Radu Cosaşu ↓

Cum mă tratez de mizeriile zilei?

Dacă azi-dimineaţă am boală (termen la zi) pe cineva, acela este specialistul, marele specialist, care m-a sunat miercuri noapte, în minutul 6 al meciului Real-Lyon, cînd Ronaldo a trecut vîjîitor de “omul lui” şi a înscris cu o exactitate năucitoare pentru un 1-0 care făcea, desigur, inutilă orice discuţie despre ce va urma. Specialistul, marele specialist, tocmai asta mi-a comunicat: “Cristinel a ucis meciul”. Marele specialist îmi transmitea o evidenţă, ceea ce dintotdeauna mă enervează. Mai ales că eram de cîteva zile în tratament; mă tratam de greaţa (termen la zi) pe care mi-o provocaseră doi incalificabili mahalagii ai fotbalului românesc. În asemenea cazuri, unii iau Emetiral, alţii nu mai ştiu ce curăţenii din bătrîni - eu iau pastile de fotbal. Mă tratam, mă spălam pe creier cu tot ce văzusem fotbal curat în ultimele zile şi nopţi: mă higienizam cu bomba lui Matici, imposibilă fără pasa de mare viclenie a lui Spadacio, mă clăbuceam intens cu cursa lui Frunză, cu centrarea lui miraculoasă la noi, cu Onofraş rîzînd de Jelev, cu minunea ultimei secunde care nu mai e minune cînd e în careu, liber, Kapetanos, mergeam cu filmul meu pînă la Robben-ul fantastic din dulcea înfrîngere a nemţilor la Florenţa şi ajungeam să mă gîndesc la ce-o să facă Rooney cu Milan-ul lui Beckham.

Exact în plin tratament cu fotbalul, care mă salva din mizerabilităţile zilei, marele specialist a găsit să mă tulbure cu această evidenţă: “Cristinel a ucis meciul”. Totul îl confirma. Realul nu avea decît o singură problemă: la cît îi bate pe lyonezii ăştia care nu puteau lega nimic, nici pînă-n 16? Pe bune, aşa puteau juca şi pretendentele noastre miticeşti la titlu… S-a întîmplat însă ceva straniu, cînd Higuain, singur-singurel, a trimis în bară, ratînd un 2-0 mai mult decît normal. Fără să fac pe deşteptul în faţa marelui specialist, am simţit, vă jur, că ceva s-a dereglat în logica şi ordinea lumii. Nu ştiu ce, ceva misterios, ca atunci cînd mingea nu vrea. Nu am îndrăznit să-i propun un pariu marelui specialist, Realul juca foarte bine, iar lyonezii, pînă în minutul 35, nu ştiau unde e poarta lui Casillas. Totuşi, după pauză, m-am concentrat şi am văzut ceea ce nici un specialist mare sau mic din lume nu a putut crede. 1-1 final. Marele meu specialist mă informase greşit. Degeaba a încercat să analizeze, să-mi explice, tactic şi strategic. Aici nu încăpeau analize, teorii şi savantlîcuri. I-am spus-o neted: “Nenorocitule, învaţă odată pentru totdeauna că sînt zile, la orice nivel, cînd doar mingea decide!”. Mi-a şoptit lugubru: “Fii serios!” şi a tăcut. Nu trebuie să vă spun că specialistul eram eu. Obişnuiesc de multe ori să-mi dau telefon şi să-mi propun pariuri dure. Ultimul e următorul: pe cît, bă, papagalule, că ăia doi se împacă!

Cioran ştia cînd românii sînt nuli

Azi de dimineaţă puteţi crede că există ceva cel puţin la fel de catastrofal, de jalnic, ca acel 0-2 cu Israelul? E una din acele zile pe care le-am mai trăit în viaţa noastră de microbişti unilaterali şi din care, desigur, nu am învăţat nimic şi nici nu vom învăţa. De altfel, ni se şi anunţă că nu ne vom califica pentru Europenele din 2012, care - nu ştiu dacă aţi observat - nici nu au început. E ştiinţa noastră dusă chiar pînă la arta tragicomediei de a ne face rău cum nu ne-o poate face nimeni mai vîrtos, mai virtuos. După cunoştinţele mele, cel mai bine a spus-o Emil Cioran, ridicîndu-se din fotoliul său parizian, după o desăvîrşită catastrofă a unui meci de rugby pierdut de România, acolo, pe Insulă, la un scor incomensurabil, nu mai ştiu la cît, căci memoria mea are şi ea omenia ei. Filosoful, căruia îi plăcea foarte mult rugbyul, i-ar fi spus lui George Astalosz, aflat lîngă el şi care a avut grija să ne transmită vorba asta de pus pe peretele tuturor ziarelor noastre, nu numai de sport: “Românii, cînd nu sînt excesivi, sînt nuli”.

