March 2012 ↓

Să nu-i uităm pe antrenori…

…fiindcă şi ei duc fotbalul în jos. Mai ales ei!

Dacă în Liga-ntîi am avea un singur antrenor foarte bun, atît de bun încît să ne întrebăm de ce nu pleacă naibii odată în Germania sau în Anglia, să ne lase în nimicnicia noastră, să nu ne mai oblige la comparaţii, am avea, în sfîrşit, şi un motiv temeinic să discutăm toate cauzele căderii de sistem în fotbalul românesc. În România însă nu avem nici un antrenor de clasă. Nici unul! Nu avem o unitate de măsură autohtonă a calităţii. Nu avem la ce ne raporta. Petre Grigoraş e, într-adevăr, un antrenor bun, numai că e onest şi a înţeles la timp că, în trei-patru etape, la Steaua, Dinamo sau Rapid, poate să piardă tot ce a obţinut la echipele din provincie: o imagine onorantă, respect în oraş şi în media, un statut profesional demn.

Deoarece nepriceperea, obrăznicia şi cabotinajul antrenorilor “de prima ligă” au devenit lege, simţul critic al comunităţii s-a blocat. Gîndim că altfel nici nu se poate, că aşa trebuie să fie antrenorul român, un palavragiu, un om care se lasă jignit de toţi patronii, un ins care nu se pricepe la mai nimic, dar care reuşeşte, cu mediocritatea asta a lui, s-o ducă bine. Obţine astfel cel mai bun preţ pe piaţa umilinţei şi a picioarelor în fund. De aceea nu se sesizează nimeni de condiţia jalnică a antrenorilor cu nume. Nu fiindcă-s mulţi, ci pentru că aşa sînt toţi, o apă şi un pămînt.

Orice cuvînt alertează o imagine. Zici cal şi cu ochii minţii vezi secvenţa, trăită cîndva, care te-a impresionat cu un cal. Dar dacă zici antrenor, ce vezi cu ochii minţii? Vezi un ins de cauciuc care ţopăie şi-şi smulge părul din cap, care dă cu pumnu’-n vînt, care urlă pe marginea terenului, care se dă în stambă mai rău ca la bîlci, unul care are un dicţionar foarte limitat, din care foloseşte frecvent doar patru vorbe: provocare, arbitri, furt şi penalty. Toate interviurile date de antrenori le-am mai citit de sute de ori, toate angajamentele la numirea în rost sînt găunoase şi ne trimit cu ideea la vechea zicală naţională: pe patroni să-i pupi în bot şi să le iei tot.

Eu, fiindcă nu sînt obligat să am de-a face cu antrenorii de acasă, purtaţi de două decenii de toate echipele de Liga întîi, ca hainele second hand, şi nici cu cei alungaţi din nişte ţări cu un fotbal mai prost ca al nostru, îmi permit să observ adevărul. N-au cum să mă înjure în faţă. Îi înţeleg pe confraţii cronicari, comentatori şi reporteri. Ştiu şi ei că aşa stau lucrurile, dar riscă să fie spurcaţi şi bruftuluiţi săptămînal şi agresaţi de toată lumea, patroni, ţuţări şi public. Adevărul e însă numai unul: fotbalul mare nu se face nicăieri cu antrenori mici şi mediocri, cu rataţi de serviciu şi cu fanfaroni, cu oameni care, cînd sînt scuipaţi pe un obraz, nu numai că îl întorc şi pe celălalt, dar întind şi mîna.

Nu mai avem nici granzi de România

De ce îmi place un Milan - Barca, fie şi la 0-0

…aşa a zis? Că s-a săturat de el însuşi la televizor? Glumea. Pe toţi sfinţii că glumea! Tot ce spune el e o glumă, cînd nu e (în) direct minciună. Cel mai mult mi-a plăcut chestia aia că el doar se consultă, el dă doar sugestii, el nu face echipa, dar ordonă că Chiricheş (şi ce dacă-i o cacofonie?) să nu joace fundaş dreapta… Nu e rea nici noutatea asta - că el vorbeşte tot timpul la TV fiindcă îl doare sufletul după investiţiile lui. Se poate, dar pînă azi ştiam că vorbeşte pentru că dacă tace face cancer la limbă. Nu poate lipsi din topul “caldelor” sale aiureala cu Dinu “Vamă”, pe care, azi, îl ia fiind cel mai bun manager din România, şi după nici 24 de ore afacerea cade, MM e cel mai bun, dar de fapt cu “Vamă” a dat lovitura cea mare: l-a deturnat de la Rapid. Asta e lovitura - nu că Steaua a făcut un punct din 6 fără să marcheze la Tg. Mureş şi acasă.

