Blogroll ↓

Miracol de week-end

Despre cum a pălmuit Arsenal fatalismul şi cum a învins Liverpool la ruleta pe familii.

După un lung şi dezagreabil blocaj, constelaţiile care dau sau nu dau splendoare sportului s-au pus în mişcare. Fenomenul s-a produs, de bună seamă, deasupra Londrei şi a depus pe gazon un week-end miraculos, cu trei meciuri istorice, seducătoare şi dramatice.

Mai întîi, sîmbătă, Anglia a pornit, pentru prima oară după un amar de vreme, din poziţia de victimă sigură, pe Twickenham. Totuşi, 70.000 de oameni au sfidat şi au venit să creadă în imposibil. Anglia restructurată şi naivă, contra ferocităţii şi experienţei galeze. Englezii şi-au cîntat imnul ca o trupă de perfuzaţi şi au început jocul înarmaţi cu un munte de precauţii. A mers bine pînă în ultimele 3 minute, cînd galezii au scăpat cu viteză feroviară în eseu.

În mod fatal, soarta prescrisă englezilor era confirmată. Însă fatalitatea e o nenorocire mare amatoare de ambiguitate. Anglia a revenit şi, în ultima secundă, a reuşit eseul egalizator. Sau nu? Ba da. Mingea a atins terenul de ţintă, condusă de mîna unui englez. Da, englez, dar basculat de placajul unui galez. Pe scurt, mingea n-a fost fixată, ci mai mult aşezată. Eseu? După patru minute de consultări pe reluarea video, decizia a fost negativă. Galezii au cîştigat iar fatalismul s-a jucat pervers cu speranţa engleză.

Duminică, fără zi de pauză pentru reculegere, Arsenal a pălmuit frontal fatalismul. Arsenal, echipa aceea distrusă meticulos de Milan, cu cîteva zile mai înainte, a pornit confirmîndu-şi decesul. În minutul 30, era 2-0 pentru Tottenham, echipa aceea imbatabilă care trebuia să-şi confirme apoteoza. În minutul 45, era 2-2. În minutul 90, era 5-2 şi Emirates era înfăşurat într-un fascicul antipesimism.

Replica a venit imediat. În aceeaşi zi, finala Cupei Ligii a făcut din Liverpool şi Cardiff două trupe la discreţia întîmplării. În minutul 120 era 2-2. A urmat ruleta pe familii. Steven Gerrard a ratat penaltyul. Anthony Gerrard a ratat penaltyul. Anthony e vărul lui Steven. Au crescut în acelaşi cartier. Dar penaltyul ratat de Steven a fost primul, iar penaltyul ratat de Anthony a fost ultimul. Liverpool a cîştigat Cupa Ligii. Sîmbătă, Liverpool joacă următorul meci de campionat. În teorie, doar cu Arsenal. Asta dacă nu se reaşază vreuna din constelaţiile care ne-au dat week-end-ul miracolelor.

Studiu de ghinion

Un ziar serios ca Financial Times încearcă să explice de ce nu mai marchează Torres.

Fernando Torres a prins Financial Times. O pagină întreagă despre neputinţa instalată brusc şi inexplicabil care porneşte de la cazul Torres. Financial Times e un ziar serios. Jocul banilor şi al norocului e o chestiune serioasă de care Financial Times se ocupă de un amar de vreme. O face exact, aproape didactic, dar exemplele cu care lucrează ziarul suferă de plictisul graficelor şi de muţenia procentelor. Prin urmare, nimic mai bine venit  pentru ziar decît blestemul Torres. Mutată în interdicţia care îl desparte pe Torres de gol, povestea despre încăpăţînarea perversă a ghinionului e mai uşor de înţeles.

