Diverse ↓

Mircea Lucescu antrenează mai mult mintea jucătorilor decît picioarele.

Un vecin cu o pensie mică, dar frumuşică, de trei sute de euro, fapt care îl face să se simtă mai puţin sărac decît e, mă întreabă ce Dumnezeu fac cu atîţia bani cei care cîştigă zilnic zeci de mii de euro? Hai, domnule, zice el, să punem o sută - două de euro mîncarea, încă o sută - două amanta, o sută, două cheltuiala cu Mercedesul, apoi încă o sută-două cu casa. Dar ce face cu restul?!

Pentru vecinul nevoiaş, o sută-două de euro sînt pragul dintre calicie şi risipă, nu între sărăcie şi avuţie. Un prag care, cînd te naşti şi creşti în sărăcie, nu-i tocmai uşor de învins. E un prag major al imaginaţiei şi al raţiunii. Cei mai mulţi oameni n-au dimensiunea sumelor mari. N-au viziunea posibilităţilor pe care le favorizează marile cîştiguri. Imaginaţia lor e activă doar în cuprinsul salariului şi al pensiei. N-are rost să viseze mai departe. N-au acces la mia de euro, nu au sensul cifrelor mari, rămîn toată viaţa la tabla înmulţirii cu numere mici.

Problema ratării la vedere a lui Cristi Tănase nu e numai a lui. E drama fotbaliştilor care se trezesc dintr-odată cu mai mulţi bani decît poate mintea lor de copii plecaţi din sărăcie să proceseze creator. Pentru cel care mănîncă o strachină de fasole zilnic, mai binele înseamnă o strachină mai plină sau două străchini.

Cu banii obţinuţi cu grămada şi peste noapte, fotbaliştii formaţi între două praguri ale sărăciei se reped să se întreacă în bunuri şi fiţe cu bogaţii. Ei, cei cu suta de mii pe contracte anuale, se socotesc ajunşi în lumea celor pentru care nici milionul de euro nu mai e un prag. Îşi cumpără alde Cristi Tănase maşini scumpe, celulare scumpe, petreceri şi tîrfuliţe scumpe şi se simt egalii mai marilor. Le creşte repede distanţa de la picioare la cap, iar picioarele încep să le lucreze în gol. În războiul pe care băiatul cu un contract de o sută de mii de euro pe an îl porneşte între minte şi trup pierd deopotrivă şi mintea, şi trupul. Asta s-a întîmplat cu Cristi Tănase şi aşa se explică mizeria în care sfîrşesc foarte mulţi din jucătorii care nu s-au întrebat ce-or să facă după ce termină cu fotbalul.

Ce-o să facă un Cristi Tănase, după ce o să sfîrşească banii, pe care încă îi mai capătă chiar şi jucînd prost? Nu încurajarea tribunelor e - cum crede un filozof de trei parale al Stelei -  soluţia, ci un mentor de cursă lungă, un învăţător care să-i antreneze lui Tănase şi mintea, atît pentru acum, cît şi pentru greul anilor ce vin după fotbal.

Mircea Lucescu a spus o vorbă de răscruce pentru antrenorii care vor să reuşească în meserie. Mircea Lucescu zice că el lucrează mai mult, mai hotărît cu mintea jucătorilor, decît cu picioarele lor. Picioarele trebuie antrenate pentru meciul care vine, pe cînd mintea pentru condiţia de om întreg, atît la meciul următor, cît şi în carieră.

Să fii campion şi să ai toate oasele întregi, asta da, performanţă!

În teatrul şi în schiţele lui Caragiale, bărbaţii îşi vorbeau cu “onorabile”  şi “stimabile”, formule în uz în acele vremuri în mediile emancipate, dar primind, cu timpul şi prin răspîndire în clasele de mijloc, o conotaţie ironică. Astăzi, onorabilitatea nu mai contează ca virtute, iar alt cuvînt care să însemne cam acelaşi lucru, adică onestitate, demnitate şi educaţie la un loc, nu avem. Cu Ionel Dănciulescu s-a petrecut un lucru de toată stima. Maturizîndu-se, în fotbal şi în viaţa de toate zilele, prezenţa sa a cîştigat acolo unde cei mai mulţi fotbalişti pierd. Jigneşti omul dacă-i spui prinţ sau briliant, deşi condiţia sa sportivă şi socială l-ar îndreptăţi mai mult la cîteva supranume.