Acum, fără glumă, îmi pare rău de Iliesta şi de toţi cei 100 de antrenori care urmează să vină în Ghencea sub deviza “Steaua nu se refuză!”. Fără glumă, ei ar trebui să ia în serios cea mai serioasă frază a patronului, uitată din păcate: la Steaua nu e loc pentru răbdare! E impecabilă, aş pune-o banner la intrarea în lojă, aş face din ea deviza clubului. Mai presus de toate este adevărată, verificabilă meci de meci pe acest parcurs al returului, unde nervozitatea, nerăbdarea au dat în clocot şi au făcut praf norocul de a întîlni în primele 5 etape cele mai uşoare echipe. A, nu mai există echipe uşoare în miticista ligă prof? După opinia mea, nu mai există nici granzi în România, foarte simplu de ce: nici un grande de Cluj, Vaslui şi Bucureşti nu suportă trei meciuri în 7 zile. Pentru condiţia lor fizică e cumplit şi e inutil să ne ridicăm la metafizica problemelor de joc, la 4-3-3 sau 3-5-2. Că se mai adaugă şi blaturile şi arbitrajele e aproape normal, dar în ce mă priveşte mi se pare la fel de grav că CFR Cluj, liderul în perspectivă europeană, cu toţi fluieraşii lui nedovediţi, joacă de la mediocru spre slab. Lipsa de densitate în atac, spaţiile enorme între înaintaşi, care impun monotonia paselor lungi, sînt probleme mult mai presante decît presa de specialitate din Bucureşti şi greaţa care-l copleşeşte pe Iuliu Mureşan.

Aşa stînd lucrurile, cred că e uşor de înţeles pentru ce un Milan - Barca ne va pasiona: fiindcă ne face să uităm, 90 de minute, fie el 0-0, de mai toate relele noastre interne. Felicit pe cei de la externele Gazetei, care ieri mi-au dat mare faza cu Nesta şi Messi. Era bună de decupat, dacă mai aveam colecţia de poze din copilărie. Ingrat cu mine însumi, nu o mai am. Dar atenţie, atenţie mare la Bayern!

Petiţie

Despre două impecabile lecţii de viaţă din presa sportivă britanică.

În ciuda noului, prostului şi meritatului ei nume, presa britanică n-a murit. Supravieţuirea e, în proporţie de mult peste 90 la sută, datorată segmentului sportiv. Iar asta nu înseamnă neapărat calitatea ştirii sportive, ci supracalitatea reportajului şi a comentariului.
Două piese impecabile au apărut săptămîna trecută. Una, aproape un micro-roman, despre cariera, subestimarea şi gloria tîrzie ale lui Abraham Klein, supravieţuitor evreu de lagăr şi arbitru internaţional pînă pe la începutul
anilor ‘80. A doua despre ultimele minute din prima viaţă lui Fabrice Muamba şi primele minute din a doua viaţă a lui Fabrice Muamba. E atîta tenacitate pozitivă în acest fel de a scrie sport, încît întrebarea e inevitabilă: cine a distrus gazetăria sportivă în România? Fotbalul mirceasandocentrist sau graba, incultura, mizele mici şi scandalul care dau substanţa goală a noii şcoli de presă? Răspuns: oul sau găina?
Însă altceva merită reţinut, iar acest lucru demn de colecţionat vine din tribune şi e consemnat discret în rîndurile reportajului amintit despre moartea de 78 de minute şi renaşterea lui Fabrice Muamba. E vorba de minunile componente ale vieţii. Muamba a căzut pe gazon, fulgerat de un arest cardiac. Din acel moment, norocul şi alţi curenţi de mare căldură umană au început să se adune în zona stadionului White Hart Lane. Mai întîi, sub forma zilei de recuperare după gărzi pe care un cardiolog fan Tottenham a decis s-o petreacă la meci. Medicul a coborît din tribună, a păcălit gărzile, a vorbit scurt cu cei 6 medici deja aflaţi în teren şi a impus ceva de neimpus: Muamba nu va fi dus la cel mai apropiat spital! Au urmat alte cîteva din cele 15 şocuri electrice aplicate pe cordul lui Muamba. Totul prin minutul 20 al morţii clinice a lui Muamba.
Prin minutul 30, a venit a doua şansă: ambulanţa a cedat şi l-a dus pe Muamba la un spital cu 8 kilometri mai depărtat decît cel mai apropiat spital. Am intrat, astfel, în minutul 45 al morţii clinice, dar spitalul ţintă avea cel mai bun echipament şi cei mai buni cardiologi londonezi. A urmat restul pînă la 15 şocuri şi salvarea miraculoasă, după 78 de minute de moarte clinică. Medicul coborît din tribună spune că Muamba avea şanse de supravieţuire de sub 10 la sută şi se declară depăşit. Nu înţelege de unde a venit minunea. Îşi aminteşte doar că, în tunel, au pus targa jos, pentru încă un şoc, şi deodată a simţit cum se clatină aerul. Tot stadionul scanda: “Fabrice, come back!”.

