Radu Cosaşu ↓

Din Africa pînă în Europa, o ploaie abundentă de 1-0

Să fie un semn ocult care se cere dezlegat? Să fie o întîmplare în care se ascunde totuşi ceva semnificativ? Pasionaţii cazinourilor au carnete unde notează minuţios zilele în care anumite numere au ieşit cu o frecvenţă stranie, ţinînd de minune. Nu sînt pasionat de ruletă - mi-ar plăcea doar să fiu detectiv fizinomist în cazinouri, meserie fascinantă, să urmăreşti chipurile jucătorilor… - dar nu pot ignora acest fenomen care s-a abătut miercuri peste planeta noastră, a fotbalului.

Miercuri 18 noiembrie a plouat abundent cu 1-0 din Omdurman (Algeria-Egipt) pînă în Europa barajelor pentru Mondial (Franţa-Irlanda 0-1 după 90 de minute), inclusiv în România sferturilor de Cupă Timişoreana. Dacă mai adăugăm şi vreo patru amicale, nu se poate să nu intrăm la idei, oricît am vrea să ne ţinem reci, lucizi, departe de superstiţii. Primul impuls mă trimite la Răzvan Lucescu, la 1-0-urile lui favorite, specialitatea casei, incapabile să clintească din acel 0-5 belgrădean (apropo: Coreea de Sud-Serbia 0-1, Zigici, minutul 7), care ne va mai urmări, îl asigur, şi în 2010. Fiindcă sînt dintre acei care socotesc că e mult prea devreme pentru a ne gîndi foarte serios la 2012, îl las pe Răzvan în pace şi mă întreb ce fel de scor e 1-0?

Pînă azi, 2-0 însemna ceva, se zicea că e un scor tipic englezesc, după care s-a impus ideea că e şi cel mai periculos scor. Atunci 1-0 cum e? În general e scorul clasic italian (şi miercuri, în amicalul Italia-Suedia), cu toate atributele de meschinărie, de mică şi mare ciupeală. Italienii au mîncat sufletul multora arătîndu-le în minutul 90 tabela cu un 1-0 nemodificat din minutul 8… Totul evoluînd, inclusiv mediocritatea, 1-0 a devenit un scor oricum mulţumitor, de 3 puncte totdeauna necesare, un scor 100% pragmatic, nu atît spectaculos, cît sănătos. Există desigur meciuri de 0-0 fabuloase, există şi multe nebunii scandaloase, de 1-0 pe un contraatac în minutul 89, după o apărare genială, dar de regulă, la noi şi în jurul nostru, 1-0 este un scor sub semnul suficienţei, şi, mai ales, al oboselii în toate sensurile, de la fizic la psihic, de la plictis la melodramă. 1-0 e scorul cel mai obositor din cîte ne cad pe cap. Şi nu o dată, ca miercuri la Craiova şi Paris, de-o păcătoşenie a arbitrilor mai mare decît ghinionul şi neştiinţa jucătorilor. Riscînd a fi considerat cinic (Vai, ce urît!) se-nţelege că nu am nimic împotriva unui 1-0 în favoarea noastră, chiar cînd Goian marchează Olandei din ofsaid.

Dar, mai presus de toate aceste consideraţii deloc incontestabile, ziua asta de miercuri rămîne înmărmuritoare prin trimiterea preşedintelui Serbiei în judecată, acuzat că a consumat alcool, pe stadion, la meciul Serbia-România. 1-0 pentru lege.

Ce-i lipseşte Manchesterului?

