Diverse ↓

În pofida aparenţelor, magia fotbalului Barcelonei conţine o mare cantitate de efort foarte omenesc

Cel mai profund 7-1 înregistrat vreodată pe un teren de fotbal nu are mare lucru de-a face cu scorul. Leverkusen a jucat uman şi a înscris un gol atît valabil, cît şi splendid. Problema a fost Barcelona, echipa care a cîştigat fără să urmărească tabela, din simplul motiv că nu era pe stadion. Barcelona a jucat undeva deasupra, pe o altă planetă, unde orice e posibil şi din prima, şi în reluare. De obicei, se spune că jocul cutărei echipe care face isprăvi de neuitat are ceva ieşit din comun sau nemaivăzut. Jocul Barcelonei n-a avut ceva, ci a fost pur şi simplu ieşit din văzut şi din comun. E acum clar că dacă Barcelona şi-ar fi propus să zboare, să devină invizibilă sau număr prim, totul s-ar fi putut întîmpla. Leverkusen – şi, în locul ei, orice altă echipă legitimată sau nelegitimată de pe Pămînt - n-a fost atît învinsă, cît ignorată şi depăşită de o ordine superioară.

Numai alte două echipe de club au mai atins acest punct paralizant şi inanalizabil: Real la începutul anilor ‘60 şi Ajax la începutul anilor ‘70. Legenda, netelevizată, spune că în anii ‘30 Rapid Viena ar fi circulat pe acelaşi tărîm. Credem, dar nu ştim.

În schimb, putem observa că Barcelona apare în zona sacră după un enorm interval terestru. N-ar trebui să fim surprinşi. Imediat după mijlocul anilor ‘70, fotbalul european s-a dezmeticit spre realism şi a pierdut aproape orice impuls radical. Barcelona răstoarnă acum o lespede grea. A doua problemă e legată de condiţia jucătorului-miracol. În toate trei cazurile, extraterestrul e vizibil şi irezolvabil. Fără Di Stefano şi Cruyff, Real şi Ajax ar fi fost două  cîştigătoare de trofee, dar nu două puncte de cotitură în fotbal. Fără Messi, Barcelona ar fi, de asemenea, doar o inscripţie pe soclu de trofeu. Deosebirea e că Messi e mult mai aproape de finalizare şi mai departe de distribuţie. Asta spune, probabil, că forţa de sistem a Barcelonei e mai mare şi îngăduie apariţia suveranului în cea mai avansată linie de joc. Discuţia despre plasamentul istoric al Barcelonei nu e încheiată. Însă aşezarea în suita celor trei supremi nu mai poate fi în dubiu.

În sfîrşit, acest soi de evaluări priveşte zona rarefiată a fotbalului total şi aduce cu ea un risc. Între atîtea comentarii pe marginea desăvîrşirii, e foarte tentant să uiţi sau să ignori munca. În ciuda aparenţelor magice, fotbalul Barcelonei şi al colegilor de paradis stă pe un pontaj dur, cu ore de lucru lungi, perseverenţă fanatică şi seriozitate de cancelar. Îngăduinţa şi talentul lejer sînt pentru ceilalţi. Pentru muritori.

Un poliţist a mîncat un cîrnat, un nepot de preşedinte FIFA a mîncat drepturi TV

Un poliţist din Sussex a primit, la începutul acestei săptămîni, un cîrnat (chorizo) evaluat în magazinele alimentare la aproximativ 2 lire (2,50 euro, 10 lei noi şi laţi). Cîrnatul a fost oferit în semn de amiciţie de participanţii la o demonstraţie supravegheată de cîţiva poliţişti locali. După primirea şi, mai ales, după consumarea cîrnatului, ofiţerul de poliţie a fost anchetat. Comisia internă de anchetă l-a sancţionat cu mustrare scrisă pentru primirea de foloase necuvenite, omisiune de înscriere în registrul poliţiei şi consum neautorizat de către şeful direct.

Mircea Sandu, un funcţionar FRF din Bucureşti-Ilfov, nu a primit, ci a dat ceva. Drepturile de retransmitere a partidelor de acasă ale echipei administrate de Federaţie (naţionala). Primitorul e Phillippe Blatter, şeful unei companii de specialitate, de profesie nepotul lui Sepp. Nu am nici o îndoială că înţelegerea e corectă, mai ales că i-a adus la un loc pe Naşul, pe Patriarhul şi pe Nepotul Patriarhului calităţii, onoarei şi corectitudinii româneşti, respectiv europene.

