Ion Cupen ↓

Încrîncenare mare, poticneală pe măsură. Măturasem cu greu Luxemburgul, după un meci anost, legănat de faze convenţionale şi săgetări inutile. După cîntar, Luxemburgul e un fel de San Marino, răpus în prealabil, în care fotbalul nu are nici un haz, dovadă tribunele la fel de goale, populate cu precădere de români care brăzdează continentul, căutîndu-şi făgaşul. Cum, necum, învinseserăm o echipă mică, dar ageră şi ambiţioasă, care ne-a pus unele probleme. Fără să ne mire, Torje a fost eroul meciului, dar, în cazul lui, talentul cununîndu-se cu nesăbuinţa, a luat două cartonaşe galbene, autoeliminîndu-se pentru întîlnirea, poate hotărîtoare, cu Franţa. Cum Piţurcă, care e un strateg merituos, dar un pedagog netalentat, s-a milogit de Marica ca să preia banderola de căpitan de echipă, fără nici un succes, aceasta revenindu-i lui Raţ ca soluţie de compromis, importantul meci cu Franţa mai primea un pumn în creştetul capului.
Şi a venit marele duel în decorul de vis al lui Naţional Arena. Un coşmar pînă la urmă, hrănit cu mediocritatea echipei şi starea infectă a gazonului care a contrastat cu măreţia edificiului şi ambiţia organizatorilor de a asigura un cadru festiv inaugurării. Alimentat, culmea ridicolului, şi de interpretarea dirijată a Imnului Naţional, ciuntit, se pare, din motive politice, de cîteva versuri originale. Decorul a fost fastuos, populat cu personalităţi din lumea fotbalului, chiar dacă ciupit de absenţele lui Mutu şi Tamaş, din motivele ştiute, dar şi de cea a lui Chivu, ce a refuzat să mai vină, ca orice soldat de tablă care nu-i decît o maşinărie care fabrică bani. Revoltător că nu simte nimic pentru ţara care l-a născut şi l-a propulsat pe orbita cea mai înaltă a fotbalului.
Cît despre ruşinea gazonului penibil de pe Naţional Arena, ea a compromis toată măreţia evenimentului. Incompetenţă sau furt calificat?! Marea inaugurare a semănat cu prezenţa unui mire la ceremonia de cununie, îmbrăcat impecabil în frac şi cu papion jucîndu-i pe mărul lui Adam, tresărind de emoţie, încălţat însă în tîrlici.

Sculă bătrînă în fotbalul european, Mircea Sandu, imediat după meciul tricolorilor de la Piatra Neamţ, a luat drumul Nyonului, însoţit de Mitică Dragomir pe post de translator. A bătut la o uşă deschisă lui, cea a bătrînului Sepp, transmiţîndu-i nişte jalbe. Prima se referea la Bosnia, care abia măturase cu noi gazonul chel al stadionului din Zenica. L-a rugat să nu amestece politica cu sportul şi să nu desfiinţeze echipa lui Susici, în faţa căreia abia aşteptăm să triumfăm, la returul din 3 iunie.

Păcăleala
În spiritul fair-play-ului atotputernic, i-a mai sugerat să-l pedepsească pe arbitrul spaniol Fernando Teixeira pentru a nu fi acordat un penalty în favoarea Bosniei, la henţul comis de Goian în careu. În aceeaşi ordine de idei, l-a băgat în gura lupului şi pe tuşierul turc care n-a semnalizat un ofsaid vizibil de pe lună la preluarea lui Mutu sfîrşită cu gol pe parcursul întîlnirii de la Piatra Neamţ cu amatorii din Luxemburg.

Cu conştiinţa datoriei împlinite, Naşu’ s-a întors acasă, grăbit să convoace stafful “naţionalei” pe post de bau-bau. Mitică ar mai fi rămas în Elveţia să bîntuie prin localuri cu aer de cunoscător, dar n-a ţinut. Sper că aţi ghicit că mă dedau şi eu la un haz de necaz, aşa că vă rog să înglobaţi rîndurile de mai sus în tradiţionala păcăleală de 1 aprilie.

