Diverse ↓

Care Ronaldo, Burtosu’, Dinţosu’ sau Frumosu’?

Veşnicia, în fotbal, se măsoară cu anii. Uneori cu sezoanele. La jucătorii fără un vino-ncoa publicitar, veşnicia durează o zi

Cu nişte ani în urmă, Luţu a dat un gol, învîrtind nişte adversari în careu, şi multă vreme după asta istoria patriei părea să fi cunoscut în sfîrşit împărţeala providenţială: înainte şi după golul lui Luţu. Cam tot pe atunci, începea isteria Beckham. Isteriile mediatice au ciudăţeniile lor, cele mondiale le bat, e adevărat, pe cele naţionale, dar fierbinţelile colective naţionale nu înseamnă aproape nimic în comparaţie cu acelea de cartier. Cînd a explodat subiectul Beckham, am gîndit că mai mult de atît nu e posibil. Chiar şi rapidiştii uitaseră de Rapid şi discutau numai despre magicianul englez. Crezusem că isteria Ronaldo cel Burtos fusese un maximum, dar şi ea a fost curînd minimalizată de Ronaldinho cel Dinţos.

E posibil să încurc ordinea acestor inflamări planetare pe nimic sau pe aproape nimic, dar nu contează. Ce contează e că au avut loc. Ar mai conta ceva: faptul că păreau să ne ocupe toată viaţa, dar au sfîrşit la fel de scurt cum au început. Isteria Mutu a fost tot timpul una de umplutură, între două continentale mai bine organizate. Oricîte nerozii ar fi făcut Mutu, fiţele Victoriei Beckham, genialele ratări ale superbului mascul David sau golurile trimise pe sub zid de Dinţos le luau faţa.

M-am uitat din cînd în cînd la meciurile unor Ronaldo Mondialu’ sau David Americanu’ şi trebuie să recunosc că nu m-au făcut mai fericit. Puteam să cred că am un deficit la măsura lucrurilor, că-s incapabil să trăiesc absolutul în fotbal. Din păcate, cel mai nou subiect mondial, Neymar, e cam terminat înainte de a fi început bine. Brazilianul avea ce a fost mai bun la fiecare dintre candidaţii dinaintea lui la gloria veşnică. Messi parcă nu are datele rolului. Nu-i destul să fii perfect, perfecţiunea trebuie să fie niţel fiţoasă, nu corectă. Cît despre actualul Ronaldo, întrebarea care pluteşte în aer e: care din ei? Nu poţi să impui cu media o legendă de larg consum cîtă vreme marele public e confuz şi se întreabă: E vorba de ăsta, de ăla ori de ălălalt? Că pentru moment, oricît s-ar licita numele unui Messi, piaţa n-are un subiect care să pornească o nouă isterie o dovedeşte supa reîncălzită Mutu. De această dată, vorbăria despre marea revenire a lui Mutu nu umple două goluri de subiect, ci două pauze de scenariu.

După Mondialul din Brazilia, lumea a redescoperit frumuseţea fotbalului de echipă. Sud-americanii au reacreditat dăruirea echipei, subminînd mitul supraomului care face totul, iar nemţii i-au confirmat aşa cum numai nemţii se pricep s-o facă. Au avut şi ei cîndva un Muller, mai au şi azi tot un Muller, la cîţi Mulleri produce Germania, unul va fi întotdeauna cel mai bun, doar că nici unul nu va deveni niciodată o vedetă din reclamele la Coca-Cola şi la pasta de dinţi. La asta e bine să luăm aminte.

Și dacă sîntem prea deștepți?

Putem trăi fără să ne precipităm?

Miercuri seară, Barca și City ne-au dat cele mai seducătoare minute din meciurile acestor “optimi” ale Ligii Campionilor. Cu un 2-0 în tur, la Manchester, returul părea jucat, City nu avea cum să elimine Barca pe Camp Nou, oricît de rotund este balonul și oricît de fixe sînt ideile noastre. Meciul a fost super spre superb, cerîndu-ne insistent să ne dăm mai puțin deștepți și atotștiutori, ceea ce dintotdeauna e dureros. Am trecut cu plăcere peste această durere a predeșteptului contrazis și m-am gîndit la ce au putut să joace Barca și City doar cu cîteva zile înainte. Cu pasele lor cînd banale, cînd inexacte, catalanii pierduseră la a 18-a din campionat, o catastrofă în lupta lor cu madrilenii, fuseseră huiduiți și mai toți competenții ziceau și scriau că Barca apune.

