April 2012 ↓

Legende de unică folosinţă

Cam ştiu unde-s zăpezile de altădată, dar nu mai ştiu pe unde-or fi alde Beckham, Ronaldo şi Ronaldinho.

În urmă cu nişte ani, altfel spus pe vremea isteriei David Beckham, redacţia mi-a solicitat un scurt text ironic despre nevastă-sa, care tocmai îşi cumpărase un cal, înfiase un cal, călărise un cal, mîncase un cal sau cam aşa ceva. Ştiţi doar cu ce se ocupă vedetele. Cu ceva sau cu altceva, la jumătatea distanţei dintre stupid şi nemaivăzut. Nu mai ţin minte care era pretextul acelui articol, pentru că e greu să ţii minte un fleac. Să fim înţeleşi: fleacul nu era calul, ci madam Beckham, ca derivat feminin al isteriei domnul Beckham. O oarecare, una din cohortele de femei ale fotbaliştilor, ale căror merite n-are sens să le ghicim, fiindcă sînt la vedere, şi la nivelul sutienului, şi la nivelul fundului.

În culmea gloriei publicitare, genialele picioare ale englezului au trecut, pe şi mai mulţi bani, Atlanticul, fiindcă în S.U.A. cultul supraomului e alfa şi omega. Sau, cum ar fi spus o femeie de serviciu din fosta Casă a Scînteii, leafa şi omega. S-a dus ca să rămînă cel mai mare, fie şi într-un fotbal mai mic. Şi astfel s-a mai terminat un subiect ce părea la un moment dat unic şi definitiv. Au urmat, în regim de isterii planetare, umflatul de Ronaldo şi dinţosul Ronaldinho, iar acum asistăm la erodarea uneia dintre cele mai licitate legende de unică folosinţă ale fotbalului-afacere, Messi.

Nu ţin să mă pun contra a ce vede fiecare, şi anume că Messi e un jucător de tot respectul, doar că nu vreau să particip la avalanşele publicitare. Galacticii şi extratereştrii Barcelonei şi ai Madridului au fost scoşi din ecuaţia ultimului act al sacralizării de pămîntenii de la Chelsea şi de la Bayern. O fi de rău pentru bugetele fotbalului, dar e de bine pentru partea de uman a sportului. Eu, unul, m-am săturat să fiu măsurat cu milionul de euro, să mă închin la nişte analfabeţi, să fiu socotit un nimeni, vizavi de un briliant de rahat, să aplaud în delir tot felul de monştri sacri, de genii ale bocancului şi ale pumnului. Nu am de ce să mă bucur că au învins Chelsea şi Bayern, dar nici să mor de necaz că au pierdut supraoamenii Messi şi Cristiano Ronaldo. Nu fiindcă nici unii, nici alţii nu-s de-ai noştri, ci de dragul unui lucru aproape uitat în mileniul III: simţul măsurii. Mi-au plăcut şi mi-au dat o stare de revanşă reuşită nemţii şi englezii. Ce-au mai trudit! Ce mult au dorit să nu fie umiliţi de două echipe împinse din spate de întreg mapamondul, de toată media, chiar şi de nişte milioane de ignoranţi care, cînd nu pricep nimic din ce văd, nu văd nimic din ce apucă să mai înţeleagă.

Iar ca să fie clar ce înseamnă pentru mine simţul măsurii, închei mărturisind că mi-e indiferent cine bate în finală. Poţi să fii împlinit sufleteşte şi cu un joc bun, nu doar cînd îţi cîştigă preferaţii.

Ce eră se mai deschide?

Patru zile care nu au schimbat lumea

…și așa carevasăzică, după Real - Barca 2-1 s-a deschis o nouă eră. Ce eră? Am auzit-o cu ochii mei: Barca nu mai e invincibilă! Mai mult: a avut loc un schimb de putere în fotbalul mondial și european, nu la noi. A venit la putere Realul, care nu mai are nici un complex, și la doar 2 minute după ce Barca o egalează, o face KO și-o dezumflă. Nu trec 72 de ore și, după acel 2-2 cu Chelsea, se titrează mare: Barca a murit!, avînd în vedere că a condus cu 2-0 și a primit un gol în minutul 46, și a fost egalată în minutul 93.

