Radu Cosaşu ↓

Să iei Cupa și să retrogradezi - asta poveste!

Sîmbătă noapte, la Londra, am trăit în “niciodată”. Niciodată - dacă nu v-ați săturat de vorba asta în fotbalul lumii - nu s-a mai întîmplat ce ne-a fost dat să vedem în finala Cupei Angliei: Wigan, a optsprezecea în campionat, gata la retrogradare, o învinge pe City, vicecampioana de anul acesta, și cucerește trofeul obsedant. Cu 1-0, în ultimul minut - pentru a fi exacți și pentru a intra în legendă, unde altundeva decît în legendă, cu toate elementele ei: City superfavorită, pronosticuri de la 3-4-0 în sus, ploaia clasică, tribunele arhipline și un meci într-un rimt turbat în care a învins nu cine era presupus mai bun, ci acela care și-a dorit mai mult victoria - asta ca să consumăm fără jenă toate expresiile îndătinate.

Wigan a fost extraordinară, și nu o dată m-am gîndit, cer iertare, ce-ar face această a optsprezecea din Anglia în campionatul nostru: ca să fiu decent, cred că Steluța nu s-ar mai plînge că nu are adversar; de ce ar face Wigan, cu a optsprezecea sau cu a doua de la noi, nu discut ca să nu comit acele “răutăcisme” la care nu oricine are dreptul în România fotbalistică. Ca să ne mișcăm realist în legendă, să precizez că la doar 3 zile după ce a ridicat Cupa în delirul suporterilor ei, Wigan a pierdut în fața unui Arsenal de care nu s-a putut ține mai mult de o oră…

Va retrograda după ce-a cucerit Cupa Angliei! Ce destin! E dur ca în basmele fără happy-end, dar nu ne vom prăpădi; voi ține cu Wigan și în Liga a II-a, chiar și în a treia, atît de mult mi-a plăcut cum am mers pe pereți sîmbăta trecută în cîntecele, uralele și urletele suporterilor ei. Și fiindcă am scris urîtul cuvînt “urlete”, să precizez imediat că sînt cazuri cînd pînă și urletele trebuie avute în vedere și luate în considerare cu grijă și nuanțe.

De pildă, urletele de disperare - în fotbal, desigur… Am luat cunoștință - parcă tot sub semnul lui “niciodată”- că în afara celor doi parlamentari englezi care au cerut înnobilarea lui Sir Alex cu titlul de Lord (fie el laburist, scoțian…), încă unul, John Leech, a solicitat Camerei Comunelor să îi fie recunoscută aceluiași Sir Alex “contribuția extraordinară în fotbalul englez, consemnîndu-se atît bucuria adusă fanilor lui Manchester, cît și disperarea la care au fost supuși fanii celorlalte echipe în anii de domnie ai lui Ferguson”.

Cum se știe din bătrîni, e mai ușor să zugrăvești o casă sau să faci o valiză decît să explici cuiva o ironie reușită.

Cîteva întrebări incomode la un triumf incontestabil

Contemplînd victoria Stelei în campionat, nu pot să nu observ că ea se înscrie lîngă a altor mari echipe din Europa - ca Ajax, ca United, ca Bayern, ca Şahtior - care joacă în ultimele etape avînd deja titlul matematic în buzunar. Le place multora, le displace altora, e o performanţă pe care ar fi de prost gust s-o bagatelizăm; apare imediat obiecţia că - spre diferenţă de suratele ei - Steaua a învins într-un campionat slab, fără să aibă de înfruntat un adversar serios; la fel de prompt trebuie spus că nu Steaua e vinovată de această situaţie.

Nu văd culpa Stelei atunci cînd, de pildă, campioana anului trecut îşi poate permite să-i vîndă pe Sougou şi Bastos după un 1-0 pe Old Trafford. Există multă “oftică” - fenomen mondial - în tot ce-i rivalitate sportivă, dar ea nu trebuie să ne îmbolnăvească de-a binelea; nu pot uita că, după 1-0 cu Chelsea, în tur, un fanatic antistelist mi-a scris că ce mare performanţă e să baţi un zero barat ca Chelsea?… Nu m-am întins la vorbă cu el, mă abţin de-o viaţă să discut cu apucaţii care, fireşte, se găsesc şi între microbiştii Stelei. Este, de altfel, ideea de bază pe care o susţin aici, de cînd Steaua s-a instalat autoritară în fruntea clasamentului şi a făcut acele meciuri cu adevărat de nivel european, cu Ajax şi Chelsea: singurul adversar al Stelei este, deocamdată, ea însăşi, cu tot ce înseamnă o echipă de la şefii ei pînă la cel mai fraged suporter. Nu cu invidioşii, nu cu contestatarii va fi marele ei meci de fiecare zi. Acesta ar fi, la urma urmei, un moft inerent vieţii de campion, un moft pe care-l poţi exagera pînă la a-i da dimensiunea unui conflict scandalos.