City o făcuse la fel de lată: la Manchester, Wigan o eliminase din semifinalele Cupei Angliei, Wigan a patra în liga secundă, aceeași Wigan care îi luase anul trecut același trofeu în finală; nici azi nu pot uita chipurile suporterilor stupefiați, ratările lui Dzeko, nebunia celor de la Wigan… O să mi se spună că meciul a fost mediocru? Ce să fac cu aceste meciuri mediocre, de la care nu poți să pleci pînă în minutul 94? Și ce avem de făcut dacă după asemenea două eșecuri ale unor echipe de milioane, după două rezultate curat nenorocite, cele două - peste doar trei zile - joacă super? Ce avem de făcut vă propun imediat - dacă mi se îngăduie să-l aduc în discuție pe Roy Hodgson, antrenorul Angliei.

El ne-a dat cea mai tare veste a săptămînii trecute, care mă urmărește pas cu pas. Avînd în vedere că Anglia a fost eliminată în ultimele turnee finale ratînd șapte penaltyuri din opt, Hodgson și-a luat psihiatru. O somitate, Steve Peters, care a lucrat și cu Ronnie în snooker, și cu Wiggins în ciclism (care nu știu să fi fost fotbaliști celebri), “îi va ajuta pe jucători să nu mai rateze de la 11 metri”. Textual! - să-i ajute să nu mai rateze penaltyuri. Hodgson știe mai mult fotbal decît noi toți de la Gazetă plus internauții noștri zdrobitori; adaug că sînt dintre aceia care nu vor bagateliza niciodată un psihiatru, mai ales unul care se pricepe în eliminarea angoaselor la un penalty. Îmi permit să cred că ele nu pot fi eliminate, deși nu ar fi rău să se rateze mai puțin.

Merg mai departe și zic că fără penaltyuri ratate, fotbalul nu mai e fotbal și chiar omul nu mai e om. Dar nu merg mai departe și nu închid problema. Asta vă propun să facem - să nu ne precipităm în concluzii și sentințe definitive. Prostia - susținea scriitorul meu preferat - începe de la a concluziona.

În ţară şi pe tabelă

Descoperim acum că marii noştri campioni sînt şi mari conştiinţe civice. Şi eminenţe juridice!

Cu cît mai multe inteligenţe aplicate, cu atît mai cîştigată naţia. Cine a spus că avem un patriciat sportiv fără dimensiune civică? Pînă la campania pentru graţierea dlui Popescu, nu ştiam că avem atîtea suflete şi atîtea minţi de pază printre oamenii de fotbal, tenis şi alte jocuri recunoscute oficial. Atîtea valori venite din terenul de sport ne arată acum că se pricep la justiţie, lege, procurori şi dreptate socială. Ce uşurare! Atîta timp am crezut că aceşti oameni s-au limitat la a cîştiga Roland Garros, la a face fotbal de clasă în Doneţk sau la a bate Argentina într-un meci deloc amical, la Mondialele 1994.

Numai atît? Ei bine, nu! Marii noştri sportivi sînt jurişti şi activişti sociali la fel dotaţi. Ei ştiu! Ei simt! Ei ne îndrumă! Evident, va trebui să îi ascultăm. Nu numai noi, dar şi sistemul legal şi chiar preşedintele. Normal ar fi să organizăm un referendum naţional la care ar urma să răspundem temei plasate pe buletinul de vot de foştii noştri mari sportivi - actualii noştri mentori şi directori de viaţă publică.