Onorabilitatea e, de fapt, definiţia bărbatului pe care te poţi baza în toate privinţele. Dănciulescu e şi un caz de referinţă în sport, în sensul că a devenit mai talentat pe măsură ce au trecut anii. O dovadă că noi apelăm la nişte parametri ai talentului care şi-au cam pierdut acoperirea. Dănciulescu în fotbal e garanţia unui tip de angajare şi de eficienţă pe termen lung, care tocmai din acest motiv n-a primit cît merita. E prea bun, prea de caracter, de prea multă vreme. Oamenii ajung să nu mai deosebească normalul de excepţional atunci cînd excepţionalul se cronicizează. E ceva normal ca Dănciulescu să marcheze simplu, în situaţii în care alţii ratează consecvent şi complicat. Felul în care dă goluri Dănciulescu pare la îndemîna oricui. Îţi vine să spui: Mersi, aşa pot şi eu! Ei bine, acest gen de normalitate pe termen lung face ca Dănciulescu să intereseze uneori mai puţin ca ratangiul care înnebuneşte tribunele.

Am fost o singură dată faţă-n faţă cu Dănciulescu într-o emisiune, aşa că s-ar putea ca tot ce spun despre el să fie doar ce se vede din afară, din tribună şi la televizor. M-aş mira să mă înşel. Gazetăria practicată o viaţă te înzestrează cu un simţ aparte al primejdiei, îi simţi de departe pe oamenii cu care nu-i bine să ai de a face. Spre deosebire de foarte mulţi din confraţii care au căpătat notorietate, una exagerat de întinsă, mai degrabă prin teribilisme şi un stil social de tabloide, Dănciulescu, onorabilul şi stimabilul, se defineşte mai ales prin ceea ce nu face, n-o să facă niciodată şi nici n-o să aibă. Cum ar fi un celular de 30.000 de euro, o amantă de 30 de paturi sau o serie de 30 de beţii internaţionale.

Mai e un fapt care îl onorează pe onorabil: nu e vedeta cu cele mai multe oase rupte. Nu-i nici o vitejie să-ţi faci praf ligamentele, repezindu-te ca berbecul cu minte mică în adversari. Vitejie e să contabilizezi un record de goluri în circumstanţe din cele mai ostile - iar fotbalul nostru le oferă mereu - şi totuşi să te retragi de pe scenă întreg, şi la picioare, şi la cap. Onoare, domnule Dănciulescu!

… poate fi Sir Alex un antrenor ca atîția alții?

Admirabilul - aș zice chiar memorabilul - fair-play al lui Mourinho, acceptînd că Man. United merita victoria, că a fost mai bună, că nu a fost de roșu la Nani, că Real nu ar fi cîștigat cu Nani pe teren plus tandrețea lui față de un Ferguson “distrus”, toate acestea nu-mi alină decepția după acest eșec, fie el oblojit cu veșnicul “ăsta-i fotbalul”.

Decepția mea - nu e indignare, nu furie - își permite să întrebe în primul și ultimul rînd, dacă Sir Alex, statuia noastră venerabilă, nu a greșit grav la 1-0, în minutul 48? Nu după eliminarea lui Nani, nu după acele 3 minute fatale, cînd toată lumea îl acuză pentru o lipsă de reacție incredibilă. Nu. Pentru mine, enigma e una singură: cum la 1-0 nu l-a introdus pe Rooney în joc pentru un 2-0 și chiar mai mult? Cum de a crezut că poate ține un 1-0 printr-o apărare oricît de bravă în fața unui Real aflat în primejdia de a pierde calificarea? Cum la 1-0, deci înainte de eliminarea lui Nani, a putut gîndi ca un antrenor oarecare, ca un… ?, nu vreau să dau nume, sînt zeci în tot fotbalul lumii și al României.

Înțeleg că eliminarea lui Nani l-a șocat, dar pentru mine (și n-oi fi singurul) șocul cel mare a fost ce a jucat Man. United după 1-0. Nu m-a uimit, ca pe alții, absența lui Rooney de la început - la mine, Sir Alex are demult credit nelimitat -, dar apariția lui Wayne abia la 1-2 și în 10 mi-a dat fiorul negru al unui “de ce și pentru ce?”. Desigur, pentru un 2-2 și un prestigios 3-2 în ultimul sfert de oră și ultimele secunde englezești.