Cu aceasă frază pot verticaliza ideea de la care am pornit: 0-2 cu Israelul păleşte în faţa situaţiei noastre în rugbyul mondial şi european, situaţie care nu indignează pe nimeni, nu ţipă, nu doare, ba chiar - ca duminică - ne poate propune să ne tăvălim de rîs, pe bună dreptate. Jucam la Soci, adversari ne erau ruşii, care ne conduceau la pauză cu 18-3. Era un meci decisiv pentru calificarea noastră în Cupa Mondială, pe care trebuia să-l cîştigăm ca să avem ceva şanse mai departe în jocurile cu Georgia, Portugalia şi Spania. Scriu la persoana întîi plural, cu pronumele “noi”, fiindcă numai aşa ni s-a transmis: “Pierdem balonul… ruşii ne surprind… pierdem posesia… am avut noroc… ne mişcăm cu încetinitorul, ca în reluări… încercăm să spargem… punem presiune…”. Nu gramatica mă şoca, ci dramaticul: cît de slab jucam, ce grămadă aveam, ce “excesivi” eram, în fine - i-am egalat în repriza a doua, 21-21, după ce Dumitraş, spre final, “ne-a salvat de la un dezastru” printr-un placaj ca lumea. Şi atunci s-a rostit fraza cea mai dureroasă: Dacă ni s-ar fi spus pe vremea cînd băteam Franţa că vom ajunge vreodată să ne chinuim cu nişte ruşi cu care nu aveam ce face, ne-am fi tăvălit de rîs! Nu compar, o, Doamne, ce jucăm cu turneul celor şase, nu îndrăznesc să pun rugbyul la noi lîngă fotbal, zic doar că nu mă pot prăpădi de rîs, nici grămadă, nici pe trei sferturi, văzînd soarta acestui joc prin mocirlele noastre. Îmi păstrez humorul trist, doar pentru a întreba de ce să ne ducem la Cupa Mondială.

Cei triviali pentru cîte etape ar trebui reduşi la tăcere?

Cea mai bună repriză din meciurile primei etape a returului cred că a fost aceea din Groapă, cu 2-1 la pauză pentru Dinamo în faţa Craiovei; nu conta cu cine ţineai; s-a jucat, pe un teren nasol, cu ceva tehnică şi viteză, cu un Dinamo în bună dispoziţie conducînd repede cu 2-0, cu oltenii revenind frumos şi prestînd mult peste locul lor în clasament. Toate acestea l-au făcut pe moderatorul emisiunii să proclame, în pauză, că meciul e fabulos şi fantastic. Nici chiar aşa. Dacă a fost ceva fabulos, e tot ce-a urmat, chiar în pauză. Pentru prima oară de cînd ţin un creion în mînă, i s-a dat cuvîntul - repet: în pauză! - patronului oltean, care a început să urle pentru un penalty neacordat echipei sale, la 0-1. Arbitrul a fost caracterizat şi înjurat ca un infractor. Un alt patron a intrat în emisie şi a zbierat că “E japcă pe faţă… iar dacă mie mi s-ar face aşa ceva, jur pe ce am mai sfînt…”

Fiindcă tot mă mişcam în fabulos, mi-am închipuit imediat cum ar fi ca în pauza unui Chelsea - Arsenal, Abramovici să-l facă infractor pe Web pentru un penalty oricît de clar. Fabulam şi eu? Exageram? Poate că nu ştiţi ce a urmat. O noapte întreagă nu s-a discutat decît de penalty-ul acela al lui Moţi la Costea şi invers, de jaful comis de Augustus şi iar dacă a fost sau nu fault în atac. Totuşi, abia a doua zi s-a atins apogeul, cînd un fel de Laporta din Groapă l-a înfruntat telefonic pe un alt Laporta din Bănie. Dacă spun că s-a ajuns la jurăminte pe familie încă nu am epuizat subiectul, dimpotrivă - el abia începe. A fost ca într-o crîşmă în care doi bine dispuşi se întrec în a-l lichida pe celălalt prin mitocănii cît mai vesele şi violente.