Ar trebui mers în aceeaşi logică pînă la capăt. N-ar fi deloc deplasat să includem în naţionala care începe calificările pentru Europene un nucleu doct de judecători şi procurori. Ştie Piţi! Avantajul acestei situaţii e evident: faulturile, henţurile, ofsaidurile, penaltyurile cedate şi autogolurile marcate de acest nucleu ar fi imediat disputate, negociate şi anulate de preşedintele UEFA, de preşedintele FIFA sau prin referendum. Regulamentul jocului de fotbal s-ar schimba din mers, numai şi numai pentru că stoperul naţionalei ar fi un fost membru al Curţii Constituţionale, vîrful un fost procuror general, iar portarul un judecător încă activ la Înalta Curte de Casaţie. Sigur, n-am cîştiga chiar toate meciurile, pentru că adversarii vor veni cu judecătorii şi procurorii lor, dar n-am pierde nici un meci important. În orice caz, n-am pierde nici o calificare. Onoarea naţională va fi servită exemplar. Tricolorul se va  înălţa, în mod repetat, pe cel mai înalt catarg. Ar fi dreptate: şi în ţară, şi pe tabela de marcaj.

Triumf olimpic

CIO şi-a dat încă o dată peste picioare. Cu largul concurs al ruşilor şi al preşedintelui jucător în mai multe discipline

Olimpiada închiriată de Președintele jucător de nenumărate sporturi și bărbății s-a încheiat. Înainte de termen. O eroare de planificare a făcut din Kiev centrul atenției mediatice globale. Același organizator, Vladimir Putin, s-a angajat în prea multe șantiere. La Soci, bucurii și festivități impecabile. La Kiev, sărituri de la trambulină în gol pentru oricine vrea să se apropie de Europa. Ciocnirea planurilor a făcut din Soci un bal la marginea cîmpului de execuții. Războaiele n-au ținut cont niciodată de calendarul olimpic, dar Soci s-a jucat cu războiul la ușă. La 600 de kilometri distanță de patinoare s-a lucrat în abatoare.

Evident, CIO n-a auzit și n-a văzut nimic. Dar asta nu e de mirare pentru un Comitet care a decis în 1972 că Jocurile Olimpice de la Munchen trebuie să continue după ce atleți israelieni au fost asasinați în satul olimpic. CIO nu se putea dezice și, într-un fel, a încercat să judece rațional: asasinatele au avut loc mult mai departe de satul olimpic decît în 1972. Excelent! Mergem mai departe. O sumă de atleți ucraineni n-au rezistat înaltului standard fixat de CIO și au simțit nevoia să o ia razna. Mai întîi, unii au cerut să fie lăsați să poarte o banderolă de doliu la braț. A intervenit salutar Mark Adams, purtător de cuvînt și nesimțire CIO: “Avem 2800 sportivi la Soci și, așa cum vă puteți lesne imagina, mulți au adus cu ei tragedii personale sau politice”. În traducere: dacă azi îi lăsăm pe ucraineni să își plîngă morții, mîine va trebui să cedăm în fața celor ce au pierdut recent o soacră.

Excelent! După judecata lui Mark Adams, americanii care au ridicat pumnul pe imnul american la Olimpiada Mexic 1968 pentru a se socoti cu rasismul trebuiau descalificați. Sigur, fiind vorba de ceva ce ar putea supăra Rusia, orice interdicție e permisă și orice permisiune e interzisă. După contactul cu acest eșantion de logică olimpică, mulți sportivi ucraineni au decis că se pot lipsi de înalta școală de etică patronată de CIO la Soci și au plecat acasă. Va răbda CIO acest afront, această palmă nemeritată pe obrazul incapabil de roșeață al mișcării olimpice? N-ar trebui fugarii descalificați, suspendați sau cedați spre cercetare autorităților olimpice ruse? Mai e timp pentru o decizie în acest caz. Important e ca spiritul olimpic să triumfe. Dacă nu cumva a și triumfat.