Rău cum m-a făcut viața, nu mama, am dorit urît să rămînă 2-1 pentru Barca, să se realizeze speculația mea, aceea ca londonezii să se califice ca Dinamo la Mediaș. Măcar cu atîta să mă fi ales, că am și eu o vanitate, oricît aș fi de barca-giu. Am citit cu urechile mele că Guardiola nu are șuteri, nu are vîrf… Acum s-a descoperit asta, cînd Chelsea s-a apărat eroic în zece… Am extras și din asta (iertați-mă) un ciubuc: nu a spus Messi al meu că el preferă campionatul englez pentru încrîncenarea lui? Unde mai întîlnește Barca, în Spania, o apărare cu 10 oameni? Sigur, de la acel 1-0 de la Londra, am scris că nu-i frumos ce face Di Matteo, dar Dostoievski a zis că frumusețea va salva lumea, nu și fotbalul.

În fine, la patru zile după ce s-a instaurat noua putere realistă, Realul urma să consacre și noua ordine europeană, biruind-o pe Bayern, la Madrid. Nu mai era o problemă: cei mai competenți amici ezitau între două sau trei goluri diferență pe Bernabeu. În minutul 15 era deja 2-0, Ronaldo marca liber de pe linia de 16, apărarea lui Bayern era de groază, mă gîndeam deja meschin cum m-am făcut de rîs scriind aici în urmă cu două săptămîni: atenție, mare atenție la Bayern! Ciudățenia ciudățeniilor, cu 2-0 în minutul 15, la pauză, Realul nu era calificat! Era 2-1 și putea fi și 2-2 în minutul 44. Firește că-mi jucau în minte toate bancurile inteligente cu nemții în fotbal, dar ce-a urmat nu a mai fost banc: noua mare putere, Realul, nu mai făcea mare lucru, Super Mario rata egalul în minutul 85, iar la penaltyuri, cu ochii și urechile mele, am trăit să-l văd pe Mourinho pios, în genunchi, și pe Cristinel ratînd ca Messi…

Părerea mea de barca-giu: Realul a jucat tot obsedat de Barca, supergonflat, dar și obosit de triumful din urmă cu patru zile, convins că o va mai bate încă o dată, intrînd în finală la Munchen. Și ce scriem acum? Că a murit Realul? Ce eră se mai deschide? Nu se deschide nici o eră - decît, poate, în mintea noastră: să nu mai generalizăm repede și furibund în fotbalul adevărat! Nimeni nu e invincibil! De la Rafa și Nole pînă la Cristinel și Lionel, orice superjucător e și el om! Și ce facem cu extratereștrii și galacticii? Pentru mine, azi, zecile de mii de pe Camp Nou, care-și ovaționează învinșii, sînt singurii extratereștri!

Alba are, neagra are, care e cîştigătoare?

Aici e şmecheria: cu ce o să strice arbitrii străini îşi mai spală din păcate ai noştri

Discuţiile despre străinii care ar fi să asigure corectitudinea luptelor pentru titlu ale celor cinci pierd din vedere arbitrajele, nu mai puţin viciate, ale retrogradării. Decizia CEx-ului vine să confirme ceea ce vede de ani buni toată lumea. Cînd primii cinci investitori insistă să aibă arbitri din afară nu e numai fiindcă se tem că arbitrii noştri vor fi cumpăraţi de rivali. Ei ştiu sigur cine se vinde şi cu cît, deoarece au cumpărat an de an arbitri şi cunosc mercurialul şi oferta. Disputa, prin urmare, nu pleacă de la nişte prezumţii, ci de la ce se ştie. De la ce ştie fiecare că a plătit, cu cît şi pe cine. Grija nu e că ar trebui să fie licitaţi toţi arbitrii meciurilor pentru titlu. Grija e că ar putea înnebuni mercurialul şi că o valiză cu 1,7 milioane de euro n-ar ajunge nici pentru arbitrii de tuşă. Sumele, aparent mari, pentru arbitrii străini se vădesc a fi o nimica toată faţă de sumele care ar intra în joc la tranzacţionarea autohtonilor. Continue reading →