Nu voi avea tupeul să scriu că duminică Manchesterul a fost peste Chelsea, dar mă voi strădui să explic ce ne lipseşte, aşa cum mi s-a luminat mintea după ce John Terry a marcat dintr-un ofsaid clar pentru o lume întreagă, mai puţin pentru arbitrul Atkinson. Oricît mă silesc să fiu modest în faţa fotbalului englez, oricît mă feresc să nu cad în provocările unor comparaţii fără rost, o scriu de-a dreptul: nouă, manchesteristilor, ne lipsesc un Borcea, un Turcu, un Iancu, un Mititelu - oameni de fotbal care ştiu ce au de făcut, de răcnit şi de înjurat într-o situaţie ca asta, urlătoare pînă la cer. Poate că de la Dan Petrescu englezilor nu le mai trebuie fotbalişti români, dar voci şi spirite revoltate în faţa unui gol din ofsaid aşa cum avem noi, românii, cu siguranţă că ei nu au. Dumnezeule, vorba dragă lui Radu Naum, ce-ar fi făcut un Borcea, un Turcu, ş.a.m.d., din scandalosul gol al lui Terry, din ucigătorul arbitraj al lui Atkinson! Cel puţin o săptămînă în toate ziarele, pe toate posturile TV nu s-ar fi auzit decît de mîrşăvia cu care s-a viciat rezultatul unui derby, de batjocura la care a fost supusă echipa şi un antrenor de prestigiul lui Ferguson, de inadmisibila delegare la centru a unui arbitru care nu are celebritatea celor două echipe. Noi nu avem rivali, pe continent, în contestarea unui arbitraj. Noi posedăm o forţă a jelaniei la care nici un Sir Ferguson nu poate ajunge.

Căci ce-a spus Sir Alex după meci, mestecîndu-şi fără îndoială furia mai ceva decît chewing-gum-ul? Că arbitrajul a fost dubios! Ăsta e adjectiv în faţa unei porcării? Noi nu o să-l folosim niciodată. E prea moale, prea vag, prea de salon. După care mai vine şi cu moftangeala aia că “îşi pierde încrederea în arbitri”. Vax albina… Noi ne-am pierdut-o de mult, nici copiii noştri nu mai discută despre ea. Aşa că  daţi-mi voie să fiu sincer: ca manchesterist bucureştean, resimt acut absenţa unei “guri mari şi negre” acolo. Ei nu ştiu să se porcăiască în public. În aceeaşi ordine de idei, marţi seară, m-am uitat uimit la Florentino Perez în loja sa de pe Bernabeu, cum răbda ca Realul său, cu Kaka, Raul şi alţi milionari disperaţi, să nu marcheze minute întregi, cum îşi consulta ceasul văzînd cum trece timpul, cum ridica privirea spre cer şi nu dădea măcar un răcnet din loja sa spre Pellegrini, care nici el nu arăta prea bine în demnitatea sa. Păi, fraţilor, să-l fi văzut pe cine ştim noi ce-ar fi făcut din loja sa dacă Steaua nu-i dădea cinci boabe Viitorului din Însurăţei! Asta le lipseşte, tot caragialean vorbind: nu-s măgari şi nu-s violenţi.

Terenul ca terenul, dar şi efortul psihic

Dacă mi se dă dreptul la un surîs vesel - după munca grea de miercuri noapte - aş începe cu întrebarea de copil a adultului care comenta meciul lîngă Ilie Dumitrescu: “E greu, Ilie, să alergi după minge pe un teren ca ăsta?”. Ceva mai dulce, în sensul caragialian, nu am auzit de mult; în topul stupizeniilor duioase nu-l întrece decît veşnicul: ce-ai simţit cînd…? care fireşte că a căzut şi pe capul lui Onofraş. Altfel, a fost, cum spun, dur, dur de tot, şi nu numai terenul, dar şi efortul psihic al Unirii. Grupul lui Dănuţ (din nou cer permisiunea acestui alint) era prins între dorinţa unei victorii, tentaţia unui 0-0, dar şi presentimentul clar că cine marchează mai întîi, cîştigă. Era o complicaţie infinit mai grea decît acurateţea a două-trei pase. La 0-1, s-a îngheţat din Ghencea pînă în Bărăgan. În secunda următoare, Urzicenii erau deja la poarta lui McGregor şi ratau o ocazie din cele numite imense, ca peste nici 10 minute, Onofraş să găsească, după o combinaţie perfectă, şutul oarecum mîntuitor. S-a trecut desigur la regrete că nu am luat trei puncte şi imediat la calcule febrile, însoţite, de pe tuşă, cu invidiile pur autohtone. Oftică normală. Cică Unirea a avut noroc fiindcă a căzut într-o grupă slăbuţă… Noroc, cînd a întors de trei ori un 0-1, asta se numeşte noroc?