Avem în faţă una bucată superjucător care nu mai poate. Deodată şi fără alte explicaţii, pacientul nu mai are voie să dea gol, oriunde s-ar aşeza, oricît ar sprinta şi oricum ar ataca balonul. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat. Jucătorul Torres face tot ce făcea pe vremea cînd înscria gol după gol, oriunde s-ar fi aşezat, după orice sprint şi la orice atingere a balonului. Nu mai poate, nu mai ştie, nu mai vrea - nu contează! Important e că fostul cuceritor şi vîrf de prăsilă şi-a pierdut darul. Cum? Nimeni nu ştie. Sau ştie doar ce se vede şi, cu acest prilej, învaţă să fie nedrept cu un om lovit de una din cele mai rele boli ale afacerilor din teren şi de dincolo de tuşă: seceta totală, lipsa de rod, ghinionul sau cum vreţi să numiţi acea stare care pune capăt stării de bine.

E ceva misterios, dezamăgitor şi fascinant în ghinionul instalat care îl controlează pe Torres şi în seria negativă care i-a dăruit o pagină nedorită în Financial Times. Succesul subjugă, iar insuccesul repetat şi mai ales insuccesul garantat obligă la întrebări neliniştite: e rateul permanent o nouă aşezare a sorţii?  Şi pentru care fapte? Cel mai uşor răspuns fuge spre întîmplare. Torres nu mai poate pur şi simplu pentru că aşa a  fost să fie. O explicaţie mai atentă cu victima ar trebui să ţină sema de cazierul impecabil al omului. Omul Torres n-a făcut nimic pentru a-şi atrage pedepsa. Torres, parodia pălmuită de tribune, n-a mîniat pe nimeni şi n-a comis nici unul din păcatele care atrag blocările de cont în afaceri şi ratarea în faţa oricărui portar.

Torres a fost lovit din senin şi fără cazier. De aici concluzia după care oricine e supus sancţiunii cu nereuşita. De ce? Aşa! Tocmai pentru mai buna cunoaştere a vieţii şi a fotbalului. Care n-au fost niciodată egale cu suma trofeelor, reuşitelor şi succeselor în serie ce includ, chiar fără aprobarea noastră, suma eşecurilor, ghinioanelor şi blestemelor inexplicabile care lovesc un om sau o echipă. Exemplele abundă, deşi duc mare lipsă de comentatori: Olanda şi Ungaria excluse de la titlul mondial, Năstase şi Ţiriac eliminaţi de la dreptul de proprietate în Cupa Davis, Joe Frazier pe veci exclus din Pantheon de Cassius, cu numele schimbat la timp în Muhamad. Torres e doar un exemplu trecător şi vizibil. Pentru o regulă mare şi invizibilă.

TRU exagerează

Finala nu a anihilat deloc măreţia sportului.

Pe cît m-a bucurat, săptămîna trecută, articolul lui TRU despre “Nedreptatea” acelui 3-2 dintre Manchester City şi Tottenham, pe atît m-a indispus cronica sa despre finala de la Melbourne. De fapt, nu e o cronică la o finală, ci un articol excesiv politizat al unui ziarist mînios, de mult obsedat de tot ce-i sună azi ca prea multicultural, prea tolerant, prea corect politic, pe şleau - prea de stînga. Pentru TRU, spectacolul sportiv, fabulos chiar şi după opinia lui, ar fi fost aproape anihilat de cele trei discursuri stupide ale sponsorilor şi de “poezia lui Djo de un absurd desăvîrşit”, în care lăuda Openul Australian ca manifestare multiculturală.

TRU exagerează rău, exact din cauza corectitudinii sale politice, de dreapta, dintotdeauna asumată; adică dreapta nu are şi ea clişeele ei corecte? Nu văd însă de ce le-am introduce după o finală întrutotul memorabilă. Cruzimea şi intensitatea ei emoţională nu pot fi anihilate pe considerente de cu totul altă natură decît sportul. Trimiterea la maratonistul din urmă cu 2.500 de ani nu e la chestie, putem face parodie inteligentă şi la Homer… După cum, dacă e vorba de obiecţii ortodoxe, se pot găsi mulţi atei care să se simtă lezaţi de ostentativa religiozitate a lui Djo în momentele cruciale. “Putea să se roage în sinea lui, nu?”. Dar, toate acestea nu anihilează admiraţia pentru incredibila lui revenire de la 2-4 în setul cinci, extraordinara lui forţă de recuperare cînd totul pare pierdut.

