May 2012 ↓

Primăvara, cu o floare. Dar să fie Trandafir şi Norbert

Bronzul său, la Europenele de înot, ţine de minunatul absurd al lui “Ba se poate!”

Norbert Trandafir a cucerit medalia de bronz la înot, în Ungaria, la Debrecen, la 100 metri liber, la recentul Campionat European, cu timpul de 49 secunde şi 13 sutimi. Ştirile despre românii care au ratat finalele ori s-au clasat modest în finale sînt mai amănunţite. Gloriile sportului au şi acest privilegiu, al luării în seamă chiar şi în caz de eşec. Căderea capătă o rază din aureola culmii pe care au ajuns cîndva. Un bronz european la înot e o performanţă în toate privinţele superioară unui gol reuşit de un fotbalist de talia lui Scarlatache.

Cu toate acestea, medalia lui Trandafir a avut parte doar de cîteva rînduri, între veştile mărunte din alte sporturi, în vreme ce golul întîmplător al fundaşului dinamovist s-a bucurat de cele mai exaltate verbe pe pagini întregi şi în prim-planul site-urilor de Internet. Am avea ocazia să fim ipocriţi, la modul cel mai suportabil registru al regretelor, dar fotbalul e un fenomen financiar mondial, interesînd sute de milioane de plătitori, pe cînd înotul e un rafinament şi o chestiune de tradiţie. Altfel spus, un mod de a omagia o lume ce se duce. Să ne amintim numai ce superlative de pagina-ntîi producea odinioară şahul. Astăzi, de şah şi de geniile lui se ocupă doar publicaţiile de nişă şi din cînd în cînd cele mondene.

Izbînda lui Norbert Trandafir, stingheră într-un context care degenerează rapid, are în ciuda neglijenţei cu care e considerată de media şi, de fapt, de întreaga administraţie a sportului, un suport individual care trebuie lăudat. Problema e că am cam uitat să cinstim ambiţia şi nevoia de afirmare a persoanei, licitînd la nivel de sistem. Ilie Năstase n-a avut nici un sistem în spate, dar a ajuns sus fiindcă l-a împins din spate harul şi subtila inconştienţă a chemării. Există şi astfel de alcătuiri umane, pe care supradotaţii dintr-un domeniu nu numai că nu-i timorează, ci îi incită la tupeu. Recordul mondial la săritura cu prăjina al lui Bubka ar trebui să-i sperie definitiv pe tinerii competiţiilor de azi, dar uite că apare într-o zi, fără ca nimic să-l anunţe, un obraznic care sfidează logica lui “cel mai mult”. Mai mult decît cel mai mult nu se poate - zice logica, iar obraznicul dă din cap şi conchide: “Ba se poate!”.

Bronzul lui Trandafir ţine de onorantul absurd al lui “Ba se poate!”. În nataţie, iar în probele scurte de liber, americanii par să fi atins absolutul. Acest 49 de secunde şi 13 sutimi al românului e o dovadă de mare forţă interioară şi dovada că omul tinde la mai departe. Eu aşa văd lucrurile, fiindcă viteziştii au altă construcţie genetică decît campionii probelor de durată. Sub 49 de secunde, totul devine posibil, chiar şi un culoar de imens noroc, la un Campionat Mondial. Bravo, domnule Norbert Trandafir! Poţi fi sigur că nu-s unicul care ţi-a remarcat medalia şi care speră la un record european, dacă nu şi mai mult, în întrecerea fără şanse cu miile de americani crescuţi cu bazinul în ogradă.

Fără soluţie!