Şi ce-i aia, pentru filosofia românului, o grupă slăbuţă în Liga Campionilor? Care sînt pretenţiile noastre? Unirea îşi face calcule, de pe locul 2, în funcţie de Stuttgart şi Glasgow şi tot nu e bine!? După patru meciuri în Europa, echipa asta are o calitate rară la noi: ea nu este intimidată de propriile ei succese, nu s-a săturat de ele, mereu mai vrea, mereu crede că mai poate, încă nu şi-a văzut lungul nasului şi bine face. Mai mult, aş spune că îşi poate permite un lux necunoscut: să fie suspicioasă la aranjamentele rivalelor ei. Îmi vine, zău aşa, să surîd din nou: nu vi se pare ciudăţel că Stuttgartul acasă egalează Sevilla exact în minutul 79 - cam acelaşi minut cînd la Bucureşti, Glasgow marca pentru 1-0? A naibii coincidenţă în Europa noastră multilateral dezvolată telegenic…

Şi ca să fiu tot aşa, multilateral european, nu mi-aş ierta să uit de Manchester-ŢSKA Moscova, o curată nebunie: Old Trafford arhiplin la un meci care, pe româneşte vorbind, nu mai conta pentru calificare, cu 3-1 în minutul 47 pentru ruşii care rîdeau de o apărare fără Vidici, Rio, Evra, fără Giggs, Berbatov şi Rooney în atac, ei nu!, era inacceptabil, Sir Alex îi aduce pe Rooney şi Evra, Manchesterul nu se lasă pînă nu face 3-3, în ultimul minut, desigur… Rămîne între noi: Rooney nu vi se pare azi cel mai bun fotbalist din lume?

Ce facem după un Liverpool-Manchester?

Azi dimineaţă, cel mai serios pariu - la ora asta cînd pariurile desfigurează orice meci din Europa pînă în Asia - este acela propus de Dan Petrescu jucătorilor săi: “Pe cît că nu veţi mai face nici un punct în Ligă?”. Nu ni se spune pe cît, dar e mişto, adică e inteligent şi pervers. Cu ceva haz, dacă ne-a rămas, s-ar putea extinde şi la Poli Timişoara, şi la Steaua, însă pe goluri, căci alături de Levski Sofia sînt singurele echipe din cele 12 grupe ale fostei Cupe UEFA care în 3 meciuri nu au marcat nici un gol. Pot Lippi de Ghencea şi Moţul de Timişoara să le propună elevilor lor: pe cît că nu veţi da nici un gol în retururile grupelor? În acest timp, Şahtiorul eliminat de Timişoara se plimbă în grupa J, Şerifful Stelei e peste Twente, iar Bate Borisov, tot de-a noastră, o bate pe AEK Atena a Vasluiului porumbian. Se poate formula întrebarea shakespeariană: cum vă place? Dacă procentual tot se merge la teatru mai mult decît la fotbal.

