Emil Grădinescu ↓

Alte cheltuieli

Bugetul de cheltuieli al FRF e dominat de o destinaţie evazivă

Grăbiţi sa fixeze data alegerilor cît mai repede, pe 1 ianuarie daca s-ar fi putut, federalii noştri au neglijat un amănunt: bilanţul contabil anual nu poate fi gata pînă la 25 ianuarie. Şi atunci va fi prezentat Adunării Generale bilanţul la 9 luni, un document de uz intern, fără nici o valoare juridică sau fiscală, o ştie orice contabil. Dacă prin absurd Naşul ar pierde alegerile, succesorul său nu ar avea de unde să cunoască ce situaţie financiară şi patrimonială a preluat la FRF.

Ei, nu se face gaură în cer că nu avem bilanţ la sfîrşit de an, şi aşa prezentarea datelor contabile nu a provocat niciodată cine ştie ce emoţii şi trăiri Adunării Generale. Important e să iasă cine trebuie şi sistemul să funcţioneze, mai ales că în 2010 sînt de cheltuit la Federaţie peste 17 milioane de euro. Ştiţi care e de departe cel mai generos capitol de cheltuieli, conform bugetului estimat de FRF? Răspuns: alte cheltuieli. Aşa scrie la Buget: “cheltuieli materiale, colaborări şi alte cheltuieli”.  5,4 milioane de euro, aproape jumătate din veniturile Federaţiei, se vor topi în acest cazan în care sînt amestecate rechizite, detergenţi, mopuri şi agrafe, cu banii pentru observatori şi alţi colaboratori mai mult sau mai puţin vizibili. Ştiu că nu e treaba noastră, pentru că eşti persoană juridică de drept privat şi faci ce vrei pe banii tăi, dar aşa, de curiozitate, putem să te întrebăm, stimată Federaţie, ce înseamnă “alte cheltuieli”? Admiţind că sediul va străluci orbitor de curăţenie şi că federalii se vor descălţa la intrare, oare cîţi euro se pot deconta pe DERO, TIX şi lavete?

Dacă redevenim serioşi, ne putem permite să observăm că noţiunea de “alte cheltuieli” e mult prea vagă şi ne poate împinge la tot felul de bănuieli, recunoaştem, murdare şi lipsite de patriotism. Nu cumva ar putea intra aici şi banii pe care, de exemplu, Federaţia îi plăteşte ca să închirieze diverse apartamente? Poate cineva să jure, cu mîna pe Buget, că printre proprietarii acestor apartamente nu se regăsesc şi membri ai onorabilei familii federale?

Bineînţeles că nici de data asta nu s-ar face gaură în cer, ce mare descoperire e un mic conflict de interese? Doar că aceste “alte cheltuieli” alimentează alte suspiciuni. Sau poate aceleaşi.

Garanţia

Dacă asculţi rock, eşti ciudat. Dacă mai eşti şi cuminte, cu siguranţă eşti emo. Şi atunci ai nevoie de cineva care să garanteze pentru tine
Informaţie apărută la Contraatacul lui Silviu Tudor Samuilă, de joi seara: transferul lui Sabrin Sburlea la Steaua a căzut. Vocea lui Dinu Gheorghe sună amar: Gigi nu-l mai vrea, pentru că lui Sabrin îi plac fetele. S-ar zice că nu e singurul. După ultimele precepte morale, în Ghencea sexul e permis o dată pe săptămînă şi, dacă se poate, sub supraveghere.
Şi asta nu e tot, în loc să asculte şi el manele, house sau hip-hop, ca tot fotbalistul mioritic, Sabrin e pletos şi rocker. Mai nou, rockul e ceva decadent şi aberant, aşa că să nu mai lungim vorba: Sburlea e emo. Iar un emo precis are sănătatea şubredă şi, prin urmare, îi găsim o afecţiune a coloanei, care îl impiedică să joace două meciuri la rînd. Aha! Iată motivul pentru care costă aşa de puţin. Dinu Gheorghe e un şmecher şi vrea să vîndă Stelei un rocker (sau un emo, tot aia e) ciudat de cuminte, căruia îi plac fetele. Planul diabolic e dat în vileag. Ce înseamnă să fii vigilent, să cunoşti la oameni şi să nu te încrezi în ei.