Ce copilării, la fel de dureroase ca acele trei ocazii imense din minutele 83, 84, dar asta numai dacă vrem să uităm ce minge de 3-1 a avut Ronaldo în final. Nu o uit, așa cum - oricît aș ține cu Barca și United - îmi este imposibil să mă lase rece ce a făcut Realul lui Mou în aceste zile: să elimine Barca din Cupa Spaniei și pe Manchester în Liga Campionilor plus încă o victorie asupra liderului catalan în campionat.

Cu cîtă obiectivitate posed, cred că, în pofida celor 13 puncte care le despart, Realul poate pune azi în discuție dacă nu titlul, cel puțin superioritatea Barcelonei. Totuși, vorba proastă care circulă: “Orice înfrîngere a Barcelonei e o victorie a fotbalului” îmi apare ca o bădărănie voluptuoasă a unor inculți. Se uită omenescul: ca orice om, o echipă se naște, se dezvoltă, poate străluci și apune.

Sir Alex a jucat cum îi place lui Jose

Pentru Real - Manchester United de alaltăieri seară m-am antrenat de o lună de zile, de cînd am primit mesajele celor care-mi citiseră articolul despre golul lui Van Persie din meciul cu Liverpool (vezi “Perfecţiunea unul gol” în Gazeta din 18 ianuarie). A fost un antrenament intens - cu de toate: de la elogiul adus de Ovidiu13 fotbalului englez, unde echipe din liga a doua îşi dau viaţa pe teren ca să elimine granzii din prima ligă şi jucătorii nu-şi bat joc de 20, 30 de mii de spectatori care cîntă 90 de minute…”, la cel ce semna Ştiinţa23 şi mă întreba scurt, la bărbie: “De ce nu aţi scris despre Van Persie cînd juca la Arsenal?”. De la Victor L care spera că Rooney şi Van Persie vor marca “unul mai mult decît celălalt” la un Lord Belial, care nu tasta decît aceste patru cuvinte: “Cristiano Ronaldo, superlativul absolut”. Cel mai dur a fost Durden, care îmi spunea fără ocoluri că exagerez “cu laudele la adresa lui Manchester United, deşi Van Persie le merita, dar vreţi să vă spun adevărul? United a început să păcălească fotbalul cu aceste victorii pe final, cîştigînd cu cel mai mare noroc pe care l-am văzut în viaţa mea…”.

După acest 1-1 mai intens decît toate frazele antrenamentului meu, mi se impun două idei, fără să pretind tot adevărul: Cristiano Ronaldo e într-adevăr super-superlativ, iar United interzice oricui să fie acuzat de păcăleală. Cu un Real dominator pînă la sufocare, oamenii lui Sir Alex au prestat o muncă grea, foarte grea, silnică. Nu aş lăuda-o oricînd pe Man United pentru asemenea performanţă defensivă în Anglia, dar aici, la Madrid, era probabil singura tactică pentru a-i rezista lui Mou: să-l înfrunte cu marcajul, cu presingul lui, cu Van Persie, Rooney şi Giggs, retras pînă în propriul 16. Mou n-are de ce să facă mutre şi gesturi: aşa i-ar plăcea să-şi vadă Realul şi în returul cu Sir Alex, conducînd cu 1-0… Dar, înc-o dată, Cristiano - cu detenta lui la golul acela magnific - e cu un cap, cu două capete peste toţi ai lui. E o năzbîtie, o exagerare a-l socoti inferior lui Messi, o scriu după toate glumiţele pe care mi le-am permis în faţa lui.

Cît despre noroacele Manchesterului în finalurile sale, revizuiţi-vă o clipă, dragă domnule Durden: ce se întîmpla dacă, în obsedantul minut 93, stîngul aceluiaşi magic Van Persie găsea poarta? De acord, ar fi fost nedrept, dar ce mai înseamnă nedreptatea în fotbal? S-o spună Mircea Lucescu, unul dintre cei mai avizaţi în domeniu… Iar despre fotbalul britanic, rog să reţineţi acest nume, să nu-mi imputaţi cînd va fi la Madrid sau Barcelona, că nu l-am văzut la Tottenham: Bale. Gareth Bale.

Acest Messi, la limita indiscutabilului.