În fotbal, cînd ai prea mulţi fini, naşi şi prieteni e ca şi cum ai avea numai duşmani

De la distanţă, toate se văd altfel. Nu neapărat şi în termenii adevărului absolut, dar mai desluşit şi cu mai multă îndreptăţire la o opinie. Am citit, în Franţa găsindu-mă, dezvăluirile lui Tolontan despre relaţiile în timp dintre investitorul Porumboiu şi şeful arbitrilor, Crăciunescu, şi mi-am dat seama că la noi nu mai e loc de întors. La cît de întinse pe decenii şi la cît de uriaşe sînt îndatorările de toate naturile între părţii, între oamenii fotbalului, indiferent de rolul pe care-l joacă ei la un moment dat, nimeni nu mai poate da înapoi. S-a mers prea departe ca să mai încapă şi soluţii corecte în meciuri-cheie. S-a mers atît de departe cu contractele de tip şantaj încît nu mai există partide fără presiunea unor îndatorări.
Continue reading →

Kolossal

De cînd a avea noroc e imoral?

Nu s-au ţinut statistici la cît de intens s-au rostit în ultimele 10 zile - de la finala muncheneză pînă la finalele noastre de Cupă şi campionat - cuvintele sacrosante: drept şi nedrept, noroc şi ghinion; a plouat torenţial cu “moral şi imoral”, ne-au inundat vocabularul de la Munchen la Cluj şi Vaslui, revărsîndu-se pe Naţional Arena, unde ultima vorbă a lui Răzvan a fost: “Am pierdut pe nedrept”. Aşa e. Şi? Sigur că ruperea asta de nori a pornit de la victoria londonezilor pe “Allianz Arena”, cu totul scandaloasă după un 30-1 la cornere pentru cei învinşi. Chelsea nu numai că a jucat imoral de urît - după cum a scris presa germană, la care nu ader sută la sută cît există un Drogba -, dar a mai fost înfierată şi pentru că a avut noroc.

Un noroc imoral, idee care s-a abătut şi s-a extins pînă la Cluj, unde CFR-ul a cîştigat campionatul cu 3 meciuri (în 7 zile!) în care a înscris decisiv în ultimele minuţele, scoţîndu-şi detractorii din minţi şi din ghete. La urma urmei, poţi aranja cu arbitrii ca Maftei să marcheze cu Sibiul (gol esenţial!), în ultima clipită? Da, rămîne ciudat ca “U” să aibă 2-0 la pauză şi tu să revii la 2-2, dar e posibil ca în minutul 87 croatul de la centru să fie minţit de Kapetanos? Să ne întoarcem la arbitrii români ca să avem ce sfîşia? Se urlă că arbitrul a fost cumpărat prin reţeaua de globalizare a blaturilor, dar dacă nu apar dovezile ca să-l arestăm, ce facem? Doar dăm din gură, ceea ce-i cel mai uşor în România şi dăm clujenilor titlul de campioni, chiar înainte de meciul cu Steaua, anunţat că va fi pe viaţă şi pe moarte.
Continue reading →

Ce scor a decis titlul în Anglia

În mărețul lor campionat, pînă și neverosimilul joacă

Dacă Mancini, total surescitat, a putut declara că alea 90 plus 4 minute l-au îmbătrînit cu 10 ani şi că un asemenea final de campionat nu a trăit vreodată - ce naiba mai putem zice noi, ăştia, nefericiţii lui United de pe paralela 45, undeva între Lisabona şi Vama Veche, tot europeni adică, dar nicicum insulari…? Vorbind strict în numele meu, alea două meciuri simultane m-au înnebunit în sensul cel mai concret: m-au copilărit şi m-au maturizat totodată. Pueril, am ţinut cu Giggs şi Rooney, fără să-mi pese că City a fost mai bună în ultimele meciuri - ei şi ce dacă a fost mai bună şi noi la limita admisibilului? Ăsta-i un sentiment tipic de puştan imbecil - să nu-ţi pese de evidenţă. Cu cît treceau mai cumplit minutele acestei copleşitoare enormităţi - 2-1 pentru QPR, la City acasă, şi cu ce valiză? - cu atît aiuram mai intens văzînd acel 1-0 de la Sunderland, rugîndu-mă habar n-am cui să rămînă aşa! Puştan de doi bani. Continue reading →

Ce se întîmplă, de fapt, la Cluj?