Vlăstarul dezamăgitor
Cînd încropesc aceste braşoave nu ştiu dacă Răzvan mai rezistă sau nu în fotoliul său. Cred că ar trebui menţinut pînă la sfîrşitul acestor preliminarii ratate, tîrîndu-şi povara nereuşitei pînă pe linia de sosire. Una peste alta, a dezamăgit vlăstarul lui Lucescu ăl bătrîn, care n-a moştenit statura profesională a tatălui său. Încropind o naţională după criterii originale, din jucători inactivi, unul dintre ei deranjat din iatacul unde visa să-şi găsească şi el un club care să-l adopte, cazul lui Florescu, Răzvan n-avea cum să izbutească, aliat cu fantasmagoria.

Înrolarea lui Mutu, de care se dezisese, a însemnat un compromis necesar, nu şi suficient. Creditarea lui Torje părea, şi ea, o lovitură, dar mărunţelul din Ştefan cel Mare s-a dovedit mai bun de gură decît de picior. Eschiva lui Chivu a inspirat în contextul acestui pas şchiop al “tricolorilor” un fel de premoniţie, un soi de cîntar lucid al interistului, iremediabil pesimist.
O consolare. La orizont, o generaţie foarte tînără, de nici 17 ani, scoate capul în lume. Ne-am calificat cu juniorii la un turneu final european, după o victorie cu 2-1 în faţa Ungariei (bîrrr!), acasă la ea. Este generaţia lui Mişu, Ţîru, Roşu, Bumba, Puţanu şi a colegilor lor. Vă aşteptăm cu nesaţ.

Săptămîna aceasta am gustat şi din fierea şi din mierea în care poate să dospească jocul de fotbal.
În fiere zvîcneşte mocnit fotbalul nostru. În întregimea lui, dar mă refer deocamdată la echipa naţională. Încăpută pe mîna lui Răzvan Lucescu, care este o medie între ambiţia proletară a lui taică-su şi fineţea aristocratică a mamei. Cred că-l depăşeşte misiunea asumată. Este subiectiv şi fals principial. Nu-i dă o şansă lui Mutu, acest talent real iertat după greşeli grave de marele Il Calcio, dar pedepsit în ţara lui pentru dezavantajul din Serbia.
Nici o revelaţie
În mod bizar, i se aliază, în schimb, lui Chivu, admirîndu-l pentru “curajul”, zice antrenorul, stîrnind rumoare, de a-şi fi cerut scuze victimei sale după un K.O. urît în vîltoarea unui duel pentru balon. Ca şi cînd a cere scuze îndreptăţite ar fi un gest eroic şi nu unul de bun simţ.
Răzvan are ambiţia de a modela o naţională din tinerii care, chipurile, vin din urmă. Ce s-a ales, s-a văzut. Cele două partide, cu Ucraina şi Cipru, au fost mate. S-a jucat un fotbal poticnit, din respingeri şi pase telefonate, preocuparea de bază a jucătorilor fiind cum să scape mai repede de minge, împovărîndu-şi un coechipier aflat în menghina unui marcaj strict. Nici o revelaţie, nici măcar o confirmare.
Eleganţă şi stil
Pînă şi Marica şi Stancu, doi consacraţi, nu s-au putut debarasa de rigiditatea în plasa căreia se zbăteau coechipierii. Locul 57 în ierarhia mondială a fost “apărat” din răsputeri în turneul cipriot.
În miere se lăfăie, în schimb, fotbalul granzilor. Franţa şi Brazilia şi-au onorat cartea de vizită. Eleganţă logodită cu forţă, stil, personalitate. Tehnicitate înaltă în regim de viteză, manevre subtile, forţă distilată petrecută prin filtrul talentului vădit, spectacol în toată puterea cuvîntului. Favoriţii mei, Malouda şi Robinho, de unde se vede că Cel de Sus a cumpănit atent lucrurile, conferindu-le blonzilor cartea şi bruneţilor mingea, ca fiecare să răzbească. Franţa-Brazilia, suprapunîndu-se la un moment dat peste Cipru-România, a reabilitat sportul rege şi ne-a trimis la culcare plîngînd cu un ochi şi rîzînd cu celălalt. Baftă, Răzvane!

O pledoarie în favoarea lui Mutu, explicînd oportunitatea unei convocări la echipa naţională

Cu figura lui de înger păcătos, Mutu este tăvălit prin scandaluri. Mai nou, e bănuit că e amestecat şi în bursa falsificată a pariurilor, fără dovezi palpabile, dar într-un băiat frumos, parşiv şi de atîtea ori vinovat, într-un talent bont ca el, toată lumea e dispusă să arunce cu pietre, satisfăcîndu-şi o voluptate de cîrd.

