Adrian Cioroianu ↓

Cum e să ieşi de pe gazon

Tuturor comentatorilor de pe bloguri sau de pe forumul gsp, un gînd bun! O vreme de acum încolo voi sta departe de acest colţ de pagină. Din motive care nu ţin de sport, colaborarea mea la Gazetă face o pauză. De aproape 180 de săptămîni, am avut onoarea de-a face parte - uneori de la distanţă, alteori cu sincope, dar mereu implicat afectiv - dintr-una dintre cele mai redutabile echipe de comentatori pe care un român şi-o poate imagina. A fi alături de Cosaşu, Ioaniţoaia, Buzărin, Geambaşu, Tolontan, Paraschivescu, Naum, Ungureanu sau Georgescu reprezintă, credeţi-mă, cu mult mai mult decît un vis. Da, şi eu sînt unul dintre cei care, în copilărie, pe cînd sprijineam stîlpii daţi cu var ai porţilor de pe Centralul craiovean, şi-ar fi dorit să ajungă vreodată să comenteze sportul şi altfel decît şuşotind cu colegii de bancă (cunoaşteţi, cred, sentimentul). Dumnezeu a fost darnic cu mine, şi astfel am ajuns în preajma unor meşteri adevăraţi (mai experimentaţi sau mai tineri) precum cei de mai sus (ah, era să o uit tocmai pe dra Andrieş, în faţa căreia n-am replici!). Şi ei nu sînt singurii. În ciuda, concurenţei care ne domină orice am face, plec fruntea în faţa frazei altor condeieri, de la alte ziare. În anii din urmă, deseori, citind articole ale acestor oameni, mi-am spus că în România, cu toate medaliile, recordurile sau victoriile noastre, sportul în general este încă un pas în urma presei sportive. Să nu disperăm: genul acesta de lamentaţie îl au şi francezii, care spun la fel. Asta nu înseamnă că, la noi, sportul ar sta rău, ci că presa sportiveă, măcar la nivelul scriiturii, stă bine.

Inevitabil, în astfel de momente de cvasi-bilanţ, te gîndeşti la cei despre care ai scris. Sportivi sau antrenori, arbitri sau oficiali, şefi de galerie sau instituţii pur şi simplu. Poate pe unii i-ai deranjat, poate alţii s-au bucurat. Asta-i viaţa. Măcar acum să profit şi să-i asigur pe toţi că, şi de s-a strecurat vreo răutate, a fost fără intenţie.

Prin natura ocupaţiilor mele, orice aş fi făcut, ecoul textelor mă ajungea din urmă. Unii craioveni îmi reproşau că nu plîng mai apăsat pentru Universitatea. Unii bănăţeni îmi spuneau să scriu mai des despre Poli. Mulţi dintre studentţii mei îmi dădeau şi ei idei, poate mai bune decît cele pe care ajungeam, într-un final, să le pun pe hîrtie vinerea pe la prînz. Şi astfel ajung şi la destinatarul final: cititorul. Tuturor comentatorilor, anonimi sau nu, de pe bloguri sau de pe forumul gsp, un gînd bun. Indiferent dacă am fost sau nu de aceleaşi păreri, mă gîndesc că, dincolo de orice ne desparte, ne apropie totuşi iubirea faţă de această frumoasă nebunie (să sperăm că va rămîne mai mult frumoasă şi mai puţin nebunie!) care e pasiunea pentru sport. Şi, indiferent de ce-am face în viaţă şi la ce vîrste am ajunge, în faţa acestei commune iubiri rămînem cu toţii nişte copii în pantaloni scurţi, sprijinind cu ochii larg deschişi stîlpii cu var ai unor terenuri din inima noastră.

La revedere, tuturor!

Timişoara, precedent european

Parlamentul European visează reîntoarcerea spre origini a fotbalului. Din motive care unora, măcar, dintre cititori le sînt cunoscute, am evitat să scriu despre demonstraţia pro-Poli a suporterilor timişoreni, în urmă cu două săptămîni. Oricît de insolit a fost evenimentul - mii de bănăţeni (nu toţi suporteri) ieşiţi în stradă pentru a proteja numele, istoria şi memoria unui club în faţa argumentelor contabile ale unui patron străin -, el nu face altceva decît să arate că România se conectează, încet-încet, la tensiunile europene.