Nu-i nici o luptă pentru titlu, sînt numai cafteli pentru potul european

Cînd două echipe din acelaşi oraş de provincie se urăsc, cauzele nu sînt toate în oraş. Ura, la nivel de colectivităţi locale, e un fapt de primitivitate. Dar şi de imixtiuni din afară. Nu-i pentru prima oară cînd “U” Cluj, care-i un club universitar cum sînt eu arhimandrit, slujeşte de la distanţă şi explicit Bucureştiul. Cînd joacă pe o valiză de bani pentru Steaua, cînd pe nişte datorii de toate naturile pentru Dinamo. Nu-i prima oară nici cînd ceferiştii lui Paszkany - care, şi ei, sînt club naţional feroviar cum e şi Paszkany portughez - îndură un climat de respingere, cu unele inflamări şovine regretabile. Suportă o stare de grefă, controlată cu un pumn de medicamente. Aici s-a ajuns, într-un moment în care, şi la Cluj, nimic din ce se vede nu-i şi adevărat. Dedesubturile sînt mai mari ca treburile de la suprafaţă.

Rivalităţile dintre cluburile bucureştene au o motivaţie istorică şi de clasă, precum şi o clauză economică explozivă. Apoi, Bucureştiul în sine e o ţară. Am realiza şi mai bine cum devine chestiunea cu clasele sociale şi cu istoria dacă Ferentariul ar avea o formaţie în Liga-ntîi. Dar Clujul, cum de a ajuns Clujul să fie un caz maxim de ură şi mîrlănie de stadion? Ce mai au de aşteptat regăţenii de la civilizaţia urbană a Ardealului? Ce fel de fotbal românesc mai e şi ăsta, în care un mercenar analfabet insultă o tribună de autohtoni? Aş fi vrut să spun în titlu că de aici, din Capitală, nu înţeleg cum de a devenit Clujul un tîrg arţăgos de Bărăgan. De fapt, înţeleg, dar sufăr. S-a mai dus o legendă: mîndria ardelenilor. Ce interesează nu e titlul, ci potul Ligii Campionilor. Aşa ar şi trebui să se cheme de acum lupta pentru titlu: potul de participare.

Nu numai numele echipelor din prima ligă sînt o minciună şi chiar o jignire pentru lumile universitare şi muncitoreşti. Nu e vorba de tradiţie, ci de uzurparea ei. De macularea tradiţiei. Întreg dicţionarul sportului trebuie reconsiderat. Relatările partidei de la Cluj sînt pline de formule ocolitoare. Gazetarii fac eforturi vădite ca să relateze cu un verb decent o întărîtare golănească multinaţională, unde arbitrul principal e potul cel mare, iar Alexandru Tudor nimeritul de serviciu.

Seria de achitări, din dosarele transferurilor sub acoperire fiscală, este explicaţia la tot ce vom vedea în acest final de campionat. Episodul de la Cluj, deşi pare exploziv, nu-i decît primul din seria abjectă care urmează. Dar, vorba unui veteran al tribunelor, e încă sport, fiindcă nu se trage. Nu avem gloanţe şi nici patroni aruncaţi în aer o dată cu maşinile lor. E încă bine, chiar foarte bine.

Finala Cupei Sărăntocilor

Mai ţineţi minte ce-aţi spus despre Europa League?

La cîte fraze clocotind, pentru o dată, de entuziasm, la cîtă plăcere s-a consumat în comentariile finalei europene de pe teritoriul nostru, la cîtă bună dispoziţie lirică ne-a îndulcit pentru multă vreme, nu văd ce păcat am comite dacă ne-am reaminti cum a fost privită, ani de zile, această Europa League în ziarele şi ogrăzile naţionale. Din Cupă a sărăntocilor mofturoşii, megalomanii, competenţii autohtoni nu au scos-o. Să insist în demascarea acestei prostii? De ce să pierd din spaţiu? S-o spun direct: dacă aşa arată fotbalul unei finale a sărăntocilor, merită să rămînem ce sîntem: nişte închipuiţi ridicoli. Să înjur mai tare?