Iată că şi reprimirea cu drepturi depline în vestiarul Fiorentinei trenează, viitorul lui Adi ricoşînd dintr-o barieră în alta. Sperăm că pînă la urmă se va reintegra în “11″-le de bază, chiar dacă împovărat de dojeni, dar reflexiv, cuminţit, maturizat, scuturat de toate relele.

Apucături preluate şi rafinate
În fond, Mutu nu e un caz singular în fotbalul nostru. E doar mai proeminent, avînd în vedere altitudinea şi mediatizarea excesivă. El a preluat doar apucăturile altora, rafinîndu-le, împingîndu-le sub lupa unui fotbal măreţ cum este cel italian.
Ca un făcut, mulţi dintre jucătorii noştri înzestraţi n-au fost uşi de biserică. Evadări din cantonament, chefuri prelungite, cafteli, aventuri picante, toate au atîrnat în cîrca unor nume grele, pe care n-am să le pomenesc, mai ales că mulţi dintre rebeli au trecut prematur în nefiinţă şi n-am de gînd să le întinez memoria. Ce-i drept, Adi i-a întrecut pe toţi, năzdrăvan şi nesupus dovedindu-se de mic, punîndu-şi pe jar toţi dascălii, în frunte cu marele Dobrin.

Fascinaţia “Briliantului”
Fie ca paranteza în care a trăit în ultimul timp hăituit de oficialii clubului, de presă şi de justiţie să-l fi determinat pe Mutu să schimbe macazul. Deşi un domn grav cum este Andrei Marga, rectorul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj, este de părere că Adi este un jucător terminat, exprimîndu-şi opinia într-un interviu recent, permiteţi-mi să nu-i împărtăşesc verdictul, alăturîndu-mă lui Neluţu Sabău, un om de fotbal competent şi omenos, afirmînd, la rîndu-mi, că o cooptare a florentinului în echipa naţională s-ar dovedi oportună.

Orice s-ar zice, Mutu este un jucător fascinant. În vîltoarea jocului pare un snop de artificii într-o beznă groasă, transformat într-un trasor ce sfîşie întunericul, atunci cînd trage la poartă.

Să sperăm ca după ultimele păţanii, potolit, spăşit, maturizat, Adi Mutu să nu mai calce pe vechile urme. Pînă la reabilitarea aşteptată, el nu-i deocamdată decît un cuţit de aur înfipt în trupul costeliv al fotbalului românesc.

Cînd eram adolescent, tăiam Dealul Ţăcăliei din buza Cotrocenilor cam prin locul unde îşi află acum Mitică lăcaşul luxos al Ligii şi săream gardul stadionului Progresul care găzduia Arena de Tenis. Pe vremea aceea Ţiriac era un bărbat tînăr cu o rachetă într-o mînă şi o crosă în cealaltă, în funcţie de anotimp.

Întruchipa vigoare şi ambiţie, chiar dacă nu-l dădea afară talentul din casă. Semăna cu Dracula, dacă o fi existat sau, dacă nu vă place contele tenebros, cu Vlad Ţepeş, inspirînd un fel de teamă amestecată cu respect. Cu timpul a ajuns un om de afaceri de mare anvergură, de nestăvilit în ascensiunea din clasamentul avuţilor.

Ţiriac şi naiul lui Zamfir
Nu-l invidiez pe maestrul Ţiri pentru muntele de bani din vîrful căruia priveşte lumea. Îl compătimesc doar pentru rolul nefast de a organiza an de an orgii sîngeroase. Terminate cu o movilă de leşuri de mistreţi goniţi în bătaia unor arme descărcate cu sadism de la cîţiva metri în trupurile unor biete animale hăituite de gonaci famelici contra unui bacşiş.
Camarazii gazdei sînt o gaşcă de bătrînei decoloraţi, toţi afacerişti bogaţi veniţi din străinătate să ucidă, să ţeasă afaceri şi să benchetuiască pe acordurile naiului lui Zamfir, pe care îl credeam un artist sensibil, şi nu un lăutar cu buzunarul căscat. De unde reiese că neîndurarea rimează perfect cu voluptatea de a stivui averi incomensurabile.