Ei şi ce dacă eşti invidiat…? Nu. Totul este cum suportă succesul cei care au succes. Rămîn ei cu capul pe umeri? Se bucură cu bun gust şi bun-simţ? (O, la, la, ce întrebări!) Încep să se autolinguşească şi să se destrăbăleze în păcătoasa laudă de sine? Păstrîndu-mă sobru, trebuie spus totuşi că există multe motive pentru a pune asemenea întrebări incomode la ora unui triumf incontestabil. Milioanele de suporteri entuziasmaţi ar trebui să fie, lîngă fotbalişti, primii care să se opună oricărei suceli de la bucurie la grandomanie. În actualele condiţii, rămîn ferm la părerea că cel mai puternic adversar român al Stelei este autolăudăroşenia. Şi pentru a mă suci şi eu spre glumă - e vremea sucelilor -, să zic că o epocă de 10-15-25 de ani în care numai Steaua să ia titlul de campioană a României mi s-ar părea tristă rău. Nici la Bayern sau United, nici la Real sau Barca nu le trec asemenea glume prin cap.

Adio la panzerele germane!

A venit vremea cînd galacticii nu mai sînt galactici şi extratereştrii nu mai pot fi numiţi extraterestri. Fără a fi foarte vesel, nu e deloc tist. E natural, e în firea lucrurilor, precum căderea frunzelor toamna, atunci cînd orice elefant se aşază pe o frunză ca să revină pe pămînt. E ceea ce, realist vorbind, s-ar putea defini ca o schimbare a clişeelor la care lucrăm zi şi noapte. Realul şi Barca sînt azi două echipe terestre, învinse, la un nivel înalt al competiţiei, de către două echipe germane, care şi ele sînt în schimbare de clişeu.

Aşa cum nu ne mai vine pe limbă şi sub pix să-i mai fixăm pe spanioli în Cosmos, tot aşa e cazul să renunţăm la clasicele stereotipuri, cu panzerele, blindatele germane şi alte vorbe din bătrîni, cînd le “admiram” îngroziţi lipsa de fantezie şi farmec în joc. Se poate titra: “Adio, Mou!” dar şi “Adio la panzerele germane!”. Nemţii, azi, au farmec, în fotbal, un farmec aspru, viguros, ofensiv, deloc metalic. Nemţii au ajuns să (ne) placă. Ieri am citit în Gazetă, la cronica de pe Camp Nou, că Bayern seamănă cu Milanul lui Sacchi, ceea ce mi s-a părut, dacă nu exact, oricum elogios şi gingaş, ca tot ce ţine de un Sacchi de mult strivit de Herrerism.

Totuşi, cum să-i fixăm azi - căci fără adjective nu putem trăi - pe aceşti herri care domnesc în fotbalul Europei? Klopp şi-a numit Dortmund-ul ca o echipă “exotică” în peisajul actual… Exotică? După ce am călătorit printre atîţia galactici, termenul era de o ironie adorabilă, dar nu o puteam prelua, fiind prea subtilă; totuşi, nu ironia e periculoasă pe cît sînt hulirea şi dispreţuirea faţă de cei căzuţi. La vremea asta de schimbare a clişeelor - ca la orice schimbare - incultura îşi va face de cap: deja se dă uitării ceea ce a însemnat Barca în fotbalul mondial, se rîde gros de Mourinho, se trece repede la negare şi renegare de idoli.

Mi s-a şi scris că “Barca e o făcătură a voastră, a presei…”. Nu toată lumea e catalană - cum a fost aceea de pe Camp Nou cînd, după îngrozitor de clarul 0-7, feţe şi fete frumoase aveau ochii în lacrimi. Aud, hai lasă-ne cu chestiile astea lacrimogene… Vă las - şi dacă vă mai e dor de semifinale dure - nu o scăpaţi pe aceea dintre O’Sullivan şi Trump de la Mondialul de snooker.

