Emil Grădinescu ↓
November 20th, 2009 — Emil Grădinescu
Cine acoperă minciuna nu poate striga după adevăr
Îi înţeleg pe patronii care sînt gata să facă sînge-n frizerie din cauză de arbitrii slabi de înger . La urma urmei sînt bănuţii lor în joc şi, în loc să-şi trimită copiii la şcoală în Elveţia, decartează sute de mii de euro pe şpăgi la Mamaia, ca să fie arbitraţi corect. Asta dacă ar fi să credem vorbe spuse la necaz, cînd pe la televiziuni plouă cu autodenunţuri de dare de mită, fără să se înregistreze vreo emoţie pe la Parchet.
Pînă la un anumit punct, patronii au voie să facă gălăgie ca să-şi protejeze afacerea. E drept, o afacere despre care ştiau, atunci cînd au lansat-o, că implică nişte riscuri. Ca de exemplu nişte autogoluri atunci cînd trebuie, sau un cadou de trei puncte ca să nu retrogradeze prietenul Pinalty. Dar desigur e vorba doar de acţiuni de management pe termen lung, pe care nu le poate înţelege oricine, cîteodată nici măcar presa.
Presa ca unealtă de curaţenie, cum o vrea Vasile Turcu, confirmîndu-ne certitudinea că nevoia de justiţie, ca şi amorul, nu alege. Dacă premierul sloven le-a curăţat ghetele jucătorilor de naţională, de ce n-ar fi presa o cîrpă de şters praful sau mop de spălat zoaiele de prin subteranele Ligii? Dar pentru asta trebuie să vorbiţi tare şi răspicat, dragi conducatori! Din cînd în cînd ne mai scăpaţi cîte o şoapta, cîte un dedesubt, însă informaţia nu depăşeşte stadiul de bîrfă şi oricum nu e niciodată confirmată de cel care a lansat-o, darmite dovedită. Legea tăcerii e deocamdată condiţia supravieţuirii în sistem. Cine vorbeşte e sifon şi pedeapsa e cruntă, merge pînă la distrugerea clubului, întrebaţi-l pe Iacov.
Tăcerea acoperă complicităţile şi sugrumă adevărul după care plînge, pe bună dreptate, Mititelu. Miercuri seara pur şi simplu nu a fost rîndul lui, cum ar zice tata Jean. Frumosul nebun din Craiova se va fi consolat cu ideea asta, aşa cum şi noi ne-am consolat că dezvăluirile sale vin cu o întîrziere de un an şi jumătate. Acum probabil că va plăti, pentru că Mureşan, atunci cînd nu dă antrenori afară, ştie să riposteze ironic şi tăios, după care îl va tîrî pe Mititelu prin tribunale, din cîte a lăsat să se înţeleagă. E importantă şi ingrată postura lui Neagoe. Dacă va nega varianta lui Mititelu, s-ar putea să-şi caute serviciu într-un viitor oarecare, iar dacă va confirma discuţia cu Mureşan, s-ar putea să nu-şi mai găsească de lucru în nici un fel de viitor. Dar ar crea o mare breşă în sistem. Şi atunci ne vom putea pune pe curăţenie.
November 6th, 2009 — Emil Grădinescu
E tînăr, frumos şi păcătos. E Adrian Mutu şi încă nu l-a îmblînzit nimeni.
Se spune că joci aşa cum te antrenezi. În “This is it” dansatorii lui Michael inundă ecranul de talent şi exuberanţă şi îşi dau sufletul, atenţie! la repetiţii, pentru că trăiesc cu patimă visul de a dansa lîngă Michael. Îmi închipui cam cu cîtă pasiune se antrena Mutu la echipa naţională (visul oricărui jucător, nu-i aşa?) după cîte o noapte ratată.
Hagi vorbea despre 4 criterii care trebuiesc îndeplinite de către jucătorul care vine la naţională. La unul singur corespunde Mutu, şi poate la cel mai important: valoarea. La celelalte trei: alimentaţie, odihnă, antrenament, mă tem că are restanţe, cel puţin în cantonamentele naţionalei. Rămîne întrebarea esenţială: e mai bine fără Mutu? Un răspuns îl dă de vreo doi ani Unirea Urziceni. Se poate şi fără vedete, dar cu “un grup puternic şi unit, cu jucători responsabili, capabili de sacrificii în teren şi în afara lui”, am citat din proiectul de naţională dorit de Răzvan şi probabil de toţi antrenorii din lume.