Mulţi bani, dar şi mulţi proşti

Una e să pleci cu un picior în fund de la Ajax, alta - să fii amendat cu un fleac de 30.000 de euro în România.

Banii sînt limba vorbită de toată planeta, nu engleza! Banii sînt unitatea mondială de măsură pentru tot ce nu poate fi măsurat cu metrul, kilogramul şi bucata. Chiar şi prostia poate fi echivalată cu un maximum de credibilitate în nişte sume de bani. Eu, pentru că muncesc mult şi din greu pentru fiecare sută de euro, nu-mi permit niciodată să fiu prost de două sute. Sînt prost în limitele venitului meu şi doar de două, trei ori într-un deceniu. Banii cîştigaţi cu mintea şi cu truda întregii fiinţe mă ţin în permanenţă chibzuit şi responsabil.

Dacă un Mihai Costea îşi permite să fie prost de 30.000 de euro pe zi e fiindcă îi ia fără să facă nimic. Îi are oricum, şi dacă joacă bine, şi dacă joacă degeaba, şi dacă nu joacă deloc. Mihai Costea are un contract cu Steaua care îi dă voie să fie prost cînd are el chef. Fiindcă Mititelu şi mai mulţi ziarişti care-şi vînd superlativele pe te miri ce l-au prostit pe patronul Stelei cu 1.200.000 de euro, acesta e musai să-l plătească pe Mihai Costea ca şi cum şi-ar da sufletul pe teren, nu într-un pat de ţiitoare. Altfel nu i-l mai cumpără nimeni. Ca să-i prostească la rîndul său pe alţi patroni plini de bani şi de ifose de mari pricepuţi într-ale fotbalului, trebuie să-i plătească pe neisprăviţii din lot ca pe directorii de bănci.

Pentru nouă zecimi din populaţia activă şi întreagă la cap din ţară, 30.000 de euro reprezintă un miraj. Pentru cel mai prost fotbalist al formaţiilor cu pretenţii, 30.000 sînt un ciubuc de instalare. Primele merg de la 100.000 în sus. Lăcătuş a mai prostit o echipă şi a încasat 30.000 de euro pentru trei meciuri de retrogradare. Lăcătuş vine din cînd în cînd în România, mai prosteşte pe unul, mai prosteşte pe altul şi o duce bine.

Mihai Costea, ca atîţi alţi rataţi de elită din fotbalul autohton, e totuşi îndeajuns de isteţ să realizeze esenţa momentului şi a ecuaţiei financiare: patronii noştri nu-s tocmai uşor de prostit, doar că, la cîţi bani întorc ei cu lopata şi-n umbra fiscului, un milion mai mult sau mai puţin nu contează. Important e să ştie poporul că au de unde. Atîta vreme cît există încă destui proşti gata oricînd să-i cumpere pe alde Costea e o plăcere să pierzi bani. E cea mai sigură afacere balcanică, să ieşi în cîştig, prefăcîndu-te că pierzi. Dacă patronii din Liga-ntîi ar pierde din fotbal, s-ar da imediat deoparte. În marginea legilor fiscale însă, fotbalul e o distracţie de milioane, iar amenda încasată de Mihai Costea o haioasă metaforă de bordel.