Cu toate astea, cîteva comparaţii sar automat în pagină. Ofiţerul din Sussex a greşit, dar poliţia britanică merge bine. Funcţionarul din Ilfov n-a greşit, dar fotbalul românesc e terminat. Poliţistul s-a ales cu ceva şi a mîncat pe loc acel ceva. Funcţionarul FRF nu s-a ales cu ceva de mîncat pe loc. Sinteza acestei situaţii e cuprinsă în Teorema Remeş, care spune că tot ce nu se poate mînca pe loc se poate pune la păstrare şi mînca mai tîrziu.

În sfîrşit, nu e de trecut cu vederea palmaresul tînărului Nepot de Blatter, remarcat de presă pentru excelentul scandal al distribuirii biletelor de protocol la Mondialele din 2006 şi 2010 (inclusiv “hostess services”, unde fetele noastre au avut, poate, o contribuţie globală). Cu aceste date, Nepotul Blatter nu poate fi decît un om de afaceri serios şi un partener de încredere pentru Federaţia Naşului.

În sfîrşit, e de observat că, spre deosebire de poliţistul Chorizo din Sussex, Nepotul şi Naşul n-au fost niciodată anchetaţi sau sancţionaţi. Asta se poate spune cu aceeaşi certitudine cu care spui că Sussex şi Ilfov sînt, fiecare în ţara respectivă, unităţi administrative sudice. Cu deosebirea că Sussex are ieşire la mare, iar Ilfov, nu.

Să nu fim răutăcioşi, dar exasperaţi avem voie?

Marţi noapte, pe 11 octombrie 2011, am trăit cel mai original moment al vieţii mele de telespectator român în secolul XXI. Undeva, departe, ni se povestea, fără să vedem ceva, că era 1-0 pentru Albania, cînd deodată moderatorul a exclamat: “Cineva a înscris pentru România!”. Cine, cum?, am aflat puţin mai tîrziu, dar asta nu mai conta faţă de hilara expresivitate a momentului: pentru prima oară în secolulul XXI, un meci de fotbal internaţional şi oficial al României ni se povestea indirect la televizor, fără imagine. Trebuia să trecem şi prin asta.

Piţurcă zice că acest 1-1 e mulţumitor, mult mai mulţi susţin că meciul a fost lamentabil. Fiindcă nu l-am văzut, putem întreba: cît de lamentabil? Mai lamentabil decît 2-2 cu Belarus? Sau nici ăla n-a fost lamentabil, deoarece i-am avut tot timpul în mînă şi ne-au scăpat doar prin greşelile noastre individuale… Ceea ce nu se observă îndeajuns este că, în meciul cu Belarus, Piţurcă a aliniat - zău! - cea mai bună naţională a momentului. Cu Mutu, cu Tamaş, cu Torje, cu Sînmărtean - acest Robben al nostru, de un talent pe măsura fragilităţii sale -, ce să vrem mai valoros, pardon de expresie? Ni se cere să nu fim răutăcioşi, să nu fim exasperaţi, ci să avem răbdare.

Dar există ceva mai exasperant, în fotbalul nostru, decît cuvîntul “răbdare”? Şi ce fel de răbdare? Invers proporţională cu valoarea? Dacă - vorba lui Gică Popescu - “e cît se poate de clar că nu avem valoare”, atunci să mi se permită să scriu că la fel de clar este că m-am plictisit s-o tot invoc! Nimeni să nu ştie că răbdarea poate creşte o dată cu plictisul? Nimic nu viciază răbdarea ca un plictis sănătos. Eu, unul, nu mă laud, m-am plictisit de cîte am scris - fără răutate, doar cu “inima”, parcă aşa-i zice… - că totul porneşte de la şi ţine de nonvaloarea celor ce conduc, de peste 20 de ani-penumbră, fotbalul nostru. Iertaţi-mă, dar azi, după a cincea ratare a unei calificări, nu am chef să mă repet, să mă şi să vă plictisesc cu soluţii şi oftaturi banale.

Prefer să mă destind privind la crizistele astea - Grecia, Spania, Italia - care, cu FMI-ul pe cap, mai ştiu să dea cu piciorul într-o minge. Şi după relaxarea asta - am văzut greci bucuroşi! - mă ia brusc cu frig şi mă înfioară insolenţa cu care un ştab de la Federaţie ne-a propus un pariu că ne calificăm la Mondialele 2014. Plictisul meu este pe măsura insolenţei lui.

