Radu Naum ↓

Urbi et orbii

Două sentimente : bucurie şi disperare. Cît de schizofrenic ar părea, am oscilat între ele cu destul freamăt în aceste zile.

Dezbaterea lansată în spaţiul public despre fotbalul gigital e o sursă de tulburare fastă pe care nu mi-o revendic. Revendic doar placajele, inclusiv cele colegiale. De aici un oarecare frison, atunci cînd am înţeles că oportunitatea unei ţinte vii a excitat nu doar mulţimea de prieteni cititori, ci şi dintre amicii de breaslă, uşor luaţi de val. Mi-au trimis mesaje şi mi-au dat lecţii subînţelese. Au explicat nu doar ceea ce ar fi făcut ei în cazul meu (faţă cu perspectiva apocaliptică a unei convorbiri cu un patron de club atunci cînd acesta se pregătea să-şi mazilească antrenorul), ci chiar ceea ce am făcut eu însumi, care au fost resorturile ascunse, de ce şi cum, totul cu o perfectă seninătate, fără nici o umbră de îndoială. Prelegeri scurte despre rating fără Becali ale unor Albe ca Zăpada ţinute în spate de producţiile “mizerabile”. Unii au compus pamflete admirabile pentru care au primit jerbe de flori, stîrnind cu atît mai abitir scuipaţi în direcţia opusă acestui balet emoţionant. Le multumesc. E întotdeauna răscolitor să priveşti o asemenea mulţime vibrantă.

Dar despre altă mulţime vroiam să vorbesc. Despre aceea din care nu m-am extras niciodată. Nu m-am sustras nici unei vini. Or mai fi cîţiva ca mine. Pierduţi printre milioane de oameni cu somnul liniştit. Bravo! În mijlocul lor stă un rug pe care arde ritualic ratingul. Acesta e un demon, bine că l-am gasit şi judecat sumar, cu ochii injectaţi. Ce e ratingul ? A, nu mare lucru. O chestie, un parametru. Echivalentul numărului celor care se uită la televizor. Evident, aceştia vin din Alfa Centauri, din District 9, spre deosebire de noi, pămîntenii cărora ne pute vecinatatea lor. Nu? Cum nu? Tot noi sîntem ?! Pai atunci pe cine perpelim ? Ok, pe noi cei care nu sîntem chiar noi. Celălalt “noi”, sinele diabolic. De acest “noi” trebuie să ne apere omul de dincolo de sticlă. Să nu ne mai dea emisiuni cu colesterol. Faza tare e ca “sticla”, “sticlele” sînt pline de producţii imaculate. Tehnică, tactică, sport adevărat, motoare, fete frumoase cu mingi, discuţii cu actori, artişti. Vă jur că aş vrea să nu mai invoc ratingul, nu mă interesează decit dintr-un motiv în acest moment : la naiba, nu-i pot masura altfel pe “noi” cei buni ! Să vă zic ceva (atenţie! urmează o dezvăluire şocantă): e jale ! Peste tot, la toate posturile. Pur si simplu, refuzaţi să vă uitaţi dacă nu vi se oferă sînge, pumni si bale. Şi încetaţi să mai înjurati pe cineva pentru asta. Presa, fie, îşi cară aici o cruce.

Dar, Dumnezeule, presa asta nu-i vreun monstru biblic, e presa noastră, oameni buni ! Frate, nu a ta, sau a ta, sau a ta. Nu o mai luaţi în nume personal, e o scuză prea uşoară. Vă puteţi imagina într-un popor ? Ocărîţi-i cît vreţi pe ăia răi, dar nu vă opriţi la asta, plebiscitaţi-i cu telecomandă pe cei care vă confirmă principiile, cele cu care trageţi la foc continuu pe bloguri. Arataţi-le moderatorilor nevrednici unde stă valoarea. Nu am cerut nimic mai mult, niciodată. Si nu e nici o ironie. E ceea ce speră toti, de aici sau de aiurea, eu şi imens de mulţi alţii, cînd vă oferă plini de speranţă sacro-santul “altceva”, Dr Jekyll şi Mr Hyde ce sîntem ! Deschideţi ochii şi priviţi-vă ! Nu există nici o putere mai mare decît cea a ochilor deschişi.

Ştiu, nu sînt un vînat cuminte. Continuaţi să trageţi, dacă nu mai aveţi gloanţe sînt gata să vă vînd :).