Referendumul din 22 noiembrie e inutil. A votat vreodată Parlamentul o lege împotriva parlamentarilor? Mai bine schimbaţi tema, domnule Preşedinte, şi întrebaţi-ne dacă îl mai vrem pe Mutu. Cel mai bun fotbalist al naţionalei, după cum spun sondajele, a ajuns să fie respins de coechipieri şi repudiat de antrenor. Pentru un jucător care face ce vrea în cantonament (sînt informaţii că înaintea meciului cu Serbia, Mutu a pierdut şi noaptea de luni, nu doar pe cea de marţi), refuză orice ierarhie şi sfidează orice idee de autoritate, eliminarea e singura măsura logică şi eficace. De altfel, după meciul de la Belgrad, la una dintre mese s-au strîns mai mulţi jucători într-o coaliţie anti-Mutu, iar Ghioane, Raţ şi Marica au hotărît în focul discuţiei să nu mai vină la naţională dacă va fi chemat şi Briliantul.
Fenomenul de respingere se va extinde. Imaginea de rebel arătos, păcătos şi scandalos de talentat începe să irite. Vag impresionată de golurile marcate debreţinilor, Gazzetta l-a retrogradat deja la rangul de aproape-fenomen. Probabil că Mutu va fi rechemat la lot şi asta se va întîmpla atunci cînd va înţelege că frumuseţea se duce o dată cu tinereţea, banii au obiceiul să zboare cînd te astepti mai putin si peste ani ramine doar respectul. Sau amintirea inutila a teribilismului.
October 30th, 2009 — Emil Grădinescu
Mîndria şi teribilismul îl urmăresc pe Cîrţu prin ani
Mai are puţin pînă la linia de fund şi un apărător în faţă. Se face că driblează spre interior, fundaşul pleacă după fentă şi el se strecoară prin spaţiul ăla de un metru pînă la linie. Apare dublajul, aceeaşi manevră, numai că mingea e şi mai aproape de margine. Se aruncă disperat şi liberoul, care, ca orice om normal şi responsabil apără interiorul şi habar n-are că nebunia lui Cîrţu e fără limite. Da! Cîrţu iese tot spre margine, vreo 20 de centimetri, dar e suficient. A trecut şi de data asta, mingea se plimbă pe linie şi noi urlăm ieşiţi din minţi prin tribună pentru că ne bîntuie gîndul că Sorin ar putea să-şi ia la rînd toţi adversarii din lume pe fîşia aia de gazon, lată cît o batistă. Nu se mai ştie dacă s-a marcat din faza aceea, dar nici nu mai contează.
Bineînţeles că mai e şi povestea celor o sută şi ceva de goluri date într-un campionat care pe vremea aceea mustea de valori, ar mai fi de pomenit şi meciul cu Steaua în care a înscris de 4 ori şi a mai ratat şi un penalty, dar seria aceea infinită de driblinguri pe linia de poartă rămîne o culme de rafinament gratuit.
În demisia de la Pandurii am recunoscut ceva din teribilismul şi personalitatea jucătorului de atunci. Unii îi spun mîndrie oltenească, alţii cred că a fost pur şi simplu dat afară. Marin Condescu neagă ferm: clubul se pregătea deja să facă recurs la decizia Comisiei de Disciplină, Sorin a plecat pentru că aşa a vrut el, fără să ia un leu în plus faţă de contract şi fără să se aplece, de data asta nici în faţa hîrtiilor, că în faţa femeilor, după cum am aflat, nu mai era cazul.
A plecat din cauză că preşedintele Condescu e osul din gîitul Federaţiei şi, prin urmare, clubul ar deveni o ţintă a sistemului? Nimic să confirme varianta asta, Pandurii au avut în general arbitraje decente tot sezonul.
Rămîne tot varianta mîndriei. De regulă, alţii ne stabilesc preţul greşelilor. După ce a încercat fără succes să o dea la întors, Cîrţu a ales să plătească la preţul său, mult peste cel al pieţei, numai să nu rămînă dator sau să pară ridicol. Un gest donquijotesc, din dimensiunea gratuită a fotbalului, ca şi driblingurile sale pe linia porţii.
