February 2012 ↓

Dosariada DNA, faza pe avocaţi

Ce nu înţelege Europa, dar trebuie să înţeleagă justiţia română

Nu trebuie să ne spună Europa cît de mare şi de agresivă e corupţia în România. Ne-o dovedeşte mulţimea şi agresivitatea avocaţilor care îi apără pe marii penali. Reversul medaliei e că, fiind atît de mulţi aceşti angajaţi ai banilor negri, are din ce să se aleagă şi isteţii, dar şi nerozii.

Nu-i nevoie ca un avocat să fie mai slab de minte ca să rostească o prostie. E destul să aibă parte de un corupt autoritar, care să-i impună nu doar să-l scoată fată mare, ci şi cum, cu ce argumente. Altfel nu se explică panseul avocatului care le-a zis ziariştilor, în uşa tribunalului, că “D.N.A.-ul nu a înţeles nici acum cum decurg transferurile din fotbal!”. A înţeles toată ţara, a înţeles ea şi toată Europa, nu e român cît de cît informat care să nu fi priceput, în aceşti douăzeci de ani de inginerii fiscale, cum stau treburile în negoţul de picioare, numai D.N.A.-ul se pune contra şi nu vrea să înţeleagă că lumea fotbalului are cu totul alte legi decît acelea ale statului.

Ce-i specific pentru această masă de avocaţi ai corupţiei, din ce în ce mai mulţi şi mai vocali, e că au început să şi creadă în ce spun. Mulţimile au reacţii greu de prevăzut, iar mulţimile de meseriaşi ai baroului plătite convingător de mafioţi tind să pună la îndoială chiar legitimitatea justiţiei. Ce altceva a vrut să zică purtătorul de cuvînt al clanului de împricinaţi din dosarele transferurilor ‘în falş” dacă nu chiar ce a zis: că statul trebuie să-şi vadă de ale lui şi să-i lase în pace pe multimilionarii pieţei de sclavi a fotbalului? Continue reading →

Ce am crezut ieri

Aceasta nu e o avancronică la returul Twente - Steaua.

PREAMBUL: La ora cînd scriu acest articol - joi, 23 februarie, 10:30 - nu ştiu dacă Steaua se va califica sau nu la Twente, cît va fi scorul, dacă va fi zdrobită ori va pierde demn, dacă va avea un noroc sublim sau un ghinion năprasnic; merg pînă acolo încît îmi strangulez orice ironie la adresa ideii de finală pe National Arena, orice glumă cu privire la cel mai grosolan glumeţ din fobalul românesc; omul acela nu mă mai interesează şi sînt conştient că greşesc, căci e de neclintit şi degeaba îi cerem demisia, el ne rîde sistematic în nas, el fiind cel cu banii, iar noi nişte sărăntoci, bogaţi doar în adjective care nu fac nici doi bani. Aşa stînd lucrurile, trec la ideea principală a acestei dimineţi de joi, 23 februarie; ea se referă strict la meciul Stelei cu Twente din tur, de săptămîna trecută.

DECI: Opinia mea este că dacă Steaua lui Ilie Stan va juca în campionat aşa cum a jucat joia trecută, are toate şansele să meargă la titlu. Nu ar fi o grozăvie pe plan european, dar hotărît s-ar impune pe plan naţional, atît cît înseamnă asta. E indiscutabil că Twente nu e o echipă din cele apăsătoare ale lumii, dar e la fel de clar că în campionatul nostru nu avem nici una pe măsura ei. Ca atare, putem discuta liniştiţi jocul Stelei în funcţie numai de marfa noastră. În condiţiile ştiute - cele fizice şi mai ales psihice -, la primul meci oficial în “primăvara” asta curat românească, echipa cu totul precară din amicalele alea mai mult futile decît utile a fost peste aşteptările noastre de obicei mediocre.
Nu o scriu cu bunăvoinţă bleagă, dar îmi interzic mofturile snoabe: a legat cîteva acţiuni frumoase, s-a bătut, a avut o anumită ţinută, a ratat din ceea ce-i precipitare deja banală, cînd eşti român în Europa League. Mai presus de toate greşelile, suporterii au avut cu cine ţine. Golul? O capodoperă (mică) a celui mai bun om de pe teren; că Dănănae n-a putut nimic în faţa lui e aproape normal, care fundaş român întîlneşte în practica lui o extremă ca puştanul acela? Păi, să întîlnească!, mi se va replica. Unde?, ripostez. La Chiajna? Poate la Inter!