Dom’le, dacă mingea nu vrea…

Cînd Barca nu e incredibilă şi se enervează

…şi să nu mă luaţi din nou că de aia e frumos fotbalul, fiindcă Chelsea joacă sistemul 9 plus numărul 9 (Drogba), are o ocazie şi marchează, iar Barca are posesie 72-28, peste 500 de pase la o sută şi ceva, 5 ocazii sfîşietoare şi pierde… ce-i frumos în asta? E pe dracu’… Şi să nu mă întoarceţi pe partea ailaltă, că fotbalul e nedrept, crud, insuportabil… Dacă e insuportabil, de ce îl suportăm? De proşti ce sîntem? Vă rog, fără adjective! După acest Chelsea - Barca, numai de adjective nu am nevoie.

La capătul lor, nu mă pot ridica mai sus de înţelepciunea auzită din străvechime, de la superveselul Titi Teaşcă: dom’le, mai trebuie să vrea şi mingea… o uităm permanent, ni se pare prea iraţională, deloc inteligentă, prea ageamie. Şi ce?, dacă mingea nu vrea, poţi să fii şi Messi… Lăsaţi-mă azi ageamiu! Cît de cît savant, pot afirma că Barca - aia pe care Beckenbauer o socoteşte “incredibilă” - se enervează urît, pînă la lipsă de inspiraţie, ajungînd să bubuie mingea, de cîte ori întîlneşte italienisme, alde Inter, răsalaltăieri, alde Chelsea alaltăieri. Oricît a jucat Di Matteo în Anglia, a rămas în el, probabil, o genă de italian care ştie perfect să se închidă, să marcheze o dată, nu mai mult, şi să apere un 1-0, mingea ţinînd cu el, mai presus de toate. E frumos? Nu e frumos? Iar începeţi? Continue reading →

Moartea-n bocanci

Despre lipsa de respect cu care am învăţat să tratăm sfîrşitul unui om. Graţie televiziunii

Moartea a început să se ducă la meci. Are poftă de distracţii populare. Îşi pune bocancii, intră în teren, încearcă inimi şi seceră tineri. Începe ceva nou şi întunecos? Aşa va fi de acum înainte? Moartea lui Piermario Morosini pare să anunţe timpuri nenorocite, cu mulţimi adunate pe stadioane pentru ce s-o nimeri: meci sau priveghi. Ochii pe cronometru şi pe cardiogramă. Defibrilatorul în recuzita de vestiar, printre bocanci, tricouri şi fanioane. Da, s-a întunecat, dar nu e nimic nou.

Povestea lui Morosini e veche. Un om născut de mînă cu piaza rea şi înmormîntat lîngă ea. Totul în termenii şi întîmplările descrise de scriitori imposibili, de la greci la Dumas şi Balzac. Din tragediile lor nesărate ar trebui să cunoaştem povestea prea de tot a bietului Morosini.

La 15 ani, şi-a piedut mama. La 17, tatăl. Ce mai lipsea? După un an, fratele handicapat s-a sinucis. Mai trebuia totuşi ceva, mari maeştri ai dramei şi melodramei? Ah, da! O soră, desigur handicapată, rămasă în grija sorţii după moartea lui Piermario. Capodoperă! Cine spune că nu ştia nimic despre obiceiurile morţii şi ale sorţii printre oameni recunoaşte că s-a lăsat furat de fotbal. Că a crezut, adică, în scutirea de bine şi rău a celor ce joacă sau se uită la fotbal.