Masacrul de la Balc
După două zile de dezmăţ ciocoiesc stropit cu sînge, oaspeţii s-au înapoiat pe aeroportul din Debrecen, unde aterizaseră neavînd încredere în securitatea unui aeroport din lumea a doua, precum cel din Oradea.

Masacrul de la Balc nu e un sport, e doar un amuzament cinic. Vînătoarea se justifică doar cînd eşti înfometat sau în pericol. Agerimea se poate proba paşnic într-o probă de tir botezată sugestiv “mistreţ alergător”, care nu-i decît o siluetă de carton.

Cruzime şi sfidare
Altminteri , e vorba de cruzime şi sfidare a civilizaţiei, dovadă că asemenea festinuri vinovate şi groteşti nu se organizează în vestul Europei, de unde vin bătrîneii înarmaţi pentru masacrul din ţara lui Dracula.

Surprinde tonul mieros cu iz de consideraţie al multor relatări de presă despre vînătoarea nemernică de la Balc, căptuşită cu ofranda penibilă a stîrvurilor pentru a fi mîncate de dezmoşteniţii soartei din zona dezmăţului. Din toată povestea de groază deduc că pruncilor le este permis să se joace cu zdrăngăneii şi diavolilor bătrîni cu puştile ucigaşe. Cît de cinic, cît de groaznic a devenit modelul meu din adolescenţă!

Un olandez năzdrăvan şi hapsîn, pe nume Iepe Rubingh, a inventat nu de mult un sport bizar, vrîndu-se un filozof original cu buzunarele căscate în aşteptarea investitorilor. El a legitimat o nouă disciplină, chipurile, botezată “Şah-box”, corcind pacea mesei de joc cu zbuciumul ringului.

Se speculează ideea că inteligenţa zdrenţuită sub ploaia de pumni, reabilitată de cazna pionilor de fildeş, ar putea defini un personaj complex în faţa căruia să ne ploconim. Ce ridiculă viziune, ce teribilism antipatic, ce speculaţie ordinară, că într-un om ar sălăşlui şi un înger, şi un diavol! Ca şi cînd brutele încruntate, cu arcadele sparte şi pomeţii tumefiaţi, ar putea duce un deget la tîmplă, ca nişte gînditori profunzi. Ca şi cînd ai pune o zînă să taie lemne sau un pădurar să-l joace pe Hamlet!

Ce-aţi zice de tir-haltere?
În spiritul noului sport artificial s-ar putea inventa şi alte nunţi ridicole, între probe contradictorii. Permiteţi-mi să intru o clipă în pielea olandezului absurd şi să propun validarea altor combinaţii la fel de caraghioase. Ca de pildă, “Tenis de masă-schi fond”. S-ar împleti agilitatea şi spontaneitatea cu oftatul prelung după ce ai lua sub tălpice, cu limba scoasă, nesfîrşite drumuri albe. Sau “Tir-haltere”, cînd încremenirea calmă, puterea de concentrare şi privirea ageră s-ar combina cu gîfîitul sub povara barelor de metal.

Ori “Ciclism-automobilism”. Cocîrjatului pe ghidon pedalînd de zor i s-ar putea proba şi aptitudinile la volan, dacă tot îi place să înghită sute de kilometri. Dar ce-aţi zice de “Sprint-lupte”? Frămîntarea şi imboldul în nişte pantofi cu cuie s-ar spăla în năduşeala încleştării pe saltea. Ca să nu mai spunem că orice iepure intrat într-o blană de urs s-ar simţi reconfortat moral, fără ca reciproca să fie însă valabilă.

Fotbalul scăpat de umilinţă
Mă gîndesc şi la “Patinaj artistic-maraton”, cînd graţia prinţeselor şi a flăcăilor delicaţi s-ar dizolva pe un drum istovitor de mai bine de 40 de kilometri.

Pildele absurde ar putea continua. Doar fotbalul ar scăpa de umilinţa olandezului. Pentru că el e rege şi capetele încoronate pretind veneraţie şi supunere, chiar dacă e vorba de un coate-goale, cum se întîmplă cu beizadeaua de sub plapuma lui Mitică.