De la penalty-urile neacordate lui Dinamo în ultima vreme (argument total stupid!) s-a plusat de la “Bă nenorocitule!” la “Bă falitule, n-ai bani nici să treci strada…”, la “Ochelarii tăi negri”, la “cascaval”, la “praz”, la “Geneva, unde se mănîncă foagra pentru care tu nu ai cravată…”, toate într-o voioşie de o vulgaritate inepuizabilă. Mi se pare uşor fabulos că nimeni - nici moderatorul şi cu atît mai puţin invitaţii săi - nu i-a întrerupt, nu le-a închis, cu scuze, desigur, microfonul.  Din contră: toţi erau foarte amuzaţi. Cu calmul de pînă aici întreb: alde ăştia, mitocanii, pe cîte etape ar trebui reduşi la tăcere, sancţionaţi pentru trivialităţi patente şi favorizarea lor? Aud clar: “Hai, bă nene, că au glumit… Noi nu avem regulament la asta şi mata nu ai humor”. Cu humorul pe care îl deţin, încă susţin, ca în toamnă, că dacă Dinamo joacă returul precum la Atena cu Panathinaikos merge la titlu, iar pentru Craiova nu am gînd mai bun decît să deschid fastuoasa carte din 2009 despre Oblemenco a lui Ion Jianu.

Mă bucur pe faţă de triumful lui Rooney

Aş fi un ipocrit dacă nu m-aş bucura fără jenă de triumful lui Rooney pe “Giuseppe Meazza”, marţi noapte. Aş fi un laş dacă - reamintind de cîte luni bat capul cititorilor scriind că Rooney e mai bun decît se scrie şi se vorbeşte - m-aş teme să nu fiu luat drept un antipatic orgolios şi lăudăros. În fond, avînd în vedere de cîte ori ne înşelăm, face parte din plăcerile modestei noastre meserii de cronicari sportivi să avem dreptate cu un minut înaintea altor confraţi care oricum obişnuiesc să se ignore între ei. Acum, după acest 3-2 la Milano, pînă şi un copil i-a putut spune tatălui său că “Rooney e primul după Messi”, iar pe site-ul sport.ro se merge mai departe, şi, din 20.000 de subiecţi, 54% îl pun mai sus de barcelonez (21%).

Un confrate atît de zgîrcit în elogii ca Radu Banciu impută chiar întregii lumi de specialitate că nu vede în Rooney pe “cel mai bun atacant” din cîţi ne e dat să vedem. Chiar aşa! Mă bucur pe faţă, cu gura pînă la urechi, mai ales că, după prima repriză, nu eram deloc în această stare fizionomică. Ronaldinho - ultimul care, de-a lungul timpului, mă entuziasmase înaintea lui Rooney - îl umbrise total, era într-o zi în care “murea” să ne rupă gura, Milanul avusese clar un 2-0, un 3-0 pînă în minutul 36, cînd Scholes, luftînd cu dreptul, marcase cu stîngul şi egalase nedrept. Rooney - într-o repriză mai bogată în greşeli decît în frumuseţi - jucase crispat, ca orice englez pe pămînt italian. Ce s-a întîmplat în al doilea mitan - început tot cu mare avînt milanez - nu era de prevăzut. Manchester şi-a dat drumul la joc abia după o oră, au ieşit Nani şi Park (bună idee a lui Sir Alex), a venit Valencia, care dacă nu marchează ştie ce-i o centrare, şi imediat Rooney a explodat cu două “capete” de necrezut într-un careu italian.