Nu m-am înşelat, cum crede TRU, văzînd în finală un spectacol fabulos şi am lăsat Cezarului, adică sponsorului, ce-i al Cezarului de azi; oricum, după această epopee, nu aveam puterea să mă indignez pe Kia şi nici pe IKEA; mai degrabă m-am gîndit - avînd în vedere datele statistice cu marele număr de greşeli de ambele părţi - că există cauze mai înalte chiar decît perfecţiunea. După cum - nu o ascund - le-am urat lui Rafa şi Nole ca la 30 de ani să mai poată juca precum Federer, al cărui meci cu Nadal a fost de o frumuseţe superioară finalei impure, dar magnifice, dincolo de uman. TRU mai zice că această finală a reabilitat totuşi sportul. Păi, atunci să-l reabilităm fără să-l mai maculăm politico-economic.

În fine, ca să ne împăcăm cumva, ţin să-i comunic lui TRU, dacă n-o ştie, că Sir ALex a declarat că Tottenham joacă cel mai bun fotbal din Anglia.

Norocul maratonistului

Corectitudinea politică e pe cale să anihileze măreţia simplă a sportului.

Indiscutabil, un joc gigantic. Djokovici şi Nadal au dat 6 ore de tenis extrem şi şi-au scurtat viaţa cu acelaşi număr de ore. Record? Statistic, da. Însă finala australiană a desfiinţat orice raportare la cifre. Învingătorul a fost stabilit aproape biologic. Marele succes al acestei finale care nu poate fi lăudată, ci doar cercetată ca fenomen suprauman e pînă la urmă reabilitarea credibilă a sportului. Cu Djokovici şi Nadal în epoca tabloidă a vedetelor de o seară şi de un gol, sportul a redevenit o ocupaţie serioasă, un fel de a trăi greu şi de a suferi în singurătate. O finală care se termină cu Djokovici sîngerînd prin pantofi şi cu Nadal destructurat nervos şterge orice referinţă la sport ca distracţie. Dar asta e deja prea mult pentru lumea care a decis că sportul e un ambalaj, cu tot cu eroi, sudoare şi sînge.

În modul cel mai uman cu putinţă, la capăt de patimi, cîştigătorul nu mai poate face decît un lucru: să ridice trofeul. Finaliştii de la Melbourne au avut parte de altceva. Au trebuit să asculte trei discursuri stupide, cu sponsorul de la Kia expunîndu-şi pe larg filozofia comercială. În tot acest timp, exponatele Kia Nadal şi Djokovici au trecut prin al doilea calvar: au stat în picioare, loviţi de crampe, s-au masat cum şi cît au putut, au încercat să pretindă că ascultă, apoi au primit în sfîrşit scaune şi la sfîrşit au fost nevoiţi să ţină speech-uri cu menţionarea obligatorie a sponsorului. Rezultatul final: o tonă de clişee şi platitudini aruncată peste un meci istoric.

Închipuiţi-vă scena: acum 2500 de ani, soldatul de la Marathon aleargă, ajunge şi strigă “Am învins!”, se opreşte o clipă, îşi aduce aminte de obligaţii, adaugă “Cu ajutorul firmei Zeus & Sons” şi abia apoi cade, cu sentimentul datoriei comerciale împlinite.