Sub semnul ei, atac cea mai spinoasă problemă a duminicii mele: am văzut un Liverpool-Manchester cu o primă repriză senzaţională şi o a doua care nu-i contrazicea pe Viorel şi Grădinescu: “E nebunie pe Anfield!”. Ca manchesterist bătrîn, am fair-play-ul să scriu că Liverpool a fost cu atîtica ceva mai bună, şi m-a făcut să-mi sun doi prieteni fani Gerrard, care pescuiau în Deltă, să nu-i las singuri, conform imnului, şi să le spun rezultatul. Bucuria lor a fost mai mare decît scorul şi ştiucile prinse. După aceea m-am concentrat, desigur, asupra campionatului nostru, şi am contemplat Dinamo-Bistriţa. Dinamo juca atît de slab că nu ştiai cine e pe ultimul loc; am stat pînă la sfîrşit, pînă la ultimul minut, cu penalty-ul indiscutabil la Andrei Cristea, apoi cu urletele pe toate telesporturile ale lui Borcea şi Turcu împotriva lui Danşa, care “a viciat rezultatul” şi, peste toate, “ne ia plăcerea jocului”. Ce? Plăcerea jocului… Care joc? Ăla a fost joc care să-ţi dea dreptul să urli pentru un penalty fie şi clar în ultima secundă? Noroc cu Cornel Dinu care le-a arătat puţintel obrazul şi le-a spus cumva să lase tupeul. Numai că mie altceva mi s-a impus: cum de avem parte de un asemenea destin, ca după un Liverpool-Manchester să ne cadă sub priviri Dinamo în chinuri urîte cu Bistriţa sau, mai departe în noapte, derby-ul Clujului cu Timişoara, anihilîndu-se reciproc, dar şi fotbalul odată cu asta? Atunci mi-a apărut problema, iertaţi-mă, patetică: dincolo de noi, maturii, cei care putem număra în gînd, oricînd, cei nouă paşi ai arbitrului la orice lovitură liberă, cei care nu mai mergem la stadion preferînd 90 de minute teleberea, ce le mai arătăm copiilor noştri? Nu avem nici o răspundere? Îi mai lăsăm să vadă şi să audă lîngă noi un Dinamo-Bistriţa după un Liverpool-Manchester? Nu ar trebui să se avertizeze în timpul unei mizerii de la noi: acest meci nu poate fi văzut de copiii pînă la 13 ani decît cu aprobarea părinţilor?

…. şi ce bine ne-aţi făcut!

Oricît de antipatic îmi este verbul “a umili” în eşecuri, oricît de prudent ţin să-l folosesc, azi nu pot decît să exclam cu o mare şi sinceră plăcere: “Bravo, Dane, bravo, băieţii, ne-aţi umilit şi bine ne-aţi făcut!”. Ne-aţi umilit (persoana I plural mă include) pe toţi cei care ne uitam la meciul ăsta ca la o tăiere, sper că i-aţi umilit pe toţi cei care scriau că Urziceni dacă o să facă un punct e o mare performaţă, pe toţi cei care după acel 0-2 la Sevilla m-au luat în şuturi fiindcă am scris că ar fi de prost gust s-o luăm pe Urziceni în şuturi…. Nu le dau numele, e o zi fastă, repet: bine ne-aţi făcut, chiar pentru cîteva ore… Dar ce ore! Pentru a doua oară în meciuri de Liga Campionilor, Urziceni, condusă din minutul 2, egalează printr-un gol al lui “Bilă” demn de Raul, după o cursă şi o pasă a lui Brandan demne de Zidane. Încă o dată băieţii lui Dănuţ Petrescu întorc un meci început catastrofal, întorc o posesie de 35-65 la 56-44 şi totul se schimbă printr-un penalty apărat în nenorocitul minut 44 de un Tudor în transă. Urzicenii Valahorum învinge la Glasgow exact cu cît i-a bătut pe scoţieni, acolo, Sevilla.

N-or fi Urziceniul cît Sevilla, nici noi, umiliţii de azi, nu avem tupeul mîndrilor tablagii români care ştiau precis că batem la Glasgow, dar atîta luciditate încă avem ca să ne bucurăm de norocul care a însoţit echipa în repriza a doua. Norocul nu umileşte niciodată pe învingători, el doar ne bine dispune. Dan Petrescu e primul care o recunoaşte. Mai mult: dincolo de noroc şi inspiraţia cu Onofraş, Dănuţ (să ni se permită alintul) cred că e singurul antrenor român care, atenţie!, declarînd că e fericit, introduce, după o victorie năucitoare, un vocabular de o asprime şi de un realism cu totul neobişnuite într-o asemenea euforie: “Nu am făcut cel mai bun joc (aş adăuga multele pase greşite…), nu e deocamdată o performanţă, capul jos şi la muncă!”. Închipuiţi-vă ce-ar fi pălăvrăgit ziua şi noaptea domnii aceia patroni care încep cu litera B - o, nu Bucşaru cel tăcut - dacă dumnealor ar fi bătut la Glasgow! La ora cînd a început să se vorbească intens de primăvara europeană, Dan Petrescu ştie că, deocamdată, la el e o toamnă rece, dură, că în România - pe locul 36 în clasamentul FIFA, ţin să precizez - minunile ţin trei zile. Viclenie? Falsă modestie? Sinceră exigenţă? Oricum, Dănuţ Petrescu e atipic. În fine, singurul ghinionist, ca să zic aşa, rămîne Marian Drăgulescu. Să iei de două ori aurul la un Mondial şi peste 48 de ore să vină un 4-1 la Glasgow şi mai tot românul să nu mai discute decît despre fotbal, ce a(iu)reală!

