Radu Cosaşu ↓

Mai ţineţi minte ce-aţi spus despre Europa League?

La cîte fraze clocotind, pentru o dată, de entuziasm, la cîtă plăcere s-a consumat în comentariile finalei europene de pe teritoriul nostru, la cîtă bună dispoziţie lirică ne-a îndulcit pentru multă vreme, nu văd ce păcat am comite dacă ne-am reaminti cum a fost privită, ani de zile, această Europa League în ziarele şi ogrăzile naţionale. Din Cupă a sărăntocilor mofturoşii, megalomanii, competenţii autohtoni nu au scos-o. Să insist în demascarea acestei prostii? De ce să pierd din spaţiu? S-o spun direct: dacă aşa arată fotbalul unei finale a sărăntocilor, merită să rămînem ce sîntem: nişte închipuiţi ridicoli. Să înjur mai tare?

Sărăntocii ăştia din Madrid şi Bilbao au jucat un fotbal de o mare bogăţie tehnică şi sufletească; peste ei a trecut - aproape magic, pînă la patetic - suflul acela, necunoscut între Ghencea şi Chiajna, numit spiritul jocului în 11 şi 22 cu tot ce înseamnă asta: viteză, vigoare, viaţă - a pasei, a şutului, a fentei; nu am avut nici un tiki-taka, nu au fost Messi şi Ronaldo, dar - şi aici e frumuseţea - s-a dovedit încă o dată că lumea cu balonul ei rotund nu se sfîrşeşte niciodată şi mai e loc de alte cîntări şi încîntări; mai există pe gazon un Falcao, un Diego, un Muniain şi - aş spune - un Llorente, chiar dacă nu a făcut mai nimic şi rău îmi pare; căci, da, am ţinut cu Bilbao pentru meciurile acelea entuziasmante cu Schalke 04 şi Manchester United, pentru că la Barcelona e considerată cea mai bună echipă, bineînţeles după ei. Dar Madridul lui Simeone, simplu şi clar vorbind, aşa cum şi joacă, a fost miercuri mai bună, mai coaptă, chiar dacă acest 3-0 e mai mult sever decît exact.

Străduindu-mă să evit orice sarcasm natural la adresa noastră - deşi nu-mi iese din minte megalomanul care susţinea, anul trecut, că nu concepe finala din 9 mai fără Steaua… - mă întorc la sărăntocii noştri de miercuri şi mă gîndesc că n-ar fi deloc de mirare ca finala bogătaşilor să nu fie la înălţimea celei de pe arena bucureşteană. De ce ne-am mira, cînd pot primi un telefon de la un dinamovist care, de la primele faze, mă întreabă dacă nu mi se pare că Llorente seamănă cu Dudu? Şi m-a apucat o melancolie zdravănă, începînd să scandez în telefon neuitata melodie din secolul trecut: “Du-du Georgescu e mai bun ca Iordănescu!”. Ce vremuri, tineri, maturi şi viitori pensionari! Iar de azi ne întoarcem la Cadu şi Bornescu… ce destin!

Recunosc: nu ştiu să detectez un blat

Ca bătrîn cinefil, nu pot decît să mă bucur pentru insistenţa cu care îmi joacă zilnic în faţa ochilor titlul acelui film admirabil regizat de fiul domnului Adrian Porumboiu: A fost sau n-a fost…? Acolo, întrebarea era dacă a fost sau nu revoluţie în ‘89. Aşa cum se întîmplă de atîtea ori în ţara asta tristă, dar plină de humor (sorry, dar e cea mai cuprinzătoare definiţie a ei), drama unei interogaţii se modifică în comedia ei, că altfel nu ar fi dramă. Azi, cînd am trecut de la radiofonicul fotbal minut cu minut la telefotbalul de zi cu zi - şi nu ştiu dacă e mai bine - apăsătoarea problemă s-a transformat în hazoasa angoasă: a fost sau n-a fost blat?