De aceea jucătorii ajunşi la cluburi europene mari au eşuat, au crezut că e la fel ca acasă, că e suficient să prosteşti un patron, în înţelegere cu un agent oneros, că pe urmă treaba merge de la sine. Merge, e drept, şi acolo, însă nu pînă la 33 de ani, ca în România, ci cîteva etape sau cîteva luni. După care e rentabil să te întorci la proştii de acasă cu faima de a fi fost dat afară de la Inter, de la Ajax sau de la Koln.

Bă, ce mare-i ăsta!, se minunează proştii de acasă. Una e să primeşti un picior în fund de la Ajax şi alta să capeţi o amendă de rahat de la Steaua!

De ce să stăm umili?

Avem şi noi o Barcelonă, avem şi noi extratereştri.

Fiindcă, mă-nţelegi?, mi-am ales altă meserie decît aceea de sexolog, de psihiatru, de politician sau de istoric, aşa cum se pare că mi-o cere involuţia fotbalului nostru, fiindcă mă încăpăţînez - poate greşind - să rămîn un strict cronicar al golurilor şi-al ratărilor, îmi fac datoria plăcută să consemnez că noaptea de miercuri nu s-a sfîrşit cu Colţescu, Kovacs şi Răchită. A existat fotbal şi în Italia, Franţa, Germania şi, mai ales, în Spania. Scriu mai ales în Spania deoarece acolo au avut loc unele evenimente pe măsura înţelegerii noastre atît de zbuciumate, atît de convinse că numai la noi etc, etc.

Dacă ne uităm cu atenţie, vedem că CFR Cluj a fost capabilă să trăiască aceeaşi experienţă ca Real Madrid: să fie egalată în ultimele minute de Sportul, care nu e cu mult mai sus în clasament decît Villarreal; nu pot trece cu vederea că Realului i s-a întîmplat a doua oară, la 72 de ore după ce Malaga lui Cazorla i-a făcut aceeaşi figură, cu ultimul şut al meciului. Fireşte că, acolo, meciurile au avut altă calitate, dar în finalul cu Villarreal - ca în Regie, ca în Groapă, ca la Galaţi - s-a lăsat tot cu scandal, cu eliminările lui Ozil şi Ramos, cu evacuările lui Mourinho şi ale asistentului său, cu urletele la adresa unui echivalent al lui Kovacs sau Colţescu. Şi acolo, cu Barca făcînd 6 puncte din două meciuri şi Realul doar 2 puncte, s-a redus senzaţional o diferenţă de 10 puncte, socotită insurmontabilă, cum se credea că era şi aceea dintre Steaua şi Dinamo.

Iertaţi-mi aroganta întrebare: păi, nu-i la noi ca şi la ei? De ce să stăm umili? Dacă Mourinho îşi pierde minţile pentru două egaluri curat inadmisibile la cît a dominat, ce să facă un Dorinel, sau invers, un Ciobi? Şi unde mai pui că avem şi noi o Barcelonă care vine tare, avem şi noi extratereştri! Cum care sînt ăştia? Ăi de-au învins Astra cu 2-1, aşa au fost numiţi, extratereştri într-un prompt delir care-l proiecta pe Pîrvulescu, cu şutul lui de 2-1, lîngă Hagi. Nimeni însă nu a văzut cum a trecut Bărboianu de Paul ca să-i centreze perfect lui Laionel, care marchează cu om lîngă el. Şi, atenţie!, scriu asta ca unul care - riscînd să fiu socotit caraghios - a pronosticat că Steaua, dacă joacă ceva-ceva ca în meciul cu Twente, merge la titlu. Acum, să fiu drept şi blînd, după ce am văzut pe Twente în repriza a doua cu Schalke, sînt mai lucid în stabilirea reperelor europene.