Alaltăieri, joi, 29 martie .a.c., Parlamentul European a votat o rezoluţie a unui eurodeputat belgian, Ivo Belet, intitulată - sec - “Raport privind viitorul fotbalului profesionist din Europa”. Belet pleacă de la ideea - ştiută de noi toţi - că fotbalul, ca sport şi ca fenomen social, este “parte inalienabilă a identităţii, a culturii şi a cetăţeniei europene” şi că există un “model european al fotbalului, caracterizat prin competiţii deschise, în cadrul unei structuri piramidale, în care cîteva sute de mii de cluburi de amatori şi milioane de voluntari şi jucători servesc drept bază pentru cluburi profesioniste de la vîrf”. Temerea lui Belet este că, treptat, victoria în fotbal nu se va mai decide prin goluri, ci prin graficele de rating TV, că tot mai multe cluburi vor renunţa la ideea creşterii unor talente locale (atîta vreme cît e mai simplu să cumperi talentele formate de alţii, mai săraci) şi că echipele de club ele însele îşi vor pierde relaţia firească (şi pînă nu de mult directă) cu suporterii, transformîndu-se în simple firme cotate la bursă, pe care patronul le poate muta după el oriunde vrea. Teoretic, aşa cum numele de Poli poate fi dus în oraşe care n-au avut niciodată Politehnică, la fel numele Pandurii poate fi vîndut la Arad iar Universitatea Craiova poate fi exportată cu leul său cu tot - de ce nu? - între dunele Arabiei, după Balaci.

E, de fapt, o competiţie între un model european al fotbalului (cel clasic-piramidal, cu baze de juniori din care se filtrează echipele locale) şi modelul american al soccerului, în care baza de tineret e doar o anexă decorativă a echipei, echipa ea însăşi este o marfă ce se deplasează după cumpărător, iar orice juc?tor, de la Pele pîn? la Beckham, este disponibil pentru cine e dispus s? dea mai mult pentru el.

În acelaşi spirit sînt şi restul recomandărilor lui Belet: încurajarea ligilor naţionale să vîndă colectiv (şi nu separat, pe cluburi) drepturile de televizare a meciurilor, propunerea de penalităţi pentru cluburile ce oferă contracte jucătorilor sub 16 ani, descurajarea spiralei infla?ioniste a salariilor uneori aberant de mari în raport cu jocul în sine etc.

Dacă ar fi fost acum două săpătmîni la Timişoara, belgianul ar fi văzut, deci, pe viu un episod din criza europeană a sportului profesionist.

Stadionul şi bomba

Cum Bin Laden&Comp. cresc nota de plată a Olimpiadelor. Săptămîna trecută, scriind - sub ochiul vigilent al lui Cristi Geambaşu - despre Olimpiada chineză din 2008, nu ştiam ce cutie a Pandorei deschid. Suma avansată de chinezi (40 de miliarde de dolari) pentru JO de la Beijing, e astronomică. Drept care am căutat echivalentul unei Olimpiade într-o ţară democratică. Cea mai la îndemînă este Anglia - a cărei capitală, Londra, va găzdui jocurile din 2012. Să nu credeţi că britanicilor le va fi mai uşor decît chinezilor - şi nu neapărat din cauza banilor.

Adevărul este că timpurile s-au schimbat. Vrem, nu vrem, Războiul Rece făcea lumea mai previzibilă - şi, implicit, sportul. În 1980, cînd sovieticii organizau Olimpiada la Moscova, americanii nu participau (sub pretextul invaziei Afganistanului de către ruşi!); şi era cu totul de aşteptat ca în 1984, cînd Jocurile au fost la Los Angeles, sovieticii şi sateliţii lor (minus România!) să lipsească. Un detaliu: atunci, în 1984, Los Angeles a fost singurul pretendent la onoarea de a organiza Olimpiada. Nu s-a înghesuit nimeni, tocmai din cauza costurilor aferente. În schimb, pentru ediţia din 2012, Londra a avut în prima fază a jurizării de către CIO alte şapte oraşe contracandidate - dintre care, în final, au rămas cinci: Paris, Madrid, New York, Moscova şi Londra, ultimul înregistrînd în aceste condiţii o victorie efectiv istorică.