Înapoi la iarbă

Casele şi simbolurile se prăbuşesc atunci cînd banii o iau razna

E ca o plecăciune adusă lumii bolnave: cele trei mari ale Ligii au intrat şi ele, toate, în criză. În faza cu băncile care se prăbuşesc trăgînd după ele la fund, ca un nesfîrşit Titanic, orchestre întregi ori simpli pasageri, fotbalul nostru se instalează, sincron, în haos. Un balet de zile mari. Dar la fel de previzibil ca acela care ne roteşte prin aer, fără plasa de siguranţă, pe toţi. Nu-i nici o legătură cu griparea financiară a planetei, totuşi frisoanele care zguduie granzii balonului sînt incredibil de aproape ca explicaţie: mismanagement. Or, în limbaj neaoş, proastă gestiune. Sună rău? Sună blînd. Sigur, comparată cu cealaltă, aceasta e o criză de tot rîsul, pentru un privitor de duminică. Dar pentru un fan, e ca şi cum şi-ar pierde casa pentru care şi-a pus credit sufletul.

Steaua. Echipa lui Becali. Cel care îi numeste pe jurnalişti “dobitoci” în zilele rele şi “papagali” în zilele bune. Omul-televiziune, patronul-orchestră. Zice că nu impune jucători antrenorilor. Dar e sigur că impune jucătorilor antrenori. Mulţi. În orice moment al campionatului. Apoi le cere performanţe, repede. Să atingă Luna. E ca şi cum ai trimite în spatiu o rachetă construită în cîteva zile. Nici o mirare ca explodează. Atît că niciodată arhitectul nu e la bord.

Dinamo e dovada aproape vie că dacă dictatura nu produce performanţă, la noi nici democraţia nu e mai roditoare. Un club tăiat în felii, în care ai impresia că oamenii încă stau împreună pentru că nu se pot smulge din cravaşele pe care şi le aplică reciproc. Leadership modern: pe uşa lui Badea intră fraţii Negoiţă, iar la poarta Turcu se iţeşte Neţoiu. Nici unii nu-i vor pe ceilalţi. O mare şi frumoasă familie. Şi un moment perfect pentru a zgudui taraba. Dinamo e lider. E timpul pentru un cutremur interior.

Rapid e ca un om cu grave tulburări de personalitate. Uite Peseiro, nu e Peseiro. Uite Copos, nu e Copos. Uite Taher, cît la sută Taher? Un club la care investeşte cu sîrg domnişoara Suzan. Fata lui Verde Împărat de la Iordan plecat. Din cînd în cînd fanii o pun de-o mică revoluţie. Pietre, scutieri, body-guarzi, ţipete, lacrimi. Apoi fiecare merge la afacerile sale. Rapid rămîne uitat într-un colţ, pînă la următorul meci. Cînd toţi trebuie iar să ponteze în această piesă de teatru repetată pînă la greaţă.

Casele şi simbolurile se prăbuşesc atunci cînd banii o iau razna. Şefii fotbalului bat mătănii dinaintea investitorilor, aşa cum celebrele “hedge funds” au fost întîmpinate cu covorul roşu înainte să deturneze avionul financiar al planetei. Apoi vine o zi cînd întelegi că un scaun n-ar trebui să-i aducă aceluia care îl încheagă de două ori mai puţini bani decît ar fi normal, iar pe ultimul cumpărător să-l coste de trei ori mai mult decît face. Şi vine o altă zi cînd ţi se face dor de fotbal. Atunci îţi vine să te întorci înapoi la iarbă. Aş fi zis în iarbă, dacă n-ar suna, ca tot acest alai balcanic, a îngropăciune de lux.                      

Lacăt, uşi

Marius se poate salva prin esenţa jocului Stelei: şarja cavaleriei uşoare

Lăcătuş. Marius Lăcătuş. Nu Marius Becali. Ironia, discutabilă, face elegant pasul la off-side acolo unde i se refuză înţelesul, cînd un zîmbet e perceput ca o sabie sau ca o lovitură de palat. Ironia se usucă brusc, ca doi sîni care rîdeau odată şi care azi aparţin persistenţei memoriei. “Acum vorbesc eu”, a spus Lăcătuş după calificarea în grupele Ligii. Cît a aşteptat să rostească aceste cuvinte! Ghencea era pe atunci foc de artificii. Iar omul de pe bancă primea din partea înţelepţilor fotbalului şi a presei decoraţia Steaua României în grad de mare antrenor. Cea mai iubită echipă a poporului îşi devenea sufficientă sieşi. Şi, evident, intra în utopie.