Pentru a-mi înfrîna ironiile, să consemnez că, din ce am văzut în Europa miercuri, nicăieri nimeni nu a avut foarfeca a la Rooney a lui Grozav şi totodată nimeni la noi nu a avut vorba mai inteligentă ca aceea a lui Victor Becali: Dinamo, la sfîrşit, ar fi trebuit să-i aplaude pe copiii ăia de la Sportul.

Umor la 99 de ani minus 300 de metri

Bătrînii sînt tot mai bătrîni, iar tinerii merg cu viteză spre bătrîneţe. Sportivii nu se abat de la regulă

Nu se cunoaşte încă numele primului medaliat al Olimpiadei de la Londra. Se cunoaşte în schimb numele primului învins: umorul. Această sentinţă grăbită ne spune că, între timpuri, ceva s-a schimbat. Pe vremuri, englezii aveau un simţ al umorului fără egal. Esenţa era autodeprecierea ironică. Numai în sport îşi îngăduiau englezii să fie ofensivi. De aici ideea nemuritoare după care naţionala Angliei e obligatoriu principala favorită a fiecărei viitoare Cupe Mondiale. Mai nou, umorul s-a retras   prin pub-uri şi printre şoferii de taxi. Pe scenă a păşit o nemăsurată pretenţie de seriozitate. Ultimul ei fruct e o glumă proastă care a făcut dintr-o bătrînă de 99 de ani unul dintre cei 7300 de purtători de flacără olimpică pe străzile Londrei. Doamna Dinah Gould va împlini curînd suta şi va purta flacăra în pas vioi pe o distanţă de 300 de metri. În viziunea vînătorilor de simboluri olimpice, asta ar trebui să ne betoneze optimismul. Poate. Însă adevărul e un pic altul şi strigă fără să se facă auzit în vacarmul lozincilor pe tema binelui galopant.

Adevărul e că bătrîneţea – engleză sau nu - a devenit mai lungă. Dar şi mai încărcată de singurătăţi la marginea disperării. Distanţa dintre lumea care a fost a lor cîndva şi lumea în care supravieţuiesc acum a trecut de mult de 300 de metri şi merge spre 300 de ani. Mulţi nu mai recunosc mare lucru de trăit şi de preţuit în vremurile pe care le populează prin longevitate suplimentară.

Adevărul e, de asemenea, că tinereţea a devenit o dramă scurtă şi fără înţeles. Fotbalul e mare furnizor. După căderea cardiacă a lui Muamba, ştim că vitalitatea fotbaliştilor tineri e însoţită de ceva toxic. Maria Andrieş a intuit într-o cronică delicată prezenţa acestui adaos dezastruos. Recensămîntul nu e însă complet. Lista derutei finale sau totale a tinereţii continuă cu suma mult mai bogată a destinelor naufragiate repede şi spectaculos sub presiunea gloriei. Producţia de tineri scoşi din joc de bogăţia neaşteptată care vine o dată cu fotbalul e mult prea mare. Tinereţea e tot mai rar punct de plecare şi tot mai des punct final. Fotbalul şi sportul în genere nu mai construiesc persoana, ci o strivesc înainte de vreme. Maturizarea şi caracterul sînt rarităţi, într-o măsură care face din Roger Federer un bătrîn bizar. Eroul sportiv a întinerit dramatic, dar a pierdut la celălalt capăt ieşirea spre viaţa bine trăită. O maşină enormă macină zgomotos tinereţi cărora le dă mai întîi gloria. Motive destule să simţi, la 99 de ani, că lumea nu s-a aşezat prea bine. Dar asta numai dacă ai umor.

Abonaţii pe veşnicie de la Federaţie şi de la Ligă

De la noi doar nişte articole, de la Interpol mai mult!

Cînd se înmulţesc mizeriile, cele mari încep să semene cu cele mici şi îşi pierd înţelesul. Are loc un gen de contaminare în derizoriu.

