce sînt mai buni ca noi ? Ce, noi nu sîntem tot făcuţi de-o mamă ? Condescendenţa din spatele surîsului înţelegător al celor mari abia de e mascată. Ei ştiu, ne cunosc, ne văd. Văd prin noi. De fapt, ne facem curaj. Pentru că ne e frică. Inima a stat suspendată la decolarea aeronavei vopsită impersonal (ce păcat!) spre Euro. Dar nu teama de înălţime ne invada, ci teama de înălţimi. Întotdeauna am fost aşa. Întotdeauna am “furat” zborul, ne-am schimonosit pînă la durere pentru imponderabilitatea de-o clipă, nimic comun cu graţia planării zeppelinelor fotbalului. Deci nu, nu sîntem la fel. Ei stau în castele, noi locuim după o prelată. Sîntem altfel. Sîntem români, mereu suspendaţi între infinitul unei victorii şi neantul unei înfrîngeri. “Să mergem cu voie bună”, cerea Mircea Sandu la plecare. “Să stăm cu fruntea sus !”, solicita Lupescu. Cu alte cuvinte, curaj ! Curaj, găină, că mîine…!

Luăm o mare gură de oxigen şi ne aruncăm în gol. Avem această pregnantă senzaţie de Fanfan la Tulipe, salvat mereu de laţul spînzurătorii de o săgeată bine ţintită. Miracolul, mereu miracolul. De ce credem atît de mult în el ? Pentru că ne-a servit bine. Penalty-ul ratat de galezi, traiectoria imposibilă a mingiei lui Hagi, golul neverosimil al lui Chivu cu Anglia. Momente în care soarta i-a tulburat pe adversari. Aşa că ne pregătim de orice. Normal vom pierde pe linie. Dar normalul e perfect improbabil aici. În ‘98 cu Columbia şi Anglia n-am fi bănuit în veci că facem 6 puncte. Dimpotrivă, istoria spune că ne-am poticnit în faţa celor la fel de ‘oţi ca şi noi: Suedia, Croaţia. Cîte puncte facem acum? Zero sau unul, zic pesimiştii. Cinci sau şase, se aruncă alţii. Patru, anunţă moderaţii. Dar nimeni nu ia în calcul cel mai amar pronostic: 3 puncte, cu victorie la început şi apoi două înfrîngeri. Fără calificare, aceasta ar fi varianta oribilă. Să cazi de sus. Şi aceasta e meteahna noastră: o detentă fabuloasă fără urmări. De asta să ne fie frică, adică de noi. Două mîini, două picioare. Dar şi o tehnică, o tactică, o civilizaţie, o istorie, o obişnuinţă a succesului. Un caracter. O inimă. Fotbalul e orice altceva decît o utopie egalitaristă.

Sîngele altora

La Euro 2008 vor fi practicate pentru prima dată în istoria fotbalului testele de sînge

Jacques Rogge aterizează astăzi în România. Belgianul acesta calm, cu privirea de învăţător, pe trei sferturi severă şi de rest înţelegătoare, e una dintre cele mai înalte personalităţi ignorate ale lumii. E şeful CIO, are rang de şef de stat, dar e luat peste picior de un Sancho Panza. Judecătorul Serrano a închis sub şapte lacăte cel mai dinamită dosar al sportului mondial, “afacerea Puerto”. 58 de ciclişti beneficiari ai circului ambulant de prestidigitatori sanguini conduşi de “doctorul” Fuentes au fost citaţi. Din 58 doar patru au fost condamnaţi sportiv. Nici unul nu e spaniol. Povestea nu înduioşează. E e vorba de penibilii aceia care dau din pedale. Numai că atunci cînd Guardia Civil a descins în locurile ascunse ale creşelor de sînge, o veste înfiorătoare a răzbătut dinspre subsolurile rău mirositoare : “Pssst ! Sînt pagini întregi cu fotbalişti, tenismeni, atleţi!”. Real şi Barca au fost chemate la vorbitor. Evident, riposta a fost fulminantă, cu violenţa miliardelor pe care le învîrt alde Calderon şi Laporta. Dovada!, au ţipat după modelul coana Leana. Dovada? Păi, întrebaţi-l pe nea Serrano de dovezi. Întrebaţi-l, ia vedeţi, vă răspunde? Jacques Rogge l-a întrebat. Ne dai dosarul ? Ei ?

Acesta a fost răspunsul onor judecătorului ! O mare absenţă. O mare bătaie de joc. O mare de amar.