Ce e cu adevărat nou vine de altundeva. Din lipsa de sensibilitate şi respect cu care am învăţat să televizăm moartea. Da, transmisia live a morţii lui Morosini era inevitabilă. Nimeni nu putea prevedea aşa ceva. Dar reluarea la nesfîrşit a înregistrării cu prăbuşirea şi agonia lui Morosini e oribilă şi nemotivată. Am văzut-o pe gratis de zece şi de o sută de ori în cîteva zile. În ziare, pe net, la tv, la toate televiziunile şi în toate jurnalele de actualităţi. Care e diferenţa între replay-urile cu Morosini în rolul mortului şi curiozitatea spectatorului la execuţii pe stadion în China, Iran sau Arabia Saudită? Diferenţa e că e mult mai comod, iar alibiul e imbatabil. Ne informăm în epoca informaţiei. Norocul nostru cu serviciile presei. Aflăm tot ce poate fi mai excitant despre moarte. Uite-l cum a căzut! A mai dat o dată din picioare! Gata, l-au luat! Ce ţi-e şi cu viaţa asta!

De sîmbăta trecută, de cînd l-au luat pe Morosini şi l-au dus, toată presa italiană vorbeşte de destin. Dacă maşina poliţiei n-ar fi blocat tunelul de evacuare şi ambulanţa ar fi venit mai repede? Dacă medicii s-ar fi ostenit cu controale mai riguroase? Nimeni nu pare să bage de seamă că toate astea ţin de ştiinţă şi de organizare, nu de destin. Destinul e o poveste complet diferită, imprevizibilă şi fără umor. Un soi de moartea-n bocanci.

De banii fotbalului fac mişto doar cei care nu-i au

Ingineriile de la Chiajna sînt, de fapt, nişte găinării de subingineri şi de maiştri

Tot ce are un trecut pe bani a născut zicale, aforisme, anecdote. Umorul apare după ce încep să funcţioneze legile şi regulile. Cu banii fotbalului însă nu glumeşte nimeni. Sînt mulţi, prea mulţi ca să poată fi controlaţi, iar lumile care-i circulă sînt prea dure şi prea vaste ca să ţină seamă de legi. În banii fotbalului, regulile şi legile, ca în toate domeniile fără o istorie aşezată, sînt făcute spre a fi călcate. Cît timp faci un blat la Chiajna şi poţi să pariezi pe el la Singapore, statul nu poate fi decît încă un spectator la blaturi. Cei dovediţi şi condamnaţi au fost ori neglijenţi, ori proşti, ori au ignorat regulile nescrise ale banilor din fotbal. Aici e cheia afacerii: regulile nescrise sînt puţine şi de aceea funcţionale. Banii fotbalului îi centrifughează şi-i dă pe mîna statului pe neglijenţi şi pe proşti.

Toate discuţiile despre Chiajna şi ingineriile lui Reghecampf, toate speculaţiile vizavi de viaţa secretă a lui Şumudică ţin de spectacolul cel mare, cel adevărat, de după meci, nu de banii fotbalului. Cine se inflamează la blaturi înseamnă că nu a priceput nimic din Liga lui Mitică şi din biografia lui Mircea Sandu. Fotbalul e un paravan şi un mecanism. Trebuie să fii un întîrziat în veac, ca să numeşti fotbalul românesc sport. În cîteva ţări, da, fotbaliştii au o formaţie de sportivi, dar tot ce conta în Anglia, cînd a fost inventat fotbalulul, nu mai contează nici în Anglia. Contează mai mult ca în alte ţări, dar nu ca odinioară. Tot ce pare secret în existenţa unor echipe ca Urziceni, Chiajna, Mioveni, Sportul sau Bistriţa e, de fapt, la vedere. Aici e nebunia, că insistăm să vorbim de aranjamente greu de probat, deşi totul e pe faţă, cu banii pe masă. De la maeştrii blaturilor cu statul, cu fiscul şi cu partidele. Continue reading →

Atenţie, fraieri! Vom deveni nişte imbecili?

Despre suspiciune ca armă defensivă.

Nu am nevoie de vreo introducere ca să emit această avertizare cu cod roşu: microbişti din România şi din toate ţările, ni se pregăteşte ceva! Ceva şi mai nasol decît trăim azi. Ni se pregăteşte o viaţă în care la orice meci ne vom uita, fotbalul nu va mai exista. Va exista înainte de toate şi pînă la urmă informaţia privitoare la cotele de la casele de pariuri. Va exista doar valiza cu care se premiază o echipă ca s-o împiedice pe alta să ia titlul de la nasul celei care dă banii. Se va numi premiere această manipulare de foloase necuvenite şi noi, fraierii, vom trebui să ştim asta din timp, aşa cum la cursele de cai, pe hipodrom, erai un bleg total dacă nu ştiai cine trage pentru cine.