Iar lecţii? Ce să mai învăţăm, Sfîntă Parascheva?

Prăpădita victorie asupa amatorilor din Feroe nu poate atenua cu nimic cumplitul 0-5 de la Belgrad care, în ochii pixului meu, are două adevăruri copleşitoare: scorul nu e deloc exagerat, iar echipa nu poate invoca nici o clipă vreun ghinion în apărare şi în atac. Trebuie să ai geniul stilistic al limbii franceze ca să scrii, ca în L’Equipe, că “România a fost prea tandră” în faţa Serbiei. Tandră? Cum adică tandră? În orice dicţionar român, tandru (venit desigur din franceză) înseamnă delicat, blînd, chiar duios… Cred că L’Equipe a fost prea tandră cu noi. Nimeni dintre noi, cronicarii ăştia care cică am fi nenorocit fotbalul românesc, nu ar fi pus pe hîrtie acest adjectiv. Mai degrabă mi-au trecut prin minte duritatea aceea germană, după un 1-5 al lor cu Anglia: “Sînteţi idioţii Europei!” Era prea dur - n-o semnez… “O seară tîmpită”, vorba lui Răzvan Lucescu, mi se pare totuşi mulţumitoare, oricum incomparabilă cu ideea tatălui său, să ne plîngem la UEFA de arbitraj. După aceea au apărut dulcegăriile, iresponsabilii, ipocriziile, învăţămintele (ce să mai învăţăm, Sfîntă Parascheva, că din toate eşecurile am învăţat sistematic?), lecţia sîrbă de demnitate şi de naţionalism, legea lui Murphy: “Ce începe prost se termină şi mai prost”, Mutu şi iar Mutu… S-au numit pe româneşte mai toate diversiuni de la ceea ce nu poate fi privit drept în ochi.

Azi dimineaţă, după ce s-a tras linie în toate grupele, mai pot oferi una, şi încă rezonabilă. Nu s-au calificat - ca şi noi? - naţiuni întru totul serioase în fotbal: Suedia, Cehia, Turcia, Croaţia, chiar Bulgaria… Păi, vezi? Păi, văd: absolut nici una nu a primit 18 goluri în cele 10 meciuri ale grupelor respective. O singură victorie acasă şi 18 goluri în condiţiile în care atît Piţurcă cît şi Răzvan (de nedespărţit pentru mine) sînt antrenori obsedaţi de defensivă.

Ca omul care la acel 1-7 cu Elveţia l-am auzit pe crainicul M. R. Iacoban rugîndu-ne să ne punem în locul lui, mi-au rămas două fraze din acest 0-5. Preşedintele Ligii spunîndu-ne că nu acest eşec e grav, ci “cum trăieşte populaţia asta!” Într-adevăr, trăieşte jalnic cu un preşedinte pe Ligă ca dumnealui. A doua. Preşedintele Federaţiei întrebîndu-l pe Cristi Geambaşu: “Ce-aţi fi făcut în locul meu?” Fără tandreţe, aş fi răspuns că l-aş fi luat pe preş-ul Ligii, pe toţi subalternii şi împreună cu echipa aş fi căzut în genunchi şi le-aş fi cerut iertare suporterilor, pe gazonul excelent de sub Pietricica. Iar ar fi fost prea dur?

Vai, protestul batistei albe nu e de nasul bucureşteanului!