Personal, o recunosc, nu mă mai pot uita în direct la un meci - cu sau fără străinezi la centru şi la tuşă - în afara acestui chin şi el în cele din urmă vesel: “Bă băiatule (adică eu), fă ochii mari, holbează-te la maximum, fă apel la cît fotbal ştii, e blat aşa cum s-a anunţat sau e un…” nu pronunţ rima, că nu vreau să fiu şi mai destrăbălat decît patronii, mă înţelegi? Vin imediat şi iar recunosc că oricît apelez la cultura mea fotbalistică, nu am detectat pe loc, imediat, nici un blat la noi, cu atît mai puţin la ăia. E limita mea, mi-o asum, nu analizez din ce vine, probabil din profunda mea incapacitate de a fi altceva decît un fraier în acest condiţii istorice ale şmecheriei multilateral generalizate (sper să mi se accepte decenţa exprimării). Totuşi, oricît mă străduiesc, oricît mă holbez, nu văd blatul, îl văd doar pe Grigore şutînd perfect pentru 1-0 la Ploieşti - imediat mă sună un drag dinamovist să mă întrebe dacă m-am prins la cum a plonjat Luguşoru’ la şutul lui Grigore şi-mi explică secundă cu secundă. Nu-l pot combate…

Seara îl aştept să-mi explice care a fost blatul din Groapă, cum şi de ce l-au lăsat pe Adrian Prinţu’ să alerge singur cu mingea, în min 90!, şi să şuteze impecabil pentru 2-2. Sau n-a fost blat!? Nu mă sună, şi în întunericul nopţii îmi apare întru totul luminos Rui Duarte, străinul care nu discută decît cu oamenii inteligenţi şi se minunează cum de putem să dăm importanţă atîtor proşti. Eu cred că a fost declaraţia zilei şi ea mă presează să dau pe faţă că mai mult decît blaturile mă interesează să văd un meci în care pretendentele la titlu, granzii ăştia inexistenţi din 3 în 3 zile, să joace cît de cît bine timp de 90 de minute. Altfel, ca manchesterist în durere, îi mulţumesc lui Ilie Dumitrescu că e singurul din jurul meu care mai crede că putem lua titlul, asta după ce Sir Alex i-a făcut - auzi scandal! - pe cei de la City de gălăgioşi…

Patru zile care nu au schimbat lumea

…și așa carevasăzică, după Real - Barca 2-1 s-a deschis o nouă eră. Ce eră? Am auzit-o cu ochii mei: Barca nu mai e invincibilă! Mai mult: a avut loc un schimb de putere în fotbalul mondial și european, nu la noi. A venit la putere Realul, care nu mai are nici un complex, și la doar 2 minute după ce Barca o egalează, o face KO și-o dezumflă. Nu trec 72 de ore și, după acel 2-2 cu Chelsea, se titrează mare: Barca a murit!, avînd în vedere că a condus cu 2-0 și a primit un gol în minutul 46, și a fost egalată în minutul 93.

Rău cum m-a făcut viața, nu mama, am dorit urît să rămînă 2-1 pentru Barca, să se realizeze speculația mea, aceea ca londonezii să se califice ca Dinamo la Mediaș. Măcar cu atîta să mă fi ales, că am și eu o vanitate, oricît aș fi de barca-giu. Am citit cu urechile mele că Guardiola nu are șuteri, nu are vîrf… Acum s-a descoperit asta, cînd Chelsea s-a apărat eroic în zece… Am extras și din asta (iertați-mă) un ciubuc: nu a spus Messi al meu că el preferă campionatul englez pentru încrîncenarea lui? Unde mai întîlnește Barca, în Spania, o apărare cu 10 oameni? Sigur, de la acel 1-0 de la Londra, am scris că nu-i frumos ce face Di Matteo, dar Dostoievski a zis că frumusețea va salva lumea, nu și fotbalul.

În fine, la patru zile după ce s-a instaurat noua putere realistă, Realul urma să consacre și noua ordine europeană, biruind-o pe Bayern, la Madrid. Nu mai era o problemă: cei mai competenți amici ezitau între două sau trei goluri diferență pe Bernabeu. În minutul 15 era deja 2-0, Ronaldo marca liber de pe linia de 16, apărarea lui Bayern era de groază, mă gîndeam deja meschin cum m-am făcut de rîs scriind aici în urmă cu două săptămîni: atenție, mare atenție la Bayern! Ciudățenia ciudățeniilor, cu 2-0 în minutul 15, la pauză, Realul nu era calificat! Era 2-1 și putea fi și 2-2 în minutul 44. Firește că-mi jucau în minte toate bancurile inteligente cu nemții în fotbal, dar ce-a urmat nu a mai fost banc: noua mare putere, Realul, nu mai făcea mare lucru, Super Mario rata egalul în minutul 85, iar la penaltyuri, cu ochii și urechile mele, am trăit să-l văd pe Mourinho pios, în genunchi, și pe Cristinel ratînd ca Messi…

