Diverse ↓

de Răzvan Prepeliţă

La secretariatul primăriei din Piatra Neamţ, telefonul fix sună o dată, scurt. Peste cîteva secunde, la fel. Apoi linişte.
- Domnule primar, vă caută de la Federaţia Română de Fotbal! Formez eu numărul şi vă fac legătura!

Avem cel mai mic număr de spectatori pe stadioane la mia de locuitori din Europa

România a reuşit cea mai tîmpită performanţă publică din toate orînduirile şi din toate ţările, de cînd omenirea a descoperit relaţia dintre pîine şi circ: spectacolul fără spectatori. Deocamdată numai pe stadioane, în fotbal şi în atletism.

În atletism, în chip natural şi profund balcanic, fără nici o osteneală, doar prin lene, minciună, laşitate şi miniştri ai sportului nevolnici ori de-a dreptul penali, dar în fotbal prin conlucrarea în timp a galeriilor de asalt ale cîtorva cluburi cu o jandarmerie temperată de o legislaţie timidă, cu un Minister de interne făcînd, prin tradiţie, un profit ilicit din afacerea sportivă, cu o Justiţie extrem de sensibilă la interesul subteran al Internelor, şi cu o mînă de patroni cooperativizaţI, pentru care banii tribunelor pline sunt un necaz pe lîngă cîştigurile obţinute cu tribunele goale. Şi, peste toate, cu oblăduirea ipocrită, cu regie de operetă, a Federaţiei şi a Ligii. Pentru România, orice adunare de lume, nu contează că-i vorba de fotbal sau de o revoluţie, e un mare disconfort guvernamental.

Avem cel mai mic număr de spectatori pe stadioane, la mia de locuitori din Europa! Marele public stă pitit în faţa televizorului, îndelung jignit, îndelung sancţionat pentru vina unui număr perfect controlabil de golani. Oamenii de treabă nu se adună laolată cu golanii nicăieri în lume. Cînd patronii fotbalului nostru par a fi afectaţi de scandalurile fanilor, tot ce bagă de seamă marele public din faţa televizorului e că patronilor le stă foarte bine lîngă golani. Că mîrlăniile şi ieşirile lor cu parfum adesea penal merg de minune împreună cu scandările murdare ale ultraşilor.
Federaţia, Liga Profesionistă, Justiţia, Internele, patronii de cluburi şi funcţionarii din ministerul sportului ar pune această situaţie în relaţie cu cel mai mic consum de săpun, de pastă de dinţi, de abecedare şi de democraţie de club, dar ar fi încă o eroare instituţionalizată pentru că tot acest complet de şefi republicani e plătit să rezolve, nu să constate şi să deplîngă. De fapt, asta au vrut şi asta le-a reuşit! Sancţiunile care curg acum de la UEFA nu dovedesc că organele au avut dreptate, atunci cînd s-au decis să dea afară din arene tot publicul, din cauza peluzelor de ultraşi, ci dimpotrivă, le confirmă programul. UEFA nu are niciun interes să umple stadioanele din România cu spectatori, cîtă vreme România se pune permanent contra intereselor UEFA.

Pot să spună Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir orice despre galeriile româneşti de huligani. Acestea s-au înmulţit, au căpătat tupeu şi s-au constituit în forţe antisociale greu de stăpînit în mandatele lor. Şi tot în mandatele lor, cum, necum, stadioanele sunt mai mereu pedepsite să stea goale. Intîi de Federaţie şI Ligă, iar în ultima vreme şi de UEFA.,

de Răzvan Prepeliţă

Nu e despre Rădoi. Nu e despre cărăuşi sau pianişti. Nu e despre banii de la Al-Hilal ori despre misterul sosirii telegramelor de convocare în deşertul arab. Nu e despre Inter sau alte echipe la care ar fi meritat să joace unul dintre cei mai buni jucători din istoria modernă a fotbalului românesc. Nici măcar, nu e despre accidentările sale cunoscute de suporteri mai bine, decît propriile suferinţe. Nu e despre mîinile larg deschise ale căpitanului, ce fac ca ieşirile la offside ale coechipierilor să se unească într-un singur trup. E despre altceva. E despre un coleg de al său.

Aruncată pe o bancă din vestiar, e doar o bucată de material textil. Odată încolăcită, pe braţul anumitor jucători, capătă suflet. Pe tunelul spre gazon, camerele se opresc prima dată la cel care o poartă. Panglica elastică, cu însemnul ”C”, e ca un semn de circulaţie ce indică sensul unic, al stării de spirit. ”Curaj, căpitane!”, vin şoaptele de pe buze şi meciul poate începe.