Lăcătuş, Marius Lăcătuş, e ca un gambler bogat cu ruleta în faţă şi cu oceanul de chibiţi în spate. Dacă s-ar ridica acum de la masă ar păstra averile strînse în atîţia ani. Dacă rămîne, riscă să piardă tot, să se ruineze, să se însoare cu acel ultim gust amar care te însoţeşte pînă acolo unde te preia tanti aia care nu ştie să joace în defensivă. Ca orice gambler adevărat, Lăcătuş rămîne. Tentaţia gloriei e imensă, la fel ca nevoia nebună de a învinge sistemul. E un salt în gol. Exact în acest moment, Lyon ar fi paraşuta perfectă. Timingul e perfect: la Steaua pare că nimic nu mai merge. Jucătorii s-au certat cu patronul plecînd de la bani, adică de la single-ul performanţei. O chestiune ireparabilă. La fel ca aceea a oamenilor care au dospit prea mult în Ghencea şi care tînjesc disperat după aer proaspat, Rădoi, Goian. Focul de artificii pare să fie la ani lumenă. Au ramas doar focul, flăcările. Vestiarul arde. Or, tocmai asta e şansa. Cînd nimic nu te salvează în imediat, poţi reintra în real printr-un vis.

Ceea ce nu poate pierde Steaua niciodată e chiar Steaua. Un spirit care îşi agaţă oamenii pe frînghia timpului ca pe nişte trofee. Iar capul de cerb e chiar Lăcătuş. Într-o stare de criză evidentă, numai o nebunie poate opri căderea. Iar Lăcătuş dacă poate produce ceva la perfecţie e tocmai setarea unei echipe care să joace ca muşcată de streche. Ca atunci, cu Galata. Fără scuze de genul “cineva încearcă să-mi ia locul”. Fără încremeniri în idei de apărare. O nebunie pură, din acelea care răstoarnă sisteme, organizare, valori, lucruri de bun simţ, toate acele argumente care îi fac pe alţii învingători în faţa noastră încă înainte de meci. Un hold-up al destinului. Pentru Lăcătuş nu mai există lacăt, doar uşi. Căci Steaua nu poate găsi nimic în prezent care să o salveze. Singurul ei refugiu e ideea de Steaua, în fenomen ca atare. Care a însemnat atacul. Şarja cavaleriei uşoare. Departe de Zapata. Departe de officială. Departe de tot ce e acum aproape, insuportabil de aproape.   
     

Acum ori niciodată

Sportul nu mai e nici pentru el însuşi o prioritate. E primul care îşi pune piedică

Jocurile chinezeşti au fost pentru noi mai proaste decît cele greceşti dar, vorba unui banc comunist, vor fi mai bune decît cele londoneze. De fapt, e cea mai puţin fructuoasă ediţie de la Helsinki încoace şi, conform acestei logici, ne aşteaptă peste 4 ani cea mai slabă participare de cînd ne ştim pe lume. În acel ‘52, în Finlanda dezgheţului nostru, marea conflagraţie abia trecută ne seta şi medaliile, două la tir, două la box. Erau vremuri grele. Iosif Sîrbu, primul medaliat cu aur al istoriei noastre, s-a sinucis. Noi nu trebuie să ne facem hara kiri. Doar o sinceră analiză. Ştim, e greu. Mult mai uşor e să aşteptăm miracolul. Dar dacă miracolul nu ne mai aşteaptă ?