Ratatatam ! Bun venit la Euro! Serviţi, înfruptaţi-vă! Makelele, Cannavaro, Ronaldo, Lahm, tam-tam, vedete, salturi incredibile, sprinturi benjohnsoniene. Să vezi şi să nu crezi! Păi, cam despre asta e vorba, despre orbire … Dar UEFA nu e FIFA şi Platini nu e Blatter. În Austria şi Elveţia vor fi practicate pentru prima oară în istoria fotbalului teste de sînge. Ura! Vive le roi Michel ! Din culise se aude însă un rînjet incredul. Michel? Un mişel, spun specialiştii antidopingului. Anunţînd o perioadă bine definită pentru detectarea hormonului de creştere, care nu iese la iveală decît 3-4 zile după ce a fost admis în organism, UEFA le indică trişorilor drumul de urmat. De fapt, adevărata revoluţie ar fi controlul permanent şi inopinat. Dar asta e pentru fraierii care scot limba de-un cot pe o bicicletă. Noi, gelaţii, parfumaţii, prizaţii, noi, “manechinii”, nu vrem să fim deranjaţi la plajă. Vrem să dăm goluri şi pentru asta trebuie să fim plini, plini-ochi ! Ca ragazzii de la Juve, care intrau în farmacia clubului ca în bibliotecă: aveau 281 de produse la dispoziţie ! Dar pentru atît lucru vă rugăm să nu vă faceţi sînge rău. Vizionarea plăcută !

Vieri şi antilopele

O sumă de oameni egali între ei la conducere e un dezastru

Un lucru e sigur despre români: le lipseşte organul autentic al democraţiei. Cultul tătucului respiră liber, nu performăm decît sub varii forme de autocraţie, democraţia o desublimăm în haos. Ne plac lucrurile impuse, dintr-o lenevie a participării şi asumării, şi sîntem bine serviţi: preţul carburantului e curată nesimţire, bordurile devin o sfidare publică, autostrăzile virează în banc. Dar lipsa de coagulare între indivizii acestui spaţiu geografic e mai ales vizibilă atunci cînd unu şi cu unu nu fac doi, ci zero. Ciudata ecuaţie se verifică simplu în fotbal. Unde e un singur şef suprem, fie că e Becali, Paszkany sau Iancu, lucrurile merg, bine sau prost, dar merg. Există o idee. Pe cînd la Dinamo, de exemplu, există o încremenire în clasicul şi etno-folcloricul «hăis-cea». Asta, şi nu cei 60 de ani de istorie-neistorie pe care se bat amical sufletele candide, e marea dramă actuală a clubului, şi a orice înseamnă în România a te însoţi cu aproapele tău. O sumă de oameni egali între ei la conducere e un dezastru. O experienţă sub care Rapidul stă ca sub drobul de sare.

Rapid însemna pînă mai deunăzi Copos. Astăzi înseamnă Copos şi Taher sau Taher şi Copos, nu se ştie cît la sută Copos şi cît la sută Taher. Procentele sînt mereu precum fluxul şi refluxul la noi. Cert e însă că Giuleştiul a început să vorbească pe două limbi concomitent, ceea ce înseamnă cacofonie. Boloni e proiectul lui Taher, Răzvan Lucescu e permanentul paradis pierdut al lui Copos. Între timp, Steaua şi CFR transferă. Intră în scenă Malesani înjurînd ca la uşa cortului, murdar încă de sîngele lui Empoli. Vieri, cu creasta lui de adolescent întîrziat, gata să-şi mai asigure şmechereşte o rentă grasă pe spatele unui jucător îngropat de mult, se iţeşte şi el de după şinele de tren. Moment de ilaritate, speculat din vole de Balaci: ‘În România cluburile interesante pentru Vieri pot fi doar Bamboo şi Fratelli!’.

Atmosfera e veselă. Singurul care nu rîde e Rada, care a dus echipa pe 3 deşi a fost lăsat să se descurce singur în jungla sacoşelor. El nu e interesant pentru nimeni, prins în coabitarea celor doi patroni. Cine reuşeşte primul să convingă pe cine şi cine pescuieşte balena mediatică? Iată cum, deocamdată discretă, de nuanţă, lupta externă, cu alţii, se transformă în luptă internă, cu sine. Nu trebuie să fii rapidist, stelist sau dinamovist ca să te îngrijorezi. Dar să nu dramatizăm. Poate că vierii se vor transforma în antilope. Poate ca miracolul înţelegerii dintre doi bogătaşi e posibil. În fond la noi miracolul e cel mai trainic proiect.

Mortul care ne dă viaţă

Iată miracolul! Chiar dacă s-a terminat campionatul, trăim!

E un moment de mare bucurie. Pentru toţi şi pentru tonţi. Unii au cîştigat şi sărbătoresc pe garduri, alţii au cîştigat, dacă vor vrea, uriaşe învăţături de minte. Dar mai ales noi, popor-covor, avem cadoul maxim pe care ni-l puteam dori, vestea enormă, aşteptată de atîta şi atîta vreme: s-a terminat ! Da, iubiţi prieteni, fraţi întru hipnoză, anarhişti şi securişti ai fotbalului, aruncători de pietre şi de sacoşe, s-a terminat! Campionatul e mort şi îngropat, s-a dus, e amintire, şi nici măcar atît, e uitare. Trebuie să ne dea pace, să ne lase să existăm dincolo de coşmarurile lui. E ca o pată urîtă rămasă în drum, ca o zeghe de care te dezbraci şi apoi te înfiori de propria libertate. Dar să ne ţinem firea. Acest mort are pînă la urmă un merit, vorba lui Dinu, incontestabil : ne dă exemplul cel rău şi ne goneşte spre ceea ce înseamnă sport. Sport adevărat. Vă mai aduceţi aminte ce e acela sport?