Să ne decidem. Judecăm româneşte sau european?

Vă spune ceva Poltava? Unde se găseşte Poltava? Cei mai culţi în fotbal s-ar putea să-şi aducă aminte că, de curînd, la Poltava, Dinamo a fost egalată în ultimul minut al meciului tur din Europa League, ca în retur, la Bucureşti… să continui? Pentru a fi precis, trebuie să dezvălui că Poltava, care a eliminat-o, la Bucureşti, pe Dinamo, se găseşte nu numai în Ucraina, dar şi pe ultimul loc din grupa ei europeană. Pe ultimul loc, cu zero (0) puncte. Mergînd mai departe, răsucindu-mi pixul în memoria necicatrizată, voi reaminti că, la cîteva minute după îngropăciunea din Groapă, s-a articulat foarte ferm că Dinamo, pur şi simplu, nu are valoare.

La ceva mai mult de cele 40 de zile ale oricărui parastas, mai concret: după nouă etape în Liga lui Mitică, Dinamo e pe primul loc, la 8 puncte de rivala Steaua, la 11 puncte de campioana Oţelul şi merge categoric la titlu. Mai ieri, alaltăieri nu avea valoare, se făcea mişto de ea, şi acum - după ce a bătut-o calm pe Chiajna şi strălucit pe Petrolul - presa e aproape în extaz. Acum, Dinamo nu numai că are valoare, dar e şi omogenă, şi echilibrată, şi experimentată… Acum s-a uitat total de Poltava, ca şi cum nici n-a fost.

Vin imediat la intercepţie şi verticalizez: mie Dinamo îmi este simpatică mulţumită galeriei ei pe care o socotesc cea mai ironică din ţară. Am cîţiva prieteni dinamovişti superdevotaţi, care ştiu să se autoironizeze ca nimeni dintre cei fanatici. Ca atare, nu am nimic împotrivă ca Dinamo să ia şi titlul, ba chiar - în calitatea mea de om al Progresului veşnic decedat - îmi este indiferent. Problema mea - pornind de la Poltava şi rămînînd la ea - este dacă sîntem sau nu dispuşi să gîndim european sau strict româneşte, adică miticisto-becalisto-sandinist. Ne trece sau nu prin minte că, de exemplu, Adrian Cristea dă trei goluri şi joacă formidabil într-un meci cu Mediaşul, disputat într-o viteză deloc europeană? Ne lasă rece sau, dimpotrivă, ne enervează rău că, printr-o simplă mişcare de telebuton, putem vedea în ce viteză şi forţă se joacă un Koln - Hoffenfeim, cînd în Regie Steaua se “omoară” cu Sportul? A, pardon, Steaua aia nu mai e Steaua asta care a învins-o pe Oţelul în ultima secundă, cu Ilie Stan la cîrmă. Alt extaz, într-o singură săptămînă. Avem o rapiditate în trecerea de la înjurătură la delir pozitiv comparabilă doar cu ieşirea din apărare în atac (şi invers) a lui Rooney.

de Răzvan Prepeliţă

În timpul zborului Mircea Sandu şi Vasile Avram rămîn fără combustibil la elicopter. O singură parașută.

-    Avrame, eu fiind superiorul, parașuta mi se cuvine mie. Îmi pare rău.
-    Nașule, dar rucsacul nu e ce credeți…, am schimbat…
-    Avrame. Te pup, tati! La revedereeeee!, și a sărit.
-    Aveţi măcar grijă la tablou…

Breaking News la TV:

„…preşedintele federației a fost salvat de o grămadă de gazon strînsă de pe National Arena, în timp ce din rucsacul paraşutei au zburat circa 19.000 de EU. Vasile Avram a reușit să repornească elicopterul turnînd vinul pentru nuntă în rezervor.

Continuăm ştirile:

Gigi Becali pretinde că a primit în dar de la Dumnezeu un tablou valoros. Acesta ar fi aterizat lîngă el în timp ce își repara Maybach-ul.”

de Răzvan Prepeliţă

În timpul zborului Mircea Sandu şi Vasile Avram rămîn fără combustibil la elicopter. O singură parașută.