…Final. Sper că aţi ajuns aici, după ce ştiţi ce s-a întîmplat la Twente şi veţi putea conchide dacă aţi citit articolul unui caraghios sau al unui vizionar.

Studiu de ghinion

Un ziar serios ca Financial Times încearcă să explice de ce nu mai marchează Torres.

Fernando Torres a prins Financial Times. O pagină întreagă despre neputinţa instalată brusc şi inexplicabil care porneşte de la cazul Torres. Financial Times e un ziar serios. Jocul banilor şi al norocului e o chestiune serioasă de care Financial Times se ocupă de un amar de vreme. O face exact, aproape didactic, dar exemplele cu care lucrează ziarul suferă de plictisul graficelor şi de muţenia procentelor. Prin urmare, nimic mai bine venit  pentru ziar decît blestemul Torres. Mutată în interdicţia care îl desparte pe Torres de gol, povestea despre încăpăţînarea perversă a ghinionului e mai uşor de înţeles.

Avem în faţă una bucată superjucător care nu mai poate. Deodată şi fără alte explicaţii, pacientul nu mai are voie să dea gol, oriunde s-ar aşeza, oricît ar sprinta şi oricum ar ataca balonul. Într-un fel, nimic nu s-a schimbat. Jucătorul Torres face tot ce făcea pe vremea cînd înscria gol după gol, oriunde s-ar fi aşezat, după orice sprint şi la orice atingere a balonului. Nu mai poate, nu mai ştie, nu mai vrea - nu contează! Important e că fostul cuceritor şi vîrf de prăsilă şi-a pierdut darul. Cum? Nimeni nu ştie. Sau ştie doar ce se vede şi, cu acest prilej, învaţă să fie nedrept cu un om lovit de una din cele mai rele boli ale afacerilor din teren şi de dincolo de tuşă: seceta totală, lipsa de rod, ghinionul sau cum vreţi să numiţi acea stare care pune capăt stării de bine.

E ceva misterios, dezamăgitor şi fascinant în ghinionul instalat care îl controlează pe Torres şi în seria negativă care i-a dăruit o pagină nedorită în Financial Times. Succesul subjugă, iar insuccesul repetat şi mai ales insuccesul garantat obligă la întrebări neliniştite: e rateul permanent o nouă aşezare a sorţii?  Şi pentru care fapte? Cel mai uşor răspuns fuge spre întîmplare. Torres nu mai poate pur şi simplu pentru că aşa a  fost să fie. O explicaţie mai atentă cu victima ar trebui să ţină sema de cazierul impecabil al omului. Omul Torres n-a făcut nimic pentru a-şi atrage pedepsa. Torres, parodia pălmuită de tribune, n-a mîniat pe nimeni şi n-a comis nici unul din păcatele care atrag blocările de cont în afaceri şi ratarea în faţa oricărui portar.

Torres a fost lovit din senin şi fără cazier. De aici concluzia după care oricine e supus sancţiunii cu nereuşita. De ce? Aşa! Tocmai pentru mai buna cunoaştere a vieţii şi a fotbalului. Care n-au fost niciodată egale cu suma trofeelor, reuşitelor şi succeselor în serie ce includ, chiar fără aprobarea noastră, suma eşecurilor, ghinioanelor şi blestemelor inexplicabile care lovesc un om sau o echipă. Exemplele abundă, deşi duc mare lipsă de comentatori: Olanda şi Ungaria excluse de la titlul mondial, Năstase şi Ţiriac eliminaţi de la dreptul de proprietate în Cupa Davis, Joe Frazier pe veci exclus din Pantheon de Cassius, cu numele schimbat la timp în Muhamad. Torres e doar un exemplu trecător şi vizibil. Pentru o regulă mare şi invizibilă.

Fără sunet, doar cu imagine

Care “primăvară europeană” la minus 10 grade şi-n mijlocul lui februarie, măi domnilor?

Am privit meciul Steaua - Twente la televizor, fără atmosferă ajutătoare. De ce să fiu îndemnat să văd ce nu este şi nici nu-i de văzut. Fără presiunile comentariului, pot să-mi dau seama şi singur care-i adevărul din teren. Twente, o formaţie solidă şi cu un joc de pase foarte legat, iar Steaua, o înaintare de timoraţi, care lovesc balonul aiurea şi cred că tribunele pot să completeze ce le lipseşte lor: tehnica şi mintea. Ce dracu’ să speri de la nişte jucători care au retrogradat Craiova? Şi nu oricum, ci în mod genial!