October 16th, 2009 — Emil Grădinescu
Iulian Apostol a ajuns greu sus, cu răutatea rece a profesionistului
Acum e un nume. Răzvan Lucescu începe naţionala cu el, jurnalele de sport îl arată tot mai des, pirpiriu şi încordat ca o lamă de oţel. Cînd vorbeşte, descoperi vocea sigură a unui om care citeşte şi exprimă. Pe teren zîmbeşte rar, pentru că fotbalul e o meserie cu care nu se glumeşte. Iulian Apostol nu se exteriorizează pentru că la el tot ce e important se petrece înăuntru. Acolo arde ceva, mocnit şi durabil, o flacără care l-a transformat pe puştiul “genial, dar firav”, în omul de încredere al lui Răzvan.
Juniorul Apostol a urcat greu, pentru că la şaizeci şi ceva de kilograme, cu fizic de jocheu, nu ai şanse decît eventual să fii rezerva lui Florin Cernat. Şi atunci, trebuie să accepţi pelerinajul prin Liga a 2-a, la Plopeni sau Buzău, mereu în alertă să nu te rupă în două malacii ăia de fundaşi. L-au ajutat însă tehnica excepţională şi răutatea ca reflex de apărare. Apostol a ajuns greu acolo sus fără să fie un tip cool, fără zîmbetul cuceritor al lui Mutu. A fost însă “mic şi al dracu’”, după părerea lui Petre Grigoraş, care îl mai bagă şi fundaş dreapta, ca să aibă Boştină cu cine să se distreze.
În timp, Apostol a căpătat răutatea rece a profesionistului care nu pare să dea doi bani pe părerea celor din jur şi nu simte nevoia să fie un personaj popular, dovadă că în iunie nu i-a venit nici un coechipier la nuntă. Poate că unii îl consideră ciudat şi fiţos pentru că în cantonamente citeşte în loc să joace rummy, pentru că în concedii vizitează muzeele din Paris şi Londra în loc să zacă la all inclusive prin vreun paradis turcesc şi să facă valuri prin tabloide. E într-adevăr ciudată alegerea asta cînd barurile şi paraşutele au program nonstop pentru prinţi sau briliante. Dar Apostol are alte idei despre viaţă în general şi despre pregătire în particular. El e jucătorul român care se accidentează cel mai des la antrenamente, pentru că dă totul. Doctorul echipei are grijă să-si aleagă camera lîngă a lui, ca să nu-l omoare drumurile. Cu trei zile înainte de debutul la naţională, Apostol a făcut o contractură la gambă, care era să-l scoată din lot, iar meciul cu Lituania l-a terminat cu capul spart.
E omul extremelor, gata să se ciondănească la nesfîrşit pentru un amănunt derizoriu, dar în acelaşi timp în stare să accepte şi să semneze pe loc contractul cu Unirea. La faulturi nu se tăvăleşte, ci se ridică imediat ca un bărbat mîndru, la goluri nu se bucură, ci arată spre cer, către tătăl său, plecat acum doi ani. Cel puţin aşa se întîmplă la meciurile cu audienţă.
Mic, al dracu’ şi un pic cabotin? Poate, dar mai întii de toate un profesionist descoperit nepermis de tîrziu de fotbalul nostru.
October 9th, 2009 — Emil Grădinescu
În 1977 România a obţinut o răsunătoare victorie în deplasare, 2-0 în faţa Iugoslviei mari
Din cînd în cînd, amintirile îţi dau curaj. Sînt 32 de ani de atunci…Abia ne reveniserăm după cutremur, fotbalul, vorba guvernanţilor de azi, nu era o prioritate, erau altele de făcut, mulţi rămăseseră pe drumuri, erau blocuri de construit sau de consolidat, unii aveau bîrne de lemn prin dormitor ca să nu le cadă tavanul în cap, dar viaţa mergea înainte. Şi vine meciul ăsta cu marea Iugoslavie. Spuneau că au cea mai bună echipă din istorie: atacul era teribil, cu Geaici, de 5 ori selecţionat în echipa lumii, Popivoda, Bajevici, Filipovici, mai erau pe la mijloc Surjak şi Oblak , în apărare Katalinski si Peruzovici (amicul lui Piţurcă peste 9 ani în semifinala cu Anderlecht), ce mai, o echipă de coşmar! Noi, cam subţirei. Liţă Dumitru, căpitanul şi valoarea echipei era accidentat, lipsea şi Cornel Dinu, Cristian abia dacă apucase vreo două meciuri în poartă, şi Romilă era pe la începuturi, aşa că aveam de ce să ne temem. Ne simţeam mici şi crispaţi în faţa televizorului cînd a început comentariul lui Mircea M.Ionescu şi aşteptam cu spaimă ravagiile lui Geaici pe extremă. S-a jucat la Zagreb, nu mai contau nici crimele de război, nici Petar Brzica, nici ura , sîrbii, croaţii, bosniacii puneau împreună tot ce aveau ca să se califice în Argentina. Am crezut în primele minute că ne vor zdrobi. Apoi vreun diavol şi-a băgat coada şi le-a potrivit pe toate doar în folosul nostru. Dudu Georgescu şi Iordănescu i-au curentat de două ori şi marea echipă, cea mai bună din istorie, s-a dezumflat brusc. Zoli Crişan a mai dat o bară şi iugoslavii au plecat acasă bucuroşi că nu au pierdut la scor de neprezentare.