Timp de peste 5 ani, Rădoi a tras cu grijă peste tricoul roş albastru, cel mai longeviv coleg al său: banderola de căpitan. Spre deosebire de numere, ea nu va putea fi retrasă niciodată. Impresia, că în cazul lui s-ar putea face o astfel de excepţie, e cea mai frumoasă amintire lăsată suporterilor.

de Răzvan Prepeliţă

-  Vă rugăm, domnule Gigi, ne acordaţi o întrebare pentru suporterii boboci ai Stelei? Să zicem, despre antrenor!
- Păi un antrenor trebuie să fie cinstit, să fie ascultător, creştin …

- Nu cum să fie! De exemplu, ceva de genul, cum să zic, cîţi antrenori pot fi înhămaţi la Steaua!
- Deci, doi antrenori!

- Cam ceva de genul ăsta! Întrebarea să fie: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi la Steaua într-un an?”.
- Doi! Doi antrenori!

- Dar să întrebaţi dumneavoastră! Înţelegeţi? Şi eu vă filmez! Eu vă zic: “Întrebarea dumneavoastră pentru suporteri este …” şi dumneavoastră spuneţi: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi, maxim, la Steaua într-un sezon?”.
- Doi antrenori frumoşi!

- Deci, maxim doi antrenori!
- Maxim doi şi şase!

- Aşadar, eu voi zice: “Întrebarea dumneavoastră este …” şi atunci dumneavoastră întrebaţi: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi, maxim, la Steaua pe sezon?”.
- Deci, maxim şase antrenori!

- OK! Acum, dumneavoastră spuneţi întrebarea!
- Aşa, şase antrenori!

- Nu! Întrebarea dumneavoastră va fi: “Cîţi antrenori pot fi înhămaţi, maxim, la Steaua într- un campionat?”.
- Şase!

- Ăsta e e răspunsul! Dumneavoastră trebuie să ziceţi întrebarea pe care am spus- o eu!
- Întrebaţi-mă!

- Atenţie! Motor! Domnule Gigi, întrebarea dumneavoastra pentru suporteri este …
- Şase antrenori!

- Dumneavoastră tot nu m-aţi înţeles!
- Păi, normal că nu! Despre ce e vorba în fotbalul ăsta? Că eu nu pricep!

* Adaptare după filmuleţul de pe youtube, “Şase cai”.

Radu Paraschivescu despre meritul incontestabil al unui antrenor contestat

Bicfalvi nu va fi nici Balaci, nici Hagi, nici Dobrin. Dar tot e nevoie de el

Mai sus de vinclul tulburat brusc de Bicfalvi n-ar trebui să stea nimic memorabil. Ce trece peste bară şi nu e tras de la doi metri, ca să scandalizeze poporul microbist, nimereşte în pubela sorţii. Druckerii nu se lasă strînşi la taclale pentru atîta lucru. Puţini stau să-şi amintească un şut de la treizeci de metri care a ameninţat fără să perforeze. Poate tocmai de aceea isprava lui Bicfalvi a smuls un “Goooool!!!!!” demn de antologiile Ilie Dobre. Lumea nu se aştepta la o atît de răspicată insolenţă, mai ales că puştilor trimişi pe teren în ultimul sfert de oră al unui meci li se cere de obicei să trudească fără să se întrebe şi să transpire fără să contrazică. Ei bine, farmecul lui Eric Bicfalvi tocmai în asta constă. Omul are o formă de răzvrătire interioară care sigilează viaţa nonconformiştilor utili. El n-a intrat sîmbătă cu Iaşiul pentru epatare sau pentru brizbrizuri de prisos. Ceva îmi spune că Eric Bicfalvi s-a decis să decidă. Nu doar meciul, ci şi dubiile antrenorului faţă de configuraţia viitoare a mijlocului stelist.

Hagi a declarat că junele acesta care pictează între antrenamente, cu nume complicat şi vorbă simplă, l-a impresionat în meciurile de pregătire. Ca unul care insistă de două luni că Bicfalvi e cheia pe care Steaua uită că o are în buzunar (martor îmi e Vali Moraru, coleg de şuete pentru huhurezi), vin şi spun că fostul jucător al Jiului mi-a atras atenţia chiar mai devreme, înainte de primul şut cu rază medie de acţiune. A făcut-o la conferinţa de presă în cadrul căreia a fost prezentat, cînd cineva l-a întrebat dacă simte presiunea numărului 7 de pe tricou. Auditoriul aştepta blazat temeneaua obligatorie faţă de Lăcătuş, dar Eric a pus mîna pe microfon şi a spus, cu o nonşalanţă bine compusă: “E numărul meu norocos, cu el am jucat şi la Petroşani”. Cînd un mînz care acum un an brăzda pajiştile anonime ale Diviziei C rosteşte aşa ceva, sîntem datori să ne oprim în loc şi să fim atenţi. Înseamnă că tocmai ni s-a arătat un ins cu personalitate.