Sărăntocii ăştia din Madrid şi Bilbao au jucat un fotbal de o mare bogăţie tehnică şi sufletească; peste ei a trecut - aproape magic, pînă la patetic - suflul acela, necunoscut între Ghencea şi Chiajna, numit spiritul jocului în 11 şi 22 cu tot ce înseamnă asta: viteză, vigoare, viaţă - a pasei, a şutului, a fentei; nu am avut nici un tiki-taka, nu au fost Messi şi Ronaldo, dar - şi aici e frumuseţea - s-a dovedit încă o dată că lumea cu balonul ei rotund nu se sfîrşeşte niciodată şi mai e loc de alte cîntări şi încîntări; mai există pe gazon un Falcao, un Diego, un Muniain şi - aş spune - un Llorente, chiar dacă nu a făcut mai nimic şi rău îmi pare; căci, da, am ţinut cu Bilbao pentru meciurile acelea entuziasmante cu Schalke 04 şi Manchester United, pentru că la Barcelona e considerată cea mai bună echipă, bineînţeles după ei. Dar Madridul lui Simeone, simplu şi clar vorbind, aşa cum şi joacă, a fost miercuri mai bună, mai coaptă, chiar dacă acest 3-0 e mai mult sever decît exact.

Străduindu-mă să evit orice sarcasm natural la adresa noastră - deşi nu-mi iese din minte megalomanul care susţinea, anul trecut, că nu concepe finala din 9 mai fără Steaua… - mă întorc la sărăntocii noştri de miercuri şi mă gîndesc că n-ar fi deloc de mirare ca finala bogătaşilor să nu fie la înălţimea celei de pe arena bucureşteană. De ce ne-am mira, cînd pot primi un telefon de la un dinamovist care, de la primele faze, mă întreabă dacă nu mi se pare că Llorente seamănă cu Dudu? Şi m-a apucat o melancolie zdravănă, începînd să scandez în telefon neuitata melodie din secolul trecut: “Du-du Georgescu e mai bun ca Iordănescu!”. Ce vremuri, tineri, maturi şi viitori pensionari! Iar de azi ne întoarcem la Cadu şi Bornescu… ce destin!

Am fost o zi fotbalist de Divizia B

…sau şi mai interesant: am fost o zi tribună supărată la Viitorul Caracal

Din Liga a II-a, noi, românii consumatori de ştiri din fotbal, cunoaştem numai rezultatele de etapă, iar duminică seara şi clasamentele. Numai nume de echipe şi cifre şi, spre sfîrşit, nişte veşti de complezenţă despre promovatele care urcă doar ca să aibă de unde cădea. E tot ce află şi un parior din Singapore, dacă vrea să piardă nişte bani la loteria neagră a fotbalului din România B. E logic, e previzibil, e ca şi dovedit că toate pariurile din Singapore sînt ale unor români. De fapt, tot ce ar trebui să fie de cîteva zile încoace dezvăluiri majore şi-n exclusivitate din lumea pariurilor e o chestiune de logica vieţii şi a ratării în B. Nu-i voi zice Liga a II-a, fiindcă aşa îi spun doar Federaţia şi ziarele. Provincia îi spune tot Divizia B. Un nume care semnifică şi un fotbal de categoria a doua.

Citind dezvăluirile din Gazetă, m-am întors cu memoria la anii de dinainte de 1989, cînd se publicau reportaje “de senzaţie” cu titluri precum “Am fost o zi gunoier” sau “Am fost o zi vînzător la Aprozar”. Din aceste anchete, interviuri şi reportaje rezultă că un jucător de B nu ar avea nici un motiv să joace pe bune. La cît se cîştigă din fotbalul pe bune în B, singura nădejde într-un plus semnificativ de cîştig e în fotbalul pe rele. Speranţa e tot în pariuri şi în înţelegerile subterane. Un tun face cît contractul pe cîteva luni. Dacă aş fi o zi fotbalist în B, tot ce m-ar interesa ar fi combinaţiile care duc la bani, nu la fotbalul propriu zis. Cînd românul din B vede cîţi euro primeşte numai la instalare un zero ca Platini ori un zero cu picioare scurte ca Tatu, e logic să nu mai spere nimic de la cei zece, doisprezece ani, cîţi îi sînt daţi ca să-şi facă un nume.