-    Avrame, eu fiind superiorul, parașuta mi se cuvine mie. Îmi pare rău.
-    Nașule, dar rucsacul nu e ce credeți…, am schimbat…
-    Avrame. Te pup, tati! La revedereeeee!, și a sărit.
-    Aveţi măcar grijă la tablou…

Breaking News la TV:

„…preşedintele federației a fost salvat de o grămadă de gazon strînsă de pe National Arena, în timp ce din rucsacul paraşutei au zburat circa 19.000 de EU. Vasile Avram a reușit să repornească elicopterul turnînd vinul pentru nuntă în rezervor.

Continuăm ştirile:

Gigi Becali pretinde că a primit în dar de la Dumnezeu un tablou valoros. Acesta ar fi aterizat lîngă el în timp ce își repara Maybach-ul.”

O poveste cum nu a mai fost. O prietenie care a durat o viaţă şi dincolo de ea
Ginger McCain şi Red Rum au fost fraţi vreme de 23 de ani. Mai precis, din 1972, cînd McCain l-a cumpărat pe Red Rum pe 6.000 de lire. Mult prea mult pentru un cal bolnav şi leneş. Consultanţii veterinari s-au opus. McCain a luat calul, l-a dus el ştie unde şi i-a dat jăratic. După un an, Red Rum a cîştigat Grand National, cursa curselor, echivalentul cabalin al încrucişării între Oscar şi Nobel. Următoarele două victorii la Grand National au transformat calul în instituţie şi instituţia în punct fix de patrimoniu. Red Rum a fost dus la conferinţe publice, a fost prezent la inaugurarea propriei statui, a jucat în reclame tv, a apărut periodic pe prima pagină a marilor ziare, a dat nume de produse şi l-a condamnat pe McCain la reputaţia de antrenor cu un un singur regat cucerit de un singur cal. McCain a sfidat şi a revenit în 2003 cu un alt cal cîştigător de Grand National. N-a mai contat. Nimeni n-a încercat măcar să îşi imagineze că Red Rum are un înlocuitor. Pactul cal-public fusese încheiat.

Celălalt pact, cal-om frate de cal, a rămas necunoscut. Ştim acum că McCain şi Red Rum s-au iubit şi au rămas împreună pînă în 1995. Într-o dimineaţă de octombrie, Red Rum nu s-a mai putut scula pe picioare. McCain a trebuit să accepte. Veterinarii, vechii lui inamici, au făcut ultima injecţie. McCain şi Red Rum s-au despărţit. Deşi McCain avea planurile lui. Acum cîteva luni, cu puţin trimp înainte să se prăpădească, McCain le-a făcut cunoscute. Ar fi vrut să fie îngropat lîngă Red Rum, pe linia de sosire de la Aintree, unde se aleargă Grand National. Nu s-a putut.

Ginger McCain a murit la 80 de ani, cu reputaţia celui mai mare antrenor al hipismului postbelic. Dar experienţa lui McCain era deja fixată în 1940. Atunci, puştiul de 10 ani a primit onoarea de a se ocupa de vehiculul cu care bunicul făcea drumul între măcelării şi piaţa de carne. Vehiculul era o căruţă cu cal, iar calul a acceptat prietenia puştiului. Viaţa de puşti a trecut mai departe prin anii de armată, şoferia de taxi şi munca în fabrică. Puştiul nu s-a schimbat fundamental şi a aşteptat răbdător calul providenţial. În 1972, după ce şi-a luat diploma de antrenor, s-a oprit la un tîrg din Irlanda şi l-a văzut. Era Red Rum. Era de ajuns. Asta i-a ţinut împreună şi tot asta îi va aduce iar împreună. Căci, între timp, şi McCain a trecut linia de sosire la Aintree, unde aşteaptă Red Rum.

O încercare de a dezlega ciudăţeniile de la Cincinnati
De luni începe sesiunea la Flushing Meadows, şi dacă vrem să venim cu lecţiile făcute nu putem trece peste ciudăţeniile de la Cincinnati. Sînt prea dur dacă le numesc ciudăţenii? Adică vi se pare normal ca în “sferturi”, Nadal să piardă la Fish (ce-i drept, mica revelaţie a sezonului!) şi Federer la Berdych, fără ca nici unul din ei să realizeze vreun break? Merg mai departe şi observ că, în semifinale, Fish cu Murray a fost un meci cu mult mai intens decît Djokovic - Berdych, în care cehul conduce cu 5-3, Djokovic îl întoarce la 6-5, 7-5, după care Berdych al meu (eu în august ţin în mod deosebit cu cehii) abandonează, fără îndoială pe bune, după cum ni s-a telearătat cu insistenţă. Şi ce s-a întîmplat în finala Nole - Andy? Sîrbul pierde primul set cu 4-6, fără să se consume - în fond, chiar pierzînd, el mai cîştiga nişte puncte după eliminarea lui Nadal (2) şi Federer (3) - ca în setul al doilea, la 3-0 pentru Murray, să abandoneze, avînd, iar pe bune, probleme la degetele unui picior. În sinteza meciului, fenomenalul anului 2011, cu o singură înfrîngere la 48 de victorii, făcuse 28 de erori neforţate, faţă de 8 ale lui Andy, pe a cărui mămică nu am zărit-o, mie plăcîndu-mi severitatea ei tensionată, chiar mai mult decît tenisul lui…