Rodica Sburlea s-a mutat de 2 ani la Braşov, ca să stea cu fiul ei.  Îi găteşte, îi spală, are grijă de el, aşa cum ştiu mamele. Şi tot ca o mamă furioasă îşi apără copilul de răutăţi. Vocea îi tremură de emoţie şi de indignare: “Probabil că e normal ca la 20 de ani Sabrin să fie interesat de fete. Ştiţi cine a fost prietena lui? Dana Dodean!” Moment în care în studio se face linişte. Minţile încep să lucreze febril: cine e Dana Dodean? Într-un tîrziu cade şi răspunsul: e jucătoare de tenis de masă, selecţionată de curînd în echipa lumii şi actuală campioană europeană la dublu. Dana nu are nici pe departe notorietatea piţipoancelor-tabloid, pentru că în prezent e puţin ocupată să se antreneze, să cîştige medalii şi să răzbească în viaţă cu talentul şi cu puterile ei, şi nu împinsă de la spate de vreun poponeţ.  Deodată, în cacofonia de bîrfe şi inţepături din studio, se vorbeşte timid despre performanţă. Nu e acolo locul ei, dar argumentul e convingator şi, chiar dacă cei doi nu mai sînt împreună, mama Rodica îl foloseşte. O relaţie cu o campioană e garanţia seriozităţii lui Sabrin. Ce ironie, vorbim despre alte sporturi atunci cînd fotbalul are nevoie de cerificat de maturitate!

Cristi si Cristiano

Episodul 2 din serialul “Tănase&friends”

Marţi seara,  pe la zece fără zece, cînd Cristi Tănase îşi alegea din dulap tricoul Energie cu litere de juma’ de metru, ca să iasă în oraş cu prietenii şi iubita, un alt Cristi se pregătea să umble puţin la legile fizicii, capitolul forţă gravitaţională.

Piciorul stîng, aproape deformat de snopii de muşchi de sub piele, aşezat puţin în spatele mingii şi nu în dreptul ei, cum scrie la carte, chipul concentra, şi piciorul drept care se pregăteşte de topspin. Rezultatul? Folha seca de la 37 de metri, Mandanda blestemînd ziua  în care i-a venit ideea de a se face portar, plus cîteva  milioane de întrebări care încep cu : “Cum naiba face?”

Şi acum intrăm în miezul discuţiei. Cristiano Ronaldo face, daca AS nu minte, 3000 de abdomene pe zi. Cînd nu face abdomene şi nu dă goluri de la 37 de metri, Cristiano îşi îngrijeşte sănătatea, ajutat cu entuziasm de diverse cetăţence, care de care mai sexy: Letizia Filippi, Nereida Gallardo, Alyona Haines şi care or mai fi. Ăsta e adevărul: dragoste plus sex egal sănătate, o ştim cu toţii, şi bogaţi, şi săraci, şi cu bani, şi ciobani,  degeaba ne dăm pudibonzi. Doar că Ronaldo se alimentează corect, se odihneşte cînd trebuie şi, mai ales, nu pune gura pe băutură. Tatăl său a murit la 52 de ani, cu rinichii distruşi de alcool, iar Cristiano a tras concluziile necesare.

Ne întoarcem la Cristi al nostru. Iubita lui e cea mai frumoasă şi sexoasă din Piteşti şi din România. Foarte bine. Iubirea te face mai bun, nu-i aşa?  Dragostea merge bine împreună cu fotbalul, cîteodată chiar mai bine decît cu căsnicia, după unele opinii. Eşti tînăr, trebuie să mănînci, să iubeşti, să bei, dar, Cristi, dacă nu vrei să te ratezi în Bucureşti, aşa cum ţi-a prezis tatăl tău, ai grijă de tine! Pune-ţi iubita să-ţi gătească, dacă nu ştie sau nu poate, plăteşte-ţi o menajeră, mănîncă bine, odihneşte-te între două antrenamente şi aminteste-ţi că turul de campionat e aproape gata şi tu încă n-ai avut nimic de sărbătorit. Poate doar cele şapte minute jucate la Craiova, pentru care ai golit nu ştiu cîte sticle de vin şi ai lălăit cu maneliştii despre cît de  jos erai cîndva şi cît de sus ai putea să ajungi.