Fotbalul nu ne va mai aparţine nouă, microbiştilor, ci maselor de iniţiaţi în pariuri şi tranzacţii, milioanelor de pasionaţi în afaceri, în ponturi, în mînării. Vom trăi în mînărie minut cu minut. Dacă nu vom fi la curent cu ce se pune la cale, dacă vom continua să ne zbuciumăm prosteşte la orice dribling sau şut fără să ne intereseze ce se ascunde într-o ratare, naivitatea noastră se va transforma într-un ridicol cras. Vom deveni nişte caraghioşi. Pe şleau - nişte imbecili: cum, nu ştiai că la Samara, Singapore sau Oarba de Sus a fost vînzare? Habar n-ai fotbal, papagalule! Nu ne vom putea apăra decît prin suspiciune continuă, chit că suspiciunea ne va otrăvi gustul fotbalului, ca să nu exagerez şi să scriu chiar viaţa. Am început deja să fac mari progrese în suspiciunile fie ele absurde.

La o frumuseţe de meci ca Real - Valencia (pentru care am renunţat să mă uit la spectaculosul Steaua - Sportul, cu 2-0 în minutul 10), cu vreo 20 de ocazii de gol, cu un Guaita fenomenal, îmbrăţişîndu-se în final cu un Casillas la fel de fenomenal, mi-a trecut prin cap că Barca a premiat-o pe Valencia să-i ia măcar un punct unui Mourinho întru totul turbat. Miercuri noaptea, am avut neruşinarea să mă uit fascinat la maxilarele lui Sir Alex, zdrobind intens chewing gum-ul, şi să mă gîndesc dacă Manchester nu i-a dat totuşi lui Wigan trei puncte, avînd de unde… Pe cîte lire sterline? Sau invers? Dacă City i-a premiat baban pe cei de la Wigan? Unde asta, în Anglia? Adică acolo sîntem mai presus de orice dubiu? Unde mai putem fi în afara oricărei suspiciuni? Nicăieri, papagalilor! Şi fiindcă îmi plac şi mie pariurile, după o lungă şi amară experienţă de fraier la Băneasa trap, zilele trecute m-am dus cu absurdul pînă la a propune caselor de pariuri, în cunoscutul stil britanic, un pariu pe următoarea problemă: în cîte zile se va dovedi dacă personajul cu valiza a minţit sau nu cînd a lansat bomba aceea că Bayern ar fi stimulat-o pe Stuttgart în acel 4-4 cu Dortmund. Tenace vă propun din nou să fim sănătoşi. Mintal.

Jocul litigios

Tehnica individuală şi teoriile tactice au evoluat lent, simularea a erupt în fotbalul de azi

Chelsea cîştigă meciul cu subtereştrii de la Wigan după două ofsaiduri transformate. Man United distruge QPR în minutul în care au încăput un penalty, o simulare de roşu şi un roşu pentru victima simulării. Delincvenţa Sa Balotelli e eliminat abia la a patra tentativă de fractură. Presa ia fiecare meci care îi cade de pe ecran în pagină şi face dosare arbitrilor. Barcelona e suspectată de conspiraţie şi afiliere în formă continuată la clanul global al aranjorilor cu ecuson UEFA. Din cînd în cînd, lumea mai dă goluri năucitoare cu transversala, dar arbitrii nu văd mingea trecută în hectarul de dincolo de linia porţii. A doua zi, autorii săptămînali de opinie sportivă trec de la arbitrajul electronic la munca de oponent şef al Guvernului şi, iarăşi, nimeni nu vede că linia a fost depăşită.