În şedinţa din 13 februarie a Comitetului Executiv al FRF, Mircea Sandu şi-a prevenit executanţii de necazurile ce stau să vină în fotbalul condus de dumnealui cu un limbaj şi cu nişte argumente mai potrivite în gura unui naş de clan decît în a unui om al legii. “Fraţilor - li s-a adresat Mircea Sandu candidaţilor la penal din plenul convocării -, e groasă! S-a demarat o anchetă de către organele competente şi în scurt timp va fi un cutremur foarte mare în fotbalul românesc… Avem mai multe meciuri suspecte de blat la casele de pariuri…”

Ar fi fost şi mai adevărat, dacă Mircea Sandu s-ar fi neliniştit fiindcă nişte meciuri s-au jucat pe bune. Dar asta e de acum altă poveste.

Ca să realizăm dedesubturile gîndirii de înveşnicit în scaun a lui Mircea Sandu e destul să ne imaginăm că vorbele de mai sus le-ar fi zis şeful Poliţiei pe ţară la o întrunire cu şefii Poliţiilor judeţene. Nu-i aşa că aţi remarca imediat nepotrivirea cu funcţia, cu momentul şi cu onorabilitatea? Limbajul e unul de desolidarizare, în sensul că a mers cum a mers, dar dacă e chestie de Interpol, atunci, fraţilor, s-a terminat cu frăţia! Se descurcă fiecare cum poate - pare să spună, cu tot felul de subînţelesuri fiscale şi de cunoscător în ale pariurilor Mircea Sandu - fiindcă eu trebuie să rămîn mai departe şef!

Eu, unul, îi înţeleg îndîrjirea în şefie. Cînd stai două decenii într-un astfel de rost, în care îţi hotărăşti singur leafa de nabab şi nu trebuie să dai socoteală nimănui pentru nimic, începi să crezi în soarta de ales. Te simţi predestinat, invulnerabil, providenţial, indispensabil, supraom. Te simţi apărat chiar de deceniile în care ai fost stăpînul inelelor. Viaţa ta nu are nici un sens în afara biroului cu secretară. Iar ce-i şi mai grav e că şefia la nesfîrşit ţi se pare o profesie, una de elită. Dacă nu mai e şef, Mircea Sandu e tot atît de neajutorat ca un pui de cuc căzut din cuib. El n-are nici o meserie la bază. Fără microfon, telefon şi o masă acoperită cu pînză roşie, nu-i bun nici măcar de liftier sau portar la o bancă.

Singura sa şansă de a fi iarăşi om ca toţi oamenii, de a fi salvat înainte de a fi prea tîrziu e mazilirea. Într-un stat democratic, indivizii cu un comportament de exceptat şi de şef pe viaţă nu au adversari, au duşmani pe viaţă. Iar cînd cad, nu cad şi-şi fracturează un picior, ci se prăbuşesc şi-şi rup gîtul.

This is the question

Un punct de vedere în dezbaterea dezbaterilor.

Fie şi la o săptămînă după orgia lui Messi în meciul cu Leverkusen, nu cred că e prea tîrziu pentru a-l saluta pe Andrei Niculescu, cel care vinerea trecută a avut inspiraţia să scrie clar că “niciodată nu vom putea da răspunsul corect la întrebarea «Cine e cel mai bun fotbalist din istorie?»”. Dînsul nu a ezitat să titreze că aceasta e dezbaterea dezbaterilor şi sînt convins că nu exagerează - that is the question, aceasta e întrebarea, oricîte se întîmplă în Ghencea, Pipera, Cluj şi chiar la Manchester, unde United, în fine, a-ntrecut-o pe City în clasament. Copilăreşte sau matur de-a binelea, după fiecare nebunie a lui Lionel şi Cristinel, nu putem trece peste chestiunea asta aproape bolnăvicioasă: “Bă (e o abundenţă de bă la începutul oricărei întrebări în română), cine este cel mai bun din lume?”. Sigur că imediat ne apar în faţa ochilor Pele şi Maradona şi iar pornesc frămîntările clasice: putem compara geniile de azi cu cele de ieri?, apărările de atunci mai au ceva din ferocitatea celor de azi? Nu putem da răspunsul corect, dar, ca de obicei în problemele grele, putem interveni cu nuanţe care îmblînzesc violenţa presiunii.