Cred că ne este mai uşor să polemizăm în problema smokingului nonconformist al lui Messi decît să ne batem capul dacă merita cel de-al patrulea Balon de Aur în 2012. Oricum am lua-o, serioşi sau neserioşi, cu humor sau fără, omul - mai lăsaţi-mă cu copilăria lui! - e incontestabil, la limita indiscutabilului. Dificultoşi, cum ne place să fim, noi, românii, putem emite strigăciunea acelui domn de la DigiSport: “Ce face FIFA, doarme, cînd uită de Ibra, Van Persie, Falcao, Cavani?”. Îi cam dau dreptate, dar cînd văd că Drogba, Van Persie şi Ibra sînt pe ultimele locuri între primii 10 ai clasamentului final, mă plec foarte democratic, în faţa evidenţei cifrelor. Aici nu sîntem la vreun referendum, să atacăm procentele la o înaltă curte; s-a votat omeneşte, pe neamuri, pe simpatii şi antipatii crunte, îndeajuns de româneşte, dacă stăm să ne gîndim şi mai ales să ne amuzăm. Italienii şi portughezii nu au votat nici un spaniol, iar concetăţenii lui Cristiano nu l-au pus pe Messi printre primii 3. E mai mult decît vesel, este semnificativ pentru starea noţiunii de fair-play mondial, unde străluceşte, după cum am văzut, federaţia Uzbekistanului. Fugărit de peste tot, acolo s-a ascuns fair-play-ul.

Personal, ca simplu telespectator bucureştean, nu am obiecţii majore la Messi number one, deşi, precum Gică Craioveanu, l-aş fi preferat pe Iniesta; mai mult, mi-a plăcut că în dreptul lui Messi s-a titrat, fie cu litere mici, greu observabile, numele ţării sale. În dominaţia spaniolă care copleşeşte planeta fotbal, Argentina mi-a dat vigoarea unei tresăriri inteligente. Tot aşa cum am vibrat, ca bătrîn european, la prezenţa lui Beckenbauer, laureat al preşedintelui FIFA - clipă care mi-a adus aminte de ceea ce-mi spusese odată, tare demult, Cornel Dinu: “La orice contact umăr la umăr cu Beckenbauer, am ştiut ce friptură a mîncat el la 7 ani”. Dacă m-a şocat ceva în această Gală HIGH-FIFA a fost absenţa fotbalului englez, ignorat cu o superbie pe măsura celebrului buletin meteo londonez: “Anglia în ceaţă, continentul izolat”. Acum Anglia a fost izolată, în timp ce soarele spaniol a strălucit totalitarist. Nu s-a găsit un singur gol al lui Van Persie, al lui Rooney, măcar ca nominalizare la capitolul goluri. Chiar aşa? Golul premiat al slovacului de la Fener îl găseam şi la portughezul nostru de la CFR în meciul de pe Old Trafford, ca să mă distrez şi eu, cvasipatriotic.

Întorcîndu-mă din nou la Messi, mă gîndesc că poate o să vină o vreme, peste 30 de ani să zicem, cînd se va spune despre el, cum zicea în urmă tot cu 30 de ani, în 1981, Garrincha, cu privire la Pele: “A fost cel mai mare norocos pentru că a avut în jurul lui atîţia jucători extraordinari care să-i paseze…”. Că aşa-i în fotbal, ladies and gentlemen.

De ani de zile, pe Ţiri îl ascult cu ceionul în mînă

“Perfecţiunea nu există…”, a afirmat sobru Ţiriac în cursul lecţiei sale de tenis, luni noapte, la finala turneului de la Londra dintre Djokovici şi Federer. Şi a continuat: “Federer a atins aproape perfecţiunea”. Această grijă aproape instinctivă pentru aproximare în tratarea absolutului mă entuziasmează - dacă mai avem voie să ne entuziasmeze ceva azi, în comentariile sportive. De ani şi ani de zile, nu pot renunţa la creionul meu cînd îl ascult pe Ţiriac; mă fascinează - ca un amator, ca un chibiţ, în faţa unui profesionist - răceala lui la minunile pe care noi le numim “incredibile”, retururile lui ucigaşe la bombasticismele inerente, ochiul lui precis, care vede, în primul set, la 3-0 în 7 minute pentru Federer, că Djokovici se dă apatic şi ne cere “să aşteptăm, să aşteptăm!”.