îFotbal, da, ce surpriza! Fotbalul de la Euro, privit cu dispreţ de ligacampionezi, acela cu ţări şi culori, cu inima care tresaltă la imn, chestie imaterială şi complet ne-materială în sensul teancurilor legate cu elastic. Zilele în care românii se vor deştepta cot la cot cu Marseilleza şi cu Italia celestă. Serile în care ne vom întreba, buimaci, dacă nu cumva o pasă decisivă la adversar nu e semn de blat. Căci Liga Întîi ne va elibera, dar nu ne curăţa de tot răul pe care ni l-a făcut. Sîntem convalescenţi şi abia acum, după un an de internare, începem să dăm cu nasul de aerul proaspăt al zgurii de la Roland Garros sau de minunata lavandă şi munţii superb indiferenţi din Bucla cea Mare. Vom vedea la lucru, minune!, o specie pe cale de dispariţie în mintea noastră, sportivul lăsat singur, fără 40 de body-guarzi, faţă în faţă cu adversarii. N-o să mai auzim cum ne fac ungurii pe din dos şi n-o să mai vedem cum noii învingători joacă tontoroiul pe meritele istorie ale adversarilor. Feţele DNA-le ne vor mai bîntui, dar vom învăţa să facem din noapte zi nu ca să auzim urletele tardive ale mutanţilor televizuali nevrozînd cvartale întregi, ci ca să prindem din China rîvna gimnastelor, feţele frumos chinuite ale canotoarelor sau strigătul plăieş al Luminiţei Huţupan, un om simplu care face istorie paralel cu vieţile noastre setate de butoanele unor clovni. Va fi un an gros. Ne va durea şi ne va înălţa, va fi cu înjurături, fericiri şi lacrimi. Bun venit în lumea reală!

îAşa că să-l lăsăm să plece, adio, călătorie sprîncenată! Cu avînt proletar ne vine să-i dedicăm o odă, ca pe vremea lui Nea Nicu. O, dă-l…!

Ura, ura, ura

Derbyul a fost pe bune fiindcă dinamoviştii şi steliştii se urăsc pe bune

Cotcodăcim triumfător ca-n povestea cu găina şi mărgica la vederea marelui meci corect. Osanale. Dinamo-Steaua n-a fost blat, praise the Lord ! Îmi răsună încă în ureche vorbele unui doctor care conduce o maternitate “bec” din Medgidia, de vin să nască la el femei din toată ţara. “La noi normalul devine perfect anormal”. Dacă nu sînt gîndaci, e Paradisul. Dacă lui Moţi nu i s-au înmuiat genunchii în careu atunci e musai că am atins Nirvana fotbalului. Dinamoviştii ne-au arătat obrazul şi au vorbit de legi morale atît de tari că parcă şi tablele lui Moise încep să se crape. E o tranziţie de vinovăţie care vrea să acopere memoria ruşinilor mai mici sau mai mari, deloc exclusiv dinamoviste. Subtilitatea e remarcabilă: atît de tare ne-am dorit ca titlul ăsta să nu fie porcit încît, după zeci de meciuri pe care le numim suspecte doar din motive juridice, acum ni se scot ochii pentru un rezultat adevărat. Mulţumim, dar nu ne păcălim ! Dacă există un învingător imaculat al meciului de duminică, acela e ura. Ura epocală dintre cele două mari invenţii comuniste convertite la capitalism sălbatic, pentru care au vibrat zeci de ani milioane de oameni. Veninul istoric le-a acoperit jucătorilor ochii şi urechile îmbiate să muşte din măr. Meciul a fost pe bune pentru că se urăsc pe bune. Iar duminică dinamoviştii i-au urît mai eficient pe stelişti. Cîteodată ura poate fi o teribilă dovadă de iubire.

Cît despre moralitate, mai uşor ! Un milion jumătate după unii, trei după alţii, s-ar vărsa dinspre Feleac înspre Borcea şi compania. Chestiune pe care Rădoi, de exemplu, o socoate perfect normală. Busola etică se învîrte ca o elice în Liga Întîi. Delegarea lui Tudor pare iar ciudată. Un arbitru excelent, dar şi o persoană a credinţei, măcinată, logic, de păcatele partidei Steaua-CFR. Şi-apoi de cum s-a terminat derby-ul ecranele au şi început să fie poluate cu propuneri de cash pentru U Cluj, ca să nu mai zicem de zvonurile care dau deja rezolvată partida inter-clujeană. Cum ar veni, back to business. Capul la fund, la propriu.

Un cuvînt despre un sfînt. E o glumă, dar Dănciulescu, omul care a refuzat fotbalul bananier, preferînd să stea la Dinamo decît să joace prin stepe, finul lui Lăcătuş, fost stelist, legat la nas ca Jean Constantin în filmele lui Nicolaescu, Danciu-gol deci, merită un chapeau bas. Punînd fotbalul nostru de o parte şi pe el de cealaltă clonarea nu mai e chiar o crimă.