Folosiţi-vă mintea!

Un protest inteligent e eficace, înjurătura irită

Pramod Muthalik e liderul unui grup religios din India, care susţine, printre altele, interdicţia ca femeile să meargă în baruri sau să sărute barbaţi cu care nu sînt căsătorite. Şi pentru ca interdicţia să nu rămînă doar la stadiul de concept, Muthalik şi alţi activişti ai grupării Sri Ram Sena au decis să o aplice în cel mai concret mod cu putinţă, smotocind în ianuarie cîteva indience mult prea liberale pentru gustul lor, puse pe consumat într-un bar din Mangalore. Informaţia nu e chiar zguduitoare, mai ales că vine dintr-o zonă geografică în care femeia e de regulă desculţă şi gravidă. E interesant ce a urmat. O organizaţie feministă a decis să protesteze într-un mod original: a adunat vreo 500 de chiloţi roz de damă în diverse stadii de uzură, pe care i-a trimis prin poştă pe adresa lui Muthalik. Cazul a stîrnit vîlvă, a fost preluat de presa internaţională, iar reputaţia, credibilitatea şi mîndria freneticului apărător al valorilor tradiţionale indiene au fost îngropate sub mormanul de lenjerie intimă şi de miştouri care au urmat.

Protestul chiloţilor roz este dat astăzi ca exemplu de campanie paşnică, inteligentă şi amuzantă, iar suporterii Stelei ar putea trage nişte concluzii. Forma actuală a protestului lor este inacceptabilă.  Nu discut aici despre resorturile sale şi nici dacă e justificat sau nu. Nu instig; pur şi simplu m-am săturat de înjurături, nu mai vreau ca mama mea sau copilul meu să asculte măscările din meciurile Stelei. Dragi suporteri, nu vă încurajez să protestaţi, dar dacă tot o faceţi, folosiţi-vă mintea!

Un mod inteligent de a vă exprima dezacordul e mult mai eficace decît înjurăturile de azi. Un protest oricît de justificat, dar îmbrăcat într-o formă violentă, e lipsit de credibilitate şi chiar provoacă reacţii contrare, pentru că se crează, involuntar, printre cei neutri, un curent de simpatie faţă de cel înjurat. Plus că jucaţi pe terenul adversarului, cu armele lui, bine puse la punct şi bine folosite şi, într-un interval mai scurt sau mai lung, veţi primi cu toţii interdicţie în Ghencea, iar locul vostru va fi ocupat de oameni pentru care Steaua nu înseamnă  decît un bilet gratuit.

Tîrgul

Eu am grijă de al tău, tu de al meu.

 Bărbatul grizonat din studioul GSPTV îşi alege cu grijă cuvintele. Ştie să vorbească, a făcut-o de 281 de ori în plenul senatului. Are o voce distinsă şi idei pertinente pe care le exprimă clar şi fără efort. Aflăm, printre altele, despre monitorizarea externă a arbitrilor români de top si despre semnele de întrebare pe care le ridică la UEFA permanenta solicitare de brigăzi străine. Şi vine întrebarea aparent nevinovată a lui Dan Udrea: cine e cel mai în formă arbitru la această oră? Răspunsul e prompt şi sigur: Marius Avram. Pînă aici totul e în regulă. Continuarea însă contrariază: să nu vă imaginaţi că nu o să-i vină şi lui rîndul să greşească.

 La 58 de ani, Constantin Gheorghe încă este un bărbat prezentabil, are maşină cu SEN şi dacă şi-ar pune mintea, ar face carieră în televiziune, aşa cum a făcut în politică. Numai că elocinţa din Parlament nu merge la ziarişti, cu alte cuvinte, sîntem mai greu de aburit. Cum adică o să-i vină rîndul să greşească? Marius Avram nu a greşit pînă acum? Păi, să vă împrospătăm memoria, stimate domnule vicepreşedinte al CCA. Cel puţin un penalty pentru Gaz Metan în jocul cu Urziceni. Meciul Astra-Ceahlaul: eliminare corectă a lui Djokici, însă lovitura liberă trebuia să fie pentru Astra şi nu pentru Ceahlăul, iar Ceahăul a egalat din faza aceea şi Marius Avram a trebuit să fie escortat pînă la vestiar de forţele de ordine. Alt meci: Rapid-Gaz Metan Mediaş şi un cortegiu de faze discutabile: penalty pentru Rapid, două atacuri brutale ale lui Bud şi Iencsi, lovitura liberă din care a înscris Spadacio. A, dar aici chiar dumneavoastră aţi fost observator! Îmi închipui că la toate i-aţi dat credit arbitrului, doar e fiul lui Vasie Avram, superiorul dumneavoastră la CCA, cel care l-a votat pe Sebastian Gheorghe, fiul dumneavoastră, pe lista asistenţilor FIFA şi cel care l-a tratat cu o etapă de suspendare (de ce nu o repriză?) cînd Sebi a greşit ca un începător la golul lui Herea din meciul cu CFR Cluj.