Fotbalul s-a schimbat. Însă această vorbă de clacă nu spune mare lucru. Da, fotbalul s-a schimbat de cînd fotbalul. Problema e că, de un timp, fotbalul nu se mai schimbă în fotbal. Fotbalul trece în altceva. În spectacolul arogant al pretenţiilor, imposturilor şi trucurilor care dau noua gramatică a vieţii de competiţie. Dacă e de spus ceva clar despre transformarea la care asistăm meci de meci, atunci propoziţia-cheie sună aşa: fotbalul a devenit un joc litigios. Un proces de intenţie mereu deschis şi o ciocnire de dedesubturi fără sfîrşit.

Două lucruri ne-au adus aici. Multă lume se va grăbi să dea vina pe bani, dar asta ar însemna să subestimăm degradarea profesională masivă, de o parte şi de alta a liniei de tuşă. Două lucruri arată altfel şi arată mai rău. Mai întîi, arta simulării încorporată definitiv între competenţele care dau valoarea unui jucător. Simularea e adesea argumentul cîştigător şi, prin urmare, calitatea esenţială a jucătorului care cîştigă meciuri distrugîndu-le. În vreme ce tehnica individuală şi teoriile tactice au înaintat lent, arta simulării a erupt. Ştiinţa fizico-teatrală a iluziei care provoacă penaltyul, cartonaşul roşu sau întreruperea jocului a atins o cotă vecină cu magia.

A doua cădere e proletarizarea comentatorilor obsedaţi de fotbal ca telenovelă. Orice pretext exterior şi orice scandal personal sînt suficiente şi mai bune decît fotbalul. Contextul şi fabulaţia voieuristă bat tot şi lasă în urmă o mizerie în care valoarea nu mai contează. În rest, totul e incomparabil mai bine, începînd cu cantitatea, sponsorii şi calitatea imaginii tv.

Un adevăr cît o minciună de mare

În fotbalul “românesc”, adevăraţii minoritari sînt românii.

La meciul Petrolul - FC Braşov - etapa a 24-a -,  din cei 28 de jucători intraţi în teren, 19 au fost străini, iar pe banca de rezerve - încă 3 din 8. Fără să forţez prea mult adevărul, pot să afirm că şi cei 9 autohtoni care au apucat să dea cu piciorul în beşică tot un fel de străini erau. Străini de fotbalul mare.

Asta e situaţia la mijlocul clasamentului, acolo unde bătaia neisprăviţilor care trag la supravieţuire seamănă, în mai toate privinţele, cu brambureala neisprăviţilor care se bat pentru titlu. Fiindcă şi sus, la fel ca jos, tot de o droaie de străini, care nu-şi găsesc locul în fotbalul mare, dar vin să se umple de banii unor patroni snobi din fotbalul mic, e vorba.

Cuvîntul “snob” a fost acreditat în secolul al 14-lea, la Sorbona, şi e prescurtarea formulei “sine nobilitas”, adică student provenit din familii fără rang nobil. Cu vremea, a început să însemne mai mult: nu-i de viţă nobilă, dar fiindcă a ajuns la Paris, se dă c-ar fi. Exact ca finanţatorii cei trufaşi şi murdari la verb ai fotbalului de la noi, care numai românesc nu-i. Se cheamă românesc, cu aceeaşi îndreptăţire cu care nişte  Ben Djamia, Boudjemaa ori Bicana sînt “petrolişti din Ploieşti”, alde Sougou, Camora ori Cadu, “ceferişti din Cluj”, iar N’ Doye, Anderson şi Temwanjera, “moldovenii lui Porumboiu”.

Cînd dă de bani, insului cu aspiraţii snobiliare îi pute tot ce-i de acasă. Îi pute totul în jur şi nu-şi dă seama că de la el e damful. Snobul din fotbal îşi trage un lot de venetici centrifugaţi la periferiile Estului de Franţa, de Germania şi de locurile de baştină, dar se simte proprietar de zece Messi. Snobul n-ar creşte în curtea lui nişte juniori cu viitor, fiindcă-l costă puţin. Pentru snobul de protocol zero al campionatului, mia de euro e pentru aruncat din maşină la calici, nu pentru antrenamentul unui puşti cu icoana lui Hagi în casă.