Din lipsă de subiecte, Steaua a devenit un subiect în sine, mai interesant prin ce ar putea fi, ce ar trebui să fie şi ce am vrea noi să fie. Comentariile, cu doza lor de patriotism, te fac să vezi alt meci, nu pe acela din arenă. Entuziasmul şi dorinţa, îndelung amînată, a unei prezenţe onorante în fotbalul continental duc la strigări de genul “Dacă era gol la şutul lui Tatu, am fi văzut un gol genial!” Trebuie să fii ori inflamat rău, ori pierdut definitiv pentru adevăr, ca să ţipi ca un apucat la tot felul de “rateuri geniale” şi ” curse fantastice” terminate cu mingea-n tribune.

Fără sunet, am văzut că, deprinşi să fie înjuraţi şi huiduiţi de nişte tribune mai mult goale, tribunele pline şi disciplinate îi sperie pe stelişti. Cum o să-i blocheze nişte tribune pline pe olandezi, cînd ei aşa joacă mereu, într-un mediu excitat? Cînd joci mereu pe terenuri infecte, pline de gropi şi de noroaie, un gazon englezesc mai degrabă te taie decît te iuţeşte. Cînd te îndopi numai cu raci de baltă, o masă cu homari te lasă nemîncat.

Din cauza comentariilor exaltate la nimicuri, chiar şi românul cu judecata limpede se preface că nu vede ce-au văzut toţi cei care au scăpat de Tatu vînzîndu-l închipuiţilor din România: că e un amărît de brazilian care joacă mărunt şi împiedicat. Cu sonorul la maximum şi cu pălăvrăgeala paralelă cu realitatea a echipei de comentatori, Steaua ataca avîntat. Fără sunet, pînă şi un miop vedea că avîntul era, de fapt, brambureală. Steaua joacă mingile pe sus, unde lupta corp la corp pare dăruire, fiindcă nu ştie să o joace la firul ierbii. E destul să loveşti mingea corect, să fugi bine şi să ai dribling. E ceea ce au avut în plus olandezii şi n-au alde Prepeliţă, Dănănae, fraţii Costea şi surogatul de oltean Tatu, cel născut cu centrul de greutate alături.

Cu sonorul la maximum, vedem ce ne spune Gigi Becali că vede el. În linişte, vedem că “primăvara europeană” e o minciună de protocol, din moment ce afară sînt minus zece grade şi nu sîntem în martie, ci la jumătatea lui februarie. Pentru Steaua lui Stan, primăvara o să fie aia cu inundaţii şi etape amînate ori cu tribunele ostile.

Noaptea de 11 februarie

Nu-mi e uşor să trec peste Barca - Osasuna 2-3

Fan Barca, aş fi gata să elogiez integral articolul de ieri al lui Andrei Niculescu, dacă nu m-ar reţine, o clipă, începutul său. Pînă să fac - cum scrie A.N. - din 14 februarie “Ziua întoarcerii la fotbalul adevărat”, cu victoria de la Leverkusen, cu formidabila repriză a doua în faţa unei echipe deloc mediocre, dar nici geniale, am avut parte, cu trei zile înainte, pe 11, de o zi greu de uitat: ziua pierderii campionatului, o dată cu acel 2-3 neverosimil în meciul cu Osasuna. Nu am văzut - nu pot preciza de cînd, o primă repriză atît de lamentabilă ca aceea. Nu ieşea nimic, nu se lega nici tika, nici taka, fără Xavi, Iniesta, Fabregas se confirma vorba aceea apăsătoare că Messi nu poate fi Messi, atît de năuc juca. Continue reading →

Fotbal de rasă

Cel mai popular sport a intrat în proprietatea unei reţele de fanatici care dau verdicte

O rocadă bizară a făcut din sport o realitate prea serioasă şi din realitate un sport neserios. Tendinţa a accelerat recent spre caricatură. Fotbalul ca dramă nesărată pare să fi ajuns o normă în Anglia. Jocul inventat fără alte ingrediente de englezi a fost dezinventat şi transformat într-o procedură etică ce aleargă în galop după stalinism. Continue reading →

De profesie sclav

Cei care ascund adevărurile dure ale fotbalului din estul Europei sînt chiar jucătorii