Părerea mea de barca-giu: Realul a jucat tot obsedat de Barca, supergonflat, dar și obosit de triumful din urmă cu patru zile, convins că o va mai bate încă o dată, intrînd în finală la Munchen. Și ce scriem acum? Că a murit Realul? Ce eră se mai deschide? Nu se deschide nici o eră - decît, poate, în mintea noastră: să nu mai generalizăm repede și furibund în fotbalul adevărat! Nimeni nu e invincibil! De la Rafa și Nole pînă la Cristinel și Lionel, orice superjucător e și el om! Și ce facem cu extratereștrii și galacticii? Pentru mine, azi, zecile de mii de pe Camp Nou, care-și ovaționează învinșii, sînt singurii extratereștri!

Cînd Barca nu e incredibilă şi se enervează

…şi să nu mă luaţi din nou că de aia e frumos fotbalul, fiindcă Chelsea joacă sistemul 9 plus numărul 9 (Drogba), are o ocazie şi marchează, iar Barca are posesie 72-28, peste 500 de pase la o sută şi ceva, 5 ocazii sfîşietoare şi pierde… ce-i frumos în asta? E pe dracu’… Şi să nu mă întoarceţi pe partea ailaltă, că fotbalul e nedrept, crud, insuportabil… Dacă e insuportabil, de ce îl suportăm? De proşti ce sîntem? Vă rog, fără adjective! După acest Chelsea - Barca, numai de adjective nu am nevoie.

La capătul lor, nu mă pot ridica mai sus de înţelepciunea auzită din străvechime, de la superveselul Titi Teaşcă: dom’le, mai trebuie să vrea şi mingea… o uităm permanent, ni se pare prea iraţională, deloc inteligentă, prea ageamie. Şi ce?, dacă mingea nu vrea, poţi să fii şi Messi… Lăsaţi-mă azi ageamiu! Cît de cît savant, pot afirma că Barca - aia pe care Beckenbauer o socoteşte “incredibilă” - se enervează urît, pînă la lipsă de inspiraţie, ajungînd să bubuie mingea, de cîte ori întîlneşte italienisme, alde Inter, răsalaltăieri, alde Chelsea alaltăieri. Oricît a jucat Di Matteo în Anglia, a rămas în el, probabil, o genă de italian care ştie perfect să se închidă, să marcheze o dată, nu mai mult, şi să apere un 1-0, mingea ţinînd cu el, mai presus de toate. E frumos? Nu e frumos? Iar începeţi? Continue reading →

Despre suspiciune ca armă defensivă.

Nu am nevoie de vreo introducere ca să emit această avertizare cu cod roşu: microbişti din România şi din toate ţările, ni se pregăteşte ceva! Ceva şi mai nasol decît trăim azi. Ni se pregăteşte o viaţă în care la orice meci ne vom uita, fotbalul nu va mai exista. Va exista înainte de toate şi pînă la urmă informaţia privitoare la cotele de la casele de pariuri. Va exista doar valiza cu care se premiază o echipă ca s-o împiedice pe alta să ia titlul de la nasul celei care dă banii. Se va numi premiere această manipulare de foloase necuvenite şi noi, fraierii, vom trebui să ştim asta din timp, aşa cum la cursele de cai, pe hipodrom, erai un bleg total dacă nu ştiai cine trage pentru cine.

Fotbalul nu ne va mai aparţine nouă, microbiştilor, ci maselor de iniţiaţi în pariuri şi tranzacţii, milioanelor de pasionaţi în afaceri, în ponturi, în mînării. Vom trăi în mînărie minut cu minut. Dacă nu vom fi la curent cu ce se pune la cale, dacă vom continua să ne zbuciumăm prosteşte la orice dribling sau şut fără să ne intereseze ce se ascunde într-o ratare, naivitatea noastră se va transforma într-un ridicol cras. Vom deveni nişte caraghioşi. Pe şleau - nişte imbecili: cum, nu ştiai că la Samara, Singapore sau Oarba de Sus a fost vînzare? Habar n-ai fotbal, papagalule! Nu ne vom putea apăra decît prin suspiciune continuă, chit că suspiciunea ne va otrăvi gustul fotbalului, ca să nu exagerez şi să scriu chiar viaţa. Am început deja să fac mari progrese în suspiciunile fie ele absurde.