Ronaldinho nu s-a mai văzut decît într-o pasă magistrală către bătrînul Seedorf, care a marcat nu mai puţin magistral, şi a rămas acest 3-2 cu un Wayne Rooney filmat în prim-plan din toate poziţiile, la dispoziţia întregului mapamond, de la urmaşii băiuţeilor din Drumul Taberei, pînă la cei mai hapsîni cronicari. Totuşi, două scoruri de 2-1 nu se cuvine a fi uitate din cauza acestui 3-2 istoric. Acel 2-1, la Madrid, în care Barca nu a putut echilibra un 0-2 din minutul 23, deşi a dominat covîrşitor, dar nu într-atît ca să nu vedem în ce panică intra la şarjele acestui excepţional Kun Aguero. Şi acel 2-1 dintre Everton şi Chelsea, unde “lamparzii” au condus cu 1-0, dar, uimitor, Saha a trecut de două ori de Terry, pentru ca asaltul final să ne pună în faţa altei evidenţa: în Anglia sînt şi numeroase cazuri cînd nu se egalează în minutul 90.

Cîţi fani Chelsea aveţi în jurul dumneavoastră?

Repede, repede, pînă nu începe campionatul nostru, pînă nu vine încă un viscol şi nici nu apare încă un ghanezo-colombo-cipriot în Antalya, mă hazardez c-o întrebare de sondaj personal: Cîţi fani Chelsea aveţi în jurul dumneavoastra? Eu, unul, nici unul. Am fani Liverpool, ceva mai mulţi decît fanii Arsenal, am unul care ţine şi cu Manchester, şi cu Liverpool, cîţiva amici care suferă pentru Dinamo şi Liverpool - de-ai lui Chelsea nu găsesc. M-am autosesizat în weekendul trecut, cînd am văzut ce-au făcut Drogba şi ai lui din băieţii lui Wenger. Manchesterist bătrîn - fiecare lună februarie ne doare - pot spune, fără să mestec fergusonian vreo indivie neagră, că le-au dat un 2-0 mult mai sever ca manieră decît acel 3-1 al nostru dinainte cu o săptămînă.

Din minutul 25 aveau 2-0, prin două boabe marca Drogba, care m-au silit să mă gîndesc încă o dată de ce ivorianul nu e pus imediat, la prima numărătoare, printre cei mai buni ai zilelor noastre. Cu ce e sub Cristinel, sub un Ibra, m-aş duce chiar pînă la Rooney al meu, ca să nu ajung la Messi unanimul!? Că nu a făcut nimic la “naţionala” lui în Cupa Africii? Păi, avea acolo lîngă el un Terry, un Lampard? Omul ăsta de fildeş posedă un talent de o sălbăticie superbă, de-o vigoare debordantă, de-o promptitudine senzaţională în soluţii. De la acel 2-0 în minutul, repet, 25 - Arsenal a fost pînă în final peste Chelsea, a-ncercat totul şi nu le-a putut face nimicuţa cu tot jocul lor, vorba ceea, încîntător.

Nu trebuie să fii Ballack ca să emiţi banalitatea aceea că “Nu-i de ajuns să joci frumos…”. O ştiu şi copiii. Dar ce-i de ajuns? Chelsea nu joacă nici frumos, nici urît, nu încîntă, dar nu recurge la anti-joc, ci joacă exact, nu perfect, exact ce trebuie. Acesta e spectacolul ei. Poate de aceea nu găsesc atîţia fani nebuni după ea? Exactitatea nu fascinează. Ea e confundată cu cinismul. Cică Chelsea ar fi cinică. Nu e doar atît. Mai degrabă aş zice că e foarte greu de învins. Dacă nu e cea mai bună echipă din Anglia, cu siguranţă e cea mai rea, cea mai dură. Nu m-ar mira să ia campionatul.

P.S. Am scris acest articol înainte de a vedea Everton-Chelsea, 2-1. Nu schimb nici o virgulă din text. Totuşi, bravo Everton, exclam ca un manchesterist bătrîn.

Mai vedeţi vreun Federer la orizont?