Aşa a fost atunci, aşa ar putea fi şi azi, deşi ştiu că e absurd să crezi că vei învinge doar pentru că adversarii sînt iarăşi foarte buni. Dar povestea din ‘77 ar putea să se repete. Sîrbii sînt preocupaţi deocamdată să se admire în oglindă şi să se întrebe cu ce se vor îmbrăca la sărbătoarea de după meci. Sînt foarte tari, nu e nici o îndoială, şi mă gîndesc deja cu strîngere de inimă la cum se vor năpusti la cornere cu balauri ca Zigici, Ivanovici sau Vidici, naţie de baschetbalişti, peste apărarea noastră, în care dacă nu apare Goian, cel mai înalt e Cristi Chivu, la 1,84m. Să nu ne facem griji, ne îndeamnă Rădoi, că nici în fotbal dimensiunea nu e totul, iar Răzvan ştie să organizeze impecabil zona.
Mai avem şi atuul unui joc superior la mijloc, unde pasăm mai bine. Ai văzut că sîrbii nu au răbdare sau pur şi simplu nu vor să construiască, aruncă pase pe Zigici şi de acolo vin în viteză pe mingea a doua. Poate îi calmează sclipirile lui Apostol, poate Mutu şi Marica se vor acorda pe aceeaşi frecvenţă, cum au facut-o la Constanţa, sau poate mai apare vreo coadă de diavol, că tot sîntem campionii victoriilor inutile.
October 2nd, 2009 — Emil Grădinescu
Trebuie să înţelegem că portarii sînt şi ei oameni
Joi seara, la Enschede, Zapata a făcut încă o dată un meci perfect. Blocajele sale ireale au salvat din nou Steaua şi ne-au aăatat cît de puţin ne pricepem la fotbal, darmite la oameni. Joi seara, printre raidurile lui Stoch cel supersonic, Zapata le-a oferit o lecţie celor care dacă nu înţeleg oamenii, nu au cum să înţeleagă portarii. Pentru că portarii, nu-i aşa, sînt o categorie specială. Sînt băieţii ăia un pic nebuni, care dacă ştiau cu mingea erau şi ei fotbalişti şi nu mai erau nevoiţi să îndure nedreptăţi, să fie arătaţi cu degetul la fiecare greşeală, să stea în ger şi ploaie, să se tăvălească prin băltoace, în timp ce vedeta echipei poate că nici nu apucă să se stropească pe jambiere.
Portari care îşi urăsc destinul, gen “incregibilul” Andrade, care s-a jurat că nu îşi va lăsa copilul să poarte mănuşi, iar dacă îi vor îngheţa mînuţele, o să i le acopere cu ciorapi, ca să nu aibă nici o legătură cu meseria de portar. Sau portari cuminţi şi amabili, niciodată ofuscaţi de răutăţile comentatorilor, aşa cum e Zapata.
Cu cîtă rîvnă şi voluptate îi inventariam greşelile în sezonul trecut! Nu era meci în care să nu ne amintim că Zapata a greşit la Bistriţa, la Vaslui sau la Galaţi, şi ne întrebam dacă vede bine, e drept, întărîtaţi şi de observaţiile unor specialişti expiraţi. Ei, da, Zapata vede bine, noi sîntem chiori!