Luci și luciditatea

Ce ar mai trebui să ne intre în cap

Cu Steaua nu am, deocamdată, probleme. MMnagerul, om imposibil de contrazis, ne-a spus-o clar: “Steaua a jucat magnific cu Chiajna și nu e cazul să tragem concluzii”. Nu trag. Nici cu Sînmărtean nu am, deocamdată, probleme. În Ancheta Gazetei de acum doi ani, l-am pus pe locul al doilea, pentru primul loc neavînd om. Vreau să spun că nu trebuie să mi se explice pe larg cît talent are Luci. Cred că e pentru prima oară cînd e dezmierdat în România cu acest apelativ intim, dar nici să mi se bată capul că nu am mai văzut asemenea fotbalist în țara asta. Luci ne cere luciditate. Chiar dacă a jucat magnific cu Chiajna, pe mine m-a impresionat mai mult o vorbă de-a lui din interviul acordat Gazetei: a putut să spună că într-o perioadă a vieții a fost insuportabil. E mai profund decît o pasă strălucită în adîncime. Nu știu cîți din jurul lui au tăria să se recunoască insuportabili măcar într-o clipă a vieții lor. Sînt puțini, foarte puțini, fiindcă mai toți insuportabilii se consideră normali, sănătoși la cap și invincibili în toate problemele. În țara asta - de bănci, biserici și farmacii, cum o definea un prieten altfel timid - nimic nu e mai insuportabil decît lăudăroșenia. Se poate spune că și ea e magnifică.

Dar dacă nu am probleme cu Steaua, în schimb, m-a scurtcircuitat declarația lui Wenger, precum că dînsul nu a văzut echipă mai bună ca Bayern. Vorbea serios? Exagera? Și dacă nu exagera? Poate că exagera Mourinho cînd, în lăudăroșenia lui (nu avem nici monopolul ei?), emana ideea că cel mai bun meci de fotbal din ultimii 50 de ani a fost acel Inter-Barca 3-1, care ne-a scos pe mai toți din țîțîni. Dar, încă o dată, dacă Wenger avea dreptate? După ce a făcut Bayern alaltăieri, chiar în superioritate numerică, eu aproape că îl cred. Bayernul lui Guardiola și (adaug imediat) Heynckes e azi incontestabil, atingînd magia, niciodată eternă, a marilor campioane. E și invincibilă? Barca, pe Insulă, a făcut tot un 2-0 cu City, tot în 11 contra 10, tot cu un al doilea gol în ultimele minute (O, să fi luat Panti ca Hart golul acela printre picioare, ce vorbe ieșeau…). Pot Barca și Realul să facă uitate catastrofele de anul trecut în fața lui Bayern și Dortmund? Ar fi problema pasionantă a acestei primăveri europene - dacă nu ne-am bloca privirile în cu totul altă parte, nu la Soci, mai lăsați-mă cu Olimpiada de iarnă, ci ceva mai sus, tot pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice… Trebuie să ne intre în cap că sînt zile greu suportabile, cînd fotbalul nu mai are nici o importanță și luciditatea nu are legătură cu nici un Luci.

Masochiști? Mofturoși?

Scrisoare deschisă către Traian Ungureanu

Dragă domnule TRU, ți-am citit ieri articolul devastator de inteligent despre “unanimitatea mediocrității” în fotbalul mondial, după ce am avut o zi grea, frumoasă și memorabilă pentru viața mea de cronicar sportiv. De după masă și pînă seara am fost la Melbourne și l-am văzut pe Wawrinka învingîndu-l, în sfîrșit, pe Djokovici - Wawrinka, unul din oamenii mei, pe care-l urmăresc de ani de zile progresînd încet, tenace și răbdător, de la stadiul de țăcănist la acela de tenismen complet; l-am văzut pe Dimitrov chinuindu-l dezinvolt și brav pe Nadal, uimindu-l pe Wilander prim maturitatea sa în joc și dîndu-i acestuia convingerea că în doi ani poate cîștiga un turneu de Mare Șlem.