Dar, atenţie!, nu aş vrea să se creadă că prin ceea ce numesc “ciudăţenii” aş sugera vreun blat, vreo vînzare. Ştiu că există o categorie de naivi virtuoşi - m-au luat o dată la zor - care nu concep că un Rafa, un Roger, ca şi alţi idoli de-ai lor, se pot deda la viclenii sau obscure aranjamente. Ei sînt încontinuu “imaculaţi, perfecţi, permanent dispuşi să se omoare”, permanent, pînă la ultima picătură. Nu. Cred că oamenii aceştia, ziceţi-le şi extratereştri, la nivelul lor de talent şi efort, au dreptul la a-şi face socoteli în dozarea energiei lor pe termen scurt, mediu şi lung. Ei ştiu unde să dea totul şi unde să lucreze cu 60-90% din vlagă, fără să-şi piardă onoarea. Ar trebui să ne intre asta bine în cap, că fără asemenea cinstite strategii nu se mai poate face azi sport de performanţă, tot aşa cum ar trebui să ştim că, dincolo de calcule, există zile proaste şi altele de graţie în orice carieră de geniu. E imposibil “să dai totul” în fiecare meci şi dacă-l poţi învinge pe Fish sau pe Berdych cu atît cît ai în tine pentru acea zi, e bine, dar nu forţa înainte de Flushing Meadows. Nu-ţi forţa nici braţul, nici piciorul, căci înainte de a fi extraterestru sau galatic eşti om.

Gîndesc oare şi eu ciudat? Atunci ţin să-mi dozez efortul şi să nu-mi divulg favoritul la Flushing Meadows.

Ea nu reprezintă România, ea îl reprezintă cel mult pe domnul cu acelaşi nume

Adevărul sec şi drept e preferabil unuia împachetat în metafore şi în formule care mai mult îl acoperă, decît îl dezvăluie. Adevărul, în ce priveşte meciul de 1 la 0 cu amatorii din Sfîntu Marin, e că nu Naţionala României a obţinut acest frumos succes  şi nici Reprezentativa României, ci echipa domnului Victor Piţurcă. Campionatul nostru numără, de fapt,19 formaţii, nu 18. Cei 18 antrenori ai Ligii întîi au la dispoziţie, fiecare, cîte un lot, numai domnul Piţurcă le are la discreţie pe toate 18, plus românii din campionatele altor ţări, din  care îşi face, din cînd în cînd, pe alese şi cu criterii numai de dînsul ştiute, o echipă. Prin urmare, e bine să ne vedem lungul nasului şi să n-o mai ţinem la nesfîrşit cu România şi cu Naţionala noastră, fiindcă nu e nici Naţionala noastră şi nici a României. Este clubul personal Victor Piţurcă.

Doar n-am înnebunit să mă simt reprezentat în fotbalul mondial de tot felul de beţivi, drogaţi, bezmetici, analfabeţi şi blatişti. Dacă domnul Piţurcă se simte reprezentat de Mutu, e treaba dumisale. Chestiunea nu interesează pe nimeni, cu excepţia poate a domnului Mircea Sandu, cu care s-a înţeles la contract. De multă vreme, de foarte multă vreme nişte oameni de afaceri din fotbal îşi asumă abuziv un statut de reprezentativitate naţională, cam cu aceeaşi legitimitate cu care unele SRL-uri care vînd papuci sau brînză forţează un naţionalism de prost gust  şi-şi zic Papucul românesc
şi Rom brînză.