Într-atît de infecţios e noul cult al declaraţiilor ortodoxe, încît Djokovici a recitat cuminte, după 6 ore de chin, poezia despre turneul pe care l-a cîştigat ca turneu multicultural şi tolerant. Această precizare de un absurd desăvîrşit lămurindu-ne salutar  că Open-ul australian s-a deschis, în sfîrşit, pentru toate rasele, religiile şi tradiţiile. Cei ce au trăit cu impresia că au asistat la un turneu de tenis şi că au văzut în finală un spectacol sportiv fabulos s-au înşelat. Djokovici şi Nadal au fost la un pas de autoanihilare doar pentru a vă ajuta să alegeţi maşina Kia şi să fiţi mai corect politic. Ceea ce face din defunctul mesager de la Marathon un norocos care a ştiut să moară la timp.

Ţara miracolelor banale

Am suferit ca nişte cîini, spune antrenorul obscurei Mirandes. da, dar cîini de rasă, spunem noi, nu corciţi şi vopsiţi.

Pentru ca o întîmplare să pară ieşită din comun sau revoluţionară, ea nu trebuie să fie unică şi nici măcar excepţională. În Spania, nu e nimic extraordinar în faptul că o echipă din Liga a III-a elimină din Cupă mai multe formaţii bogate din prima Ligă. Noi, cel puţin, n-ar trebui să ne minunăm prea tare la astfel de veşti europene, fiindcă la nivelul la care a ajuns fotbalul spaniol, în Liga a III-a se joacă la fel ca la noi în Liga întîi.

La noi, dacă e să ajungem la comparaţii şi uimiri, o performanţă ca aceea a obscurului club Mirandes, care scoate din competiţie mai mulţi granzi, obţine doar un titlu pe prima pagină şi un comentariu ironic în interior. Ea ţine de categoria miracolelor banale. Egalizarea valorilor, în fotbalul autohton, are loc în jos, nu în sus, ca în Spania. În sus, e posibil oriunde şi dintotdeauna, pentru că nu există şi un cel mai sus. În jos însă, există un cel mai jos. Dovadă locul pe care s-a prăbuşit naţionala noastră în ultimii ani, anii celor mai mari contracte ale antrenorilor ei.

Spania e pe primul loc în fotbalul mare, iar mai sus nu se poate. Ce se poate în Spania e ca toate echipele din toate ligile să vrea mai mult. Primul loc în fotbalul elitelor impune baremuri la calitate şi la aspiraţii la care încep să viseze şi să îndrăznească şi echipe de tîrguri, precum Mirandes. Visezi mai cu spor cînd ştii că se poate. Dacă pot Barcelona şi Realul, au dreptul toate tîrgurile să se obrăznicească. Chiar şi acelea de talia lui Mirandes cu un antrenor mecanic naval şi cu jucători care dimineaţa merg la serviciu, iar către seară pregătesc meciurile cu profesioniştii din prima ligă.

În Spania, toate echipele, fie mari, fie mici, ar vrea să joace ca Barcelona. La noi, toate echipele ar vrea să ajungă pe locul lui Dinamo. Nu la valoarea lui Dinamo, findcă Dinamo nu mai înseamnă în plan internaţional nimic.

La noi, n-are sens să vorbim de miracole cînd o formaţie judeţeană elimină din Cupă echipe de statura Mioveniului, a Chiajnei, echipe fără identitate şi de conjunctură ca Sportul, Ceahlăul, Tîrgu-Mureş sau Voinţa. Visele au şi ele un prag al decenţei. Am suferit ca nişte cîini, spune mecanicul naval Pouso cînd vine cazul să se laude cu performanţa echipei sale. Nici cîinii nu suferă toţi la fel. Maidanezii s-au deprins cu umilinţa. Zilele trecute, doi fotbalişti de la Brăneşti au fost cîini roşii numai cîteva zile. Şi ca să suferi cu folos e nevoie de timp.

Din care cauză închei zicînd: Măi oameni buni, echipa asta, Mirandes, le-a scos din cursă pe Espanol, Villarreal şi Santander, nu pe Mioveni şi Sportul. Haideţi să ne minunăm mai cu potriveală!

Fără rejucare

Despre apariţia răului în fotbal şi perpetuarea acestuia atunci cînd scapă nepedepsit.