Sclavia n-a dispărut niciodată. A cunoscut forme care o făceau să semene a stare socială normală şi chiar ţinînd de o fatalitate a evoluţiei, iar în secolul industrializării, graţie unei nesfîrşite ingeniozităţi legislative, multe tipuri de sclavagism sînt nu numai generalizate, ci şi rîvnite. Un articol apărut joi în Gazetă, sub titlul “Sclavi cu crampoane” şi referind la o anchetă în estul Europei a Sindicatului Mondial al Jucătorilor Profesionişti (FIFPRO) m-a stîrnit mai degrabă prin adevărurile pe care le ignoră, decît prin acelea pe care ar părea să le developeze.

Fotbalul mondial nu cunoaşte nici un profesionist provenind din cele mai înstărite medii sociale şi nici măcar din familii cu stare. E meseria la care visează zeci de milioane de tineri lipsiţi de şanse reale la o existenţă decentă. Cea mai nenorocită consecinţă a acestui gen de sclavie cu suficient de multe lozuri cîştigătoare şi care cu acte durează doar nişte ani e că produce, în uriaşa masă a celor care n-au prins marele loz, respectiv o carieră de multe milioane de euro, dolari sau lire, un neant profesional şi adeseori revenirea la sărăcia din care au plecat.

În clasa stăpînilor de sclavi, deşi puţini conştientizează asta, intră şi sindicatele fotbalului. Ele sînt un for unde fotbaliştii vin să se spovedească, la fel ca la biserică, de necazurile lor cu patronii şi de unde, tot ca de la biserică, primesc nădejdi de mai bine în viaţa de apoi. Că această viaţă de apoi începe din clipa în care fotbalistul iese din sediul sindicatului nu e diferenţă semnificativă. Important e doar faptul că sclavul cultivă convingerea că există totuşi cineva care îi apără şi drepturile, nu doar organisme oficiale care îi controlează obligaţiile.

În felul în care a fost conceput chestionarul anchetei, cu un procent de transparenţă care-i deconspiră patronilor pe fotbaliştii pîrîcioşi şi dispuşi la o adică să dezvăluie toate dedesubturile vieţii de sclav cu cîteva mii sau doar cîteva sute de euro lunar, era clar că el va eluda toate adevărurile urîte ale fotbalului din estul Europei. Dovadă că românii, care-s păţiţi în toate tentativele lor de a-şi face lanţul mai suportabil, s-au prins de riscurile unor răspunsuri oneste şi n-au muşcat din momeală.

Explicaţia e una proprie vremurilor pe care le trăim: sclavia e o meserie destul de bună, dacă nu faci caz de istorie şi de toată pălăvrăgeala vieţii de piaţă despre aşa-numitele drepturi ale omului. Pentru drepturile sclavilor nu s-au făcut legi şi nici nu se vor face, întrucît oficial meseria de fotbalist sclav nu există.

Noi, manchesteriștii

Acest 3-3 fabulos de chinuitor
Nu pot da semichiotul cuvenit la acest 3-3 (de la 0-3) al lui Manchester United cu Chelsea, fără să mă refer la numeroşii internauţi care stau cu ochii în patru la tot ce scriu despre Sir Alex şi ai lui. Cel mai dur s-a dovedit sdeath, foarte supărat pe mine fiindcă mă exprim la persoana întîi plural, cu “noi” adică, atunci cînd discut despre jocul giggşilor: “Nu mă aşteptam ca şi dvs să fiţi în tagma acelora care zic «Am învins… ai noştri au făcut şi au dres…», credeam că numai cei fără personalitate gîndesc aşa… E prima lacună din articolele dvs şi sper sincer să fie şi ultima”. Continue reading →

Drumul spre linişte

Un fenomen înfloritor în media: apariţia experţilor fără practică şi a pricepuţilor în orice

Cineva a răspuns: X nu e bun de ministru. Altcineva a precizat cu multă siguranţă: Propunerea lui Y v-a distruge industria textilă. Dar cine întreabă? Ca de obicei, un ziarist de radio sau de televiziune. Normal. Problema e pe cine întreabă. Mai nou, pe aproape oricine. Încă mai interesant, aceeaşi persoană îl poate scuti de alergături pe ziarist pentru că poate da toate răspunsurile: şi despre miniştri şi despre soluţii economice şi despre relaţiile cu Japonia şi despre cea mai nimerită ţinută de seară şi despre cel mai bun cîntăreţ, fotbalist, film sau sos de muştar.