Fiindcă nu am trăit în toate timpurile nu voi putea scrie niciodată că Federer este cel mai bun de cînd există tenisul. Multă vreme m-am bizuit doar pe ce a zis contemporanul nostru Agassi: “Federer este cel mai bun din cîţi am întîlnit…”. Azi, după Open-ul australian, unde el însuşi a declarat fără emfază că a jucat mai bine ca niciodată, mă gîndesc - cu tot umorul de care dispun - că în anii care-mi mai sînt daţi, nu voi mai vedea un tenismen de geniul lui. Prin ideea asta, deloc sumbră, nu-i anulez nici cu atîtica pe Ilie şi McEnroe, pe Borg, Agassi sau Sampras, nu-i opun lui (geniile nu se măsoară decît între ele), mă refer doar la ce vom mai avea de văzut. Fireşte, dacă nu se va retrage în plină glorie - cum îi doresc - va fi învins de cineva, cu siguranţă mai tînăr, îndoielnic dacă mai bun. Dintre cei care vin azi să-l “bată” - un Murray, un Djokovici, un Tsonga (meci năucitor…), nu-l văd pe niciunul să ajungă, matur, la perfecţiunea lui. Singur Nadal i-ar fi putut pune în discuţie supremaţia, dar mă tem că în Rafa s-a stricat deja ceva după cei cîţiva ani ai tenisului său sălbatic. Nadal a fost singurul care, prin jocul lui monstruos, l-a dezechilibrat pe Federer, l-a făcut să plîngă în faţa lumii întregi - moment rămas de referinţă, dovadă replica finală a lui Murray, poate cea mai izbutită idee a lui din ziua aceea: “Pot să plîng şi eu ca tine, dar nu am talentul tău!”.

Matts Wilander socoteşte că, în primele două seturi ale finalei, Federer a jucat extraordinar, iar în setul trei, foarte bine (campionii au întotdeauna simţul superlativelor). Pentru mine, meciul a început atunci, în setul trei, la 4-2, cînd Andy a făcut abia al doilea break după două ore de joc, dînd în fine, odată cu mama lui din tribună, un urlet mare. Era prima oară cînd conducea, după ce pînă atunci a trebuit să muncească din greu, într-o sobră tăcere fizionomică, să se ţină lîngă un Federer imperturbabil. La 5-2, Murray se menajează, îl lasă pe celălat să-şi facă uşor game-ul, convins că nu poate pierde setul. Mare eroare psihologică. Federer - cu puterea lui neslăbită de a reveni - ajunge la 5-5, 6-6, doamna Murray îngheaţă şi va urmări tie-break-ul fără să crîcnească, pînă la 9-9, cînd iar va da un semn riguros de viaţă (mama lui Andy e mult mai simpatică decît fiul). Un tie-break infernal, dus pînă la 13-11, în care o singură dată Federer, ratînd la 10-9, îşi va duce degetul la frunte, acceptînd că poate fi şi el prost ca oricare… Cine-l va mai numi pe Federer un robot sau un galactic nu ştie ce înseamnă un campion pe pămînt.
a

Şi dacă Rooney ne citeşte în Gazeta noastră?

Acum, după ce l-am văzut sîmbătă în hiper-hattrickul de 4 goluri cu Hull, după ce a făcut miercuri noapte cu City în semifinala Cupei Ligii: nebunia aia de pasă de vreo 50 de metri către Giggs, care bulversează toată apărarea lui Mancini şi Carrick marchează pentru 2-0, imediat, tot el, Rooney, ratînd un 3-0 care-l făcea pe Sir Alex să se ia cu mîinile de cap, mai ales că Tevez marca uluitor, stricînd din nou bucuria lui United, la 1-2 trimiţînd meciul în prelungiri, dar nu va rămîne aşa, desigur, căci în ultimul minut, Rooooney…

Acum, trăgîndu-mi puţin respiraţia, susţin ca un ţînc că omul acesta ne citeşte pe blogul Gazetei noastre. Pot spune de cînd. De la începutul lunii noiembrie, după un MU-ŢSKA Moscova fără miză, în care de la 1-3 se ajungea la un 3-3 doar pentru onoarea palmaresului şi unde, în final, purtat de un entuziasm sincer, profund şi glumeţ, îmi întrebam cititorii cu o falsă discreţie: “Rămîne între noi: Rooney nu vi se pare, azi, cel mai bun fotbalist din lume?”. Imediat, un Indimar m-a întrebat dacă nu glumesc. Sawyer a fost categoric: “Nu, dimpotrivă… E departe de a fi cel mai bun… E o forţă a naturii, dar nu are stil, nu are viziune”. Alţii s-au exprimat mai blînd. Un Victor L scria: “Nu ştiu dacă e cel mai bun, dar îmi place de el de foarte mult timp”. Un Ovidiu gîndea în acelaşi sens: “N-o fi cel mai bun din lume, dar în mod cert e cel mai impetuos şi complet fotbalist englez”. Un Radu B (şi un Lol se declara de acord cu el) aducea o nuanţă rar avută în vedere: “Este de departe jucătorul care, dintre cei mari, are cea mai frumoasă atitudine faţă de joc; poate asta ar trebui să vadă copiii”.