Poate fi rejucat, pe motive de injustiţie, un meci de fotbal? Nu, dar ar merita. Uneori, o oră şi jumătate de fotbal ţinteşte cu precizie în inima bunului simţ şi calcă în picioare ultima urmă de adevăr. Nu e vorba de meciurile pierdute după ce “noi am ratat ca la balamuc”, iar ei ” au scăpat o dată şi ne-au bătut”. Asta se întîmplă des şi e parte a ordinii decente în fotbal. Altfel spus, şi în fotbal, realismul bate poezia. Există însă meciuri de-a dreptul revoltătoare, care ies din orice tipar şi îi pedepsesc pînă la epuizare pe nevinovaţi. Nu e clar care e mesajul şi la ce e bună o asemenea lecţie. Poate pentru mai buna aşezare a pesimismului în viaţă.

Am văzut de curînd o asemenea inversiune vicioasă. Pe afiş scria Manchester City-Tottenham Hotspur. În teren, s-a dezlănţuit o farsă cinică. Prima repriză nu a luat parte la scenariu. Însă în ultima jumătate au urmat faptele. 2-0 pentru City, apoi 2-2. Nimic de obiectat, cu excepţia unui gol paranormal venit din şutul lui Bale. Au urmat un cot în gură aplicat violent stoperului lui Tottenham. Arbitrul n-a văzut. Apoi, o călcătură cu crampoane şi acceleraţie aplicată de Balotelli pe capul unui mijlocaş de la londonezi. Arbitrul n-a văzut şi Manchester City a jucat mai departe în 11 şi cu arbitrul 12 un meci pe care trebuia să îl termine în 9 şi fără arbitru, 8. Dar farsa nu s-a încheiat. Tottenham scapă pe o contră şi ratează milimetric victoria. N-a fost de ajuns. În ultimele secunde ale minutului 90 plus 5, City primeşte, corect, un penalty. Arbitrul a văzut. Cine execută şi înscrie? Balotelli, cartonaşul roşu menţinut în teren. Apoi, arbitrul fluieră şi pleacă acasă. Ce a rămas în urma lui?

La nivel penal, acest Balotelli care e în mod vădit incapabil să îşi controleze accesele de violenţă. Simpaticul purtător al fizionomiei de killer mohican e, la aproape fiecare apariţie în teren, un pericol medical imediat pentru adversar. Mai important decît nivelul pre-mental al lui Balotelli, meciul oribil de pe Etihad Stadium a demonstrat ceva crîncen şi inevitabil. Ceva posibil în fotbal şi mereu la dispoziţie în viaţă. O adeverinţă respingătoare: da, răul  ca sumă a tuturor actelor absurde, simultane şi neîngăduite, există, lucrează şi rămîne nepedepsit. Suporterii se plîng adesea de ghinion, de zile proaste şi de lucrături. Însă apariţia coerentă şi furioasă a răului e cu totul altceva: o capodoperă devastatoare care comprimă în 90 de minute sau mai puţin anvergura lentă a destinului. Şi el, nerejucabil.

Corpul, în fotbal, e sano, dar mintea?

Există un sport complet, în care publicul e jucător cu mintea: snookerul.

Vechea zicere latină - Mens sana in corpore sano - care era cîndva raţiunea dintîi  a mişcării sportive din România, fie ea de amatori, fie de performanţă, n-a mai fost citată de presa noastră, şi nu numai de cea specializată, de ani buni. Sînt convins că mare parte din gazetarii care au scris în transă, de zeci şi chiar de sute de ori, cuvintele briliant şi geniu nu ştiu nici ce-i briliantul şi nici faptul că, în toată istoria umanităţii, geniile nu s-au exprimat niciodată cu picioarele, cu pumnii şi cu nara.