Sigur, tupeul nedirijat şi fronda de dragul frondei nu duc nicăieri. Bicfalvi are cutezanţă, calcă apăsat pe teren şi nu dă înapoi. Asta e foarte bine, dar nu ajunge. Talentul şi pofta de suiş abrupt trebuie grădinărite cu atenţie de merceolog. Iar acesta e momentul cînd e nevoie de intervenţia lui Hagi. Oricît ar fi de contestat, Hagi a luat o decizie oportună: nu l-a cedat pe Bicfalvi la Buzău, unde l-ar fi pîndit plafonarea, preferînd să-l ţină lîngă el şi să aştepte momentul optim. Cred că momentul respectiv a venit. Şi mai cred că şi dacă n-ar fi iscălit victoria Stelei sîmbătă, Eric Bicfalvi tot ar fi fost unul dintre argumentele speranţei. Diferenţa dintre el şi Gabriel Torje se numără în luni. Bine, dar ce-i cu Torje în povestea asta? Nimic, dar şi pe el tot Hagi l-a împins de la spate, aşa nepriceput cum e.

de RADU COSAŞU

E de bine: sper că Steaua şi-a epuizat rezervele de brambureală cu care orice echipă bină e dotată. Sînt de părere, ca după calificare,, să nu jucăm ofensiv… Ce rost are să ieşim la atac? Ca să avem soarta lui Mirel Rădoi (foto)? Să fim făcuţi - pe româneşte, mot-a-mot - de tîmpiţi? De dobitoci? Nu ar fi plăcut şi nici eficace. Deocamdată nu putem birui delirul stelar. Eu zic că azi, fie şi mîine, fie şi după imparabila calificare în grupe, să apelăm la două dintre cele mai prestigioase vorbe ale gîndirii româneşti în acţiune: “Las-o cum a căzut!” plus “Ura şi la gară!” Aşa e precum a zis patronul cu inimă de leu: “Ce contează jocul echipei? Au jucat extraordinar”… Să punem semn de întrebare? Nici un semn de întrebare. Proorocea că batem cu 2-0, că vor marca Dică şi Neaga, n-a fost 2-0, n-au marcat Dică şi Neaga, ei şi?, i-au plăcut Zapata şi Ovidiu Petre, dar nici o vorbă bună despre Bănel… Să punem semn de exclamaţie? Nici un semn de exclamaţie. Declarase că nu are emoţii, că numai un miracol îi poate ajuta pe polonezi - peste 24 de ore s-a produs miracolul: inima de leu a avut mari emoţii, i-a fost frică la 0-1 şi 1-1 şi s-a rugat încontinuu lui Dumnezeu. Dumnezeu invocat pînă şi la un meci cu Zaglebie…? Repet: lăsaţi-o cum a căzut! Oricum, inima unui leu e intratabilă: miercuri vom juca altceva cu Borisov, va fi 2-0, nu vom avea nici o emoţie… Vom juca altceva? Adică ce? Tăcere. Fără întrebări stupide. Va veni Pleşan şi se va schimba totul. Să fie primit, să fie iubit şi gata!, încolonarea. Încolonarea spre casierie… Nici o obiecţie, nici o felicitare cu “dar”, cu “însă”… Şi mai ales nici o ironie cu trimitere la farmacii, la bătălii istorice şi finaluri isterice. Ura şi în grupe!Fireşte, după un asemenea meci, nu e uşor să nu fii ironic; poate că ne-ar trebui şi nouă o inimă de leu (RON) în a răbda şi a tăcea, bineînţeles, strategic. De ce nu am avea-o? I-aş adăuga şi o memorie de elefant. Să ţinem bine minte tot ce (nu) s-a spus şi (nu) s-a scris. Ar fi ca o baricadare în apărare aşteptînd un contraatac cu al său pac-pac. Vine şi ziua aceea. Pînă atunci o singură declaraţie mi se pare presantă şi de o sobrietate exemplară: “Steaua trebuie să-şi pună întrebări. Cu acest joc va avea mari probleme atît în România cît şi în Liga Campionilor”. Ea aparţine tot unui patron - patronul echipei poloneze. Nu ştiu cum stă cu cordul, dar minte are pentru toată loja din Ghencea.

Propunînd o tactică vremelnic defensivă, în faţa exceselor leonine, nu sînt pesimist; dimpotrivă: susţin cu tot optimismul de care sînt capabil că tur-returul cu Zaglebie a fost de bine: mai confuz decît a jucat în această săptămînă Steaua nu poate. Sper că şi-a epuizat toate rezervele de brambureală cu care orice echipă bună e dotată. De aici încolo, dacă-l mai ia şi pe Herea, nu mai poate urma decît progresul. Progresul Finanţe-Bănci, cum îi ziceam cu drag pe vremea aceea, cînd Herea nu se născuse.