De ani de zile, mă feresc să numesc pe cel mai bun fotbalist din toate timpurile, argumentînd vesel că nu am trăit în toate timpurile şi nu pot să fiu arogant cu istoria, fie ea doar a fotbalului. De vreo cîteva săptămîni sînt însă în posesia altei idei; mi s-a dăruit un dicţionar francez foarte recent (2011), un dicţionar rock, istoric şi politic al fotbalului, avîndu-l drept autor pe Hubert Artus*, un ziarist specialist în materie, care îşi permite să fie şi subiectiv într-un dicţionar. Ca atare, la articolul consacrat lui Garrincha, el poate scrie aşa: “Pentru noi, Garrincha este, împreună cu Best, Cruyff şi Maradona, cel mai bun fotbalist din cîţi a cunoscut planeta” (şi urmează patru pagini despre Garrincha, cu trimitere în final la ceilalţi trei, nu şi la Messi). E ceea ce, deodată, mi-a luminat ideea următoare: Cel mai bun fotbalist, fie şi din toate timpurile, este o sinteză a altor 3-4 genii văzute sau recunoscute ca atare; este un punct de vedere care, chiar emoţional vorbind, mi se pare raţional. E ceea ce mă face să scriu că, pentru mine, la noi, pe văzute, cel mai bun fotbalist din istoria vieţii mele este un Petchovschi - Apolzan - Dobrin - Hagi. Cu precizarea imediată: nu ţin să fiu perfect şi să mi se dea întotdeauna dreptate!

*Titlul exact al dicţionarului este în franceză: Don Qui Foot, şi derivă dintr-un joc de cuvinte cu numele editurii: Don Quichotte.

Codul muncii în Paradis

În pofida aparenţelor, magia fotbalului Barcelonei conţine o mare cantitate de efort foarte omenesc

Cel mai profund 7-1 înregistrat vreodată pe un teren de fotbal nu are mare lucru de-a face cu scorul. Leverkusen a jucat uman şi a înscris un gol atît valabil, cît şi splendid. Problema a fost Barcelona, echipa care a cîştigat fără să urmărească tabela, din simplul motiv că nu era pe stadion. Barcelona a jucat undeva deasupra, pe o altă planetă, unde orice e posibil şi din prima, şi în reluare. De obicei, se spune că jocul cutărei echipe care face isprăvi de neuitat are ceva ieşit din comun sau nemaivăzut. Jocul Barcelonei n-a avut ceva, ci a fost pur şi simplu ieşit din văzut şi din comun. E acum clar că dacă Barcelona şi-ar fi propus să zboare, să devină invizibilă sau număr prim, totul s-ar fi putut întîmpla. Leverkusen – şi, în locul ei, orice altă echipă legitimată sau nelegitimată de pe Pămînt - n-a fost atît învinsă, cît ignorată şi depăşită de o ordine superioară.

Numai alte două echipe de club au mai atins acest punct paralizant şi inanalizabil: Real la începutul anilor ‘60 şi Ajax la începutul anilor ‘70. Legenda, netelevizată, spune că în anii ‘30 Rapid Viena ar fi circulat pe acelaşi tărîm. Credem, dar nu ştim.

În schimb, putem observa că Barcelona apare în zona sacră după un enorm interval terestru. N-ar trebui să fim surprinşi. Imediat după mijlocul anilor ‘70, fotbalul european s-a dezmeticit spre realism şi a pierdut aproape orice impuls radical. Barcelona răstoarnă acum o lespede grea. A doua problemă e legată de condiţia jucătorului-miracol. În toate trei cazurile, extraterestrul e vizibil şi irezolvabil. Fără Di Stefano şi Cruyff, Real şi Ajax ar fi fost două  cîştigătoare de trofee, dar nu două puncte de cotitură în fotbal. Fără Messi, Barcelona ar fi, de asemenea, doar o inscripţie pe soclu de trofeu. Deosebirea e că Messi e mult mai aproape de finalizare şi mai departe de distribuţie. Asta spune, probabil, că forţa de sistem a Barcelonei e mai mare şi îngăduie apariţia suveranului în cea mai avansată linie de joc. Discuţia despre plasamentul istoric al Barcelonei nu e încheiată. Însă aşezarea în suita celor trei supremi nu mai poate fi în dubiu.