  Ce complicitate jenantă! Marius Avram e un arbitru de valoare şi nu are nevoie de acest tîrg ieftin. Acum, cînd arbitrii sînt bănuiţi de toate relele din lume, cînd conducătorii îi injură cu frenezie, CCA ar trebui să funcţioneze impecabil. Şi cu toate acestea se tolerează un compromis major: PREZENŢA ÎN COMISIE SAU ÎN CORPUL DE OBSERVATORI A PĂRINŢILOR DE ARBITRI. Ei vor distruge credibilitatea arbitrajului, oricît ar fi de bine intentionaţi, pentru că vor da naştere mereu la comentarii de genul: are grijă de fiul lui X pentru că şi X îi va întoarce serviciul. Adică o mînă spală pe alta. Asta pentru că tot pomenim in scrisori deschise despre “deontologia profesională”.

Vorbiţi!

Cine acoperă minciuna nu poate striga după adevăr

Îi înţeleg pe patronii care sînt gata să facă sînge-n frizerie din cauză de arbitrii slabi de înger . La urma urmei sînt bănuţii lor în joc şi, în loc să-şi trimită copiii la şcoală în Elveţia, decartează sute de mii de euro pe şpăgi la Mamaia, ca să fie arbitraţi corect. Asta dacă ar fi să credem vorbe spuse la necaz, cînd pe la televiziuni plouă cu autodenunţuri de dare de mită, fără să se înregistreze vreo emoţie pe la Parchet.

Pînă la un anumit punct, patronii au voie să facă gălăgie ca să-şi protejeze afacerea. E drept, o afacere despre care ştiau, atunci cînd au lansat-o, că implică nişte riscuri. Ca de exemplu nişte autogoluri atunci cînd trebuie, sau un cadou de trei puncte ca să nu retrogradeze prietenul Pinalty. Dar desigur e vorba doar de acţiuni de management pe termen lung, pe care nu le poate înţelege oricine, cîteodată nici măcar presa.

Presa ca unealtă de curaţenie, cum o vrea Vasile Turcu, confirmîndu-ne certitudinea că nevoia de justiţie, ca şi amorul, nu alege. Dacă premierul sloven le-a curăţat ghetele jucătorilor de naţională, de ce n-ar fi presa o cîrpă de şters praful sau mop de spălat zoaiele de prin subteranele Ligii? Dar pentru asta trebuie să vorbiţi tare şi răspicat, dragi conducatori! Din cînd în cînd ne mai scăpaţi cîte o şoapta, cîte un dedesubt, însă informaţia nu depăşeşte stadiul de bîrfă şi oricum nu e niciodată confirmată de cel care a lansat-o, darmite dovedită. Legea tăcerii e deocamdată condiţia supravieţuirii în sistem. Cine vorbeşte e sifon şi pedeapsa e cruntă,  merge pînă la distrugerea clubului, întrebaţi-l pe Iacov.

Tăcerea acoperă complicităţile şi sugrumă adevărul după care plînge, pe bună dreptate, Mititelu. Miercuri seara pur şi simplu nu a fost rîndul lui, cum ar zice tata Jean. Frumosul nebun din Craiova se va fi consolat cu ideea asta, aşa cum şi noi ne-am consolat că dezvăluirile sale vin cu o întîrziere de un an şi jumătate. Acum probabil că va plăti, pentru că Mureşan, atunci cînd nu dă antrenori afară, ştie să riposteze ironic şi tăios, după care îl va tîrî pe Mititelu prin tribunale, din cîte a lăsat să se înţeleagă. E importantă şi ingrată postura lui Neagoe. Dacă va nega varianta lui Mititelu, s-ar putea să-şi caute serviciu într-un viitor oarecare, iar dacă va confirma discuţia cu Mureşan, s-ar putea să nu-şi mai găsească de lucru în nici un fel de viitor. Dar ar crea o mare breşă în sistem. Şi atunci ne vom putea pune pe curăţenie. 