Miercuri, pe colţul unei fotografii din Gazetă, am citit o explicaţie entuziasmantă - dacă mai pot exista explicaţii entuziasmante în presa română. Scria aşa: “Fanii din Gruia vor protesta cu batiste albe, după modelul spaniol”. Abia aştept  să văd un asemenea miracol. Dacă au avut loc revoluţii de catifea sau de stambă proastă, aceasta ar fi, în fotbalul nostru, revoluţia batistei albe. La cît de slab joacă CFR-ul lui Conceicao, cu veşnica nostalgie a meciului de la Roma, ideea e aproape nemeritat de respectuoasă. Echipa ar trebui să fie recunoscătoare pentru nonviolenţa gestului.

În ce mă priveşte, ca unul care niciodată nu am aderat la dispreţul provinciei faţă de Capitală, ca unul care nu s-a simţit jignit de cîte ori a auzit că e un “Mitică de Bucureşti”, dar cu armata făcută la Cluj, trebuie să spun, cu toată neplăcerea, că această idee, din păcate, nu ne poate trece prin cap, nouă, celor din Băneasa pînă-n Tei, din Giuleşti în Rahovei. Cum s-ar spune, nu e de-a noastră. Nici nu trebuie să complicăm prea mult de ce. În primul rînd, luîndu-o de-a dreptul, chiar din cauza obiectului, a batistei. Nu se prea foloseşte, nu e primul lucru care ne vine în minte sau la îndemînă. Al doilea, chiar dacă am recurge la şerveţele Woody, gestul protestului e prea moale, e prea slab, prea inofensiv pentru cît de scandaloasă e situaţia în capitala ţării. La vulgaritatea patronatului nostru, la dezinvoltura obrăzniciilor sale, nu ar fi exclus ca în faţa unor tribune agitînd şerveţele albe, să ne spună, de la obraz şi de la microfon, unde s-ar şterge cu ele. Şi mai sigur ar fi ca la intrarea în stadioane să ne caute de batiste sau de şerveţele, să ni le confişte mai rău decît brichetele…

Nimeni nu ştie la ce le poate merge mintea, dacă au ajuns să se înţeleagă bine mersi între ei ca să joace cu tribunele goale, numai ca să n-audă poemul-invectivă al peluzelor. Cîte tone de şerveţele ar trebui să fluturăm ca protest la această ultimă mînărie? Pe scurt: protestul fiind absolut necesar, cel puţin pentru noi, bucureştenii, revoluţia batistei nu e de nasul nostru. Ar mai exista soluţia lui Imi Ienei cu care, fără să-i ştiu numărul de telefon, stau de vorbă în gînd foarte des: presa să-i ignore pe patroni ca alde Gigi Becali (îi scriu numele după un an în care am încercat să-l ignor, la sfatul unor corespondenţi). Perfect. Şi inutil: după un calcul propriu, personajul într-o zi de vîrf, apare pe nicu ecran mai mult decît Ceauşescu. O soluţie mucalită, da, mai avem mucaliţi! - mi-a dat-o un amic: “Ce batiste, nea Radule? Alea-s valabile-n Spania! Ce, în Anglia vin cu batiste? Eu mai bine mă uit la englezi decît să nu mă duc în Ghencea… Ai văzut 6-2-ul lui Arsenal cu Blackburn? Meciul ăla mă ţine pînă-n sezonul de primăvară!”.

După acest 1-1 avem dreptul măcar la un surîs?

Fiindcă după 40 de ani bătuţi pe muchie de cînd fac cronică sportivă continui să cred că nimic nu-i mai important decît părerea cititorilor, îmi face o plăcere tangentă cu datoria să selectez cele mai aspre şi controversate opinii primite în urmă cu două săptămîni, cînd am scris că ar fi de prost gust să-i luăm în şuturi pe băieţii lui Dan Petrescu pentru acel 0-2 de la Sevilla.