Nu e vorba de a anunţa un alt Armagghedon al sportului. Oricum, asemenea predici au devenit plictisitoare. Se ştie, sportul e un dizident al societătii romaneşti, scos din domiciulul forţat doar cînd îl premiază restul lumii. Mai grav e că sportul nu e pentru sine însuşi o prioritate. E primul care îşi pune piedică. Înainte de toate îl macină pizmele intestine. De la Forminte şi vorbele lui voalat acide pentru inamicii camuflaţi din gymnastică, pînă la Tadici şi buba spartă a handbalului, trecînd prin neînţelegerile canotajului şi canoei în privinţa locului de construit o pistă olimpică ori incomunicado-ul din lumea nataţiei, unde fiecare înoată pe culoarul lui şi basta. Apoi sportul romanesc e ca un bătrîn încremenit în vechile metehne, ale sale şi ale lumii sale. E imun la schimbare, perpetuează cumetriile, federaţiile nu dau socoteală decît unei sume de oameni care adesea pot fi lesne controlaţi. Banii publici, mulţi sau puţini, intră astfel într-un soi de perpetuare a speciei şi nu într-un salt evoluţionist. Această stare de părăsire cheamă criza morală de la bază. Aflu cu o frecvenţă deranjantă despre felul în care antrenorii sau şefii de cluburi fac selecţia talentelor: pe baza şpăgii. De la prieteni pînă la şoferi de taxi, cu toţii îmi oferă cazuri concrete, evident, sub acoperirea anonimatului. Şi asta e o altă mare problemă, care ne va răpune ca o rîie netratată: lipsa asumării responsabilităţii. Ştim cu toţii, dar nimeni nu spune cu voce tare. Dar măcar şefii sportului, Belu şi Morariu în primul rînd, ar trebui să plece urechea chiar şi la aceste şoapte şi să demonteze, chiar prin flagrant, această boală. Pentru că vremurile sînt negre rău. E urgent să se reconstruiască plăcerea copilului de a face sport şi încrederea părintelui că măcar acolo nu trebuie să vină cu plicul ca la doctor. E primul pas al drumului aproape rătăcit către medalii.

“A fost o participare onorabilă”, a declarat Octavian Morariu după Beijing. O declaraţie de diplomat. O pătură de catifea peste un corp sîngerînd abundent. Măcar muribundul a mai urcat steagul de 8 ori şi a dat drumul la imn de patru. “Acum ori niciodată”. Acestea ar putea fi ultimele lui cuvinte.      

Mîna jos de pe medalii!

de Radu Naum

Tricolorul urcă, imnul sună, iar nouă ni se pare că sîntem învingători

“Niciodată în istorie atît de puţini nu au făcut atît de mult pentru atît de mulţi”. Churchill despre Bătălia pentru Anglia. Vremuri în care o mînă de aviatori a învins o armată care înnegrea cerul. Dar piloţii RAF nu erau singuri. O ţară întreagă se ruga atunci cînd ei se înălţau în calea invadatorilor. Şi mai ales un popor îşi sufleca mînecile sub bombardamente pentru ca prima linie de apărători să aibe cu ce şi pentru ce să se ia de gît cu schultzii. Cuvintele premierului cu trabuc, maestru al verbului, construiau doar o imagine inteligentă prin patetismul ei, dar fără rădăcini reale. În schimb, ea se lipeşte perfect pe fruntea Romaniei în vremuri olimpice. Duminică a fost o zi de aur, dar şi de indecenţă atîta vreme cît îndrăznim să ne bucurăm cu toţii de succesele oamenilor de la Beijing. Habar n-avem, în frunte cu cei pe care îi punem chiar în fruntea noastră, despre ce fac ei ca să obţină victorii şi să reverbereze succesul asupra naţiei. Tricolorul urcă, imnul răsună, iar nouă ni se pare ca sîntem învingători. Nici vorbă. Noi sîntem adevăraţii învinşi. Căci în arenă cîştigă medalii doar cei care scapă, miraculos, de toate tentativele noastre de a-i răpune prin indolenţă, nesimţire, lipsă de orizont, iresponsabilitate socială, promovarea nulităţilor, furt sau crasă incompetenţă. Ar trebui să gemem, să ne zvîrcolim. Pînă acum am primit 8 lovituri mîrşave: 4 de aur, una de argint şi 3 de bronz.

Atenţie ! Aceasta nu e o figură de stil. La Snagov, milionarii tembeli se distrează să facă valuri cînd trec cu bărcile lor cu motor pe lîngă canotoare sau canoişti, iar dacă aceştia îndrăznesc să protesteze, se întorc şi fac cercuri în jurul lor ca să-i răstoarne. Mircea Roman, antrenorul lotului de canotaj, le-a bătut obrazul în direct după medalia de aur a lui Andrunache şi Susanu. Şi să nu-mi spuneţi că aceşti precambrieni sînt o minoritate smintită de atîţia bani uşori. De fapt noi, prin fibra noastră slabă, îi lăsăm să se îmbogăţească şi să ne conducă tocmai pe cei fără scrupule şi fără bun simţ. Trec prin noi ca prin brînză şi ajung să dăuneze celor care ne-ar putea înălţa ca naţiune. Vedem doar ce medalii am luat. Dar cine ştie cîte s-or fi dus pe apa sîmbetei din cauza bătăii de joc instituţionalizate. Jocurile Olimpice se întîlnesc cu alegerile fix din 4 în 4 ani, deci îi applaudăm pe campioni în acelaşi timp în care perpetuăm o clasă politică fără ochi pentru ei. E o potrivire fără cusur. Nu avem un stadion, o sală sau un bazin pentru acest secol. De ce? Pentru că nu ne pasă şi nu le pasă.  Atunci măcar să nu ne mai prezentăm, fripturişti, la masa campionilor. Să încetăm să lăcrimăm crocodilian la victoriile lor. Ieri, Constantina Diţa Tomescu a cîştigat maratonul, teribila probă, la vremea nopţii romaneşti, în timp ce noi dormeam. E o imagine perfectă.