N-am fost în stare să observăm că în viaţă poţi să scapi printre degete lucruri mai importante decît un gol .De exemplu, viaţa copilului tău. L-am judecat pe Zapata fără milă şi fără să ştim ce secret dureros acundea zîmbetul său bonom în perioada în care era clientul ironiilor de doi lei. Soţia lui a pierdut o sarcină, apoi a născut-o prematur pe Bianca. Sînt griji care te apasă şi lasă urme, oricît ai fi de puternic. Zapata a ţinut totul în el, a refuzat compătimirea generală şi şi-a dus crucea aşa cum a putut. Acum totul e bine, copilul se dezvoltă normal şi viaţa reintră în normal şi pentru Zapata. Deşi paradele sale fenomenale din ultimele două meciuri numai normale nu sînt. Joi seara, Zapata ne-a învăţat un lucru important: inaintea de a judeca, să încercăm să cunoaştem şi să înţelegem!
September 25th, 2009 — Emil Grădinescu
Marian Iancu are o părere despre orice şi oricine. În ritmul ăsta îl va depăşi curînd pe Gigi Becali
Cînd Marica a intrat în careul Timişoarei nu ştia că avea să intre şi în gura degrabă rostitoare de sentinţe a lui Marian Iancu, patronul cu dublă legitimare Timişoara-Ferentari: “E un golan ajuns în fotbal şi care n-are moralitatea necesară pentru a juca în echipa naţională.” Poate că Marica a simulat la acel penalty, dar termenii folosiţi de onorabilul domn Iancu merită un pic de atenţie. “Golanul” de Marica a dat 5 goluri pentru România în preliminarii, a fost al 2-lea golgeter după Mutu şi se pare că a contribuit şi el în vreun fel la calificarea la Euro, spre bucuria cetăţenior români plătitori de impozite din care s-au făcut peste noapte averi fabuloase. Impozite din care, de exemplu, s-au plătit datoriile marilor întreprinderi de stat falimentate de băieţi deştepţi şi cu iuţeală de mînă.
Să revenim. În seara zilei de 18 august, Marica a avut marele defect că a jucat pentru Stuttgart. Cînd joci pentru o echipă se presupune că încerci să dai goluri pentru ea, să alergi, să dai la cotoaie, să simulezi sau să încerci să înscrii direct din minge de arbitru, cum a vrut Alexa, căpitanul lui Poli, în meciul cu CFR Cluj. E simplu. Ce ar fi vrut respectabilul domn Iancu, să-şi dea Marica nişte autogoluri şi să-şi probeze astfel patriotismul şi onoarea?
Mai departe. Aflăm că Marica nu are moralitatea necesară să joace în echipa naţională. Aici cădem pe gînduri pentru că afirmaţia vine de la un personaj dotat cu o moralitate ireproşabilă. Noroc cu apariţia în fotbal a stimabilului domn Iancu, cel care a împărţit jucătorii de la naţionala în două categorii: a) cu moralitatea necesară şi b) fără moralitatea necesară, adică mai simplu, concurenţii lui Pantilimon şi Gigel Bucur (altminteri nişte fotbalişti admirabili ). Aşteptăm cu interes un atac în acest sens la Dani Coman, că referirile la înălţime şi vîrstă nu au avut efect.
Despre moralitate ne mai pot spune nişte chestii interesante jucătorii lui Poli care nu şi-au încasat nici pînă azi primele după dubla cu Şahtior, promiţătorul Latovlevici, neinclus în lista pentru Europa League, Gabi Balint, care, prin contract, mai are de luat nişte zeci de mii de euro, preparatorul fizic Florentin Marinescu, Ionel Ganea, dar mai cu seamă familiile din Oneşti rămase pe drumuri după ingineriile de la RAFO.
Despre cum se simte Marica, nici nu are rost să vorbim.
September 18th, 2009 — Emil Grădinescu
Cu Becali ne-am lămurit demult. Acum, problema e Steaua
Nici o surpriză în demiterea lui Bergodi, fost “Beethoven al fotbalului”, actualmente şomer, prea surd şi prea mîndru ca să auda avertismentul lui Mitică Dragomir: “Ca să rezişti la Steaua trebuie să faci pe fraierul”. Nici el nu se aştepta să-l prindă fularul în Ghencea, locul unde se compromit antrenorii şi în general se compromite noţiunea de competenţă.
Surprinzător e doar faptul că în vară a semnat cu Steaua, acceptînd că va fi următoarea oaie sacrificată. Bergodi ştia că viitorul său patron e imprevizibil, că e înconjurat de linguşitori şi sicofanţi care i-au întrerupt legătura cu realitatea, că nimeni nu are curajul să-l tragă de mînecă şi să-i oprească torentul de aberaţii.