La o frumuseţe de meci ca Real - Valencia (pentru care am renunţat să mă uit la spectaculosul Steaua - Sportul, cu 2-0 în minutul 10), cu vreo 20 de ocazii de gol, cu un Guaita fenomenal, îmbrăţişîndu-se în final cu un Casillas la fel de fenomenal, mi-a trecut prin cap că Barca a premiat-o pe Valencia să-i ia măcar un punct unui Mourinho întru totul turbat. Miercuri noaptea, am avut neruşinarea să mă uit fascinat la maxilarele lui Sir Alex, zdrobind intens chewing gum-ul, şi să mă gîndesc dacă Manchester nu i-a dat totuşi lui Wigan trei puncte, avînd de unde… Pe cîte lire sterline? Sau invers? Dacă City i-a premiat baban pe cei de la Wigan? Unde asta, în Anglia? Adică acolo sîntem mai presus de orice dubiu? Unde mai putem fi în afara oricărei suspiciuni? Nicăieri, papagalilor! Şi fiindcă îmi plac şi mie pariurile, după o lungă şi amară experienţă de fraier la Băneasa trap, zilele trecute m-am dus cu absurdul pînă la a propune caselor de pariuri, în cunoscutul stil britanic, un pariu pe următoarea problemă: în cîte zile se va dovedi dacă personajul cu valiza a minţit sau nu cînd a lansat bomba aceea că Bayern ar fi stimulat-o pe Stuttgart în acel 4-4 cu Dortmund. Tenace vă propun din nou să fim sănătoşi. Mintal.

Meciul cel mai frumos din 2012.

Săptămîna trecută, îmi încheiam articolul scriind că un Barca - Milan, fie şi 0-0, ne place pentru că ne face să uităm fotbalul de la noi. Poate că eram prea crud, nu am timp de autocritică, fiindcă azi mă întorc şi susţin că returul Barca - Milan - pe care îl întoarcem pe toate feţele, deşi nu a atins excelenţa - nu mă poate face să uit acel 4-2 dintre Bilbao şi Schalke 04, din turul Ligii Europene. A fost meciul cel mai frumos - nu am alt adjectiv - din cîte am văzut în 2012; nu vă oblig să fiţi de acord şi mai ales nu-mi cereţi să discut despre ce face Bilbao în campionat. Ştiu.
Ceea ce au jucat bascii în deplasare, la tipii aceia care o spulberaseră într-o repriză pe Twente-ul “nostru”, nu-mi iese din minte, chiar după un Barca - Milan, nu atît de tehnicizat pe cît de psihologizat: Milanul juca la egal, Barca la victorie. Dar Bilbao - Schalke a fost înainte de toate patetic: a fost repede 1-0 pentru Bilbao pe o gafă germană, Raul a făcut 1-1 imediat, apoi tot Raul, cu un voleu fantastic din 16, a ajuns la 2-1, şi vă rog să nu mi-l aduceţi pe Benzema cu voleul lui de sîmbătă, nu se compară cu ce-a dat Raul (şi nici cu al lui Crouch în meciul cu City).

După pauză, Bilbao egalează la 2 şi nu îngheaţă jocul, nu, face 3-2 pe o altă gafă a celor de la Gazprom (alo, fără politică!), Raul ratează 3-3 în minutul 89 şi, în deja fatidicul 93, Bilbao realizează acest 4-2 care mă face, la ora cînd scriu, să nu fiu interesat de scorul returului. Poate să fie oricît şi orice - acest 4-2 îmi rămîne ca piesă de referinţă în ce se mai poate numi azi fotbal. Cu o precizare în plus: nu am ţinut numai cu bascii, ci şi cu Schalke: pentru Raul! Abia acum m-am clarificat de ce nu ader la Mourinho: fiindcă Realul lui şi-a permis să renunţe la Raul. Sincer? Ţin la el mai mult decît la Messi. Nu-mi cereţi explicaţii, lucrurile sînt mai complicate, şi profit de această expresie pentru a da la lumină unul din cele mai intelectualiste mesaje pe care le-am primit de la un internaut, încă din februarie: “Lucrurile sînt mai complicate.