Un puşti de 10 ani, un pui de român, numit Flavius Daniliuc, face senzaţie în echipamentul Centrului de copii al lui Rapid Viena. Mediatizat cu sîrg în această săptămînă de ziarul nostru, el a stîrnit şi condeiul lui Andrei Niculescu care a aşternut un editorial cu miez, deplîngînd soarta talentelor din ţara noastră, văduvită de condiţii de pregătire adecvate, primitive şi ridicole, în comparaţie cu ce se întîmplă în ţările cu fotbal avansat.

Într-adevăr, cluburile noastre în loc să clădească un fotbal preţios pe temelia solidă a unor centre de copii şi juniori bine dotate şi instruite corespunzător, preferă importuri de străini mediocri, tociţi, neataşaţi de echipele pe care le reprezintă.

Aşa se face că părinţii care adulmecă talentul odraslelor, transformîndu-se în impresari, negociază cooptarea acestora în cluburi străine, în numele unor cîştiguri atrăgătoare în perspectivă.

Garanţia morală
Deunăzi, am aflat peste noapte de perspectivele înfloritoare ale unor compatrioţi imberbi de a se realiza în Anglia, Spania, Franţa sau Italia, unde robotesc conştiincioşi, fie şi în plan secund, unor cluburi vestite, aspirînd la gloria şi banii vedetelor realizate.

În ce-l priveşte, Flavius Daniliuc este în pragul înrolării sub steagul lui Real Madrid. Se pare că se lăfăie în el un mare talent. Este înzestrat cu inteligenţă, iscusinţă şi ambiţie. E şi un băiat frumuşel şi ager, cu privire pătrunzătoare, sugerînd vitalitate.

Depozitează şi garanţie morală, sustrasă din bărbăţia tatălui său care a părăsit raiul nostru comunist înainte de evenimentele din ‘89, traversînd Dunărea înot, pîndit de reflectoarele şi gloanţele grănicerilor. Cum nu se gîndeşte să revină în raiul capitalist instaurat ulterior, îmbracă talentul fiului în 800 de euro lunar reprezentînd răsplata profesorului ce-l instruieşte.

Biografie cu hîrtoape
Puştiul are sufletul porţionat în trei, după cum mărturiseşte. Se simte atras de meleagul străbun, visînd la o cetăţenie română pe care nu o are. Se simte dator fotbalului austriac. Visează la faima cu care s-ar învălui sub culorile lui Real Madrid. Orice s-ar zice, e vorba de o sfîrtecare a firii, de un iureş nemilos, de o nelinişte.

Va învinge ecoul mioritic, datoria faţă de ţara adoptivă sau mirajul Primerei Division? Greu de spus. Copilul acesta înzestrat plăteşte tribut unei biografii cu hîrtoape. Nu mă îndoiesc, dacă, să zicem, Steaua, Dinamo, Rapid sau oricare alt club de la noi ar semăna cît de cît cu Real, ne-am trezi cu Daniliuc bătrînul, ţînîndu-şi comoara sub braţ, aterizînd zîmbitor pe Otopeni.

Universităţii Craiova i s-a spus “O iubire alb-albastră”, evocîndu-i-se culorile. Albul sugera optimism şi puritate, albastrul, oricum subaltern, putea însemna seninul cerului. Astăzi echipa a regresat, tatonînd mahalaua clasamentului. Combinaţia cromatică s-a inversat. Începe cu albastrul, împrumutînd culoarea ce prefigurează un dezastru.
Echipă cu sens şi culoare

Craiova s-a aliniat după anii ‘60 echipelor hotărîte să le ţină la respect pe Steaua şi pe Dinamo, două cluburi departamentale potente, favorizate de regimul politic. Împletind calitatea jucătorilor luaţi abuziv din curtea altora, cu sprijinul politic, cele două bucureştene cocoţate în vîrful piramidei au scris apăsat o istorie bogată. Contestată uneori de aspirante merituoase la şefia ierarhiei, cum ar fi Rapid, UTA, Petrolul sau Craiova.

Bănia a fost un leagăn al talentelor fotbalului nostru în care şuiera perfectul simplu. Avea şi ea un spate politic, pe Ştefan Andrei, perceput mai mult ca un justiţiar decît un abuziv. Răvăşind ierarhiile clasice, Craiova a cîştigat campionate şi cupe, impunînd respect şi în plan continental. Antrenori nu numai capabili, dar şi fermecători, jucători de soi, un oraş entuziast, un stadion gigant copleşeau fotbalul nostru, dîndu-i sens şi culoare.