Nu ştim totul - să ne bucurăm!

Ce se întîmplă, domnilor savanţi în fotbal? Ce se întîmplă, atotştiutorilor? Întreb fără să mă exclud dintre voi… Cel mai nostim ar fi s-o facem pe deştepţii şi să declarăm că am ştiut. Am ştiut că Bayern şi Dortmund - primele două din Bundesliga - le pot da cîte patru goluri primelor două din Primera? Să fim sinceri, nu am ştiut, deşi zi de zi sîntem convinşi că ştim totul despre fotbal. Nu ştim totul - şi asta mă bucură, nu mă întristează. E o zi frumoasă aceea în care mai poţi fi uimit în fotbalul lumii, unde de atîtea ori căscăm de plictiseală, fără să renunţăm. Personal, am rămas cu gura căscată, ca, după aceea, stupefiat, să-mi pun mîna la gură, ca orice prost în tîrg. Dincolo de savantlîcuri m-au uimit proporţiile scorurilor. Am bîiguit acel “Nu se poate!” care-mi bloca orice competenţă, orice putere de analiză şi de vanitate. După 0-2 cu Milan nu am crezut că Barca poate face 4-0 şi am scris - înainte de AS şi Gică Popescu - că orice echipă mare evoluează tot ca un om: se naşte, se dezvoltă, străluceşte şi apune. Eram, probabil, prea metaforic şi oricum Barca a avut un zvîc agonic şi a făcut 4-0 pe Camp Nou. Dar să ia patru de la Bayern în 90 de minute?

Nu fiţi ipocriţi - nimeni în jurul meu nu prevedea un asemenea prăpăd. Ca a doua zi Dortmundul să-i dea tot patru chiar lui Real, deposedîndu-l pe Mou de orice bucurie în faţa catastrofei catalane. Lăsaţi siguranţa de sine, analizele şi fanatismele, ziceţi “Nu se poate!” şi fiţi mulţumiţi că mai putem fi uimiţi, fie chiar umiliţi de cîte nu ştim din fotbalul ăsta inepuizabil în frumuseţi, scandaluri şi mizerii. Mai ales că vin retururile care iar ne solicită atotştiutorismul: cum va “muri” Barca? Xavi zice că e atît de rău încît speranţa ţine de imposibil; va face Realul un 3-0? Contra - pe care ne putem baza - zice că nu e imposibil. Vom avea  finală germană pe Wembley? E o imagine la care însăşi istoria fotbalului ar trebui să se declare depăşită, lăsînd semnificaţia evenimentului pe seama ultimilor 70 de ani din istoria Europei.

Fotbalul îşi poate permite asemenea modestie. Nu îndrăznesc mai mult decît să amintesc că, luni, Man United - aşa uitată cum e - a cucerit iar titlul Angliei, Van Persie în hat-trick-ul său marcînd un gol dintr-un voleu de la 16, pe o centrare de vreo 40-50 metri a lui Rooney. Să ne fie clar: Van Persie nu-i mai prejos decît Lewandowski!

“Ură” - ultimele litere care ne-au rămas din “cultură”?

Acum trei săptămîni, la cîteva ore după ce a apărut articolul meu în care întrebam, naiv, desigur, dacă “Nu v-aţi săturat de înjurături?”, un tiz semnînd doar Radu îmi transmitea: “În anii ‘80, student fiind, mergeam împreună cu vreo 5 colegi la toate meciurile de fotbal disputate la Bucureşti. Mergeam, analizam, comentam. Deşi eram doi dinamovişti, doi stelişti şi un argeşean, niciodată nu ne certam. Sigur, mai aveam împunsături, dar plecam de la ideea că ne place mai mult fotbalul ca sport decît o anumită echipă. Şi erau mulţi ca noi atunci. Or mai fi şi acum?”. După două ore, îmi scria MG: “O înjurătură, zisă cu năduf, din cînd în cînd, are “farmecul ei”, dar la noi s-a instalat o voluptate a înjurăturii, toată ziua, bună ziua, din te miri ce…”.