Un Vasile îmi răspundea de-a dreptul: “Nu cred că e de prost gust să critici campionii unei ţări după un asemenea joc… de prost gust mi se pare ca presa să cocoloşească o echipă campioană cu atitudine de Divizia B…” Îl urma un fan fotbal: “A fost un meci ruşinos pentru campioana României, deşi adversarul nu a fost nici o secundă la nivelul lui Real Madrid… Nea Petrescu mai are multe de învăţat”. Imediat un Ethos: “Pseudocampioana a arătat din nou că habar nu are ce e ăla fotbal”. Opinia lui Marian Gutiu: “Să ştiţi că Unirea nu a jucat prost, ci a jucat cum o face în Liga I… în timp ce pentru Sevilla campionatul intern e mai greu decît UCL” era contrată de Robert: “Băi frate, cînd vă aud că nu a jucat prost, îmi vine să vă iau la înjurături… Lăsaţi-ne cu smiorcăielile voastre şi ale lui Dan Petrescu şi-ale altor antrenori mediocri”.

Un Ştefan îi era alături: “Mai bine era 1-5 şi jucau şi ei ceva…” Un B/B se dorea serios şi duios: “Cîte păreri… n-am ce zice! Rupeau Steaua, Dinamo sau CFR pisica-n două la Sevilla? Să fim serioşi! Pentru Urziceni este o performanţă că a ajuns aici şi o experienţă fabuloasă pentru jucători… Dacă prind şi un punct, ar fi super…. Eu am încredere în acest Dan Petrescu, unul dintre antrenorii destupaţi la creier. Hai Urziceni!” Un Durden era dur, susţinut de Vir Cotto, Conaşu şi “Români penibili”: “A fost jenant şi penibil! Urziceniul nu va avea mai mult de 0 puncte după şase meciuri şi să-i mai văd rîzînd atunci pe cei care se bucurau că n-a ajuns Dinamo în Ligă!” Şi mai profetic se arăta Ya Des Karais: “Urzicenii dacă obţin un punct e performanţă… Cred că la meciurile lor în Ghencea nu vor fi mai mult de 5.000 de oameni”. Nu dau scorul dintre comentariile pro şi contra Urzicenilor, după acel 0-2 la Sevilla. Se poate înţelege. Azi, în posesia acestui valabil 1-1 cu Stuttgart, rog să mi se permită măcar să surîd şi să-mi reamintesc finalul de la “Unora le place jazzul” cu acea replică bubuitoare: “Nimeni nu e perfect!”, care ar trebui pusă pe toate stadioanele lîngă chemarea la “respect”, mai ales că rimează.

Chiar dacă nu face parte din triada solară Ilie-Nadia-Hagi, Andrei Pavel e una din acele stele al căror apus iţi dă un fior, o melancolie, o plăcere în tristeţea clipei. La cîte adjective consumăm nebuneşte - de la fabulos pentru un şut, la mizerabil pentru un half - nu prea avem vorbă densă, caldă şi inteligentă în cazul unor Paveli. Dar de cîţi Paveli ne-am bucurat după Ilie şi Ţiri? Cîţi tenismeni români au mai ajuns între primii 15, ba chiar 13, ai lumii? Deoarece nu mă vor fascina niciodată în sport “Cei mai buni din toate timpurile”, sînt gata să scriu ceva mai piano că-n ultimul deceniu pentru Andrei Pavel am tremurat de multe ori - tremurul mărunt şi îndelung ca semn al celei mai expresive şi tainice emoţii. Pavel m-a făcut să trîntesc telefonul dacă, într-un tie-break, mă suna vreun civil. Pentru Pavel am cerut linişte în casă la vreo minge de set şi meci. Cu Pavel - la eşecuri şi mînii - am suferit nu de puţine ori, cam ca la eşecurile lui Ilie, dacă mi se dă dreptul la o comparaţie între geniu şi talent. Dar de cîte ori am fost bine dispus din cauza lui, de ce s-o ascund? La retragerea oricărui campion, pixul, gramatica şi inconştientul te trag spre verbele la trecut, la “a fost”… La naiba! Dacă nu a fost fenomenal, extraterestru, dacă nu a fost invincibil (cine e?), Andrei Pavel este şi ne rămîne ca un jucător excelent şi îl voi numi continuu, cu drag şi respect, Excelenţa Sa Andrei Pavel. “Şi vrei să-ţi mai spun ceva?” - vorba unui prieten afon în sport, de care nu mă pot despărţi nici cînd scriu la Gazetă. Ieri, după ce am citit ce-a spus la conferinţa lui de presă, am fost cît se poate de mulţumit. După 18 ani de tenis, Pavel nu numai că e mîndru de cariera lui, dar se poate aşeza, liniştit, la casa lui, cu familia lui. Vi se pare puţin? Prea idilic? Prea happy-end? Un scriitor brazilian a spus-o vesel şi bine: happy-end-urile sînt neplăcute în cărţi şi la cinema, dar în viaţă sînt minunate.