Nu am răspuns pe loc; am lăsat să treacă Sărbătorile, am citit cîteva anchete de afară şi dinăuntru la fine de an, în care nu l-am găsit nici măcar printre primii 5 (nici pe Fabregas), am cam suferit, căci începusem să-mi iau gluma în serios. Aveam de ce. De două luni, de cînd mă aventurasem cu întrebarea aceea, omul juca de parcă ne auzise şi ţinuse să ne replice. I-om fi dat cico, energie şi avînt - altfel nu se explică. Săptămînal, în competenţa lor, Emil Grădinescu îl elogiază cu vădită plăcere şi respect, Ioan Viorel a ajuns să spună că: “E mai eficient decît Cristiano Ronaldo” (şi aşa e), Realul aflu că-l caută… Fără vanităţi inutile, fără să ştiu ce gîndesc impresarii madrileni, doar din strictă convingere, săptămîna trecută l-am pus (împreună cu Fabregas) lîngă Messi, scriind că e subevaluat de lume. Lol m-a curentat imediat: “Cum să fie subevaluaţi, cînd Realul şi Barca aleargă după ei cu sute de milioane?”. Nu putem gîndi altfel decît în milioane. Şi dacă vor da pentru el mai mult decît pe Cristinel, înseamnă că va fi mai bun decît Messi? Întreb, nu dau cu parul. Mie mi-a fost de ajuns să-l văd miercuri cum s-a aruncat, ca un copil nebun de fericire, peste grămada care-l îmbrăţişa pe Carrick la 2-0. Nu ştiu cît face asta în milioane.

De ce nu avem ochi pentru truditorii geniali?

De două săptămîni simt şi cu West Bromwhich Albion. Pentru Tamaş. Nu cred că sînt anormal. Stau cu ochii pe el de parcă mi-ar fi un confrate la Sorbona; l-am văzut şi cu Nottingham Forest (eroare gravă la primul gol al “pădurarilor”) şi cu Newcastle, ce să spun cît mai echilibrat? Nu e foarte rău, nu e foarte bun, ce-i sigur: joacă altfel decît în Ştefan cel Mare. Adică e mai conştient unde se află şi cine-l vede, ca atare e mai crispat, mai cuminte, cu frîna trasă la tupeu. Cu Newcastle, i-a scăpat în ultimul minut al primei reprize un şut personal, pe cinste, de-a vuit stadionul; nu a mai greşit decisiv, a fost 2-2 din cauza portarului. Să fiu drept: comentatorii au fost mai discutabili decît el. Ei ne-au bîrîit 90 de minute că meciul e extraordinar. Nu era: aveai ce vedea ca angajament, se juca tare şi repede, dar extraordinar? Poate faţă de un Dinamo-Victoria Brăneşti, în nici un caz faţă de un Arsenal-Bolton, la care ce superlativ ai mai trînti? Are şi campionatul englez nuanţele lui, altfel de ce ar avea 4-5 ligi…?

Nu aduc vorba aiurea despre Arsenal şi meciurile consecutive cu Bolton. De două săptămîni sînt subjugat de echipa lui Wenger, fără să simt că mi-aş trăda Manchesterul sau aş subaprecia Barcelona. Am trăda fotbalul dacă - din considerente fanatice - nu am vedea cu încîntare ce joacă azi Arsenalul, în frunte cu acest formidabil Fabregas. Ce au făcut miercuri seară ar fi o nouă pagină din “Febra stadioanelor”, romanul acelui “bolnav” de Arsenal din anii ‘70. Săptămîna trecută bătuseră clar cu 2-0 la Bolton, iar acum în minutul 30, la Londra, era 0-2; începuseră foarte prost exact meciul pe care trebuiau să-l cîştige la două goluri diferenţă pentru a fi pe primul loc în clasament, peste Chelsea. La 0-2, se confirma din nou că Arsenal nu poate să învingă în meciurile decisive. Nu poate? Nu ştie? Un blestem? Se tace şi se joacă fără întrebări inutile. Fabregas îl găseşte pe Rosicky şi dreptul acestuia, necruţător, face pînă la pauză 1-2. Arsenalul - cum se zice - e “în cărţi”. În care cărţi? În acelea frumoase, unde autorul are liniştea basmului cînd anunţă: “Mai departe scrie în carte”. Şi se (în)scrie: Fabregas egalează la doi, tot el bate şi cornerul pentru 3-2, tot de la el porneşte faza în care Eduardo îi pasează lui Arshavin pentru 4-2-ul strict necesar. O repriză la 3-0 în stilul Barca lîngă care pun azi Arsenalul, fără multe ezitări.