Care-i preţul? Iniţial, la prima estimare (în 2003), Comitetul Olimpic britanic a crezut că scapă cu 2,4 miliarde de lire (sau 4,6 miliarde de dolari). La mijlocul acestei luni însă s-a anunţat o ajustare: suma avansată acum este de 9,3 miliarde de lire. Una dintre componentele esenţiale ale costurilor finale ţine de securitate. În 2003, englezii sperau că vor asigura pacea Jocurilor cu (numai) 190 de milioane de lire. Între timp s-a petrecut atacul terorist din metroul londonez (în iulie 2005) şi peisajul s-a mai complicat: drept care bugetul la acest capitol a crescut spre 800 de milioane. Altfel spus, o parte din banii pe care China îi va investi în construcţii şi infrastructură vor fi folosiţi de englezi pentru pază şi consultanţă de securitate. Nu e o mare surpriză că tocmai ţările democratice sînt mai expuse noului flagel contemporan al terorismului. La acest capitol mîna de fier a unui regim autoritar are avantajele sale. Poate suna cinic, dar un sportiv este (cel puţin teoretic) mai în siguranţă la Beijing decît la Londra.

În 1976, la Montreal, canadienii cheltuiau pentru pază o zecime din suma pe care englezii o pun în contul securităţii pentru 2012. Războiul Rece s-a încheiat. Cel de acum nu este nici rece, nici cald, ci doar foarte scump.

Să mai spună cineva că Bin Laden şi amicii săi nu au şi ei propriile lor victorii!

Jumătatea nejucătoare a fotbaliştilor

Una dintre cele mai novatoare idei de divertisment TV are legătură cu soţiile de fotbalişti. În mai multe ţări din lume - şi, mai ales, în cele în care fotbalul are căutare - există emisiuni ce le sînt dedicate: cum se îmbracă aceste femei, ce mărci poartă, pe unde călătoresc, cu ce îşi umplu ziua, ce doresc şi chiar, mai rar, ce gîndesc. Acest format TV a venit şi la noi, pe vreo două posturi - ajungîndu-se astfel în situaţia paradoxală ca fotbaliştii să atragă atenţia spre un canal, iar soţiile lor, devenite la rîndu-le eroine, s-o corupă spre altul. Unii vor spune că e pur spectacol; sau un strop de frivolitate adăugată unei prese oricum intens mondenizate la nivel mondial; sau doar o nouă probă de snobism, printre multele pe care video mass-media le oferă la scară globală. E din toate acestea cîte ceva, dar şi ceva în plus: e şi o schimbare la nivelul societăţii.

Nu cred că vreunul dintre supoterii de azi îşi aduce aminte cum arăta soţia lui Dumitrache. Aveţi amintiri cu doamna Oblemenco? Sau date despre doamna Dobrin? De acord, în România era comunism şi, în principiu, ideologia oficială cerea ca singura soţie celebră din ţară să fie Elena C. Dar aproape nimeni nu ştie cum arăta soţia (sau, mă rog, oricare dintre ele) lui Pele. Nimeni nu cunoaşte situaţia matrimonială - înainte şi după exilul în Spania - a maghiarului Puskas. Căutaţi date despre cea (cele?) a lui Beckenbauer şi veţi avea senzaţia că faceţi un soi de arheologie printre relicve sportive. La fel şi despre doamnele Maradona: veţi găsi ceva, dar palid.

Vinovate de schimbarea produsă sînt tiparul ieftin pe hîrtie velină, operaţiile estetice şi corectitudinea politică. Primul a revoluţionat presa, umplînd-o de culoare şi de nuduri. Cum fotbaliştii sînt gladiatorii modernităţii, despre ei se spune că sînt atraşi automat de frumuseţi răpitoare (din specia manechin/ cîntăreaţă/ vedetă TV), multe dintre ele tocmai ieşite de la chirurgul plastician. Şi, în fine, corectitudinea politică impune ca nu numai bărbaţii fotbalişti să fie în concurenţă între ei, ci şi soţiile lor, şi ele ancorate în propria lor rivalitate. Adrianna Karembeu sau Victoria Beckham sînt preotesele acestui cult la scară planetară, ce are adepte din ce în ce mai multe şi mai lucrate.