Despre ceilalţi

Îi vedem pe învingători şi riscăm să pierdem sensurile durerii perdanţilor

Alina Dumitru îşi are soclul pe care şade bine mersi. E cea mai fericită fiinţă a Jocurilor: şi-a pus aurul sub pernă şi e spectator VIP, fan de lux al celor care vor rîde şi vor plînge de-acum înainte. Să nu ne orbim însă cu lumina pe care ea ne-a aruncat-o în ochi. Dincolo de minunata judoka avem deja un lot de condamnaţi la uitare. Ceea ce e firesc, dar nu neapărat ok. Camelia Potec a fost zeiţa altei Olimpiade. Dar şi zeii mai cad în cap. Pentru mulţi, ratarea ei la 400 şi un eventual eşec în a merge în propriii papuci de acum 4 ani la 200 ar vşsteji, probabil, în mintea multora, icoana care cîştiga incredibil la Atena de pe culoarul condamnaţilor. Ar fi nedrept. Camelia e “victima” propriului caracter. A vrut mai mult decît i-ar fi şoptit raţiunea şi fibra. A vrut să nu-şi reproşeze nimic, să-şi mai arunce o mănuşă, să nu plece urechea la piticul care imboldea să nu strice amintirile ei şi pe ale altora cu un pariu nebun. Numai că marii sportivi exact asta sînt: gambleri inconştienţi. Ei nu joacă “safe”. Dimpotrivă, trebuie să-şi ia sinele de gît şi să-l înalţe pînă acolo unde acesta începe să tremure ca frunza şi să ţipe după milă, deşi nu va căpăta decît un rînjet sadic. Aşa ajung acolo unde noi îi putem privi doar cu mîna streaşină la ochi. Camelia a fost depăşită net în cursa de 400 liber, obsesia ei, proba pe care a urmărit-o ca pe un iubit imposibil toată viaţa. Dar ce poveste de dragoste teribilă!

Potec a sosit la peste o secundă de medalie. E mult, prea mult pentru a întreţine visul. Alin Moldoveanu, în schimb, a ratat aurul pentru 2 milimetri. Cîte un milimetru de două ori. Argintul l-a avut la un milimetru distanţă. Puşcă aer comprimat 10 metri, aşa se numeşte proba lui, una pentru oameni plecaţi binişior de-acasă. Ţinta are cîţiva mizerabili centimetri şi trebuie să tragi în nu mai mult de un minut şi un sfert la fiecare foc. O dată, de două ori, mai treacă-meargă. Dar cîtă vreme să nu-ţi tremure mîna, să nu-ţi flipeze ochiul? Şi ce trebuie să fie în sufletul acestui om care - obositor şi perfect real leitmotiv - se pregăteşte de 4 ani pentru o dimineaţă de fiere? Dramele ca aceasta nu au mare căutare. Habar n-avem de acest sport care oricum se consumă într-un regim perfect nespectaculos. Raicea, care îşi aşteapta momentul de glorie sau de nimic, are aspect de predicator în pustiu. Atît că astfel de oameni spun lucruri care nu ajung la urechile noastre. Vocea lor e mută pentru noi. Nu trebuie să facem neapărat un caz de conştiinţă. Aşa e viaţa, nu toţi pot sta pe scena cea mare, de altfel sînt atîţia oameni în afara sportului care devin campioni total ignoraţi. Dar o dată la 4 ani n-ar fi rău să avem un gînd şi pentru cei care îndrăznesc să ne reprezinte ţara şi sfîrşesc prin a-şi trăi singuri căderea. Aşa ne-am căpăta dreptul să participăm, de va fi să fie, şi la triumful lor.