Surprinzător e că încă se mai găsesc candidaţi la tăiere, care, după ce au fost convocaţi la palat la 2 noaptea, să afirme senin: “Cînd vine vorba de Steaua zici, da, şi gata, te apuci de treabă”. Te apuci de treabă, dar după ce ţi-ai aruncat la coş reputaţia şi carnetul de antrenor! Stoichiţă ştie ce-l aşteaptă şi, după atacurile televizate şi cam hazardate la Bergodi şi Bonetti, ştie că acela care ridică sabia de sabie va pieri. Peluzele au anunţat că nu-l vor susţine, pentru că cine vine de acum încolo în Ghencea e considerat , în sistemul lor de gîndire lipsit de echivocuri, o slugă fomistă.
Becali are dreptul să-şi dea afară angajatul care i-a trîntit uşa în nas, în aceeaşi măsură în care şi suporterii au dreptul să încerce să scape de el. Reacţia lor va fi dura, iar atmosfera se va degrada constant. Demiterea lui Bergodi, unul dintre puţinii posesori de coloană vertebrală din alaiul becalian, e resimţită de fani ca o nouă insultă. Vor urma alte proteste, alte torţe şi alte bannere, alte etape cu terenul suspendat şi, probabil, încă un sezon compromis. Demiterea lui Bergodi e încă un exemplu, pe lîngă kilogramele de calmante înghiţite de Meme, pe lînga terorizarea lui Hagi şi umilirea lui Dorinel, că Becali nu acceptă pe lîngă el decît slugile. Dar cu el ne-am lămurit demult. Acum problema e Steaua.
Poate că Becali are dreptul să schimbe 11 antrenori în 6 ani, dar nu are dreptul să se joace cu un simbol. Astăzi Steaua e o jucărie care trebuie să-i fie luată din mînă. Antagonismul dintre el şi masa de susţinători e definitiv şi cineva trebuie să renunţe, pentru ca Steaua să mai existe. Legal nu se poate face mare lucru, pentru că Becali e proprietar şi va vinde doar dacă va avea chef. Eventual Armata, prin cine ştie ce manevre juridice, i-ar putea lua dreptul de a folosi stadionul, iar în Ghencea să joace o echipă cu totul şi cu totul nouă. Dincolo de aceste ipoteze mai mult sau mai puţin realizabile, se conturează o certitudine: antrenorii respectabili nu au ce căuta la Steaua!
September 11th, 2009 — Emil Grădinescu
Comisiile de la noi ar putea exploata decizia UEFA în cazul croatului
Povestea e simplă, dar consecinţele ei vor naşte complicaţii importante şi la noi sau, mai ales, la noi. Aşadar: Arsenal-Celtic în preliminariile Ligii Campionilor, Arsenal aproape calificată după 2-0 în tur pe Celtic Park. Minutul 28 al returului, Eduardo scapă cu portarul, încearcă să-l dribleze şi cade în careu, fără să fie atins, după cum vor demonstra reluările. Arbitrează spaniolul Mejuto Gonzalez şi, cît e el de Elite Category Referee, nu vede simularea şi dă penalty. Gol, meciul e ca şi jucat, se termină 3-0 pentru Arsenal, “end of story”. Însă Celtic e de altă părere şi îl reclamă pe Eduardo la UEFA, care UEFA vede înregistrările şi îl suspendă pe croat două meciuri de Liga Campionilor, în baza unui punct din regulament care permite pedepsirea trişorilor şi post-factum. De aici încolo, începe o avalanşă de comentarii şi interpretări, bazate în principal pe aceeaşi întrebare: cum aflăm ce e în mintea jucătorului, de unde ştim că a simulat?
Arsene Wenger îşi apără omul şi emite o idee logică: după meci putem să dezbatem obiectiv doar penaltyul, nu şi intenţia jucătorului. Dar cum Wenger e parte interesată, judecata lui poate ridica semne de întrebare. Bineînţeles că Sir Alex Ferguson a fost de acord cu decizia suspendării, în numele acestui nou trend din fotbalul european care ar urma să-i descurajeze pe simulanţi, dar şi în numele instrucţiei pe care Arsenal i-a făcut-o în campionat sezonul trecut. Apar şi alte întrebări simple şi la obiect: de ce să stea Eduardo două etape, cînd arbitrul e cel care a greşit? Mejuto Gonzalez încasează mii de euro pentru un meci de Liga Campionilor, să facă bine şi să deschidă ochii la astfel de faze.