Și cîte rele se pot spune despre acest tenis de azi, cu acele relee și raliuri de lovituri aproape inumane! Noaptea am trăit returul unei semifinale de Cupa Ligii engleze, între un Manchester United în ultimul hal și un Sunderland de pe locul 19 în campionat. Nu știu dacă ai stat ca și mine, după miezul nopții - s-a jucat prost (prost nu ca la Năvodari, ci pentru un Old Trafford arhiplin) -, dar meciul ca poveste a fost dintre acelea despre care se zice că numai la englezi poți vedea așa ceva. După un 1-2 la Sunderland, Manchester avea abia 1-0 în minutul 90, s-a trecut la prelungiri, în minutul 118 De Gea scapă ca un nătărău mingea în plasă, s-a făcut 1-1, Sunderland era calificată, dar în minutul 119 spre 120, Chicharito a egalat, s-a trecut la penalty-uri, s-a ratat înspăimîntător, Manchester 4 din 5, Sunderland 3 din 5, a bătut cu 2-1 și toți cad într-un delir de bucurie, de parcă au luat Cupa Mondială.

Spune-le că au jucat mediocru, că nu e mare brînză o performanță să învingi pe Old Trafford, sub ochii de gheață ai lui Sir Alex, încremenit în tribună! Spune-le asta și în cel mai democratic stil îți vor răspunde: nu te mai uita dacă nu-ți place fotbalul nostru mediocru… Dar și dumneata, și eu, ca și alte milioane, ne uităm cu o voluptate bine mascată de răceala analitică, ca să scriem articole excelente despre “teribila lipsă de imaginație” din Premier League, despre “aplatizarea mondială a fotbalului cu banalitatea din Vest și mizeria din Est”. Ce naiba facem? Sîntem masochiști? Vrem să fim cioranieni și în fotbalul lumii? Dăm vina pe dependența noastră de nostalgie? Și ce e rău în ea? Fără ea ai fi scris bijuteria aceea din “22″, despre Eusebio? Am nostalgia Braziliei lui Garrincha, dar ea nu mă împiedică să mă uit la un Manchester - Sunderland ca la o poveste despre oameni, cum ar zice filozoful care, la Păltiniș, se putea prăpădi de emoție la orice meci al UTA-ei.

Oricît de “solidă e azi mediocritatea” (și unde nu e?), la un meci Chelsea - Manchester United pentru mine esențial este spectacolul uman, veșnic imprevizibil, veșnic scandalos, mizerabil și mirobolant, fie el și plicticos, căci fără plictis de unde viață? Pe șleau: ce-ar fi să fim mai puțin mofturoși?

Adevărul crud al cifrelor

De ce să dispreţuim o privire de ansamblu?

Şi dacă azi am lăsa deoparte orice “dacă”, orice teorii şi terorii (pluralul meu la teroare), orice speculaţii şi bîrfe, orice suceli de pix şi răsuceli de limbă, orice mînii şi calomnii, orice savantlîcuri şi savarine, încredinţîndu-ne în schimb, pentru o dată, adevărului crud al cifrelor? Ce s-ar întîmpla? Nu am mai avea idei? Cifrele au ideile lor, care îşi pot permite să-şi ducă un deget la gură, cerîndu-ne să tăcem pentru cîteva clipe. Imediat voi adăuga că cifrele au hazul lor, iar fără haz, cel puţin în fotbal, e moarte curată, adică plictiseală în ultimul stadiu.

Acum, la ora cînd s-a încheiat turul meciurilor din Liga Campionilor, adevărul numărul unu al grupei noastre e scorul de marţi seară, Schalke - Chelsea 0-3. Situaţia s-a clarificat 99,9%. Mourinho poate să ne facă gestul lui Tatu. După aceea, coborîm privirea şi contemplăm primul punct şi primul gol al Stelei de pe ultimul loc. Situaţia pare aproape disperată, dar, la o a doua privire, mai largă, nu e. Steaua e pe ultimul loc în grupă, e clar că nu mai poate să realizeze previziunea Oracolului (de neuitat: “Va face mai mult decît cele 10 puncte ale CFR-ului!”), însă per ansamblu e departe de a fi ultima în competiţia continentală. De ce nu ne-ar interesa ansamblul, de unde acest orgoliu? La cîte megalomanii ne cutremură mintea, de ce să dispreţuim tocmai ansamblul? Nu privirea de ansamblu e cea mai rezonabilă? Eşti pe ultimul loc în grupa ta, însă asta nu trebuie să te împiedice a privi în jurul tău. Priveşte: lîngă tine, tot cu cîte un punct, sînt Austria Viena şi, mai ales, Copenhaga şi Ajax, preabinecunoscutele, ceea ce nu poate să nu-ţi dea o uşoară şi plăcută satisfacţie; le-ai învins anul trecut şi uite că nu te-au întrecut.