Am vaga bănuială că nu v-au scăpat scrierile lui Geo Bogza pe marginea războiului civil din Spania, cu deosebire cele privitoare la Ţara Bascilor; încercaţi o abordare în această cheie, şi veţi descoperi multe rezultate surprinzătoare, realizate de Athletic Bilbao, Santander, Osasuna contra granzilor din Madrid şi Barcelona”. Vagă bănuială? Ironia m-a topit. Ştiu încă Bogza pe dinafară, o scriu chiar şi în Gazeta Sporturilor. Nu ştiu însă, ca să-l felicit, numele acestui domn elitist, care semnează pe latineşte “reductio mentis”.

De ce îmi place un Milan - Barca, fie şi la 0-0

…aşa a zis? Că s-a săturat de el însuşi la televizor? Glumea. Pe toţi sfinţii că glumea! Tot ce spune el e o glumă, cînd nu e (în) direct minciună. Cel mai mult mi-a plăcut chestia aia că el doar se consultă, el dă doar sugestii, el nu face echipa, dar ordonă că Chiricheş (şi ce dacă-i o cacofonie?) să nu joace fundaş dreapta… Nu e rea nici noutatea asta - că el vorbeşte tot timpul la TV fiindcă îl doare sufletul după investiţiile lui. Se poate, dar pînă azi ştiam că vorbeşte pentru că dacă tace face cancer la limbă. Nu poate lipsi din topul “caldelor” sale aiureala cu Dinu “Vamă”, pe care, azi, îl ia fiind cel mai bun manager din România, şi după nici 24 de ore afacerea cade, MM e cel mai bun, dar de fapt cu “Vamă” a dat lovitura cea mare: l-a deturnat de la Rapid. Asta e lovitura - nu că Steaua a făcut un punct din 6 fără să marcheze la Tg. Mureş şi acasă.

Acum, fără glumă, îmi pare rău de Iliesta şi de toţi cei 100 de antrenori care urmează să vină în Ghencea sub deviza “Steaua nu se refuză!”. Fără glumă, ei ar trebui să ia în serios cea mai serioasă frază a patronului, uitată din păcate: la Steaua nu e loc pentru răbdare! E impecabilă, aş pune-o banner la intrarea în lojă, aş face din ea deviza clubului. Mai presus de toate este adevărată, verificabilă meci de meci pe acest parcurs al returului, unde nervozitatea, nerăbdarea au dat în clocot şi au făcut praf norocul de a întîlni în primele 5 etape cele mai uşoare echipe. A, nu mai există echipe uşoare în miticista ligă prof? După opinia mea, nu mai există nici granzi în România, foarte simplu de ce: nici un grande de Cluj, Vaslui şi Bucureşti nu suportă trei meciuri în 7 zile. Pentru condiţia lor fizică e cumplit şi e inutil să ne ridicăm la metafizica problemelor de joc, la 4-3-3 sau 3-5-2. Că se mai adaugă şi blaturile şi arbitrajele e aproape normal, dar în ce mă priveşte mi se pare la fel de grav că CFR Cluj, liderul în perspectivă europeană, cu toţi fluieraşii lui nedovediţi, joacă de la mediocru spre slab. Lipsa de densitate în atac, spaţiile enorme între înaintaşi, care impun monotonia paselor lungi, sînt probleme mult mai presante decît presa de specialitate din Bucureşti şi greaţa care-l copleşeşte pe Iuliu Mureşan.

Aşa stînd lucrurile, cred că e uşor de înţeles pentru ce un Milan - Barca ne va pasiona: fiindcă ne face să uităm, 90 de minute, fie el 0-0, de mai toate relele noastre interne. Felicit pe cei de la externele Gazetei, care ieri mi-au dat mare faza cu Nesta şi Messi. Era bună de decupat, dacă mai aveam colecţia de poze din copilărie. Ingrat cu mine însumi, nu o mai am. Dar atenţie, atenţie mare la Bayern!

Avem şi noi o Barcelonă, avem şi noi extratereştri.

Fiindcă, mă-nţelegi?, mi-am ales altă meserie decît aceea de sexolog, de psihiatru, de politician sau de istoric, aşa cum se pare că mi-o cere involuţia fotbalului nostru, fiindcă mă încăpăţînez - poate greşind - să rămîn un strict cronicar al golurilor şi-al ratărilor, îmi fac datoria plăcută să consemnez că noaptea de miercuri nu s-a sfîrşit cu Colţescu, Kovacs şi Răchită. A existat fotbal şi în Italia, Franţa, Germania şi, mai ales, în Spania. Scriu mai ales în Spania deoarece acolo au avut loc unele evenimente pe măsura înţelegerii noastre atît de zbuciumate, atît de convinse că numai la noi etc, etc.

