Patrick Andre de Hillerin ↓

Zboară, galerio, zboară!

Turbulenţele din avionul cu dinamovişti au fost trecute sub tăcere. Aşa cum anticipau majoritatea cunoscătorilor de dedesubturi din lumea fotbalului, Blue Air nu prea mai vrea să depună plîngere împotriva huliganilor care i-au devastat un avion. Cică se va ajunge la o înţelegere pe cale amiabilă şi chiar s-ar putea ca daunele estimate iniţial să nu fie atît de mari. Iată cum presa, din nou, deformează realitatea şi prezintă în mod apocaliptic un banal zbor al unor domnişoare de pension drept o întîmplare aflată aproape de o catastrofă aviatică.

Dar dacă imaginile văzute la televizor sînt reale? Dacă avionul ăla chiar arată ca după trecerea uraganului Katrina, ce facem? Îi lăsăm pe băieţii aceia să scape atît de uşor? Doar cu cîteva sute de euro plătite companiei aeriene de fiecare prin, eventual, intermediul mărinimoşilor finanţatori? Şi dacă da, de ce? Doar pentru că sînt al 12-lea jucător al unei echipe calificate în primăvara europeană? Pentru că sînt galeria lui Dinamo, club încă atît de legat de Ministerul de Interne încît nu prea poţi deosebi certificatul de acţionar de sub vraful de epoleţi?

În Marea Britanie - unde, între noi fie vorba, oamenii nu prea duc la ureche - a te urca beat la bordul unui avion este deja o contravenţie, în conformitate cu regulamentele Comisiei pentru Aviaţia Civilă. Iar agresarea altor pasageri sau a personalului din avion atrage pedepse de la interzicerea de a mai zbura vreodată cu avionul pînă la 2 ani de închisoare. La noi, pedepsele se rezumă la muştruluieli în spatele uşilor închise ale clubului Dinamo. Să ne trăiască şi să ne ferească Dumnezeu să ajungem să zicem vreodată, după un alt zbor asemănător, că galeria lui Dinamo e atît de proaspătă încît pare vie!

O fi meritat?

Obligaţia echipelor este doar aceea de a purta pe tricouri sigla sponsorului? În ziua, da’ exact în ziua aia în care Bănel făcea memorabil meciul de pe Bernabeu, la Oneşti au murit trei angajaţi ai RAFO într-un accident de muncă. Iar RAFO, ştiţi deja, este sponsor principal al celor de la Steaua.

Am aşteptat cam 10 zile pentru a vedea dacă cineva de la Steaua are sau nu vreo reacţie. Nu ştiu de ce, dar cred că dacă avea loc un accident de muncă în China, la BenQ, sponsorul Realului, jucătorii madrileni ar fi purtat o banderolă neagră pe mînă. Or, la Steaua, nimeni nu a reacţionat în nici un fel. Ştiu că declaraţii date după meci, de genul: “Dedicăm acest meci familiilor celor care au murit la RAFO!” nu-şi aveau rostul. Mai ales că jucătorii, probabil, habar n-aveau de tragedia celor trei familii din Oneşti. Şi nici n-aveau ce să dedice.

Dar marele ctitor de biserici gata făcute, alăturii de toţi sfătuitorii săi gata plătiţi, ar fi putut avea o reacţie. Putea, în loc să împartă bilete moca în faţa hotelului, să dea nişte bani familiilor acelea de amărîţi care, printre altele, au murit ca Steaua să ia 1.000.000 de euro pe an sponsorizare de la RAFO. RAFO nu înseamnă doar nişte off-shore-uri din Cipru şi nu este doar o siglă pe nişte tricouri.

RAFO e un oraş întreg care moare de foame fără rafinăria asta. Un gest de complezenţă - condoleanţe - ar fi însemnat foarte mult pentru cei 35.000 de oameni care supravieţuiesc de pe urma acestei rafinării. Din păcate, nu l-a făcut nimeni. Iar Steaua a mai pierdut 35.000 de adoratori. Plus un suporter. Pentru ăsta din urmă a fost picătura care a umplut paharul.

Patrick Andre de Hillerin, noul rubricand al Gazetei,  a debutat în presă în 1990, la vîrsta de 15 ani. În 1991 a devenit membru fondator al Academiei Caţavencu şi primul “academician” fără bacalaureat după 1990. Între 1990 şi şi 2001 a scris pentru Caţavencu şi, ulterior, pentru Academia Caţavencu. S-a retras din echipa Academiei Caţavencu în 2001, revenind în presă în 2005 cu o rubrică permanentă în Sîptămîna Financiară.

Românii numărabili

de Patrick Andre de Hillerin

Un bilet de troleu, cît să ajungi de oriunde din Bucureşti la facultatea de filosofie pentru a urmări un curs de-al domnului Liiceanu, costă un leu şi zece bani. Încă un leu şi zece bani ca să te întorci acasă încărcat de profunzimea gîndirii unui om atît de învâţat. Un suc pe drum şi un pateu: trei lei cincizeci. Bucuria de a respira acelaşi aer cu unul dintre cei mai erudiţi români: nepreţuită!

Un bilet pe ruta Bucureşti-Madrid, plus tichet de intrare la meciul Real-Madrid Steaua din aceasta seară valorează 400 de euro la o companie low cost. Bucuria de a-ţi vedea echipa favorită jucînd pe un stadion mai cunoscut decît toată generaţia optzecistă la un loc: de neînţeles pentru minţile luminate ale ţării.

Şi, totuşi, în această seară pe Santiago Bernabeu vor fi cel puţin 3.500 de români numărabili. Alte cîteva mii, vorbitori de spaniolă, se vor strecura pe stadion aproape neobservaţi. Tricourile, fularele sau steagurile îi vor face să iasă în evidenţă. Aşa vom afla dacă, pînă la urmâ, vor fi fost 10.000, 15.000 sau chiar mai mulţi. Şi toţi aceştia vor fi plătit mai mult de 5 lei şi 70 de bani pentru a se simţi bine timp de 90 de minute.

Să ne revoltăm? Sigur că da. Să ne revoltăm gîndindu-ne că nişte băieţi în chiloţi au învăţat mult mai repede ceva ce oameni atît de inteligenţi refuză să asimileze: să se vîndă. Daca vrei să fii oprit pe stradă şi să ţi se ceară autografe, primul pas pe care trebuie să-l faci ar fi să ieşi din casă. Dacă refuzi să socializezi cu vulgul, atunci nu-ţi rămîne decît să-ţi căinezi soarta prin emisiuni cu rating mic şi să te îndepărtezi şi mai tare de potenţialul tău public.

Patrick Andre de Hillerin are 31 de ani şi a debutat în presă în 1990. Un an mai tîrziu a devenit membru fondator al Academiei Caţavencu, unde a scris pînă în 2001. A revenit în presă în 2005 cu o rubrică permanentă în “Săptămîna Financiară”