Apoi: dacă penaltyul ar fi fost ratat, plîngerea lui Celtic mai avea justificare? Dacă se poate modifica după meci bilanţul disciplinar, de ce, prin reducere la absurd, nu s-ar putea schimba şi scorul, în situaţii justificate? Şi aşa mai departe. De ce ne priveşte şi pe noi episodul ăsta? Pentru că s-a creat un precedent de rezonanţă europeană care ar putea fi exploatat de o comisie de disciplină teleghidată, ca să nu-i zicem coruptă, şi în orice caz mai puternică decît în trecut. Un trecut în care a anulat cartonaşe şi a dictat suspendări comice. Nu e acum cazul unor procese de intenţie, dar, iertaţi-ne, unii dintre noi pur şi simplu nu uită şi nu iartă. Iar prezentul nu s-a schimbat şi nici influenţele. Aşa că presimt nişte şedinţe interesante ale comisiei, în care se vor da etape de suspendare pentru astfel de simulări. Bineînţeles, înaintea unor meciuri importante.
September 4th, 2009 — Emil Grădinescu
Unii fac averi în timp ce alţii plîng după maşinile ridicate. Îmbogăţiţii pozează apoi în binefăcătorii lui Dinamo
Calea Floreasca, înainte de meciul Dinamo-Liberec. Aglomeraţie, circulaţie bară la bară, suporteri pe carosabil, maşini parcate peste tot. Plus 2 camionete cu macara care aveau multă treabă. Aveau de ridicat maşinile parcate neregulamentar pe lîngă stadion, adică majoritatea.
Aşa au răzbit marile personaje ale istoriei, din înţelegerea perfectă a contextului. Au evaluat situaţia, au descoperit amănuntele esenţiale, apoi au acţionat. Fără milă, fără emoţii, fără sentimentalisme. Dar pentru asta trebuie să fii un caracter puternic. Sînt sigur că în adîncul sufletului Florian Walter a regretat decizia de a trimite macaralele să ridice maşini care, foarte probabil, erau ale suporterilor dinamovişti. Nu e cazul să mai amintim că Florian Walter a fost unul dintre acţionarii lui Dinamo, fost coleg de centru de butelii cu Cristi Borcea şi impunător ocupant de lojă sub care se petrecea întîmplarea despre care vorbim. Dar Florian Walter şi-a dominat emoţiile. Sigur, undeva în interior s-a dus un război cumplit între sentiment şi datorie.
E greu să trăieşti cu gîndul că băieţii ăia care simt ca şi tine, în alb şi roşu, care cred în tine, vor ieşi din stadion şi îşi vor căuta degeaba maşina lăsată pe Calea Floreasca, vor întreba în stînga şi în dreapta, întîi nedumeriţi, apoi îngrijoraţi şi în cele din urmă vor întelege furioşi că le-a fost ridicată. Poţi să-i faci aşa ceva unui frate de-al tău? Uite că poţi. Istoria e scrisă de luptători care ascultă de raţiune şi nu de inimă. Iar exemple sînt peste tot. Cu toate că e prieten cu Vasile Turcu, Borcea n-a avut nici o emoţie cînd a trebuit să-l contreze cu asprime: “E ultima dată cînd mai dă declaraţii!” şi în secunda următoare razboiul Turcu-Bonetti lua sfîrşit.
Şi totuşi, nu-i păcat? Băieţii ăia chiar cred în tine şi te respectă, nu te-au înjurat niciodată, iar acum trebuie să-ţi cotizeze 8 milioane şi ceva de căciulă, şi încă repede, pentru că suma creşte în fiecare zi. E păcat, dar simţul datoriei e mai puternic. Mai ales al datoriei de a te îmbogăţi. Zi de meci, criză de locuri de parcare, Floreasca e în Sectorul 1, cum să ratezi o asemenea ocazie? Cine parchează aiurea trebuie pedepsit chiar dacă ţine cu Dinamo. Trebuie să intrăm şi noi odată în rîndul lumii şi să ascultăm de legi.
E lăudabil că un om şi-a călcat pe suflet ca să respecte un principiu: legea e aceeaşi pentru toţi, indiferent că te cheamă Walter sau Buşcă sau Necolaiciuc.