Rădoi sîntem noi

A-l mai ţine pe căpitan la Steaua e ca şi cum ne-am bate joc de noi înşine

E incorect să spui că Rădoi vrea să plece de la Steaua. Rădoi e disperat să plece de la Steaua. Jucătorul de fier, cel care se arunca stil kung-fu în calea adversarilor, mai avea puţin şi se punea in genunchi, aşa cum face seară de seară, înainte de culcare, rugîndu-se pentru transfer. De ce? Are Steaua, deci majoritatea fotbalului, la picioare. E omul de neatins din curtea unui alt om care atinge pe oricine îi vine la gură. Rădoi e, în acest moment, Steaua mai mult decît oricine şi poate că o dată cu el se va stinge ultimul simbol veritabil al Ligii Întii. N-a făcut doar lucruri bune, dar degaja acea charismă care provoca istoria. În ţara regelui cu palat el e împăratul din iarbă. E uriaş fără a fi perfect. E memorabil fără a fi atacant. E liantul, în ciuda gafei cu “pliantul”. Rădoi transcede scandalurile şi imaginea tăvălită a fotbalului-valiză prin flacăra din ochi. E capricios şi încăpăţînat, dar e fără rest. E fotbalistul în faţa căruia se înclină toţi. Şi atunci, de ce?

Tocmai pentru că e Rădoi, şi nu altul. A mers pe acest drum pînă la capătul lui. Dacă nu o ia pe altul, va trebui să se întoarcă. Regresia. Rădoi şi-a respectat contractul pînă la ultima virgulă, o chestiune care nu ţine de suma pierdută undeva printre pagini. Dacă nu va pleca, rămînerea lui va cădea asupra capetelor tuturor. Căci stelist, dinamovist, rapidist, polist, ceferist sau utecist, oricine poate simţi greutatea din gleznele omului cu masca. Rădoi a trecut prin noi toţi, fie că l-am iubit, fie că l-am urît. A-l ţine aici e ca şi cum ne-am bate joc de noi înşine. E ca şi cum am arunca în podul cu vechituri toată povestea pe care am depănat-o, de voie, de nevoie, împreună cu el. Mai mult decît să atingă cerul în UEFA, să-şi rupă picioarele, cu riscul de a le rupe şi pe ale altora, mai mult decît a ţine o echipă în palmă nu mai are ce face. E ca şi cum ai aresta un arăbesc pur-sînge în hipodromul de la Ploieşti, după ce ţi-a cîştigat toate cursele. Aici, la noi, Rădoi nu ar face decît să se repete. Ar fi un păcat.   

Atenţie ! Nu e sigur că Rădoi va avea succes la Inter. Lista ratărilor alor noştri prin alte campionate e prea lungă. S-ar putea ca “finul” să descopere că San Siro e prea înalt pentru el. E o posibilitate. Şi atunci nu ar fi mai bine să nu cunoască amarul străinilor, să rămînă iconic în patrie? Nu. Pentru că acela n-ar fi Rădoi. Rădoi merge pînă la capătul drumului, fie că iese cu capul spart sau cu o cupă în mînă. Un astfel de jucător merită să-şi afle sentinţa din gura destinului, şi nu a lui Gigi. Oricare ar fi ea.

Spălături cu smoală

Întîmplător, doar întîmplător, omul cel mai favorizat din afacerea “Valiza” rămîne patronul Stelei

Cînd a căzut Nixon, s-a întîmplat nu pentru că a făcut ceva rău, ceea ce s-a dovedit mai apoi evident, ci pentru că, acordîndu-ne limbajul la mirosul acestor fapte, cineva l-a dat în gît. Uitaţi cum stau lucrurile: toţi conducătorii acestei lumi fac lucruri cel puţin detestabile, dacă nu chiar condamnabile penal la tribunale globale. Nu e o poziţie stîngistă, ci una logică. Moralitatea lumii e în scădere dramatică şI, cîteodată, fără a o scuza, scopurile cu sumă pozitivă se cer atinse prin mijloace înspăimîntătoare, asezonate cu victime colaterale. Nu ştiu dacă a fost cazul lui Nixon, ori dacă numai el a ascultat telefoanele părţii adverse. Dar el era preşedintele. Şi i-au tăiat capul, după ce un insider a scurs în presă afacerea. Daniel Florea nu a făcut aşa. Daniel Florea nu a picurat ori turnat cu grijă informaţiile. El a vărsat pur şi simplu găleata scandalului în capul lui Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu. Graba era mare şi atacul era perfect plasat. Acestea sînt ţintele cele mai vulnerabile în cazul încălcării principiilor de drept, fie ele şi din fotbal. Depoziţia sa, culeasă în premieră în paginile acestui ziar, a creat un cutremur, ceea ce e natural şi sănătos. E clar că influenţa asupra comisiilor a existat de o manieră sau alta. Acum fiecare parte încearcă să tragă afacerea mai spre malul său, dar nu asta e esenţa. Important e că aşa funcţionează lucrurile în fotbal. Pe dedesubt. Mă întreb dacă acest Docteur Justice de la CAF face excepţie.
 