Mă întreb, de aceea, cum trebuie să punem astăzi problema minţilor sănătoase, într-o dezbatere despre geniul clanurilor de suporteri şi despre cum ar fi mai propriu să fie el exprimat, cu petardele, într-o confruntare cu pietre şi bîte cu jandarmii, cu ce-i duce pe ei mai bine mens, cu băga-mi-aş şi mînca-ţi-aş, ori, şi mai intelectual, cu cuţitul şi cocteilul Molotov?

Ieri seară, n-am mai avut, ca să zic aşa, forţa interioară ca să mă uit la meciul din Piaţa Universităţii, mai ales că e aranjat ca să intre în prelungiri, iar ultraşii or să primească exact ce-au mai primit, o mustrare verbală sau una scrisă, ca pe vremea pionierilor indisciplinaţi. M-am uitat, în schimb, numai cu ochii şi cu mintea, la Mastersul de snooker de la Londra. Mă uit mai des la snooker decît la fotbal, fiindcă snookerul e unul din acele sporturi unde rezistenţa psihică vine înaintea celei fizice, iar mintea publicului e activă şi concentrată deodată cu a jucătorilor. Ce-i foarte deosebit la întrecerile de biliard e că mintea cere un antrenament de durată, trupul slujind acestui antrenament spiritual intens. Condiţia fizică e importantă, întrucît o finală mondială de 33 de partide e un infern pentru organism. Dacă un fotbalist ratează un 11 metri din cauza tensiunii interioare, un jucător de snooker are, chiar şi într-un meci scurt, de numai 5 partide, mai multe tensiuni de 11 metri decît un Messi într-o carieră. În multe din profesiile care cer agerime, precizie, intuiţie, control al comportamentului şi o memorie foarte exersată, cuvîntul antrenament e preferat cuvîntului învăţătură. La NASA, personalul vine gata învăţat, iar ce urmează e un antrenament, mult mai aproape de acela al marilor sportivi decît ne putem imagina. Ca să nu spun că şi pentru a ne putea imagina ce ar fi să facă un angajat de bază de la NASA e nevoie de antrenament. Snooker-ul e unul din sporturile profund democratice şi civilizate unde publicul, deşi rămîne tot timpul în fotoliu, gîndeşte jocul la fel de intens ca jucătorii.

Cînd mă uit la un concurs mare de snooker, omniprezenţa fotbalului din societatea românească mă face să mă simt asocial şi vinovat. In loc să merg la veşnicele derbyuri de trei parale, să mă las înjurat de vecini, păcălit de arbitri şi minţit de federali, ca să-mi pot exprima geniul urlînd, eu mă uit la un puşti, ca Trump, care vine cu mai multe minţi într-un cap şi toate atît de antrenate încît te întrebi dacă unii oameni nu vin pe lume gata antrenaţi.

Anomalii

Barca şi Real, fiecare cu complexele ei.

…şi mai e ceva: nici Barca nu e aceeaşi din campionat, cînd dă ochii cu aşa-zişii extratereştri din Madrid; şi ea are un complex în faţa Realului. Un complex de superioritate, căci există şi complexe de-astea. Prea ne-am obişnuit să numim complexele doar de slăbiciune, de inferioritate, de tremurici în izmene. Barca lui Pep nu ştie, nu poate să tremure în faţa Realului, chiar dacă în minutul 10 e deja 1-0 pentru un Cristinel care scapă, în entuziasmul general, de Pique. “Bă - cum s-ar spune gingaş pe româneşte -, bă, p-ăştia, orice ar fi, tot îi batem…” sau, mai modest: “Ăştia nu ne bat nici dacă sîntem morţi”.

Cu madrilenii, Barca nu e îngîmfată, ci sigură pe sine. Cu Mourinho în faţa ei, Barca se transfigurează; e alta decît aceea care “scîrţîie ” cu Betis, neatentă cu Espanyol, sau “normală” cu cine vrei dumneata. Cînd îi apare Realul, Barca devine anormal de bună, iar Realul, s-o spunem cu aceeaşi obiectivitate, anormal de precară. De aceea, meciurile dintre ele sînt speciale, adică nu au treabă cu campionatul sau Cupa Regelui. Sînt clasicele înfruntări dintre doi orgolioşi, care de cum se văd, ca în filmele tari, nu mai sînt normali, fără să le pese de perfecţiune.