În după-amiaza aceleiaşi zile, Victor L. îmi răspundea scurt: “Ba m-am săturat! Îmi place să privesc frumosul din alte sporturi”. După patru zile, Kriterion îi răspundea lui Radu: “Şi eu eram student pe atunci, eram 6 colegi, doi stelişti, doi dinamovişti şi doi rapidişti, nu ne certam deloc, era doar cîte o ironie, mai ales cu dinamoviştii, dar eram prieteni înainte de a fi fanatici. Azi se ajunge la paroxism şi la a urî o echipă sau pe suporterii ei, aceasta reflectînd o stare a societăţii în ansamblul ei. Prea multă dezbinare, prea multă nevroză, prea multă vulgaritate, prea puţină educaţie şi bun-simţ”.

Le dau azi publicităţii, după ce l-am auzit pe un patron în fotbal cerîndu-i unui subordonat al său să fie arogant, arogant, arogant. Omul, ca de obicei, nu ştie ce vorbeşte, nu caută în DEX, unde aroganţa e definită ca înfumurare, impertinenţă. Dacă-l întrebi, el se vrea întîi de toate smerit. Nu-l urăsc, îmi este doar antipatic. De cînd nu aţi mai auzit de antipatia care în nici un caz nu e ură? De cînd nu aţi mai auzit de “împunsături” între microbişti care nu-s chiar ghioage? De cînd nu aţi mai pus între ghilimele “farmecul unei înjurături”? O ironie - imposibil de confundat cu un glonţ - de cînd nu v-a mai trecut pe la urechi? Se ajunge la ură dintr-un foc, altceva decît ură nu există… Rapiditatea şi lejeritatea cu care naufragiem în ură - ultimele litere care ne-au mai rămas, probabil, din cultură - sînt un blocaj al minţii, care ar trebui să ne înfricoşeze mai mult decît găurile negre din Cosmos. Nu mai sîntem mulţi cei care încă ne aducem aminte de duminicile cînd mergeam pe “23″ fără să ne păruim… Dar cîţi om fi, poate că avem dreptul democratic la o contra-aroganţă, aruncînd fanaticilor care nu ştiu decît să urască un cuviincios şi antipatic: Vai de capul vostru!

Nu am obiecţii violente la cele patru semifinaliste

Fără să ştiu azi, vineri dimineaţă, ce va fi la prînz, cînd se vor stabili semifinalele în acest meci Spania - Germania, mă grăbesc să scriu că acest careu de aşi îmi apare logic, normal şi întru totul îndreptăţit. Cele patru sînt tot ce are mai bun, fotbalistic vorbind, continentul nostru buimac în atîtea alte domenii. Măcar aici, în fotbal, Europa se dovedeşte capabilă să-şi selecteze valorile. E greu să obiectezi violent - cum altfel? - la această potriveală corectă în ansamblul rezultatelor tur-retur. Desigur, se poate discuta - chiar cu vociferări mînioase, de ce nu Malaga în locul lui Dortmund, sau chiar de ce nu PSG-ul care a chinuit-o rău pe Barca… Nu ridic glasul, îmi propun să fiu calm: chiar dacă ne-au lăsat un final antologic şi arbitri execrabili, Malaga, oricît mi-a plăcut cu Joaquin al ei în frunte, nu e totuşi peste un Dortmund care, doar marţi seară, în tot sezonul ei european, a luat lucrurile prea uşor şi era s-o coste. În schimb, după evoluţia tur-retur în faţa parizienilor, Barca îmi apare acum drept cea mai vulnerabilă dintre cele patru semifinaliste.

Nu-mi vine lesne s-o scriu: de-o viaţă ţin la ideea fotbalului în 11, am rezerve ori de cîte ori aud de “geniul care face diferenţa”, nu am obosit în a susţine că Xavi şi Iniesta sînt decisivi în jocul lui Messi, dar după seara de miercuri nu pot să nu văd că fără Messi, chiar Xavi, Iniesta şi ceilalţi nu sînt - în meciurile decisive, desigur - deloc indiscutabili. Messidependenţa - foarte bună expresie - nu mă entuziasmează, dimpotrivă, mă tulbură. Cu un Ancelotti care ştie, cu alţi cîţiva, puţini, să-i citească pe catalani, cu un Ibra, şi el dintre cei care fac diferenţa, PSG-ul a silit Camp Nou-ul să se roage pentru un 1-1. Încă un egal ca acesta - cît o victorie, cum se zice - şi fanul Barca din mine începe să fie ipohondru, dacă asta mai îmi lipsea. Oricum, aşa cum stau lucrurile, adică oamenii, Bayernul - fără urmă de angoasă în faţa lui Juve, şi Realul, care, să fim drepţi, nu şi-a bătut capul cu Galata, mi se par “cele mai finaliste”…