Teribilă bătălie trebuie să se fi dat în interiorul lui Daniel Florea! Să-ţi torni naşul, într-o lume de cumetrii, nu trebuie să fie deloc uşor. Cîte nopţi s-o fi perpelit, cîte zile s-o fi frămîntat! Dar adevărul a învins, nici un dubiu. Acum zorile sînt mai limpezi, păsările cîntă mai vesel, viaţa e mai frumoasă. Întîmplător, doar întîmplător, cel favorizat în toată această afacere e chiar omul cel mai darnic din lumea fotbalului, dar ce zic din lumea fotbalului?, din lume pur şi simplu. Omul care face case celor sinistraţi de ape şi de conştiinţă. Omul care nu se uită la bani cînd e să facă şi mai mulţi bani. Oferă pentru terenuri de construit sume fabuloase pentru a culege mai apoi sume astronomice. Şi probabil că nu se zgîrceşte cînd e vorba să-şi securizeze cele 10 milioane ipotetice din Liga Campionilor de anul viitor. Cel puţin aşa ar face un om de afaceri. Un multi-milionar. Ca şi în cazul Babiuc, multi-milionarul e o persoană privată, poziţionată în afara sancţiunilor statului în caz de măgării. O tactică perfectă: acţionează cu mîna autorizată a altuia. Sandu şi Lupescu pot fi lesne puşi la perete. Să nu-i plîngem, e o soartă pe care şi-au ales-o. Fac parte din sistem. Dar să stoarcem o lacrimă pentru ocazia ratată de a face ordine în fotbal. E imposibil să pretinzi curăţenie atunci cînd dai cu o mătură proaspăt îmbibată în smoală. Smoala aia de jos, jos de tot. 

Tour Amour

Campionii nu pot fi mai sus decît Turul, aceasta e lecţia pe care trebuie să o învăţăm

E cel mai frumos Tur pentru că e cel mai urît. Arată groaznic, arată uman, plin de slăbiciuni, plin de hîc-uri, de bube, de neputinţe şi mediocrităţi ale celor aşteptaţi să răstoarne munţii. Dar munţii sînt tot acolo, bine mersi. Evans urcă de parcă ar căra saci cu pietre în spate, Franck Schleck nu ştie nici măcar el dacă mîine va mai fi în galben sau galben ca ceara. Valverde  se caţără în vîrful picioarelor, departe de cel care zburda altădată în roata lui Armstrong. În general, oamenii pedalează la deal stîngaci, împiedicat, nenatural. Parcă le-ar lipsi ceva. O venă în plus, o lampă în ochi. Încet, încet, Turul reintră în posesia bunului confiscat de prea multă vreme. A redevenit singurul sport în care sportivii nu sînt totul. Cînd te uiţi la el, cicliştii se pierd ca feliile de anchoa în salata nicoise. Şi ei sînt ca noi. În timpul unei etape rîd, cască, urinează, beau, mănîncă, se enervează. Cîteodată am impresia că le mai lipseşte o bască pe cap şi un pai în colţul gurii. Vă sare vreo figură în ochi? Nu? Ei, asta e. Campionii nu pot fi mai sus ca Turul. Pentru că el sîntem noi. Aceia care dacă n-ar mai fi, nu s-ar mai povesti.