În toată povestea asta fotbalul nu e decît un pretext. La drept vorbind, nu ştiu ce părere au fotbaliştii despre această repriză din viaţa lor privată. Apoi, e de ştiut că cele două industrii - sportul şi televiziunea - trăiesc una pe seama alteia şi se legitimează reciproc. Emisiunile cu soţii de fotbalişti sînt doar o etapă de început a procesului. Ele vor putea pregăti terenul pentru naşteri în direct, reportaje de la divorţuri şi, pentru cei mai longevivi, ştiri din prima zi de şcoală a copiilor.

Explicaţia unui gest

Oricare dintre noi poate face lobby european! Exact acum o lună, la începutul lui februarie, am publicat în Gazeta Sporturilor un text în care spuneam că susţinerea ex-gimnastei Andreea Răducan - în încercarea sa, grea, de a-şi redobîndi medalia de aur pe care o cîştigase la Jocurile Olimpice de la Sydney, din 2000, dar care i-a fost luată ca urmare a depistării în corp a pseudoefedrinei (substanţă interzisă atunci, provenită din două pastile banale de Nurofen, şi care între timp a ieşit de pe lista substanţelor dopante) - poate deveni cauza oricăruia dintre noi. La cîteva ore după apariţia ziarului am primit - surpriză! - un telefon chiar de la eroina textului. Amabilă, dra Răducan mi-a spus în ce fază a ajuns în încercarea sa de a i se face dreptate. Plăcut surprins eu însumi (nu în fiecare zi te sună o campioană!), i-am promis că dacă voi mai avea ocazia să vorbesc despre cazul său, o voi face.

Ocazia s-a oferit chiar în această săptămînă. Alături de senatorul mehedinţean (şi europarlamentar) Alexandru Morţun, miercuri am înaintat în Parlamentul European o declaraţie scrisă în care cerem mai multor foruri europene să sprijine demersurile Andreei. Sună puţin pretenţios - vor spune unii. Sînt şanse mici - vor adăuga alţii. De acord. Dar cred că sîntem în situaţia în care nici un gest nu este inutil. Unei campioane i-au fost luaţi nu numai nişte lauri, ci şi patru ani din viaţa sportivă (Andreea a fost scoasă din circuitul competiţional din 2000 şi pînă la Olimpiada de la Atena din 2004). Nu e un caz unic - gîndiţi-vă la Mihaela Melinte.

Dacă va fi semnată de jumătate plus unul dintre cei aproape 800 de membri ai Parlamentului European (deci e nevoie de circa 400 de nume), această declaraţie va fi înaintată Comisiei Europene şi Consiliului European, care pot sugera CIO revederea cazului. Repet, şansele sînt reduse, dar există. Convingerea europarlamentarilor că ajută un act de pură dreptate dacă sermnează nu e decît primul pas. Un pas pe care-l poate forţa oricare dintre dvs. - mai ales dacă citiţi aceste rînduri pe Internet. La fel şi forumiştii Gazetei. La fel cei care staţi cîteva ore pe seară în faţa calculatorului. Pe site-ul Parlamentului European, adresele de e-mail ale europarlamentarilor sînt publice. Făceţi-vă curaj şi trimiteţi oricăruia dintre ei două fraze - în engleză -, amintindu-le (sau rugîndu-i) să semneze declaraţia privind-o pe Andreea Răducan. Făceţi-o mîine sau poimîine şi mai făceţi-o o dată peste încă 10 zile. Acest gen de lobby este comun în Parlamentul European.

Indiferent de rezultat, cîteva sute de oameni dintre cei care fac legile europene vor afla că, în România, Andreea Răducan nu este singură în încercarea sa de a pune lucrurile în ordine.