Aşa cum îl pun pe Fabregas lîngă Rooney în Anglia şi pe amîndoi lîngă Messi. De ce nu-i vede lumea atît de sus? Fiindcă - nu rîdeţi! - ochiul nostru are ingratitudinile lui: ei muncesc prea mult, se cheltuiesc tot timpul în faze mari şi mici, din atac în apărare, nu apar cu intermitenţele de rigoare în “numere speciale”. Nu-s supervedete spre sute de milioane, sînt truditori. Dar cu geniu. Există cîţiva truditori cu geniu ca ei doi, ca Gerrard, ca Iniesta, ca Xavi. Mult mai fericite sînt, ca de obicei, geniile netruditoare.

Nu vreau să închei fără a preciza că de vreo cîteva zile ţin şi cu Victoria Brăneşti. Din cauza confratelui Buzărin. Dar asta e altă poveste, ceva mai complicată.

Ce faci cînd e 4-0 în Africa?

Duminică am încheiat săptămîna printr-o gafă ceva mai mare decît aceea din urmă cu două zile, cînd, vineri, am putut scrie aici că Fabregas, în meciul cu Aston Villa, a întors scorul la 2-1, el de fapt marcînd pentru 2-0 (mulţumesc lui supertucsi, care a avut omenia să mă amendeze). Duminică seară am făcut-o mai lată: la 4-0 pentru Angola, în meciul cu Mali, mă lămurisem ca tot omul european şi am plecat din Africa peste balta mediteraneană să văd ce face Milan la Torino şi cum mai merge Barca lui Messi, fie şi cu Tenerife. Am constatat că mai există Ronaldinho şi am văzut cum Messi poate centra de departe în careu, pentru Puyol, cu gol. M-am culcat liniştit, ca dimineaţa să aflu că, la Luanda, Mali a egalat la 4. Sigur că-l văzusem pe Carlos în poarta Angolei, dar de unde să-mi treacă prin cap că-i poate fi mai rău decît în Ghencea? De unde să bănuiesc că Mali poate fi o Foresta Fălticeni (mă rog, aproape…)?

Bulversat, m-am luat la şuturi. “De cîte ori ţi-am spus, nefericitule, să nu te ridici de la un meci pînă în minutul 90 plus prelungirile? “. “Chiar şi-n Cupa Africii?”. “Da, şi-n cupa Africii! Oriunde oamenii bat cu piciorul într-o minge timp de o oră şi jumătate…”. “Du-te, mă, de aici” - i-am spus super-eului meu dogmatic şi miercuri noaptea am înţepenit în fotoliu hotărît să văd returul lui Liverpool-Reading şi să nu mişc butonul nici la 5-0 pentru “cormorani”. Nu scrisesem despre acel 1-1 din tur fiindcă ţinusem să fiu fair şi deloc mitică. Manchesterul o luase prea grav de la Leeds ca să mă uit la capra rivalei şi să rîd de băieţii lui Rafa, care nu putuseră trece de o codaşă din Liga a doua.

Aiurea! Care 5-0? La pauză, era abia un 1-0 stabilit în prelungirile reprizei, un autogol de ajuns de nemernic, Reading ratînd două minunăţii de ocazii la care dacă strigai “Uau!”, cum se strigă acum cu spor, încă erai sobru. După pauză, fie şi fără Gerrard, Liverpool zice că are oricum meciul în mînă, Reading se bate zdravăn pe fiecare minge şi ne dă o frumuseţe de cursă singuratică, pe 50 de metri, a unuia, McAnuff, driblînd trei-patru “cormorani” şi ratînd din 16 de un centimetru; se prelungeşte cu 5 minute şi, desigur, ca Zorro în ultima clipă, vine penalty-ul pentru Reading; egalează Sigurdsson, un islandez din cei trei; urmează cele “două de 15″, zici că Reading e gata, nici vorbă, în al 99-lea minut mai au energia unei centrări perfecte şi unul, Long, face 2-1. Benayoun, în minutul 105, ratează singur cu portarul, dar cum să te duci la culcare? Rămîne 2-1, e după miezul nopţii şi super-eul te bate ca un îngeraş pe umăr:  Ştii că se vor face 50 de ani de cînd, într-o finală a Cupei, Arieşul Turda, cu Suciu în poartă, a bătut Rapidul tot cu 2-1?