În finalul meu, ţin să amintesc că sîmbăta trecută, un bun cunoscut, poreclit “Banca de Date” pentru competenţa sa calcistică, mi-a telefonat şi timp de 15 minute a ridicat un protest imparabil la adresa arbitrilor internaţionali care desfigurează jocul, asigurîndu-mă că Tudor al nostru e incomparabil cu “aceste personaje care la noi ar fi sfîşiate…”. Vizionar în rele cum de mult îi stă bine, bucureşteanul meu îi prevedea deja pe scoţienii de la Dortmund.

Există semeni cu care te poţi înţelege

În valurile acestea de înjurături, în acest tsunami de vulgarităţi, pun şi eu o întrebare neruşinată: “Bă - căci fără bă nu te mai poţi adresa cuiva, azi, în română -, bă, vă mai place ceva pe lumea asta, în general, şi în fotbal cu deosebire?”. Admit că pot fi luat de fraier, de sentimentalist, cum se spunea pe vremuri, dar insist: Nu v-aţi săturat de atîtea obscenităţi, pamflete, flegme şi cotonoage?

Fără să mă vreau şi să mă dau exemplar - nesuferită specie -, am cîţiva semeni pe care, înainte şi după meci, îmi face plăcere să-i ascult, iar cînd sînt de acord cu ei mă simt bine. Unul e nea Imi, Emeric Ienei, nu-mi aduc aminte să fi fost vreodată într-un dezacord violent cu el. Altul e Gică Craioveanu, care poate fi, ca şi mine, entuziasmat atît de Messi, cît şi de Ronaldo, de Barca, dar se poate declara şi fan Bayern, ajungînd alaltăieri încă să se mire, ca mine, de ce nu a jucat Rooney în returul de la Manchester, cu Madridul… Îl aştept pe Gică Craioveanu săptămînal pentru a-mi măsura gradul de competenţă - e tot ce mi-a rămas din îndelunga convingere că am avut în el unul din marii fotbalişti români, lîngă clasicii Gică. Mai e Ilie Dumitrescu, care ridică rar tonul în comentariile sale întotdeauna elegante, poate chiar prea culte la media de azi, capabil să spună miercuri noapte că nu a mai văzut echipă ca Dortmund, care să treacă din presing la atac cu atîta dezinvoltură; şi eu sînt încîntat de echipa lui Klopp, iar Ilie, şi el fan Barca, îmi dă unul din cele mai inteligente sentimente: sîntem fani, dar nu fanatici. Mai avem ochi şi ventricule pentru a fi - cum se zice - obiectivi, una din cele mai complicate cerinţe ale culturii fotbalistice.

Scriu toate acestea după “sferturile” Ligii Campionilor, în care nu am avut tresăriri importante. Bayern şi Dortmund mi-au făcut, în continuare, cea mai bună impresie, Galata - deziluzia, deşi, ca şi Gică Craioveanu, credeam că va fi ceva de capul ei. Momentul cel mai (pardon de expresie!) frumos, de neuitat, a fost totuşi în Anglia - Reina sărutîndu-l pe Gerrard pentru o minge salvată de acesta de pe linia porţii. Seara, un prieten fan “cormoran” m-a consolat pentru Man United, 0-1 cu Chelsea în  Cupă, nea Sandu, cum îi zicem lui Sir Alex, rămînînd să se concentreze pe campionat. Obiectivitatea se numeşte uneori tandreţe. Nu m-am săturat de ea.