“Oblemenco avea umor, dar şi prăbuşiri melancolice”
Dintre fotbalişti m-aş opri doar la Oblemenco şi Balaci dintr-o listă lungă de oameni talentaţi şi dăruiţi. Despre Oblemenco, a cărui statuie străjuieşte tristă o arenă golaşă, căzută în paragină, reiau nişte vorbe ale mele mai vechi aşternute pe hîrtie după dispariţia prematură a golgeterului: “Nelu Oblemenco a fost unul dintre marii boieri ai fotbalului românesc. Era deştept şi educat, era sensibil, dar şi aprig cînd era cazul, avea umor, dar şi prăbuşiri melancolice cînd pipăia prostia din jur. Ca fotbalist era un fel de baros îmbrăcat în borangic”. Ajungînd la Balaci, decretăm că pînă la o accidentare banală, numele i s-a alăturat marelui predecesor Petschovschi, ilustrînd lista sumară a celor mai compleţi jucători ai noştri, singurii capabili să acopere toate cele trei faze ale jocului: atac, apărare, coordonare.

Astăzi, Craiova maxima, metamorfozată în Craiova minima, se zbate în buzunarul golit al unui frumos nebun al marelui oraş, Mititelu, părăsită de primărie şi de puhoiul de altădată al suporterilor. Ce timpuri! Ce moravuri!

Sania lui Moş Crăciun a trecut cu tălpicile peste fotbalul nostru debil. Nu l-a băgat în seamă, microscopic pe poziţia 56 în ierarhia mondială, palid şi împleticit în bătătura casei. Tabloul este sumbru: preliminarii europene aproape compromise, eliminaţi din cupele continentale, meciuri cenuşii, public rarefiat şi infestat cu microbul violenţei, arbitraje dubioase, inflaţie de jucători străini mediocri.

Colac peste pupăză, ne mai trage de mînecă şi UEFA pentru rezultatele măsluite în liga secundă, în numele unor cîştiguri frauduloase la jocurile de pariuri. Afacerişti veroşi au pus mîna pe cluburi, interesîndu-i doar avantajele reclamei şi eventualul profit din vînzarea jucătorilor, doar Oţelul, Vasluiul şi Bistriţa avînd la timonă autentici oameni de fotbal.

Micul triumvirat
Nici stranierii noştri nu rup gura tîrgului. Avem doar doi ambasadori de rasă la curtea sportului rege: Chivu şi Mutu. S-ar prinde în mica horă, dar în treningul antrenorului, Mircea Lucescu, un tehnician capabil şi ambiţios, care înnobilează asprul campionat ucrainean. Dimensiunile acestui triumvirat sparg tiparul comun, ţintind spre piscurile fotbalului mondial savurat pe micile ecrane ce ne aduc în culcuşuri măreţia campionatelor din Anglia, Italia, Germania sau Spania. După ce o vezi pe Manchester, Inter, Bayern sau Barcelona, păţania unei foste campioane de mucava precum Urzicenii, strămutată la Chiajna, în sălaşul rural, copleşit de vile luxoase ale unor îmbogăţiţi dubioşi, ţi se pare o glumă nesărată.

Să ne întoarcem la tripleta de aur menţionată, cu observaţia că, în montura ei, o piesă se clatină. E vorba de Mutu, acest mare talent cu zîmbet parşiv şi privire de berbant nepotolit, care înşiră boacănele laolaltă cu driblinguri măestre şi şuturi violente.

“Tricolorii” şi stimulentele dubioase
Ne amărăşte tot mai tare sfîrşitul unor jucători în puterea vîrstei. Lista dispăruţilor înainte de vreme este lungă. Ne gîndim dacă nu cumva o copilărie săracă, încălecată de duritatea performanţei stropită cu stimulente chimice, n-ar putea fi cauza atîtor dispariţii în pragul pensiei. Altminteri, un spaniol avizat, doctorul Fuentes, tocmai a demascat virulent dopajul pe scară de masă, un virus care macină sportul de performanţă la nivel mondial.