Dar plăcerea cea mai mare vine de la cele care nu au făcut nici un punct. Sînt 4 (patru!) echipe hotărît mai bune decît cele pe care te lauzi că le calci în picioare acasă: Real Sociedad, Plzen, Marsilia şi, bomboana pe tort, Anderlecht. Anderlecht, după ce-a trecut pe acolo Ibra, a ajuns la un golaveraj de 0-10. Nici un punct, dar şi nici un gol. Nu e cazul să murmurăm oricît de delicat un “Respect, Steaua!”? Oricum, după acest absolut necesar tur de orizont, pentru mine toate analizele psihotactice, toate argumentele privind banii şi fanii, toate întrebările decisive, tip: “De ce Steaua nu joacă acum în Liga Campionilor ca-n Europa League?”, nu mai sînt atît de apăsătoare. După meciul cu Basel, cînd l-am auzit pe Cristi Tănase - unul din cei cîţiva fotbalişti valabili - declarînd cu o respiraţie grea, ca un fel de explicaţie: “Întîlnim adversari foarte puternici”, mi-am permis duios o singură corectură: “Întîlnim adversari prea puternici”. Nu e nici o ruşine - penibil e să n-o recunoşti. Şi tot ce-a jucat mai bine Steaua în Europa a fost la Schalke, o oră… Iar Schalke a luat de la Chelsea cît ne-au dat ei nouă. Ca să ne lămurim. Fotbalul de multe ori e şi logic.

Să rămînem complecşi!

O noapte în care Balint a fost furtunos

Deci, asta e situaţia azi în toată complexitatea ei românească: fără să strălucească, fără să poată cita un singur meci memorabil - doar acel aşa-zis fantastic 3-0 cu o Ungarie prea slabă pentru a-l lua în serios -,  fără altă certitudine decît sistematicul nostru scepticism, făcînd din speranţă o superstiţie, echipa României şi-a atins deplin obiectivul numărul unu şi s-a calificat în barajul pentru Mondialul 2014. Revenindu-ne imediat spiritul de glumă, s-a precizat inteligent că obiectivul numărul unu era ca Olanda să bată Turcia la Istanbul, ceea ce s-a întîmplat şi a condus la un larg consum de mulţumiri către Van Gaal personal; s-au dat uitării zilele acelea de mare umilinţă pentru că depindem de alţii şi s-a trecut la frumoasa politeţe a unui “mulţumim, Olanda”, care mi-a trezit în minte, deloc straniu, acel “respect, Anderlecht” din secolul trecut.

Complexitatea noastră sentimentală e mult superioară fotbalului de care sîntem în stare; era suficient să-i vezi chipul lui Piţurcă în timpul meciului - aproape desfigurat, curat emoţionant - şi să-l auzi după meci, palid şi calm, asigurîndu-ne că pe el profesionalismul Olandei nu l-a surprins, recunoscînd, ca într-un plus la poker, că l-a simţit chiar pe pielea lui; nu am avut parte de o asemenea confesiune - fericit exprimată - din partea acestui tenace orgolios. Aş adăuga că Olanda, dacă tot şi-a făcut datoria faţă de noi, ne-a mai mîngîiat uşurel vanitatea dîndu-i Ungariei tot 8 goluri, ca şi nouă, dar într-un singur meci.