Mutu, this is it?

E tînăr, frumos şi păcătos. E Adrian Mutu şi încă nu l-a îmblînzit nimeni.

 Se spune că joci aşa cum te antrenezi. În “This is it” dansatorii lui Michael inundă ecranul de talent şi exuberanţă şi îşi dau sufletul, atenţie! la repetiţii, pentru că trăiesc cu patimă visul de a dansa lîngă Michael. Îmi închipui cam cu cîtă pasiune se antrena Mutu la echipa naţională (visul oricărui jucător, nu-i aşa?) după cîte o noapte ratată.

Hagi vorbea despre 4 criterii care trebuiesc îndeplinite de către jucătorul care vine la naţională. La unul singur corespunde Mutu, şi poate la cel mai important: valoarea. La celelalte trei: alimentaţie, odihnă, antrenament, mă tem că are restanţe, cel puţin în cantonamentele naţionalei. Rămîne întrebarea esenţială: e mai bine fără Mutu? Un răspuns îl dă de vreo doi ani Unirea Urziceni.  Se poate şi fără vedete, dar cu “un grup puternic şi unit, cu jucători responsabili, capabili de sacrificii în teren şi în afara lui”, am citat din proiectul de naţională dorit de Răzvan şi probabil de toţi antrenorii din lume.

 Referendumul din 22 noiembrie e inutil. A votat vreodată Parlamentul o lege împotriva parlamentarilor? Mai bine schimbaţi tema, domnule Preşedinte, şi întrebaţi-ne dacă îl  mai vrem pe Mutu. Cel mai bun fotbalist al naţionalei, după cum spun sondajele, a ajuns să fie respins de coechipieri şi repudiat de antrenor. Pentru  un jucător care face ce vrea în cantonament (sînt informaţii că înaintea meciului cu Serbia, Mutu a pierdut şi noaptea de luni, nu doar pe cea de marţi), refuză orice ierarhie şi sfidează orice idee de autoritate, eliminarea e singura măsura logică şi eficace.  De altfel, după meciul de la Belgrad, la una dintre mese s-au strîns mai mulţi jucători într-o coaliţie anti-Mutu, iar Ghioane, Raţ şi Marica au hotărît în focul discuţiei să nu mai vină la naţională dacă va fi chemat şi Briliantul.

Fenomenul de respingere se va extinde. Imaginea de rebel arătos, păcătos şi scandalos de talentat începe să irite. Vag impresionată de golurile marcate debreţinilor, Gazzetta l-a retrogradat deja la rangul de aproape-fenomen. Probabil că Mutu va fi rechemat la lot şi asta se va întîmpla atunci cînd va înţelege că frumuseţea se duce o dată cu tinereţea, banii au obiceiul să zboare cînd te astepti mai putin si peste ani ramine doar respectul. Sau amintirea inutila a teribilismului.

Don Quijote de Oltenia

Mîndria şi teribilismul îl urmăresc pe Cîrţu prin ani

Mai are puţin pînă la linia de fund şi un apărător în faţă. Se face că driblează spre interior, fundaşul pleacă după fentă şi el se strecoară prin spaţiul ăla de un metru pînă la linie. Apare dublajul, aceeaşi manevră, numai că mingea e  şi mai aproape de margine. Se aruncă disperat şi liberoul, care, ca orice om normal şi responsabil apără interiorul şi habar n-are că nebunia lui Cîrţu e fără limite. Da! Cîrţu iese tot spre margine, vreo 20 de centimetri, dar e suficient. A trecut şi de data asta, mingea se plimbă pe linie şi noi urlăm ieşiţi din minţi prin tribună pentru că ne bîntuie gîndul că Sorin ar putea să-şi ia la rînd toţi adversarii din lume pe fîşia aia de gazon, lată cît o batistă. Nu se mai ştie dacă s-a marcat din faza aceea, dar nici nu mai contează.