Şi nici nu-i necesar să fii o zi fotbalist mediocru de B. E destul să gîndeşti ca el şi să iei aminte la ce se întîmplă în ţară. În banii fotbalului, statul nu se bagă. De ce s-ar băga în banii pariurilor? Ce treabă să aibă România cu Singapore? Ce poate să păţească un mic patron din B dacă aranjează un meci, cînd pentru inginerii de milioane în A Justiţia împarte achitările ca pe nişte diplome de onestitate? În B, sînt alte legi, alte relaţii între patroni şi fotbalişti, alte mişmaşuri fiscale. Totul e altfel. Şi nu altfel numai prin relaţie cu fotbalul din A, ci cu viaţa. Prin comparaţie cu înjurăturile pe care le adună într-un meci fotbalistul de B, cele din Giuleşti, din Groapă şi de pe stadionul Stelei sînt vorbe de alint.

De aceea, un reportaj cu titlul “Am fost o zi spectator în B” îmi pare din start mai interesant ca unul cu titlul “Am aranjat o zi un meci cu Chiajna în B”.

Hazoasa angoasă

Recunosc: nu ştiu să detectez un blat

Ca bătrîn cinefil, nu pot decît să mă bucur pentru insistenţa cu care îmi joacă zilnic în faţa ochilor titlul acelui film admirabil regizat de fiul domnului Adrian Porumboiu: A fost sau n-a fost…? Acolo, întrebarea era dacă a fost sau nu revoluţie în ‘89. Aşa cum se întîmplă de atîtea ori în ţara asta tristă, dar plină de humor (sorry, dar e cea mai cuprinzătoare definiţie a ei), drama unei interogaţii se modifică în comedia ei, că altfel nu ar fi dramă. Azi, cînd am trecut de la radiofonicul fotbal minut cu minut la telefotbalul de zi cu zi - şi nu ştiu dacă e mai bine - apăsătoarea problemă s-a transformat în hazoasa angoasă: a fost sau n-a fost blat?

Personal, o recunosc, nu mă mai pot uita în direct la un meci - cu sau fără străinezi la centru şi la tuşă - în afara acestui chin şi el în cele din urmă vesel: “Bă băiatule (adică eu), fă ochii mari, holbează-te la maximum, fă apel la cît fotbal ştii, e blat aşa cum s-a anunţat sau e un…” nu pronunţ rima, că nu vreau să fiu şi mai destrăbălat decît patronii, mă înţelegi? Vin imediat şi iar recunosc că oricît apelez la cultura mea fotbalistică, nu am detectat pe loc, imediat, nici un blat la noi, cu atît mai puţin la ăia. E limita mea, mi-o asum, nu analizez din ce vine, probabil din profunda mea incapacitate de a fi altceva decît un fraier în acest condiţii istorice ale şmecheriei multilateral generalizate (sper să mi se accepte decenţa exprimării). Totuşi, oricît mă străduiesc, oricît mă holbez, nu văd blatul, îl văd doar pe Grigore şutînd perfect pentru 1-0 la Ploieşti - imediat mă sună un drag dinamovist să mă întrebe dacă m-am prins la cum a plonjat Luguşoru’ la şutul lui Grigore şi-mi explică secundă cu secundă. Nu-l pot combate…