Ideea, pe care o propun prin acest articol, e următoarea: domnul Piţurcă să-şi onoreze contractul personal cu domnul Mircea Sandu cum pofteşte, fiindcă ar mai fi de selectat în echipa sa nişte derbedei plini de bani şi de ifose, dar s-o boteze cu numele adevărat, adică ECHIPA MEA, nu Reprezentativa României. Fiindcă insistînd în felul în care a făcut-o, cu tot neamul de “fenomene” penale şi “briliante” de plastic jigneşte adînc românitatea din noi. Atîta cîtă ne-a mai rămas şi pe care ne străduim s-o protejăm de uzurpatorii ei risipiţi după 1990 pe toată planeta.

În numele a milioane de români de treabă şi îndelung jigniţi de faptele hackerilor, ale cerşetorilor, ale spărgătorilor de case şi bănci şi ale golanilor de toată mîna de pe continentul european, îl rog pe domnul Piţurcă - nu pe nea Piţi şi nici pe Miţi, Piţi , fiindcă îl respect sincer şi declarat pentru felul în care ne-a reprezentat cîndva - să nu ne mai reprezinte astfel nici acasă, nici peste hotare cu rebuturi umane şi cu terminaţi de prestigiu. Domnul Victor Piţurcă nu avea nevoie să-i mai verifice pe alde Mutu şi alde Tamaş într-un meci cu o echipă de mîntuială. Dacă e să piardă, măcar să fie într-un mod demn, cu o echipă de tineri care au fost învăţaţi să-şi respecte părinţii, spectatorii şi Patria, nu cu o veche gaşcă de discotecă.

Multe veşti rele care seamănă perfect cu cele bune

Vestea bună e că stadionul din Chiajna va avea nocturnă. Vestea proastă e că o ia de la Urziceni. O a doua veste bună este că echipa din Chiajna va avea şi jucători. Veste rea e că îi va lua de la solduri, din ce leapădă gratis sau la lichidare de stoc alţii. O a treia veste bună e c-ar fi posibil ca echipa din Chiajna să devină şi ea campioană, ca Urziceniul. Vestea proastă e că am avea încă o campioană din categoria mai nouă a celor care iau banii şi dispar.

Un titlu la Chiajna, la Brăneşti, la Mioveni, la Bolintinu din Deal, la Ciorogîrla sau în oricare alt tîrg sau cătun cu ambiţii din România ar fi exact ce a fost şi titlul de la Urziceni: o amăgire simpatică, sfîrşind cu o cacealma scurtă şi urît mirositoare. Urziceniul venea să răzbune frustrările stîrnite în ţară de formaţiile bucureştene, dar a produs frustrări naţionale enorme şi greu de vindecat. Foarte multă lume nu dorea decît ca Urzicenii să bată Steaua şi Dinamo. Laurii vroia să-i smulgă de pe fruntea lor de fier, a credinţii biruinţă vroia orice cavaler. La cele şase echipe, pe care le avea în prima ligă Capitala, în urmă cu nişte ani, provincia a contrat tot cu nişte ROCAR - uri.

România a inventat fotbalul democratic în jos, fotbalul minor în care titlul se obţine, e adevărat, în teren, chiar dacă clubul n-are şi altceva în afară de teren. N-are tribune, n-are public, n-are veceuri, n-are gazon, n-are parcare, n-are acces la şosea, n-are presă, n-are nimic.

Gîndeam cîndva că revolta provinciei e salvarea de la dictatura Steaua - Dinamo. Cînd întrevedeam această soluţie, înţelegeam prin provincie municipiile Arad, Oradea, Timişoara, Iaşi, Craiova, Baia Mare,Bacău, Piteşti, Sibiu, Tîrgu Mureş, Brăila, Galaţi, nu Chiajna, Brăneşti, Mioveni şi Urziceni.

În fotbalul mare funcţionează numai democraţia bogaţilor. Cînd săracii devin campioni, fotbalul nu mai are cum să fie mare. Devine mic, iar din modest coboară în categoria calic… Tot respectul pentru Brăneşti şi Chiajna, în condiţia lor de localităţi hotărîte să ridice capul, indiferent cu ce mijloace, dar e destul să ne imaginăm un derby Brăneşti - Chiajna, care să decidă titlul şi participarea la Liga Campionilor, ca să ne ia durerile de cap.

Ca să nu mai zic de un meci Real Madrid - Concordia Chiajna. N-ar fi rău, dar bine n-ar fi în nici un caz. Şi nu pentru că echipa din Chiajna n-ar avea nici o şansă, ci pentru că ar obliga Realul la o umilinţă democratică vecină cu bîlciul. Ei vin cu fotbalul, noi iarăşi cu bîlciul.