Sîntem cu toţii talentaţi, fără excepţie

Mă uit la rezultatele meciurilor de marţi noapte, cînd doar trei naţionale - România, Kazahstan, San Marino - au încasat-o la 4-5 goluri diferenţă, şi îmi apare, suverană şi pe soartă stăpînă, caricatura lui Ion Barbu în care unul întreabă: “De ce nu au românii bun-simţ şi caracter?”, iar celălalt îi răspunde: “Fiindcă românii au talent!”. Mi se pare emblematică şi totalitară, mai mult decît titlul unei emisiuni. După Budapesta şi Amsterdam - un meci prost şi altul catastrofal, fiindcă nici un meci nu seamănă cu altul -, după reacţiile tuturor, fie oficiali, fie civili, am revelaţia că toţi, tot poporul, sîntem înainte de toate talentaţi. Avem talentul de a fi şocaţi că trei băieţi au băut după meci pînă la 7 dimineaţa. Avem talentul de a clama că nimeni nu ne poate da patru goluri şi cîteva ore mai tîrziu, în timpul meciului, să facă pariu că luăm de la 2 în sus. Avem talentul de a fi indignaţi, cum nu se poate mai indignaţi, deşi am mai fost, nu o dată. Avem talentul dificil de a preciza că nu spunem nimic fiindcă ne e frică şi sîntem perfect dotaţi ca să înţelegem această complicaţie. Avem talentul de a răcni că trebuie să posedăm şi tupeu, şi bun-simţ, tot aşa cum personajele lui Mazilu visau să învingă şi dreptatea, şi adevărul.

Sîntem supradotaţi în a fi ipocriţi şi sinceri, şi oneşti, şi intriganţi, simultan. Avem un talent nesecat în a cere să nu cadă capete, dar să se ia măsuri. Avem talentul de a şti ce înseamnă la noi măsuri.

Sîntem splendizi cînd, după o nenorocire, apreciem că “stăm bine”, “şi mai avem şanse”. Sîntem unici în amintirile din copilărie, în melancolie, în recitarea acelei poezii ştiute de decenii: Voinescu, Zavoda, Apolzan, Dumitrescu, Onisie, Bone… Sîntem de un lirism potopitor cînd batem cu pumnul în masă, cerînd să jucăm fie la rezultat, oricît ar fi de urît, fie la spectacol, oricît ar fi de inutil. Avem talentul de a acoperi toate genurile, poezie, proză şi mai ales dramă, acolo unde atingem sublimul: “Avem o echipă valoroasă, care joacă mai nimic…”. Impecabili sîntem cînd urlăm că îi batem pe unguri la scor şi după aceea, neîmblînziţi, venim cu acuta: “Dacă joacă Steluţa, batem Olanda!”. Fermecător e momentul cînd concluzionăm despre orice şmecher că nu-i prost. Imbatabili rămînem cu acel “Hai, pa!” la capătul oricărei controverse capitale, precum aceea dacă o luăm sau nu de la zero.

Am pus totul la persoana I plural fiindcă am şi eu talentul acela, rar, de a nu da nici o soluţie cînd ni se spune că un 0-1 sau 0-4 tot zero înseamnă şi un talentat megaloman ne asigură că ne calificăm în baraj. Hai, pa!

…adică nici megaloman, nici amărăştean.

Binele, după meciurile Stelei cu Chelsea, constă în faptul că ne permite unora (o, desigur, nu tuturor) să nu ne înscriem între megalomani şi amărîţi, categoriile de bază ale neamului, ci să rămînem bine dispuşi. E o categorie în care nu prea ştim să jucăm şi să judecăm cînd e vorba de fotbalul nostru, bineînţeles, nu de nunţi şi de botezuri. Bine dispuşi ne putem îngădui să rîdem zdravăn de ăla care trîmbiţa că Chelsea nu ne poate da trei goluri, de ălălaltu’ care se lăfăia în ideea că o calificare a Stelei ar dovedi cît de extraordinar e campionatul nostru… În fond, ceea ce mi s-a părut esenţial în cele două partide ale Stelei cu campioana încă a Europei a fost că a jucat cu o cu totul altă idee decît aceea “de a nu se face de rîs”, această obsesie minimală a amărăciunilor noastre.