Bineînţeles că mai e şi povestea celor o sută şi ceva de goluri date într-un campionat care pe vremea aceea mustea de valori, ar mai fi de pomenit şi meciul cu Steaua în care a înscris de 4 ori şi a mai ratat şi un penalty, dar seria aceea infinită de driblinguri pe linia de poartă rămîne o culme de rafinament gratuit.

În demisia de la Pandurii am recunoscut ceva din teribilismul şi personalitatea jucătorului de atunci. Unii îi spun mîndrie oltenească, alţii cred că a fost pur şi simplu dat afară. Marin Condescu neagă ferm: clubul se pregătea deja să facă recurs la decizia Comisiei de Disciplină, Sorin a plecat pentru că aşa a vrut el,  fără să ia un leu în plus faţă de contract şi fără să se aplece, de data asta nici în faţa hîrtiilor, că în faţa femeilor, după cum am aflat, nu mai era cazul.

A plecat din cauză că preşedintele Condescu e osul din gîitul Federaţiei şi, prin urmare,  clubul ar deveni o ţintă a sistemului? Nimic să confirme varianta asta, Pandurii au avut în general arbitraje decente tot sezonul.

Rămîne tot varianta mîndriei. De regulă, alţii ne stabilesc preţul greşelilor. După ce a încercat fără succes să o dea la întors, Cîrţu a ales să plătească la preţul său, mult peste cel al pieţei, numai să nu rămînă dator sau să pară ridicol. Un gest donquijotesc, din dimensiunea gratuită a fotbalului, ca şi driblingurile sale pe linia porţii.

Mic si al dracu’

Iulian Apostol a ajuns greu sus, cu răutatea rece a profesionistului

Acum e un nume. Răzvan Lucescu începe naţionala cu el, jurnalele de sport îl arată tot mai des, pirpiriu şi încordat ca o lamă de oţel. Cînd vorbeşte, descoperi vocea sigură a unui om care citeşte şi exprimă. Pe teren zîmbeşte rar, pentru că fotbalul e o meserie cu care nu se glumeşte. Iulian Apostol nu se exteriorizează pentru că la el tot ce e important se petrece înăuntru. Acolo arde ceva, mocnit şi durabil, o flacără care l-a transformat pe puştiul “genial, dar firav”, în omul de încredere al lui Răzvan.

Juniorul Apostol a urcat greu, pentru că la şaizeci şi ceva de kilograme, cu fizic de jocheu, nu ai şanse decît eventual să fii rezerva lui Florin Cernat. Şi atunci, trebuie să accepţi pelerinajul prin Liga a 2-a, la Plopeni sau Buzău, mereu în alertă să nu te rupă în două malacii ăia de fundaşi. L-au ajutat însă tehnica excepţională şi răutatea ca reflex de apărare. Apostol a ajuns greu acolo sus fără să fie un tip cool, fără zîmbetul cuceritor al lui Mutu. A fost însă “mic şi al dracu’”, după părerea lui Petre Grigoraş, care îl mai bagă şi fundaş dreapta, ca să aibă Boştină cu cine să se distreze.

În timp, Apostol a căpătat răutatea rece a profesionistului care nu pare să dea doi bani pe părerea celor din jur şi nu simte nevoia să fie un personaj popular, dovadă că în iunie nu i-a venit nici un coechipier la nuntă. Poate că unii îl consideră ciudat şi fiţos pentru că în cantonamente citeşte în loc să joace rummy, pentru că în concedii vizitează muzeele din Paris şi Londra în loc să zacă la all inclusive prin vreun paradis turcesc şi să facă valuri prin tabloide. E într-adevăr ciudată alegerea asta cînd barurile şi paraşutele au program nonstop pentru prinţi sau briliante. Dar Apostol are alte idei despre viaţă în general şi despre pregătire în particular. El e jucătorul român care se accidentează cel mai des la antrenamente, pentru că dă totul. Doctorul echipei are grijă să-si aleagă camera lîngă a lui, ca să nu-l omoare drumurile. Cu trei zile înainte de debutul la naţională, Apostol a făcut o contractură la gambă, care era să-l scoată din lot, iar meciul cu Lituania l-a terminat cu capul spart.