Seara îl aştept să-mi explice care a fost blatul din Groapă, cum şi de ce l-au lăsat pe Adrian Prinţu’ să alerge singur cu mingea, în min 90!, şi să şuteze impecabil pentru 2-2. Sau n-a fost blat!? Nu mă sună, şi în întunericul nopţii îmi apare întru totul luminos Rui Duarte, străinul care nu discută decît cu oamenii inteligenţi şi se minunează cum de putem să dăm importanţă atîtor proşti. Eu cred că a fost declaraţia zilei şi ea mă presează să dau pe faţă că mai mult decît blaturile mă interesează să văd un meci în care pretendentele la titlu, granzii ăştia inexistenţi din 3 în 3 zile, să joace cît de cît bine timp de 90 de minute. Altfel, ca manchesterist în durere, îi mulţumesc lui Ilie Dumitrescu că e singurul din jurul meu care mai crede că putem lua titlul, asta după ce Sir Alex i-a făcut - auzi scandal! - pe cei de la City de gălăgioşi…

Negaţionism

Barcelona a devenit o ţintă uşoară pentru cei care descoperă importanţa libertăţii de expresie.

A devenit atît de uşor să scrii despre Barcelona. Un declin anunţat sau măcar sugerat face din orice mut o voce critică. Uşile se deschid larg pentru detractori. Capodopera anterioară se dovedeşte un fals. Barcelona e o echipă de bătut în teren şi pe pagina de net. În mare, povestea declinului şi renaşterea contestaţiei se sprijină pe cîteva observaţii smulse fără efort din suita de trei meciuri negre cu Bayern, Chelsea şi Real.

Barcelona a încetinit viteza de combinaţie şi, în consecinţă, faimosul ei joc de posesie a început să semene cu o manie de colecţionar. Altă observaţie spune că, în aer, Barcelona e la pămînt. Rata de erori a crescut pînă spre media uzuală a fotbalului englez. Lipsa de variante B a făcut din suprema B prizoniera propriului sistem de joc. Aşa a ajuns Barcelona în situaţia psihică bizară în care echipa nu mai dispune de propriul sistem de joc. E invers: echipa e folosită de propriul sistem de joc. Dar e, oare, celebrul sistem lăsat moştenire de Cruyff lui Guardiola o maşinărie raţională? Se poate juca fotbal ultraofensiv fără vîrf? Sau sistemele radicale îşi trag echipele spre utopie?

Toate aceste întrebări abia crîcneau pînă acum o lună-două. Între timp, dubiile au făcut pasul spre acuzaţii. De unde atîta curaj polemic? E mai simplu decît s-ar putea crede. Plecarea lui Guardiola a dat semnalul. E ca la revoluţie. Mulţi descoperă importanţa libertăţii de expresie după. Cu o observaţie: declinul face parte din măreţia unei capodopere. Contestaţia e uşoară, analiza e cu totul altceva. Pînă la urmă, chiar dacă Barcelona va coborî treptele şi se va reîntoarce la fotbalul uman, cineva trebuie să spargă cifrul şi să explice ce e cu adevărat de neînţeles. Cum anume a putut o echipă la anul 2000 şi ceva să facă din fotbal un joc complet nou, un joc în care adversarul, oricare ar fi adversarul, e exclus paşnic din joc?

Aici e absurditatea aparentă şi fundamentală a formulei Barcelona: în ideea puerilă după care dacă joci numai tu, celălalt nu mai joacă. Din momentul în care această iluzie de maidan a devenit realitate, Barcelona a rupt direcţia fotbalului şi a intrat în istorie, alături de alte fenomene neexplicate. Tocmai aici e miza pentru comentatori: cum poate fi descifrată această formulă aberantă care a făcut o echipă extraordinară şi a pus în cauză tot ce ştiam despre fotbal. Chestiunea depăşeşte cu mult Liga Campionilor. De acord, problema e de competenţa antrenorilor superiori şi, în genere, a celor ce au jucat fotbal cu capul şi l-au păstrat după retragere. Însă comentatorii de fiecare zi sînt datori să respecte zonele la care nu au acces. Altfel, dau în negaţionism.