Un calcio cu tăcere şi ură

Un singur mort şi mai multe victime în Peninsulă. Scenele de guerilla urbană care au urmat, acum o săptămînă, meciului dintre Catania şi Palermo şi care s-au soldat cu moartea sărmanului agent de poliţie Filippo Raciti - căzut, se pare, sub lovitura unui scandalagiu în vîrstă de 17 ani! - au făcut cu mult mai multe victime. Iar principalele sînt posesorii de abonamente de intrare pe stadioane şi, totodată, stadioanele ele însele. Campionatul italian se reia mîine, însă, printr-o decizie a Ministerului de interne de la Roma, doar şase arene de Serie A şi două de Serie B pot să-şi primească spectatorii; pe restul se va juca cu porţile închise. Cel mai cunoscut nume de pe lista neagră este, bineînţeles, vechiul şi onorabilul San Siro - arena din Milano pe care Inter şi AC Milan şi-o împart şi la bine, şi la rău şi pe care erau programate să se dispute în curînd două dintre meciurile “tari” ale primăverii europene (Inter - Valencia, pe 21 februarie, şi AC Milan - Glasgow pe 7 martie) ce vor trebui să-şi găsească alt decor.

Adevărul este că fotbalul italian merge din criză în criză. După scandalul trucării rezultatelor şi al măsluirii arbitrajelor (operaţiunea “Picioare curate”, cum e numită ironic în Peninsulă), după ce, de-a lungul ultimului deceniu, Italia este singura ţară occidentală în care numărul de spectatori de pe stadioane în loc să crească - precum în alte ţări cu pretenţii fotbalistice - scade constant, numai o crimă mai lipsea pentru ca tabloul să fie complet. În ţara a cărei echipă a cîştigat ultima ediţie a Cupei Mondiale, media intrărilor pe stadioanele primei divizii e de 20.000 de spectatori - faţă de 40.000 în Anglia, de exemplu. Dar, cu cît sînt mai puţini, tifosii sînt cu-atît mai nervoşi. După incidentul din Catania, preşedintele Ligii italiene de fotbal, Antonio Matarrese, a pus gaz pe foc cu o gafă de proporţii: “Fotbalul e o afacere uriaşă şi un spectacol care trebuie să continue, iar morţii, din păcate, fac parte din sistem” - a spus el spre disperarea presei sportive, care l-a tocat mărunt.

Dar, dincolo de proba morală - la care a picat -, Matarrese are agumente puternice. Spre deosebire de cea din Spania, Franţa sau Anglia, sănătatea Italiei fotbalistice nu depinde de plătitorii de bilete. De exemplu, în cifra de afaceri a lui AC Milan pe 2006 (239 milioane de euro, totuşi!), doar 13 procente vin din vînzarea biletelor (şi 14 procente în cazul lui Inter). Grosul îl dau televiziunile - cu care, cum se ştie, echipele italiene negociază separat (în cazul lui Juventus, de exemplu, 68 la sută din cîştigurile pe ultimul an au venit din drepturile de televizare!).

Sistemul în sine este benefic măcar pentru principalele patru-cinci echipe ale Italiei. Dar există un preţ de plătit: nedepinzînd de spectatori, cluburile nu au investit în modernizarea stadioanelor - ceea ce face ca Italia de azi să fie, din acest punct de vedere, cea mai înapoiată (în domeniu) putere fotbalistică a continentului. Ar mai fi doar speranţa ca Italiei să i se încredinţeze Campionatul European din 2012 - pentru ca cluburile şi autorităţile să fie obligate să treacă la treabă. Pînă atunci, stadioanele Peninsulei devin tot mai puţin locuri în care să mergi cu copiii sau cu prietena - cel puţin dacă nu ai şi o rangă cu tine.

Andreea, consider-o a ta!