Dacă ne uităm cu atenţie, vedem că CFR Cluj a fost capabilă să trăiască aceeaşi experienţă ca Real Madrid: să fie egalată în ultimele minute de Sportul, care nu e cu mult mai sus în clasament decît Villarreal; nu pot trece cu vederea că Realului i s-a întîmplat a doua oară, la 72 de ore după ce Malaga lui Cazorla i-a făcut aceeaşi figură, cu ultimul şut al meciului. Fireşte că, acolo, meciurile au avut altă calitate, dar în finalul cu Villarreal - ca în Regie, ca în Groapă, ca la Galaţi - s-a lăsat tot cu scandal, cu eliminările lui Ozil şi Ramos, cu evacuările lui Mourinho şi ale asistentului său, cu urletele la adresa unui echivalent al lui Kovacs sau Colţescu. Şi acolo, cu Barca făcînd 6 puncte din două meciuri şi Realul doar 2 puncte, s-a redus senzaţional o diferenţă de 10 puncte, socotită insurmontabilă, cum se credea că era şi aceea dintre Steaua şi Dinamo.

Iertaţi-mi aroganta întrebare: păi, nu-i la noi ca şi la ei? De ce să stăm umili? Dacă Mourinho îşi pierde minţile pentru două egaluri curat inadmisibile la cît a dominat, ce să facă un Dorinel, sau invers, un Ciobi? Şi unde mai pui că avem şi noi o Barcelonă care vine tare, avem şi noi extratereştri! Cum care sînt ăştia? Ăi de-au învins Astra cu 2-1, aşa au fost numiţi, extratereştri într-un prompt delir care-l proiecta pe Pîrvulescu, cu şutul lui de 2-1, lîngă Hagi. Nimeni însă nu a văzut cum a trecut Bărboianu de Paul ca să-i centreze perfect lui Laionel, care marchează cu om lîngă el. Şi, atenţie!, scriu asta ca unul care - riscînd să fiu socotit caraghios - a pronosticat că Steaua, dacă joacă ceva-ceva ca în meciul cu Twente, merge la titlu. Acum, să fiu drept şi blînd, după ce am văzut pe Twente în repriza a doua cu Schalke, sînt mai lucid în stabilirea reperelor europene.

Pentru a-mi înfrîna ironiile, să consemnez că, din ce am văzut în Europa miercuri, nicăieri nimeni nu a avut foarfeca a la Rooney a lui Grozav şi totodată nimeni la noi nu a avut vorba mai inteligentă ca aceea a lui Victor Becali: Dinamo, la sfîrşit, ar fi trebuit să-i aplaude pe copiii ăia de la Sportul.

Un punct de vedere în dezbaterea dezbaterilor.

Fie şi la o săptămînă după orgia lui Messi în meciul cu Leverkusen, nu cred că e prea tîrziu pentru a-l saluta pe Andrei Niculescu, cel care vinerea trecută a avut inspiraţia să scrie clar că “niciodată nu vom putea da răspunsul corect la întrebarea «Cine e cel mai bun fotbalist din istorie?»”. Dînsul nu a ezitat să titreze că aceasta e dezbaterea dezbaterilor şi sînt convins că nu exagerează - that is the question, aceasta e întrebarea, oricîte se întîmplă în Ghencea, Pipera, Cluj şi chiar la Manchester, unde United, în fine, a-ntrecut-o pe City în clasament. Copilăreşte sau matur de-a binelea, după fiecare nebunie a lui Lionel şi Cristinel, nu putem trece peste chestiunea asta aproape bolnăvicioasă: “Bă (e o abundenţă de bă la începutul oricărei întrebări în română), cine este cel mai bun din lume?”. Sigur că imediat ne apar în faţa ochilor Pele şi Maradona şi iar pornesc frămîntările clasice: putem compara geniile de azi cu cele de ieri?, apărările de atunci mai au ceva din ferocitatea celor de azi? Nu putem da răspunsul corect, dar, ca de obicei în problemele grele, putem interveni cu nuanţe care îmblînzesc violenţa presiunii.