După aproape o oră, Nole cîştigă la tie-break şi Ţiri, fără a fi uimit, îşi exprimă îndoielile cu privire la “reverul monoton” al lui Federer, cu o falsă modestie: “El ştie mai bine decît mine”. La începutul celui de-al doilea set, cînd Roger are iar 2-0, radarul iar ne cere “atenţie, atenţie!” şi din nou aşa va fi: Nole va întoarce scorul, de la 3-5 la 7-5, împotriva a două mingi de set ratate “de al meu”. E momentul cînd, pentru prima oară, profesionistul ridică glasul şi exclamă: “Nu se poate! Nu se poate!”, divulgîndu-şi emoţia în faţa extraordinarului. Atenţie! - îmi permit şi eu să observ - Ţiriac nu e un blazat, el vibrează în adînc la fiecare gest, dar în vorbe nu se lasă dus; nu e liric, e zgîrcit în superlative, e “desigur, subiectiv”, conştient însă de superioritatea autorităţii sale greu contestabile; poate fi antipatic unora în reacţii, imposibil însă să nu-l asculţi, să nu-i iei în seamă opinia. Din cîte înţeleg, nu e fan Federer, deşi l-ar mai dori încă doi ani în arenă; îi poate imputa teama de a nu-i deschide unghiurile lui Nole, dar îi va acorda, ca între seniori, titlul de “mare profesionist”.

Cît despre Djokovici, admiraţia sinceră nu va găsi decît aceste calităţi, poate prea reci, pentru unii deştepţi prea banale, dar fundamentale pentru cine ştie ce este sportul dintotdeauna, chiar din “Epoca de piatră” a rachetelor de lemn. Djokovici este “muncitor, talentat şi mai ales un înfometat” de glorie, de performanţă, ca toţi hărăziţii dinspre partea asta a Europei. Momentul suprem - pentru mine - al dizertaţiei de luni noapte a fost în final, cînd, recalcitrant la toate vorbele standard, înţeleptul, ascultîndu-l pe elveţian cu toate clişeele unei festivităţi de premiere, s-a întrebat pentru o dată patetic şi concis: “Cine ştie ce e în inima lui?”. În eleganţa sa inegalabilă, Federer cred că nu-şi va permite să răspundă.

În conflictul cu Anton Ferdinand, John Terry este apărat de Ashley Cole şi Theo Walcott.

În iulie, un tribunal l-a găsit nevinovat pe John Terry. O instanţă din districtul londonez Westminster a decis că nu există dovezi în sprijinul acuzaţiei de rasism formulată împotriva lui Terry. John Terry e un fotbalist legitimat la Chelsea şi, la acea vreme, căpitan al naţionalei Angliei. Cine e acuzatorul? Anton Ferdinand, un fotbalist legitimat la Queens Park  Rangers. A. Ferdinand e fratele mai mic al mult mai cunoscutului Rio, un fotbalist legitimat la Manchester United şi fost căpitan al naţionalei Angliei. Terry a ajuns la tribunal după ce l-a întîlnit pe A. Ferdinand în octombrie 2011, în cursul unei deplasări cu Chelsea pe Loftus Road,  pentru un meci de campionat împotriva lui QPR. Cei doi au avut atunci un schimb de cuvinte destul de lung şi A. Ferdinand a rămas cu convingerea că Terry l-a înjurat de rasă şi de culoare. Chestiunea a ajuns la tribunal şi magistraţii au decis: acuzaţiile nu se verifică.

E de notat că magistraţii englezi sînt un pic altfel decît ne-am putea închipui noi pe baza experienţei solide, amare şi groteşti cîştigate de 22 de ani încoace. Desigur, şi magistraţii englezi sînt, în sufletul lor, microbişti, dar nu ţin cont de culorile sau de numele preşedintelui clubului cînd îşi fac meseria. Nici QPR, nici Chelsea n-ar îndrăzni să viseze, fie şi ascunse într-un submarin, la un verdict de tipul “valiza”. Dacă magistraţii l-au declarat nevinovat, atunci Terry e nevinovat. Pentru cine? Pentru autorităţi, pentru oamenii cu scaun la cap, dar nu şi pentru Federaţia engleză. De ce? Pentru că Federaţia engleză nu mai e chiar o Federaţie de fotbal, ci o instituţie care a decis că agenda antirasistă la modă e deasupra justiţiei.