Sportul are stupidităţile sale. Ca şi viaţa! Andreei Răducan i s-a întîmplat unul din acele lucruri stupide fără de care sportul - ca fragment de viaţă - nu ar fi de închipuit. Anume că a pierdut o medalie olimpică - la proba de gimnastică individual compus a Olimpiadei de la Sydney, din 2000 - din cauza unei pastile de Nurofen care-i fusese administrată pentru tratarea unei mici răceli (după unele surse, mai pudice), fie pentru calmarea unor banale dureri menstruale (conform variantei mai apropiate de adevăr). Nu e cazul să reamintim ce înseamnă o medalie olimpică - şi încă una de aur! - în viaţa unui sportiv. Necazul e că în acea vreme pseudoefedrina (componentă a medicamentului) se afla pe lista de produse potenţial dopante a CIO. Degeaba a încercat atunci medicul lotului nostru olimpic de gimnastică - cel care, fie vorba între noi, poartă vina - să explice ce şi cum. Degeaba au încercat Nadia Comăneci şi Ion Ţiriac (prezenţi şi ei, atunci la Sydney, în calitate de oficiali) să facă niţel lobby pentru îndulcirea pedepsei. Andreea a fost altoită aspru, ca ultimul borfaş drogat.

Mi-aduc aminte că, atunci, am scris un text în revista “Dilema” despre ironia amară a acestei situaţii - cum trebuie să fie, adică, să pierzi o medalie olimpică din cauza unei banale pastile, a unui banal medicament disponibil în toate farmaciile - şi am primit un protocolar mesaj din partea unei înalte oficialităţi sportive de la noi care-mi spunea că trebuie să ne conformăm, asta e, legea e lege, n-ar fi posibilă o mişcare sportivă internaţională dacă nu ar exista şi cerberi care să aplice draconic regulamentul etc.

Bun. Numai că, în toamna lui 2003, Comitetul Executiv al Agenţiei Mondiale Antidoping (instanţa supremă în materie) a decis că pseudoefedrina nu a fost totuşi identificată ca avînd proprietăţi dopante. Altfel spus, e sigur că ea poate calma dureri sau alina răceli, dar nu îmbunătăţeşte performanţele sportivilor.

În aceste condiţii, Andreea Răducan îşi vrea medalia înapoi. O medalie pentru care ea a intrat în concurs, pe care a meritat-o din prima clipă şi pe deplin, pe care a primit-o pe merit, pentru care a lăcrimat pe podium, pentru care s-a cîntat imnul României etc. - totul pînă în clipa în care în vreun laborator al Olimpiadei s-a aprins un beculeţ roşu şi a început tevatura.

În opinia mea, sînt două căi de ieşire din impas. Una este să-i spunem Andreei “nu fi supărată, noi toţi ştim că medalia este a ta, orice ar spune statisticile oficiale ale CIO”. Deşi fraza e cu totul adevărată, e puţin probabil ca ea să aline durerea unui sportiv care a fost pedepsit pe nedrept. A doua cale ar fi să facem din medalia Andreei o cauză naţională. Să uităm, o clipă, că avem o întreagă colecţie de medalii olimpice la gimnastica feminină. Să ne comportăm ca şi cum această medalie a Andreei ar fi prima şi cea mai valoroasă. Şi s-o apărăm cu dinţii, reclamînd-o la infinit.

Fotografie europeană

Drumul de la Chişinău la Paris s-a mai scurtat puţin. Într-un foarte important cotidian parizian, zilele astea, Michel Platini apare fotografiat - unde credeţi? - în faţa unui palat pe care scrie Preşedinţia Republicii Moldova. Defazat şi paseist cum sînt într-ale fotbalului, pentru mine imaginea emblematică a lui Platini era una dintr-o noapte de vară, după semifinala Franţa-RFG a Mundialului din 1982, pe stadionul Sanchez Pizjuan din Sevilla.Un jucător de fotbal poate trăi multe într-o viaţă - dar o noapte ca aceea se poate întîmpla doar o dată la o mie de ani. Poate vorbim altă dată despre ea.

Bun, şi ce căuta Platini la Chişinău? Ce-a căutat în tot periplul european pe care l-a făcut în ultimele luni. Vă aduceţi aminte, mai anul trecut, cînd Gică Popescu a bătut ţara, judeţ cu judeţ, ca să-l contracandideze pe Mircea Sandu la conducerea FRF? Cam asta a făcut, la nivel continental, Platini, reuşind surprinzător - în alegerile de ieri - să preia succesiunea la conducerea UEFA contra veteranului suedez de 78 de ani, Lennart Johansson, preşedinte în funcţie şi candidat el însuşi (şi căruia, ce coincidenţă, mulţi îi spun Naşul, cu trimitetre la filmul cu mafioţi al lui Coppola!).