În acest sens, meciul de miercuri noapte nu a adus nimic nou, doar a confirmat, mă rog, cît se poate compara în fotbal, la acest nivel. S-a confirmat - atenţie, fără să ne plictisim! - că Realul lui Mourinho, la orice 1-0 cu Barca, trece la italienisme fumate, s-a confirmat extraordinar de intimidanta posesie de care e capabilă Barca, ne-a covîrşit din nou luciditatea catalană în pasele şi controlul mingii - ce noutăţi să mai vrem? Poate faptul că ambele goluri au fost înscrise de oameni din apărare, Puyol lăsîndu-l mască pe Pepe, Abidal găsit cu o pasă magică a unui Messi care, zice-se, nu s-a prea văzut… Cum l-a văzut el pe Abidal, liber, face cît un gol genial, dacă mi se dă voie să exagerez. Sau nu am voie? Bine, să nu exagerez. Atunci am voie să zic, strict la obiect, că Pepe ăsta a fost cam oribil? Şi cînd te gîndeşti că Mourinho, înainte de meci, a declarat că “Pepe e singurul din echipă care ştie cum poate fi bătută Barca…”. Auzi, Jose? Cu tot respectul, lasă-ne!

Teorema GA - consecinţă RO

Evident, fotbalul post-Cruyff-Maradona este supraevaluat. Iar asta are o mare legătură şi cu noi.

Declaraţia delirantă emisă de Hugo Gatti la începutul anului a fost greşit înţeleasă. De regulă, cînd cineva spune o prostie enormă, lumea se uită în jur şi dă din umeri a absurd. Messi, cu ale lui 3 Baloane de Aur, rezervă pe vremea lui Maradona şi Cruyff? Evident, fals. Asemenea declaraţii nu trimit spre realitate, ci spre problemele vorbitorului. Gatti îşi regretă tinereţile şi îşi simte vremurile nedreptăţite. Aici are dreptate. Într-adevăr, fotbalul post-Cruyff/Maradona e supraevaluat. Revolta lui Gatti a gîlgîit în direcţie greşită şi s-a transformat în resentiment. Punctul de plecare e însă corect, deşi acoperit de o insultă groasă e greu de dibuit.

Rezumat în mod decent, argumentul ratat de Gatti, cu o logică extremistă scuzabilă la un portar, spune că: oricum am număra şi cîntări, fotbalul ultimilor 50 de ani, adică fotbalul modern şi televizat, e dominat de cîţiva jucători perfecţi. Mai precis, de patru inexplicabili şi inegalabili. În ordinea pe care o doriţi: Cruyff, Di Stefano, Pele şi Maradona. Discuţia e nesfîrşită, lista poate fi dată la lărgit (Garrincha, Puskas, Platini, Messi, Zidane, Dobrin), dar nu admite restrîngere. Miezul ireductibil al geniului fotbalistic are patru titulari. Nimeni nu îi poate refuza sau ignora. Restul e discutabil sau, în cazul declaraţiei punk a lui Gatti, nepoliticos.

Există în declaraţia lui Gatti o deschidere care ne priveşte direct. E vorba de consecinţa românească a teoremei Gatti. Să-i spunem consecinţa RO a teoremei GA. Ea spune că fotbalul în care clasamentele îşi pierd sensul e în criză totală. Mai departe, asta înseamnă că Gabriel Torje, laureatul anului fotbalistic 2012, ar fi fost cel mult rezervă într-o perioadă care începe cu Petchowski, continuă cu Dobrin şi se termină cu Hagi. Ceea ce descrie exact două realităţi contrare. Pe de o parte, calitatea inegală, dar certă a fotbalului românesc pînă la mijlocul anilor ‘90 şi, pe de altă parte, prăbuşirea în nonvaloare de care avem parte în ultimii 15 ani.  Am ajuns în punctul zero - asta o ştim, dacă nu sîntem chiar orbi sau tîmpiţi de zarva suburbană a actualităţii. Problema e cum plecăm din acest punct care nu face decît să-şi descrie strident propria nulitate.