În sfîrşit, acest soi de evaluări priveşte zona rarefiată a fotbalului total şi aduce cu ea un risc. Între atîtea comentarii pe marginea desăvîrşirii, e foarte tentant să uiţi sau să ignori munca. În ciuda aparenţelor magice, fotbalul Barcelonei şi al colegilor de paradis stă pe un pontaj dur, cu ore de lucru lungi, perseverenţă fanatică şi seriozitate de cancelar. Îngăduinţa şi talentul lejer sînt pentru ceilalţi. Pentru muritori.

Dragomir, şefu’ ăla bun care ne dă, deşi ar putea să nu ne dea

Cine se simte dator şefului LPF ar trebui să se caute la culoarea banilor

Articolul de joi, prin care Ovidiu Ioaniţoaia îşi explică relaţia în profesie cu Dumitru Dragomir, m-a stîrnit la un comentariu complementar. Presa e o lume cu legi proprii. Presa, în ciuda drasticei competiţii din interior, e un fapt unic de solidaritate de breaslă. Prea-s mulţi duşmanii ei din afară ca să adune tot felul de vulnerabilităţi înăuntru. Jurnaliştii care se atacă în public fac un mare rău profesiei şi îşi fac şi lor un deserviciu durabil. Nimeni nu-i mai vrea colegi. Cînd a investit într-un ziar de sport şi i-a angajat pe Ioaniţoaia şi Tolontan, în condiţia sa nouă de şef în presă, Dumitru Dragomir n-a devenit ziarist şi nici nu i-a ajutat în viaţă, cum îi place dumisale să spună. Un investitor nu-şi ajută în viaţă angajaţii şi partenerii de rang secund. Investitorul nu dă, ci investeşte, iar angajaţii nu primesc pomană, ci salariu şi cotă din beneficii.

Un om de afaceri din New York m-a lămurit prin 1990 cum devine chestiunea. O afacere e bună dacă toată lumea cîştigă. Aceea în care unii iau totul, iar partenerii şi angajaţii pierd e o escrocherie. Dumitru Dragomir nu le-a dat o pîine lui Ioaniţoaia şi lui Tolontan fiindcă amîndoi ştiau meseria, iar Dragomir - nu. Ioaniţoaia şi Tolontan l-au ajutat în viaţă pe Dragomir, acceptînd să-i certifice, să-i dezvolte şi să-i facă profitabilă investiţia. Numai că Dumitru Dragomir, cu toate că a învăţat multe, a rămas cu ideea bolşevică şi plină de un dispreţ latent pentru oamenii cu care face afaceri că el, investitorul şi omul cu mai mulţi bani decît partenerii, dă. Unul din şefii mei din presă dinainte de 1989 - care i-a fost şef şi lui Ovidiu - a exprimat foarte desluşit acest concept feudal şi, în esenţă, descalificant pentru oricine ar fi gîndit la fel. “Măi”, zicea el, “eu sînt un şef bun pentru că poziţia mea îmi permite să nu fiu doar rău, ci de-a dreptul abject, ca atîţia alţii, dar uite că nu vă fac nici un rău! Deci sînt cel mai bun şef”.

Dumitru Dragomir e convins - şi nimeni n-o să-i clatine convingerile astea feudale - că el se îmbogăţeşte ajutînd oamenii. Dacă Ioaniţoaia şi Tolontan nu sînt nişte foşti angajaţi nerecunoscători ai lui Dumitru Dragomir e pentru că n-au nici un motiv să-i fie recunoscători. Şi-au făcut meseria la ziarul în care a investit Dragomir şi au plecat cînd nu s-au mai potrivit la idei. Eroarea în gîndirea lui Dumitru Dragomir e la vedere: oamenii sînt toţi ca mine, cine zice că vrea altceva de la viaţă minte.

E prea tîrziu ca Dumitru Dragomir - care nu e un ins rău din născare, ci numai omul interesului şi atît - să înţeleagă că în presă trudim cu patimă şi cu temeiul unor convingeri niciodată trădate şi oamenii care vrem altceva de la viaţă şi de la sport. Evoluăm în lumi nu doar deosebite, ci pe două planete care se depărtează tot mai mult una de alta, în infinit. Adio, prietenosule domn Dragomir, că n-ai matale îndreptăţirea să ne dai pîine! Ne-o cîştigăm şi singuri, unsă cu unt.