Şi acum cine vine la noi după Hănescu?

Problema gingaşă e cine vine în tenisul nostru după Pavel? Victor Hănescu e bun, dar nu ne mai poate surprinde, o scriu cu toată delicateţea. Anul trecut, după ce a cîştigat un turneu în Elveţia, Victor a jucat într-o semifinală, în Austria, cu Del Potro. Nu contează că a pierdut clar, altceva mă mînă în lupta cu adevărul: într-un singur an, Del Potro poate să-l învingă nu numai pe Hănescu, dar şi pe Federer. Asta m-a obsedat în tot timpul finalei de la US Open şi nici pînă azi nu deţin o explicaţie serioasă la eşecul elveţianului. Să fi fost orgoliul (după cîştigarea primului set la unul care nu-l învinsese niciodată) combinat cu uzura numită şi la ei bătrîneţe? Chestiunea totuşi rămîne? La noi, cine vine după Hăne? Vreun Copil?

Ar fi de prost gust să-i luăm la şuturi pe băieţii lui Dan Petrescu
Miercuri seară, după primele 10 minute la Sevilla se anunţa un masacru. Kanoute, Fabiano şi Capel păreau nişte fiinţe necunoscute pentru Galamaz, Mehmedovici şi Maftei. După următoarele 20, trăiam un antrenament dur şi foarte util  al Sevillei, cu o echipă care nu voia altceva decît să ne ia mingea. Ni se spunea că Sevilla nu străluceşte… Asta mai trebuia, să şi strălucească… Tocmai cînd mi se urla că Bilaşco a ratat “o incredibilă, uriaşă” şi cu adevărat unică ocazie de a marca, Luis Fabiano a găsit spaţiu pentru un 1-0. Mi se bate capul că fără 1-0 în minutul 45, alta ar fi fost soarta meciului. Poate că rămînea 1-0 ca Liverpool cu Debrecen. Ar fi fost altceva? Mai eroic? Băieţii au făcut tot ce au putut - altă expresie la modă -, adică au încasat mai multe cartonaşe galbene decît goluri, ceea ce spune ceva cît de cît serios. Noaptea ni s-a mai spus, a suta oară, să nu ne facem iluzii ca să nu avem deziluzii. Nu am iluzii şi nu mai am loc de noi deziluzii. Deziluzia rămîne - cel puţin de vreo 3 ani, vorba lui Vochin - permanentă, de cînd ne-am împlinit visul de a juca în grupele Ligii Campionilor. Atît de permanentă încît se poate numi realism.

De aceea ar fi de cel mai prost gust să-i luăm la şuturi pe băieţii lui Dan Petrescu pentru acest sobru, prea sobru, 0-2 cu Sevilla. În fond, ei sînt campionii noştri, mulţi ne-am bucurat cînd au luat titlul plus 7 milioane jumate de la UEFA pentru calificarea europeană. Oricîte puncte vor face, oricîte gafe, oricît trac îi va mistui - banii sînt bani buni. A, vă jigneşte că pun problema aşa? Jucăm pe altceva decît pe bani? Uitaţi că Urziceni sînt campionii unei ţări în care ideile dominante şi puterea în fotbal aparţin tablagiilor şi pokeriştilor fanfaroni care îşi extind “competenţa” pînă pe gazon? Cînd îi aud cum la orice eşec internaţional se argumetează cu bugetul, îmi vine să le strig în logica şi vocabularul lor: “Păi dacă nu aveţi bani, cine vă pune să jucaţi?”. După care îmi trece şi-mi pare rău doar că nu m-am ocupat azi, pe larg, de meciul formidabil dintre Federer şi Del Potro. C-aşa-i cu fotbalul… Ne mănîncă zilele, nopţile şi spaţiul.