La ora la care am început să scriu, chiar în ziua votului, nu ştiam rezultatul. Dar nu asta conta. A fost un perfect exerciţiu de democraţie: 52 de federaţii de fotbal ale continentului - din Germania şi pînă în Malta -, prin preşedinţii lor, au trecut prin faţa urnei şi au strecurat bileţelul cu votul. Între ce au avut ele de ales? De o parte, Johansson: sub deviza stabilitate şi continuitate, sigur de sprijinul marilor cluburi şi marilor magnaţi ai fotbalului de pe continent. De cealaltă parte, Platini: promiţînd să întoarcă fotbalul mai aproape de rădăcini, de vremurile în care mingea era la fel de rotundă pentru toţi. La un moment dat s-a vorbit despre o posibilă candidatură a lui Franz Beckenbauer - numai că germanul, se pare, şi-a făcut ceva calcule financiare şi, cum trebuia să renunţe la contracte publicitare şi la colaborări cu televiziunile, a renunţat.

Meciul dintre Johansson sau Platini reprezintă în sine o fotografie clară a stării fotbalului european actual, aflat la răspiîntie de drumuri. Viitorul va fi unul în care cluburile multimilardare vor continua să facă legea pe stadioane şi vor dicta preţurile, dar va redeveni şi unul al surprizelor, în care cluburile mici, dar vioaie vor încinge periodic atmosfera cu revelaţii de moment.

În fine, mai există un detaliu. De fapt, am scris acest text nu pentru a comenta un rezultat pe care-l veţi şti demult. Ci pentru a vă semnala că, pentru prima dată în ultimul deceniu (decenii?), fotografia Palatului Preşedinţiei Republicii Moldova a apărut într-un mare săptămînal parizian. Michel Platini a ştiut pe cine să se bazeze cînd a candidat.

La 65 - şi tot unic şi mare

A fost o vreme în care legendele boxului erau realitate palpabilă. Pentru generaţia de copii abia şcolarizaţi care eram la mijlocul anilor ‘70, el era cel mai tare. Avea lovitură de trăsnet, iar despre dreapta lui se spunea că se mişcă mai repede decît propria sa umbră. Dilema fundamentală - pentru noi - era cine ar fi mai tare în cazul în care s-ar întîlni faţă în faţă: el sau Bruce Lee? Încă nu am răspuns la această întrebare. Era din aceeaşi familie cu miturile care-l precedaseră: John L. Sullivan, Jack Dempsey, Max Scmeling sau Rocky Marciano. A avut meciuri epocale contra unor alte mituri: l-a învins de două ori pe George Foreman şi o dată pe Joe Frazier. Aceste meciuri, prin ele însele, sînt astăzi legende în toată regula.

În mod paradoxal, propriul să antrenor, (el însuşi legendarul), Angelo Dundee - cel care avea să fie model antrenorului din seria cinematografică Rocky - avea să spună că el, boxerul, a lipsit din ring în chiar cei mai buni ani ai săi: între 1967 şi 1970 omul cu pumni de fier s-a aflat într-un fel de exil voluntar în propria lui ţară, stînd departe de scena publică şi de ringul de box. Motivul? Armata americană dorise să-l înroleze şi să facă din el piesă într-un scenariu de propagandă patriotică. Erau anii războiului din Vietnam, iar el, sportivul, a spus simplu că nu are nimic cu vietnamezii şi că, în plus, convingerile lui - de musulman - îl împiedică să meargă la război. Erau anii în care musulmanii din America erau simboluri ale pacifismului. Cîte s-au schimbat de atunci!

În 1971, meciul lui cu Frazier a adus fiecăruia cîte un cec de 2,5 milioane de dolari, un record pentru acea vreme. Avînd gura mare, eroul nostru chiar i-a strigat adversarului: “Joe, să nu uiţi niciodată că ăştia ne-au avut aproape pe degeaba!” Don King, impresarul, avea apoi să facă public beneficiul total al meciului: 20 de milioane de dolari. Aşa era el: a îmbogăţit impresari şi sponsori, posturi de televiziune şi chibiţi din toate locurile pe unde a umblat.