Apariţia experţilor fără practică şi a pricepuţilor în orice e un fenomen înfloritor. De cînd cu ştiinţa compactă şi instantanee a experţilor radio-tv, totul s-a uşurat. Nu mai e nevoie de timp şi studii. Îndrăzneala şi dezinvoltura ajung. Politica e cea mai lovită de noua superştiinţă şi rezultatul final e convingerea generală după care politica nu e ceva anume şi nu cere nimic anume. Cine susţine că a face politică înseamnă a lua decizii extrem de complicate între care şi soluţia care face amici din capră şi varză e luat în rîs.

La fel cine îndrăzneşte să aducă aminte că părerile unui actor sau fotbalist despre pace, politică şi liderii altor state sînt la fel de profunde ca părerile unui prim-ministru despre topuri sau reparaţii auto. Sporovăiala continuă şi cîştigă teren. Nu mai e lucru de reparat. E de remarcat doar că dacă fiecare ar vorbi numai despre lucrurile la care se pricepe am fi probabil înconjuraţi de o linişte de mormînt.

Victorii care îngrijorează, înfrîngeri care dau speranţe

Să ne iubim mai puţin sărăcia şi nevoile, şi neamurile proaste!

Amicalele din lunile de pregătire şi transferuri au o doză mare de farsă de bîlci. Piesa e una şi aceeaşi de cînd s-au inventat cantonamentele. Cînd echipele lor iau bătaie, comedienii de sezon declară că rezultatele penibile le dau temei şi speranţe pentru adevăratele bătălii din campionat şi că din cafteli prestigioase se învaţă mai bine decît din victorii chinuite, iar cînd se întîmplă să mai şi cîştige un meci, în faţa a douăzeci de chelneri şi liftieri din hotelul unde-s cazaţi, îşi proclamă convingerea că echipa şi-a găsit formula, că e pe drumul cel bun şi că mai sînt de făcut doar cîteva retuşuri, la chiuvetele din vestiar şi la trabucul patronului.

Rapidul, ca de obicei, e pe val, cînd nu-i încă momentul şi, tot ca de obicei, Dinamo şi Steaua sînt pe mal. Dar în timp ce Răzvan Lucescu practică suava ipocrizie a modestului, Ciobotariu şi Stan par a nu-şi mai găsi cuvintele, de entuziaşti şi de edificaţi ce sînt. Pe Răzvan, victoriile “de palmares” din Antalya îl îndeamnă la prudenţă, pe cînd Stan pare să fi aflat, în sfîrşit, ce-ar mai fi de perfecţionat într-un joc al Stelei, mai mult decît perfect, după ultimele transferuri. Iar Ciobotariu - ţineţi-vă bine de ziar să nu cădeţi de emoţie - nu numai că nu e îngrijorat, dar e convins că ruşinile din cantonament vor fi compensate generos prin victorii în campionat.

Sportul românesc a acreditat o inepţie în regim de adevăr biblic: din înfrîngeri se învaţă! Prostia asta cu înfrîngerile care-s cea mai bună şcoală e consecinţa unor convingeri istorice şi sută la sută autohtone că sărăcia e o chestiune de merit şi de înţelepciune, pe cînd bogăţia e una de lăcomie, răutate şi puşcărie. La fel cum unii se obişnuiesc devreme cu lauda şi cu condiţia de învingători, considerînd locul întîi ca pe un drept, la fel şi veşnic învinşii dau vina pe soartă şi devin mîndri de situaţia lor de ciucă a bătăilor. Asta e, de vină e soarta, de vină sînt otomanii, de vină e cerul că nu plouă, de vină sînt banii că nu vin la termen! Versul care spune că poetul îşi apără sărăcia şi nevoile şi neamul trebuie să suporte o revizie. Sînt prea mulţi cei care, astăzi, nu numai că-şi apără sărăcia, dar şi-o şi iubesc. Şi dacă doar şi-ar iubi-o, însă sînt mîndri de ea, o ţin de virtute naţională în sensul că am fost oprimaţi şi că e timpul să consumăm tantiemele trecutului, că pînă şi la fotbal trebuie să primim, că prea ni s-a luat.

Cînd nu vom mai lăuda înfrîngerile şi nu vom mai supralicita victoriile, ne vom bucura ca toată lumea de adevăr şi abia atunci ne va fi mai bine.