Întrecerea între snobii Ligii 1 e la cît de scump îşi plătesc nepriceperile. La fotbal, la oameni, la investiţii. Fotbalul pentru ei e un pocher de stadion. Să vadă ţara că-şi pot permite să piardă bani cu căruţa. Cît despre străinii din echipele lor de n’doyeni şi de tatuiezi, aceştia sînt toţi dintr-o mamă. Problema lor nu e la dribling şi la picioare, ci la coloana vertebrală. Unde mai găsesc ei nişte patroni atît de proşti încît să-i scalde în sute de mii de euro pentru un fotbal de judeţ? În vestul Europei, în nici un caz. Dar în fotbalul românesc, cîţi pofteşti.

Că de aceea se şi cheamă românesc, după tufişul genealogic al sacului cu bani, nu după neamul adevăraţilor minoritari din teren: românii.

Pentru Raul

Meciul cel mai frumos din 2012.

Săptămîna trecută, îmi încheiam articolul scriind că un Barca - Milan, fie şi 0-0, ne place pentru că ne face să uităm fotbalul de la noi. Poate că eram prea crud, nu am timp de autocritică, fiindcă azi mă întorc şi susţin că returul Barca - Milan - pe care îl întoarcem pe toate feţele, deşi nu a atins excelenţa - nu mă poate face să uit acel 4-2 dintre Bilbao şi Schalke 04, din turul Ligii Europene. A fost meciul cel mai frumos - nu am alt adjectiv - din cîte am văzut în 2012; nu vă oblig să fiţi de acord şi mai ales nu-mi cereţi să discut despre ce face Bilbao în campionat. Ştiu.
Ceea ce au jucat bascii în deplasare, la tipii aceia care o spulberaseră într-o repriză pe Twente-ul “nostru”, nu-mi iese din minte, chiar după un Barca - Milan, nu atît de tehnicizat pe cît de psihologizat: Milanul juca la egal, Barca la victorie. Dar Bilbao - Schalke a fost înainte de toate patetic: a fost repede 1-0 pentru Bilbao pe o gafă germană, Raul a făcut 1-1 imediat, apoi tot Raul, cu un voleu fantastic din 16, a ajuns la 2-1, şi vă rog să nu mi-l aduceţi pe Benzema cu voleul lui de sîmbătă, nu se compară cu ce-a dat Raul (şi nici cu al lui Crouch în meciul cu City).

După pauză, Bilbao egalează la 2 şi nu îngheaţă jocul, nu, face 3-2 pe o altă gafă a celor de la Gazprom (alo, fără politică!), Raul ratează 3-3 în minutul 89 şi, în deja fatidicul 93, Bilbao realizează acest 4-2 care mă face, la ora cînd scriu, să nu fiu interesat de scorul returului. Poate să fie oricît şi orice - acest 4-2 îmi rămîne ca piesă de referinţă în ce se mai poate numi azi fotbal. Cu o precizare în plus: nu am ţinut numai cu bascii, ci şi cu Schalke: pentru Raul! Abia acum m-am clarificat de ce nu ader la Mourinho: fiindcă Realul lui şi-a permis să renunţe la Raul. Sincer? Ţin la el mai mult decît la Messi. Nu-mi cereţi explicaţii, lucrurile sînt mai complicate, şi profit de această expresie pentru a da la lumină unul din cele mai intelectualiste mesaje pe care le-am primit de la un internaut, încă din februarie: “Lucrurile sînt mai complicate.

Am vaga bănuială că nu v-au scăpat scrierile lui Geo Bogza pe marginea războiului civil din Spania, cu deosebire cele privitoare la Ţara Bascilor; încercaţi o abordare în această cheie, şi veţi descoperi multe rezultate surprinzătoare, realizate de Athletic Bilbao, Santander, Osasuna contra granzilor din Madrid şi Barcelona”. Vagă bănuială? Ironia m-a topit. Ştiu încă Bogza pe dinafară, o scriu chiar şi în Gazeta Sporturilor. Nu ştiu însă, ca să-l felicit, numele acestui domn elitist, care semnează pe latineşte “reductio mentis”.