În consecinţă, Federaţia a anunţat că va conduce propria anchetă, după ce justiţia se pronunţase. Tot în consecinţă, Mr. Terry a anunţat că se retrage de la naţională. De aici, cîteva întrebări. Are fotbalul statut extralegal? Dacă da, de ce s-a mai deranjat A. Ferdinand să ceară dreptate în justiţie? Mai departe: a devenit elita fotbalului englez un conclav rasist? Poate că da, de vreme ce Roy Hodgson, antrenorul naţionalei, a deplîns decizia luată de Terry, iar fotbalişti ca Ashley Cole şi Theo Walcott i-au luat apărarea lui Terry, în ciuda diferenţei de rasă şi de culoare.

În sfîrşit: ce e rasismul? Probabil un delict cu sens unic. După ce a aflat că A. Cole l-a apărat pe Terry, Rio, fratele lui Anton, a cugetat pe Twitter: Cole e un choc-ice. Traducerea: îngheţată de ciocolată, neagră pe dinafară şi albă pe dinăuntru. Nimeni n-a îndrăznit să detecteze glazura rasistă în această remarcă de mare fineţe.

La cît de repede sînt schimbaţi tehnicienii Ligii I, ar trebui să aibă contracte de zilieri

   Lucrurile despre care nu se vorbeşte par să nu existe. Ca, de altfel, şi lucrurile despre care s-a vorbit prea mult. Şi unele, şi altele suportă un gen de regim al fatalităţii, căruia poporul îi zice blestem. Sîntem blestemaţi să avem un mare deficit de antrenori, iar cei care se rotesc pe la mai toate echipele din prima Ligă să fie  jumătate terminaţi şi jumătate neîncepuţi. Antrenează în ţară pentru că ori au eşuat în străinătate, ori nu i-a cerut nimeni. Cei doi-trei antrenori mai de Doamne Ajută au contracte în lumea a doua a fotbalului, unde fac minuni regionale, comentate ca minuni adevărate doar de media acestei lumi şi cu un accent naţionalist demn de treburi mai importante, şi-n presa noastră.

Cu vremea, şi blestemul devine tradiţie. Nu mai doare, nu mai e cercetat critic, ba chiar ne umple de mîndrie. Nu-i tocmai simplu să ai ambiţii mari cu antrenori lipsiţi de ambiţii profesionale.

Lumea antrenorilor de prima Ligă e mică şi cu graniţe care, deşi nu se văd, o fac invincibilă. Nu se primeneşte, nu dă valori internaţionale, nu acceptă străini, nu dă socoteală nimănui pentru mediocritatea ei. Iar ce-i mai rău, a acreditat în Liga 1 un tip de referinţă: omul care pentru bani îndură orice, insultă, mîrlănie, afront în public. Şi nu numai că îndură, dar şi aleargă după patronii care-l dau afară ca pe ultimul om şi-l reprimesc ca pe un reşapat de tranziţie. Portretul antrenorului care schimbă cîteva echipe într-un campionat, ca să plece de la toate pe uşa din dos şi să revină în scurt timp ca trimisul providenţei şi ca salvatorul de serviciu, e românesc sută la sută.

Dacă în fotbalul nostru nu s-ar înmulţi profitorii, ciubucarii, escrocii, negustorii de relaţii, neaveniţii şi, mai ales, vanitoşii, cei care cred că, la banii lor, pot să-şi permită orice, chiar şi un statut de vizionari într-ale performanţei, poate c-ar încăpea şi cîţiva antrenori cu simţul realităţii şi care nu se lasă călcaţi în picioare la fiecare meci pierdut. Ştim pe ce loc e naţionala, nu ne e greu să ghicim pe ce loc e fotbalul nostru divizionar pe continent şi la nivel de cluburi, dar calitatea Ligii Antrenorilor nu figurează în nici un clasament. Şi nu doar fiindcă nu se fac clasamente ale şcolilor naţionale de tehnicieni, ci dintr-un motiv la vedere: antrenorii Ligii întîi au nişte CV-uri care-i ţin legaţi de glie.

Ce-i de făcut? Pe termen scurt, nimic. Doar să citim cu nesaţ ştirile despre Viorel Hizo, Dorinel Munteanu şi Ionuţ Badea şi echipele pe la care se mai preumblă. Iar pe termen lung să aşteptăm şi să ne fericim cu interviurile mai marelui creator de şcoală Rădulescu, şeful licenţelor şi, cu timpul, poate al masteratelor şi doctoratelor pentru antrenorii formaţiilor de la locul şase în jos.