E omul extremelor, gata să se ciondănească la nesfîrşit pentru un amănunt derizoriu, dar în acelaşi timp în stare să accepte şi să semneze pe loc contractul cu Unirea. La faulturi nu se tăvăleşte, ci se ridică imediat ca un bărbat mîndru, la goluri nu se bucură, ci arată spre cer, către tătăl său, plecat acum doi ani. Cel puţin aşa se întîmplă la meciurile cu audienţă.

Mic, al dracu’ şi un pic cabotin? Poate, dar mai întii de toate un profesionist descoperit nepermis de tîrziu de fotbalul nostru.

Sînt prea buni ca să nu-i batem

În 1977 România a obţinut o răsunătoare victorie în deplasare, 2-0 în faţa Iugoslviei mari

Din cînd în cînd, amintirile îţi dau curaj. Sînt 32 de ani de atunci…Abia ne reveniserăm după cutremur, fotbalul, vorba guvernanţilor de azi, nu era o prioritate, erau altele de făcut, mulţi rămăseseră pe drumuri, erau blocuri de construit sau de consolidat, unii aveau bîrne de lemn prin dormitor ca să nu le cadă tavanul în cap, dar viaţa mergea înainte. Şi vine meciul ăsta cu marea Iugoslavie. Spuneau că au cea mai bună echipă din istorie: atacul era teribil, cu  Geaici, de 5 ori selecţionat în echipa lumii, Popivoda, Bajevici, Filipovici, mai erau  pe la mijloc Surjak şi Oblak , în apărare Katalinski si Peruzovici (amicul lui Piţurcă peste 9 ani în semifinala cu Anderlecht), ce mai, o echipă de coşmar! Noi, cam subţirei. Liţă Dumitru, căpitanul şi valoarea echipei era accidentat, lipsea şi Cornel Dinu, Cristian abia dacă apucase vreo două meciuri în poartă, şi Romilă era pe la începuturi, aşa că aveam de ce să ne temem. Ne simţeam mici şi crispaţi în faţa televizorului cînd a început comentariul lui Mircea M.Ionescu şi aşteptam cu spaimă ravagiile lui Geaici pe extremă. S-a jucat la Zagreb, nu mai contau nici crimele de război, nici Petar Brzica, nici ura , sîrbii, croaţii, bosniacii puneau împreună tot ce aveau ca să se califice în Argentina. Am crezut în primele minute că ne vor zdrobi. Apoi vreun diavol şi-a băgat coada şi le-a potrivit pe toate doar în folosul nostru. Dudu Georgescu şi Iordănescu i-au curentat de două ori şi  marea echipă, cea mai bună din istorie, s-a dezumflat brusc. Zoli Crişan a mai dat o bară şi iugoslavii au plecat acasă bucuroşi că nu au pierdut la scor de neprezentare.

Aşa a fost atunci, aşa ar putea fi şi azi, deşi ştiu că e absurd să crezi că vei învinge doar pentru că adversarii sînt iarăşi foarte buni. Dar povestea din ‘77 ar putea să se repete. Sîrbii sînt preocupaţi deocamdată să se admire în oglindă şi să se întrebe cu ce se vor îmbrăca la sărbătoarea de după meci. Sînt foarte tari, nu e nici o îndoială, şi mă gîndesc deja cu strîngere de inimă la cum se vor năpusti la cornere cu balauri ca Zigici, Ivanovici sau Vidici, naţie de baschetbalişti, peste apărarea noastră, în care dacă nu apare Goian, cel mai înalt e Cristi Chivu, la 1,84m. Să nu ne facem griji, ne îndeamnă Rădoi, că nici în fotbal dimensiunea nu e totul, iar Răzvan ştie să organizeze impecabil zona.

Mai avem şi atuul unui joc superior la mijloc, unde pasăm mai bine. Ai văzut că sîrbii nu au răbdare sau pur şi simplu nu vor să construiască, aruncă pase pe Zigici şi de acolo vin în viteză pe mingea a doua. Poate îi calmează sclipirile lui Apostol, poate Mutu şi Marica se vor acorda pe aceeaşi frecvenţă, cum au facut-o la Constanţa, sau poate mai apare vreo coadă de diavol, că tot sîntem campionii victoriilor inutile.