Fără să uit - precum megalomanii - că Steaua nu e totuşi printre primele 50 de echipe ale lumii, echipa lui Reghe, jucînd cît de bine a putut, “a păcătuit” doar prin nebunia de a nu se lăsa dominată, de a juca de la egal la egal cu celebrităţile acelea care ne-au adus la o altă nebunie: să socotim fiecare gol în preţurile de milioane ale celor care l-au marcat. Aşa se exprimă azi judicios ceea ce se numeşte diferenţa de valoare, aia care decide. Propun: a se tăcea. Dar de aici se deschide veşnica problemă - dacă la 1-1 sau 1-2 Steaua trebuia sau nu să ţină de minge, de rezultat…? Un acela îi va imputa lui Reghe că nu a jucat la 0-0 sau chiar ca Interul lui Mourinho cu Barca. Şi ce dacă ne-ar fi huiduit englezii pentru antijoc? Mare brînză că am ieşit învinşi, cu fruntea sus. E o problemă seculară de vreo 40 şi ceva de ani, încă de la Guadalajara: de ce am temporizat cu englezii un meci de 0-1, în loc să atacăm deschis, riscînd chiar un 0-5 de care să ne dăm apoi, demni şi indignaţi, cu pumnii în cap.

Nu vom scăpa în vecii vecilor de acest “a fi sau a nu fi” în fotbalul românesc. Bine dispus, voi emite o aroganţă, în lumina acelui pronostic grandoman - dacă batem Chelsea, jucăm finala! Mai bine că am pierdut cu 1-3 la Londra decît ca Steaua să-şi fi rupt picioarele la Kazan, în cine ştie ce meci infam.

Acest articol a fost scris de un cronicar care a susţinut din timp că Steaua va trebui să cîştige în tur la cel puţin două goluri diferenţă pentru a avea o şansă în retur.

Un meci care nu era jucat la 3-0

La trei zile după acest “divin, glorios, epic” 4-0 de pe Camp Nou, eu încă îl socotesc neverosimil şi îmi impun să rămîn cu capul pe umeri şi cu pixul bine strîns între degete. Pe scurt, să nu fiu copilăros, pe mai larg, să nu fac mişto de cei învinşi, să nu le scandez: “Aţi mîncat bătaie!”, să nu rîd cu cruzime de cei care, după acel 0-2 al Barcei în tur, au călcat-o în picioare, şi pe mine o dată cu ea, ajungînd la sentinţa aceea cumplit de stupidă: orice victorie asupra Barcelonei e o victorie a fotbalului. Nu. Matur vorbind, nu am crezut că Barca poate face 4-0, acasă.

Chiar şi în minutul 5, cînd Messi, cu un uimitor şut - atenţie, din afara careului - a marcat pentru 1-0, mi-am murmurat: “Nu e bine, nu e bine, e prea devreme”. Tot ce a urmat pînă la 2-0 - penalty neacordat, bară Messi, cornere, şut fantastic Iniesta, cel care nu prea şutează, dar şi bara de 1-1 a puştiului milanez - nu m-a convins că se poate întîmpla ceva istoric: să întorci, la acest nivel, un 0-2 din tur. Milanul nu trebuia decît să dea un gol… Am supraapreciat Milanul, era încă Milanul din amintiri, nu acesta, blocat în atac parcă de el însuşi. La 3-0, tot mai ziceam că e posibil un 3-1 din acelea care într-o secundă schimbă totul şi-ţi vine să zici, ca suporter, vorba aceea grea: de-aia e urît fotbalul! La 4-0, eliberat din tensiune, am atins starea de imparţialitate: nu ştiu dacă Barca a jucat, cum se spune, perfect, dar meciul, ca emoţie, a fost perfect: la 3-0 încă nu era jucat. Ce poţi dori mai mult? De-aia e frumos fotbalul…

Îndrăznesc să mai coagulez două idei: Barcelona, cu antrenor sau fără, va avea pe cap meciuri mult mai grele decît acest retur cu un Milan, încă o dată, dezamăgitor; nu cunosc cu cine va juca mai departe, dar cu alde Real sau Bayern şi chiar Galata va avea dezavantajul că e prea bine citită şi domnii aceia ştiu cum să nu-i suporte manierele. În al doilea rînd, ea - ca şi toate marile echipe de azi - şi-a pierdut din prospeţime. Toate surprizele de azi - cu Arsenal gata să triumfe la Munchen, cu Chelsea, învinsă la Bucureşti, întorcînd un 0-2 la Manchester, cu Dortmund, după 3-0 cu Şahtior, pierzînd la Schalke - sînt şi dovezi ale unei oboseli inevitabile la cît de mult se joacă azi, care ne cere ceva mai multă decenţă în generalizări, verdicte şi mînie. Şi oboseala se gestionează, nu-i aşa?