În acelaşi sens - al bogăţiei emoţionale de după un meci crispat - spectacolul Balint-Filoti mi s-a părut aria de înaltă coloratură a nopţii. Furtunos, Gabi a dat drumul tuturor ofurilor noastre tăioase, s-a dezlănţuit fără prudenţă pornind direct de la plictiseala jocului, ajungînd la carenţele tactice, driblînd tot ce e conformism şi platitudine în opiniile oficioase, în timp ce Dan Filoti - cu aceeaşi vervă - încerca să-l liniştească, să-l aducă totuşi pe pozitiv, ca într-o reînviere a acelei replici: “Tache, Tache, fii cuminte”… La care Gabi n-a fost deloc cuminte, ci de un patetism şi mai imprudent în zilele acestea foarte gripate: el e atît de pornit fiindcă iubeşte naţionala cu toate deziluziile, cu toate tristeţile ei. Era incomod de convingător. Poate că Balint a creat faza cea mai emoţionantă a acestei calificări despre care, decent, nu pot spune mai mult decît că a fost chinuitoare. E un adjectiv blamabil?

La ceea ce urmează - acest baraj în care e greu de crezut că vom juca altfel - pun ca motto o idee a lui Geo Bogza de pe vremea cînd regimul acela se căznea să ne fericească: “Cel fericit că L-a apucat pe Dumnezeu de un picior să nu uite că El are, ca şi noi, două picioare!”. Dacă vi se pare prea gravă, schimbaţi-o cu vorba unui genial bucureştean ieşind de la meci: “Cel mai bine ar fi ca la baraj să nu cădem cu nimeni”.

Afacerea Piţurcă-Mititelu şi noi, proştii lor

Într-un faliment, fie acesta şi moral, sînt întotdeauna cel puţin doi termeni

E ciudat cum de trec necomentate şi nedespicate pînă-n măruntaiele lor fetide o seamă de ştiri cu adevărat senzaţionale. Cum ar fi, bunăoară, aceea că Victor Piţurcă - antrenorul de scurtă şi tristă amintire al Universităţii Craiova, în anul în care Federaţia şi Liga i-o coceau lui Mititelu - rămîne cîştigător în procesul de 7 milioane de euro contra fostului patron, pînă la o decizie contrară a următoarei instanţe care va trebui să se pronunţe în speţa respectivă.

La vremea cînd s-au pornit scandalul şi procesul, nu îmi era tocmai desluşit cum de reuşise patronul cel şmecher să se îndatoreze la angajatul său, oarecum peste noapte, cu fabuloasa sumă de 7 milioane de euro. De fapt, la toate tranzacţiile de acest gen, care put, curiozitatea mi se blochează şi-mi propun să aştept o lămurire de la DNA ori din Justiţie. E prea de tot, îmi spun, e imposibil ca statul să nu se sesizeze şi să nu pună puţină ordine în haos. Şi uite că statul s-a sesizat, iar treburile nu-s mai limpezi. În ce a constat afacerea? Care sînt dedesubturile ei reale, care să motiveze o astfel de îndatorare fatală? Ce legătură au cele 7 milioane de euro în litigiu cu fotbalul, cu echipa oraşului şi cu marele public al Universităţii? Cum a fost posibil ca doi oameni să sfideze într-un asemenea mod un întreg popor de săraci şi de dreptcredincioşi ai fotbalului craiovean?

Normal ar fi ca selecţionerul naţionalei să ne povestească şi nouă, proştilor, cum a reuşit el, isteţul de serviciu al Federaţiei, să obţină dintr-un faliment, la care a pus umărul cu mult profesionalism, un asemenea cîştig în toate privinţele legal şi cinstit. E nevoie să înţelegem şi cît de departe poate să meargă priceperea în afaceri a lui Victor Piţurcă şi dacă nu cumva cele 7 milioane de euro nu-s decît un fel de mizilic, în comparaţie cu ce-ar şti el să cîştige, dacă nu l-ar încurca întrucîtva multele procese în care e angajat. Am şti dacă nu cumva ignoranţa noastră e şi un gen de culpă colectivă, în sensul că noi, românii din lumea meschină a milioanelor de lei vechi, nu realizăm şi nu vom realiza niciodată cum gîndesc proprietarii milioanelor de milioane de euro noi.