Rutierii motorizaţi au dispărut sau au pierdut cheia de la contact. Cînd să se ridice pentru a da lovitura cea mare o mînă invizibilă îi trage înapoi şi îi ameninţă mustrător cu degetul. Aşa poate să cîştige un Simon Gerrans, neica nimeni cu spectrul şomajului la capătul Turului. Omul pe care Ricco şi prostiile sale l-ar putea lăsa fără serviciu. “Caut sponsoir urgent”, aşa scria pe ghipsul managerului echipei sale pe cale de dispariţie. Gerrans s-a făcut ghem şi s-a agăţat de colegii săi de evadare ca naufragiatul de ultima scîndură a corăbiei. Cei zece metri diferenţă între el şi cei din fruntea cursei păreau că nu se vor preda vreodată. Dar Simon a zis: “Nu!”. A fost cea mai frumoasă afirmaţie a Turului. Nu trebuie să fii erou în absolut, trebuie să fii propriul tău erou. Asta n-au înţeles cohortele de campioni care nu pot rămîne nici o clipă singuri cu ei înşişi de frică să nu-şi spună în faţă adevărul. La începutul vieţii i-am iubit pe Merckx, pe Anquetil, Poulidor, Hinault, Fignon. Dar muzeul meu interior a închis, exponatele au fost strînse şi zac în cutii. Am descoperit savoarea figurilor vii în dauna celor de ceară. Îmi plac oamenii care mor odată şi-odată, care n-au aroganţa eternizării. Infinitul aparţine doar cîmpurilor de lavandă.  

Victoire

Hănescu e un tip normal, nu un prădător al terenului

Ford a inventat banda de montaj care a revoluţionat industria. Tenisul a inventat banda de sclavie care a relativizat sportul. Atenţie, nu e vina tenisului! E vina omului. Şi, da, tenisul pare că s-a pretat cel mai bine noii mode “serveşte şi crapă”. Tenisul are, încă, poezie şi putere de fascinaţie, dar ca să găseşti perlele astea trebuie să dai la o parte un munte de moloz rusificat. Oriunde te-ai afla în lume, găseşti un canal TV care îţi oferă hipnotizanta şansă de a trăi în ritmul lui pac-pac; pac-pac; pac-pac; pac-pac; pac-pac; pac-pac; pac-pac; pac-pac; zbafff! 15-0. Stai întins pe un dreptunghiular pat de hotel şi te holbezi la un deptunghiular teren maro sau verde, gri sau albastru. Din cînd în cînd se mai aude cîte un icnit. Tresari. Te sperii. Un stîlp pare că se prăvale spre capul lui Nadal, gata să i-l crape. Pui mîna la gură. Închizi ochii. ÎI deschizi. Răsufli uşurat. Era doar braţul spaniolului, cu care îşi şterge fruntea de transiparţie. Ufff! Play on, gentlemen!

Noi, românii, suferim prelung că nu reuşim să ne băgăm în seamă în acest running-sushi al planetei - căci tenisul nu doarme niciodată, aşa cum în vechile imperii soarele nu apunea niciodată. Sufeream pentru Hănescu mai ales, eternă speranţă, născut talent. La Gstaad, locul snobilor, băiatul nostru a închis două cicluri olimpice de cînd căuta succesul. Bucurie? Limitată, dacă parcurgi lista învinşilor. Relativă, dacă îi priveşti perspectiva. Hănescu nu părăseşte zona “aşa-şi-aşa” a clasamentului mondial. De aceea, victoria lui Victor e doar un “happening”. Are el capacitatea să ia din mers acest carusel al nebuniei elitei ? Cred că nu. Şi nu e deloc de blamat. Hănescu e un tip normal, nu un prădător al terenului, oricît s-ar strădui. Noi am vrut enorm de la el, dar persoana din interiorul lui a ştiut mai bine ce i se potriveşte. Probabil că a refuzat să se alinieze şi să se alieneze. Nouă ne-ar fi fost mult mai de folos un Hănescu mare rival al lui Federer (deşi ar fi fost de văzut cît ar fi putut un public fotbalistoman să digere un “uriaş” al altui sport). L-am fi umplut de ghirlande sub care s-ar afla bombe. Tenisul (dar nu numai el) te conduce spre o constatare înspăimîntător de firească: există viaţă şi dincolo de campioni. Hănescu ne-a demonstrat că nu e un “total loser”. Sportivul a avut o tresărire de orgoliu. Acum probabil că omul îi va lua faţa o vreme. Iar noi ne vom pune din nou pe aşteptat un alt Năstase, fără să înţelegem ce şansă incredibilă am avut cu acela unic, irepetabil, din vremea cînd finaliştii de la Wimbledon îşi mai puteau spune bancuri unul altuia înainte de a se înclina în faţa Reginei.