Fireşte, sîntem şi noi clienţi vechi. Îmi amintesc de un scandalos 1-7 al “tricolorilor” la Zurich, în compania Elveţiei, în preliminariile CE ‘68 din Italia. Am fost zdrobiţi cu 7-1, în condiţiile în care băieţii noştri molîi şi indiferenţi, zîmbeau după fiecare gol încasat. M. Ionescu, Datcu - C. Popa, Nunweiller III, D. Nicolae, Mocanu - Ghergheli, Dobrin, Pîrcălab, M. Dridea, I. Ionescu, Lucescu au compromis fără voia lor, îndopaţi cu stimulente dubioase, fotbalul tricolor. De altfel, medicul lotului avea să emigreze imediat, instalîndu-se cu vinovăţie cu tot,î într-o ţară africană unde rigorile se topesc în plezirism şi aproximaţie.

…Fie şi de bronz, dar cu sclipiri duioase. S-ar fi cuvenit poate să scriu despre fotbal pipăind coroana sportului-rege, acum la sfîrşit de an, dar ea pare veştejită şi nu se cuvine să întîmpinăm Crăciunul cu zîmbete acre. În cazul acesta cîntărim respectuoşi salba de medalii a handbalistelor tricolore care ne-au suit pe podiumul de premiere a unui campionat continental.

Orice s-ar zice, la poalele Carpaţilor, sexul slab e mai vîrtos decît cel masculin. Simbolul e vechi, născut în anul de graţie 1848, cînd în vîltoarea unei revoluţii, Ana Ipătescu, şi nu un voinic, a însufleţit mulţimile, descărcîndu-şi pistoalele din goana unei trăsuri transformată în car de luptă. Tradiţia s-a menţinut şi în sport. Nu mai înşir nume. Se cunosc. O evoc doar pe Nadia, împărăteasa gimnasticii, răsărită dintr-un cotlon moldav ca să supună planeta cu măestria-i unică, voinţa-i de oţel şi zîmbetu-i delicat.

Din păcate, pe valul unei emancipări feministe respingătoare, fetele au căzut şi în mrejele unor discipline barbare, cum ar fi boxul sau catch-ul, ca să nu mai vorbim că nici fotbalul şi nici rugbyul nu se potrivesc. Asemenea derapaje schilodesc mirajul feminităţii, amintindu-mi o experienţă personală, un drum făcut cîndva de la Buzău la Bucureşti într-un autobuz cu fotbaliste. Înjurăturile mîrşave şi simbolul virilităţii ascuns în nădragii bărbaţilor erau la mare preţ în gura jucătoarelor care comentau cu voce tare un meci tocmai pierdut. Desigur, nu-i cazul handbalistelor noastre de bronz, aceste căprioare cu inimă de tigru. Toate mi s-au părut frumoase şi fine în ciuda unei discipline aprige, unde obstrucţia devine mijloc de exprimare. Ele au îmbinat dîrzenia cu patriotismul şi mirajul succesului cu delicateţea sufletească.

Încruntarea aspră era altoită cu lacrimi şi ostoită cu zîmbet descătuşat, o solidaritate fantastică le-a combinat priceperea cu dorinţa de a împodobi cu mîndria izbînzii o patrie apăsată de griji. În jurămîntul lor solemn şi patetic se topeau ambiţie, sentimentalism, măiestrie, stropite toate cu un soi de fanatism. Atletele, iubitele, mamele şi gospodinele, înaintea partidelor şi în pauzele lor, se supuneau unui ritual emoţionant, despovărat de scene ieftine. Aţi observat? Se strîngeau umăr lîngă umăr şi frunte lîngă frunte, cu inimile contopite, exclamau ceva, nedesluşit ca un secret, distingîndu-se abia la final, înainte ca grămada înfiorată să se resfire, numele ţării scăldat în patimă. ROMÂNIA! era ultima exclamaţie care însemna stindard, far călăuzitor, dar şi colac de salvare.

Omagii, dragi handbaliste strunite de maestrul Radu Voina, ce-şi presară peste trecutu-i falnic zîmbetul şi lacrimile voastre. Din păcate, competenţa-i bănuită a fost subminată de o bîjbîială. Altfel cum să-mi explic de ce n-a convocat-o de la bun început pe psihologul lotului, Violeta Popa, adusă valvîrtej la faţa locului abia după înfrîngerea în faţa Suediei, ca să stopeze degringolada instalată. Cu excelente rezultate. Maestre Voina, sărută-i mîna doamnei Violeta!