Aş citi cu mare nesaţ, dimpreună cu publicul Gazetei - şi dacă ar deveni într-un fel sau altul accesibil -, desfăşurătorul penal al afacerii Piţurcă - Mititelu, aşa cum apare el în dosarul de la tribunal. Şi-i zic penal, nu civil, întrucît cuvîntul civil trimite cu ideea la civilizaţie, iar aici numai de civilizaţie nu e vorba. E adevărat, nu-i treaba Justiţiei să dezvăluie caractere şi infirmităţi sufleteşti, dar nu strică să ne dea nouă această posibilitate. Universitatea Craiova, pentru tot ce a însemnat ea în inima a milioane de români, o merită.

Războiul capului cu picioarele

Mircea Lucescu antrenează mai mult mintea jucătorilor decît picioarele.

Un vecin cu o pensie mică, dar frumuşică, de trei sute de euro, fapt care îl face să se simtă mai puţin sărac decît e, mă întreabă ce Dumnezeu fac cu atîţia bani cei care cîştigă zilnic zeci de mii de euro? Hai, domnule, zice el, să punem o sută - două de euro mîncarea, încă o sută - două amanta, o sută, două cheltuiala cu Mercedesul, apoi încă o sută-două cu casa. Dar ce face cu restul?!

Pentru vecinul nevoiaş, o sută-două de euro sînt pragul dintre calicie şi risipă, nu între sărăcie şi avuţie. Un prag care, cînd te naşti şi creşti în sărăcie, nu-i tocmai uşor de învins. E un prag major al imaginaţiei şi al raţiunii. Cei mai mulţi oameni n-au dimensiunea sumelor mari. N-au viziunea posibilităţilor pe care le favorizează marile cîştiguri. Imaginaţia lor e activă doar în cuprinsul salariului şi al pensiei. N-are rost să viseze mai departe. N-au acces la mia de euro, nu au sensul cifrelor mari, rămîn toată viaţa la tabla înmulţirii cu numere mici.

Problema ratării la vedere a lui Cristi Tănase nu e numai a lui. E drama fotbaliştilor care se trezesc dintr-odată cu mai mulţi bani decît poate mintea lor de copii plecaţi din sărăcie să proceseze creator. Pentru cel care mănîncă o strachină de fasole zilnic, mai binele înseamnă o strachină mai plină sau două străchini.

Cu banii obţinuţi cu grămada şi peste noapte, fotbaliştii formaţi între două praguri ale sărăciei se reped să se întreacă în bunuri şi fiţe cu bogaţii. Ei, cei cu suta de mii pe contracte anuale, se socotesc ajunşi în lumea celor pentru care nici milionul de euro nu mai e un prag. Îşi cumpără alde Cristi Tănase maşini scumpe, celulare scumpe, petreceri şi tîrfuliţe scumpe şi se simt egalii mai marilor. Le creşte repede distanţa de la picioare la cap, iar picioarele încep să le lucreze în gol. În războiul pe care băiatul cu un contract de o sută de mii de euro pe an îl porneşte între minte şi trup pierd deopotrivă şi mintea, şi trupul. Asta s-a întîmplat cu Cristi Tănase şi aşa se explică mizeria în care sfîrşesc foarte mulţi din jucătorii care nu s-au întrebat ce-or să facă după ce termină cu fotbalul.

Ce-o să facă un Cristi Tănase, după ce o să sfîrşească banii, pe care încă îi mai capătă chiar şi jucînd prost? Nu încurajarea tribunelor e - cum crede un filozof de trei parale al Stelei -  soluţia, ci un mentor de cursă lungă, un învăţător care să-i antreneze lui Tănase şi mintea, atît pentru acum, cît şi pentru greul anilor ce vin după fotbal.

Mircea Lucescu a spus o vorbă de răscruce pentru antrenorii care vor să reuşească în meserie. Mircea Lucescu zice că el lucrează mai mult, mai hotărît cu mintea jucătorilor, decît cu picioarele lor. Picioarele trebuie antrenate pentru meciul care vine, pe cînd mintea pentru condiţia de om întreg, atît la meciul următor, cît şi în carieră.