Răspunsul: nu ştiu şi nu cred că există planuri sau persoane de încredere în materie. Fără îndoială, falimentul va fi lung, dar nu interminabil. E un alt fel de a spune că avem, chiar acum, talente din care pot ieşi fotbalişti competitivi. Naşterea valorilor nu poate fi interzisă, ci doar compromisă de o lume care se pricepe să strice. Ne va veni iar rîndul la fotbal bun. Dar mai avem de aşteptat. O altă lume.

Bilanţurile care lipsesc întotdeauna la sfîrşit de an

La Barcelona, chiar şi faulturile sînt de manual şi de legendă.

Numele lui Cristi Bud, de la Gaz Metan Mediaş, nu apare în nici una din citările de interes major de la finele lui 2011, deşi ar fi trebuit să existe şi un inventar al celor rupţi pe cîmpurile de luptă ale campionatului. Iar dacă spun cîmpuri de luptă şi nu terenuri de fotbal e pentru că, în foarte multe meciuri, momentele cu adevărat semnificative n-au fost cele fireşti într-o confruntare sportivă, ci acelea care, în afara terenului, ar fi devenit penale. E vorba de intrările criminale - comentate ca atare de media - ale unor jucători cu o tehnică precară, cu o dotare fizică modestă şi cu o idee de competitori la nivel de cavernă. De aceea nici n-am să-i pomenesc numele jucătorului de la Poli Timişoara care i-a zdrobit genunchiul lui Bud într-un banal meci de Cupă. Nu e un nume, e o categorie. Medicii spun că la genunchiul profesional al lui Bud, neomul care l-a lăsat pe acesta fără meserie “a rupt tot ce se putea rupe: ligamentele, meniscul şi capsula”. Şi ca drama să aibă şi un mai apăsat accent românesc, Bud a aflat adevărul de la nişte medici unguri, cu mult mai responsabili decît medicii sportului nostru, la o săptămînă după ce totul ar fi putut fi prea tîrziu.

Fenomenul e marca unui campionat care licitează cu totul alte valori decît calităţile atletice proprii fotbalistului de clasă. Un patron care tolerează, care nu sancţionează sau care chiar stimulează atacurile criminale la picioarele jucătorilor, în care un alt patron a investit zeci de milioane de euro, e refuzat de selectul club al afacerilor cu fotbal. Diferenţa la fond dintre fotbalul românesc şi cel civilizat e la protecţia investiţiei, la calitatea relaţiilor. Jivina din teren care îşi nenoroceşte adversarul direct nu face altceva decît să dubleze mîrlănia de cazarmă şi agresivitatea mocnită a stăpînului plin de bani şi de procese fiscale. Jucătorii fără şansă la mari echipe şi la mari transferuri îşi cunosc limitele. Ei ştiu că fotbalul românesc le îngăduie să rezolve prin nişte primitivităţi, cum ar fi agresiunile cu cotul în gît şi în faţă, atacurile din spate şi intrări ucigaşe cu crampoanele în carne şi-n oase, momentele cruciale ale unui joc.

O întrecere aspră e altceva decît una fără norme. E una cu norme mai multe şi mai dure. Aşa numitele faulturi de joc au un nume mai potrivit. Sînt faulturi de joc prost şi nu seamănă în nici o privinţă cu faulturile de joc bun. Între meciurile Barcelonei şi meciurile Mioveniului diferenţa e şi la fineţea faulturilor. La omul deştept, eroarea e dintotdeauna cu farmec. La Barcelona, faulturile sînt şi ele tot de manual şi de legendă. Dar de manualul celui care ştie să scrie, să citească şi pe care îl duce şi mintea.