În 1974 a boxat în meciul secolului: contra lui Foreman, pe tărîmul african al strămoşilor săi, în Zair. A învins în 8 runde. Cînd plecase spre Africa era un bătăuş cu gură mare, cînd s-a întors, era un mit. Ultima partidă a jucat-o în 1981 - pentru bani. Nu se simţea tocmai bine şi în scurt timp avea să fie diagnosticat cu Parkinson. Dacă s-ar fi oprit mai devreme, astăzi, probabil, ar fi sănătos. Acum, există simultan patru campioni mondiali în boxul profesionist, cu titluri date de 4 instanţe (versiuni) paralele, care nu se înghit între ele. Dar el a rămas unic. Nu e sănătos, dar e tot mare.

Declinul unui simbol

De ce James Bond are viaţa mai lungă decît David Beckham? Alături de efigii gen James “007″ Bond (recent întinerit şi mai blond ca niciodată) sau alături de bărbaţi gen Brad Pitt şi alţi cîţiva (puţini) asemenea, David Beckham - omul şi numele - este o perfectă creaţie a modernităţii. Beckham nu mai e de mult un jucător - a devenit un brand. Ca vedetă, el s-a născut pe stadion, dar a crescut graţie televiziunii şi s-a maturizat în reclamele la parfumuri, aparate de ras sau firme de asigurări şi, evident, în paginile revistelor cu poze multe şi texte subţiri. în 2003, cînd a semnat pentru Real Madrid, el a întregit acolo o garnitură legendară (în ultima vreme, mai mult cu numele decît cu faptele). Fatalmente, şi astrele au asfinţitul lor. Cum spunea recent cronicarul de la International Herald Tribune, Luis Figo a plecat, Zinedine Zidane s-a retras şi e clar că nici Ronaldo nu se simte prea bine. Fabio Capello, antrenorul galacticilor, nu mai face un secret din faptul că e tot mai dezamăgit, drept care are de gînd să redeschidă larg lista transferurilor. Ultimele achiziţii: trei jucători - Marcelo, Higuain şi Gago -, tineri şi încă flămînzi, aduşi recent de pe plantaţiile de talente din America de Sud.

Aparent inepuizabilul - din punct de vedere mediatic - David Beckham părea la adăpost de probleme. El nu mai trăieşte de mult din fotbal. Ia circa 6 milioane de euro, anual, de la Real, dar din reclame şi sponsorizări încasează încă de două ori pe-atît. Pentru gestionarea acestor contracte - separate de contractul ca jucător -, fotbalistul şi-a înfiinţat o companie aparte, condusă, aţi ghicit, de soţia sa, Victoria, fosta Spice Girl devenită impresar neoficial al propriului soţ.

Contractul lui Beckham cu Real expiră în iunie anul acesta. La nivel de zvon, presa anticipa o prelungire; Beckham nu a strălucit în ultima vreme, dar numele lui şi pasele sale din 30 de metri încă mai înseamnă ceva. Relativ mare a fost surpriza zilele trecute, cînd Predrag Mijatovici - directorul sportiv al madrilenilor -, întrebat dacă contractul starului va fi prelungit, a spus telefonic (pe postul TV Sky Italia), simplu, că nu. În nici o oră, agentul fotbalistului a ieşit cu replica, spunînd că Beckham ar fi primit chiar înainte de Crăciun o propunere de prelungire a colaborării cu încă doi ani şi că jucătorul va discuta detaliile direct cu conducerea clubului.

Din 1953, cînd a apărut ca personaj, James Bond a fost rănit de multe ori, a schimbat mai multe chipuri, dar nu a murit niciodată. Brad Pitt a murit de mai multe ori - ultima dată în “Troia” -, dar fiecare moarte de pe ecran i-a luminat şi mai mult viaţa şi contul. Spre deosebire de ei, pentru Beckham va fi suficientă o mică rană în carieră şi problemele vor apărea imediat. Tocmai pentru că e un perfect produs al timpului nostru, el va descoperi printre primii cum modernitatea îşi devorează copiii.