Ce m-a topit în gerul Sărbătorilor

Mai există fotbal fără Kuban Krasnodar? Fără Ligă, fără Mitică, fără Gică, fără Tică, fără Iulia lui Tănăsică…? Rog a fi crezut: da. De trei ori da! Nu-s indiferent la rîu, ram şi neam, nu-s apolitic, sînt apolinic şi totodată antipoliclinic, dar fiindcă nu pot trăi fără fotbalul propriu-zis, mi-am petrecut Sfintele Sărbători de iarnă în Anglia şi Spania, instalat pe telebancheta mea, adică pe banchiza mea din hol. Cum alţii, cîţi or mai fi pe criza asta, se duc în Rhodos sau Maldive, eu, maladiv de soccer, am fost pe Insulă şi pe Peninsulă, acolo unde-s cele mai faine campionate, aşa cum a stabilit-o un ultim clasament mondial în care noi, cu al nostru campionat, sîntem pe un uluitor loc al 11-lea, chiar dacă “naţionala” e a 36-a din lume.

Imaginea cea mai tare din cîte m-au şocat a fost aceea a gumei de mestecat, a ciungei chinuite şi torturate între măselele lui Sir Alex în meciul de cupă cu Leeds United, pe Old Trafford. L-am mai văzut mestecînd pe Sir Alex, dar ca în ziua aceea, la 0-1 din minutul 18, niciodată. Nimic nu-i mergea United-ului nostru, Berbatov nul, puştii slabi, au intrat şi Giggs, şi Owen, şi Valencia - nimic, şi asta în faţa cui? A unui Leeds din liga a treia, Leeds acela din care noi, cîndva, prin ‘73, cînd îi dăduse Rapidului un 3-1 în Cupa Cupelor, elaborasem minunatul calambur “Liţă United”. Dar ce meci a scos pe Old Trafford, ce 2-0 a avut, plus o bară, ce galerie şi ce prim-planuri a prins regia din mutrele lor răvăşite de acest 1-0 incredibil, încă o dată, pe Old Trafford… Singur Rooney “s-a omorît” ca de obicei, ratînd în ultima secundă un 1-1 care oricît de umilitor, îi mai dădea o şansă, în retur. Dar şi ce meci produsese Rooney cu doua două zile înainte la Hull! (Iertaţi-mi monotonia entuziasmului) Făcuse totul. Destupase meciul la 1-0, gafase el personal de se luase cu mîinile de cap, 1-1, Sir Alex nu-l dă afară şi tot el lucrează pentru 2-1, 3-1, o pasă către Berbatov pentru care bulgarul, arătînd cerul, îl propunea Celui de Sus; îmi venea să le strig tuturor celor care nu-l văd printre primii cinci din lume… Ce? Nu spun ce. E prea corect fotbalistic. Doar pe Fabregas îl mai pun lîngă el, pentru ce a făcut în meciul cu Aston Villa: de cum a intrat, încă pălit, a întors meciul la 2-1, apoi a ieşit - Cesc ăsta e dintre cei cu care intri în păcatul de a crede că în fotbal unul singur poate conta mai mult decît ceilalţi zece. Dar cum s-a chinuit fără el Arsenalul cu West Ham în Cupă, la numai cîteva zile mai tîrziu! Asta mă topeşte la neamul acesta de pe Insulă, cu toate neamurile lui fotbalistice: iarna, de Sfintele Sărbători, pe stadioane impecabile, ei joacă fotbal mai mult sau mai puţin minunat, cu tribune arhipline, copii, bătrîni, femei şi bărbaţi înfofoliţi, de nu le poţi murmura decît să fie sănătoşi! Şi noi, odată cu ei, în frunte cu acel domn Gicu, care în fiecare săptămînă îmi urează sănătate.