Din nou şi cu ochii în pămînt, despre Floarea Leonida

Cu mulţi ani în urmă, antrenoarea Maria Simionescu - fie-i memoria binecuvîntată!- mi-a arătat un teanc de vederi primite din toată lumea, de la fostele sale junioare, ajunse glorii ale gimnasticii româneşti şi mondiale. Indiferent de unde veneau aceste mărturii mărturisiri ale dragostei pe care fetele i-o purtau marii antrenoare, cele cîteva rînduri de pe verso semănau de la o persoană la alta de parcă altceva nici n-ar fi ştiut să scrie: “Am ajuns la Londra, paralelele sînt cam rigide, dar saltelele sînt bune”. Sau: “De îndată ce am sosit la Paris, ne-am dus la sală. Paralelele sînt bune, dar saltelele sînt cam tari”. N-am putut să nu observ ce restrîns era orizontul lor profesional, moment în care doamna Simionescu mi-a spus cu un oftat de mamă care suferă mult pentru necazurile copiilor ei: “Drăguţele de ele, parcă mai ştiu şi altceva decît antrenamente, antrenamente şi concursuri?!”.

Comentariile de toată obtuzitatea, unele venind şi de la personalităţi ale sportului, ar fi trebuit să fie, în cazul Floarei Leonida, mai reţinute. Nu ştiu în detaliu care e prezentul acestor copile, din ziua în care încep să fie luate în seamă pentru un parcurs performant, dar ştiu ce se întîmplă cu majoritatea după ce-şi încheie, la douăzeci de ani, cariera. La douăzeci de ani, adică la vîrsta cînd cei din generaţia lor se şcolesc şi se pregătesc pentru nişte profesii sub semnul computerului şi al universului digital. Ce să aibă la bază Floarea Leonida, fata cu o familie nevoiaşă, cu un tată şi un frate marcaţi penal pentru totdeauna, cu un venit modest din calvarul la sală şi fără nici o pricepere într-ale vieţii? Un proverb cinic, dar nu şi neadevărat spune că nici o femeie nu poate să ofere mai mult decît ce are.

Ceva s-a terminat şi ceva mai bun n-a început. Statul vrea reprezentare olimpică prestigioasă, dar nu are nici un program decent privitor la viitorul sportivului. Iar sportivul nu are cum să ştie altceva decît antrenamente şi competiţii. Nimeni nu se simte vinovat pentru destinul unei Floarea Leonida.

Statul român a păcălit-o ca ultimul dintre escroci: i-a confiscat copilăria, adolescenţa şi i-a confuzionat viitorul pentru mai nimic, pentru cîştigul pe care oricare fotbalist de mîna a doua îl are într-un an. Nu Floarea Leonida a făcut de ruşine România. Din ce altceva să trăiască Floarea Leonida, dacă nu din ce are de vîndut? Nu şi-a mai vîndut ea oare trupul, şi încă pe un cîştig înjositor de mic, pentru gloria sportivă a Patriei? Ruşine nu ei trebuie să-i fie, ci tutoror celor care s-au umplut de bani sau au lefuri pe viaţă de pe urma acestor copile exploatate tot trupeşte, la paralelele dure şi pe bîrnele care lasă pe carnea fragedă vînătăi mature.

Un nonsens al fotbalului mecanic: mari echipe, fără mari jucători

Cărţile sfinte ne învaţă să nu ne bucurăm de răul altora şi atît. Maniera în care Anglia şi Franţa au fost înghesuite un meci întreg în jumătăţile lor de teren de Italia şi de Spania ne dă însă destule motive să nu le plîngem de milă. Cîndva, pe vremea cînd mai mergeam şi noi la Europene, eram cei care ne apăram pe linia de 16, ca la Mărăşeşti. Lucrurile s-au schimbat. Mai bine zis, s-au dat peste cap. Fotbalul naţionalei franceze e obosit, lipsit de scînteie, englezesc la nivel de Liga a doua, iar al selecţionatei Angliei e plin de o vigoare franţuzească degeaba, ca un motor uitat în priză.

Finalul Europenelor ne îngăduie să observăm cu glas tare ceea ce era mai de mult de ordinul evidenţei, dar ne sfiam s-o spunem. Socoteam că ar fi corect s-o spună Anglia şi Franţa, fiindcă stau pe munţi de bani şi dintr-o mulţime de alte motive, cel mai inhibator fiind acela că, şi în cădere, rămîneau totuşi Anglia şi Franţa.
Continue reading →