De ani de zile, mă feresc să numesc pe cel mai bun fotbalist din toate timpurile, argumentînd vesel că nu am trăit în toate timpurile şi nu pot să fiu arogant cu istoria, fie ea doar a fotbalului. De vreo cîteva săptămîni sînt însă în posesia altei idei; mi s-a dăruit un dicţionar francez foarte recent (2011), un dicţionar rock, istoric şi politic al fotbalului, avîndu-l drept autor pe Hubert Artus*, un ziarist specialist în materie, care îşi permite să fie şi subiectiv într-un dicţionar. Ca atare, la articolul consacrat lui Garrincha, el poate scrie aşa: “Pentru noi, Garrincha este, împreună cu Best, Cruyff şi Maradona, cel mai bun fotbalist din cîţi a cunoscut planeta” (şi urmează patru pagini despre Garrincha, cu trimitere în final la ceilalţi trei, nu şi la Messi). E ceea ce, deodată, mi-a luminat ideea următoare: Cel mai bun fotbalist, fie şi din toate timpurile, este o sinteză a altor 3-4 genii văzute sau recunoscute ca atare; este un punct de vedere care, chiar emoţional vorbind, mi se pare raţional. E ceea ce mă face să scriu că, pentru mine, la noi, pe văzute, cel mai bun fotbalist din istoria vieţii mele este un Petchovschi - Apolzan - Dobrin - Hagi. Cu precizarea imediată: nu ţin să fiu perfect şi să mi se dea întotdeauna dreptate!

*Titlul exact al dicţionarului este în franceză: Don Qui Foot, şi derivă dintr-un joc de cuvinte cu numele editurii: Don Quichotte.

Sîntem sau nu microbişti europeni.

…şi să nu-mi spuneţi că nu avem o primăvară europeană! Şi ce dacă Steaua cu Astra 2 bate cornerele dintre troiene de zăpadă, joacă prost la Mioveni şi mă lasă să mă fac de rîs cu pronosticul meu, că va merge la titlu dacă prestează ceva-ceva din turul cu Twente… Am scris că s-ar putea să fiu un caraghios şi iată-mă în situaţie, aşa cum mi-au spus-o de la obraz internauţi ca pepeman, bănăţeanul, alex21 sau liam, cărora le mulţumesc pentru competenţă. Unul singur mi-a dat dreptate - octa - şi îi zic şi lui mersi, fiindcă, aşa cum spunea odată un rabin, fie şi un singur om e o bază de discuţie.

Dar unde scrie că fără Steaua în Europa nu e primăvară în sufletele noastre de microbişti universali? Inimile noastre - întreb tot ca un caraghios - nu au fiecare două auricule şi două ventricule, unde la mine au loc şi Progresul, şi Barca, şi Manchester United, şi, ca marţi seara, Arsenalul… La pauză, cu acel 3-0 curat incredibil, m-au sunat nebuni buni de legat. Cu preşedintele Uniunii Scriitorilor, priceput în fotbal cît în literatură (caz nu foarte frecvent), am stabillit că dacă Milanul le dă un gol, Arsenalul face 5-1! Uneori, sufletismul ne sileşte să ne pierdem capul. M-am liniştit - şi nu am mai discutat decît cu mine însumi - în minutul 58, cînd Van Persie, din 3 metri, a ratat acel 4-0 care devenise raţional. E nenorocita aia de “ocazie uriaşă” după care se pierd meciurile decisive pe care, să vrei, şi tot nu le poţi uita; mi-au rămas pe viaţă Rosicky şi cei 60.000-70.000 de englezi care au venit să-şi vadă Arsenalul după un 0-4 fără de speranţă pentru orice european normal la cap.

Tot european vorbind, miercuri seara, pe Camp Nou, primăvara - că nu-i pot spune altfel - m-a adus într-o stare la care nu am avut acces nu mai ştiu de cînd. Fan Barca, suportînd toate obiecţiile galacticilor realişti care nu-mi suportă guardiolismul, pe măsură ce Messi îşi făcea de cap, se ridica în mine un protest: în numele weekend-urilor petrecute la Eurosport 2, în Bundesliga, în numele acelor meciuri germane exemplare în fotbalul lor serios, creştea în sufleţelul meu refuzul de a accepta ca o echipă germană de Liga 1 să primească 7 goluri, dintre care 5 ale unui geniu, e drept, dar de neconceput cum nu putea fi oprit de o apărare nemţească. Nu de Chiricheş, nu de Moţi sau Szukala. E un răutăcism, desigur, dar vă mai propun o idee, nu mai puţin primăvăratică: aţi citit ce-a făcut Twente cu ditamai Eindhovenul, după ce a eliminat-o pe Steaua? 6-2! Steaua mai e bună la ceva.