January 2012 ↓

Ţara miracolelor banale

Am suferit ca nişte cîini, spune antrenorul obscurei Mirandes. da, dar cîini de rasă, spunem noi, nu corciţi şi vopsiţi.

Pentru ca o întîmplare să pară ieşită din comun sau revoluţionară, ea nu trebuie să fie unică şi nici măcar excepţională. În Spania, nu e nimic extraordinar în faptul că o echipă din Liga a III-a elimină din Cupă mai multe formaţii bogate din prima Ligă. Noi, cel puţin, n-ar trebui să ne minunăm prea tare la astfel de veşti europene, fiindcă la nivelul la care a ajuns fotbalul spaniol, în Liga a III-a se joacă la fel ca la noi în Liga întîi.

La noi, dacă e să ajungem la comparaţii şi uimiri, o performanţă ca aceea a obscurului club Mirandes, care scoate din competiţie mai mulţi granzi, obţine doar un titlu pe prima pagină şi un comentariu ironic în interior. Ea ţine de categoria miracolelor banale. Egalizarea valorilor, în fotbalul autohton, are loc în jos, nu în sus, ca în Spania. În sus, e posibil oriunde şi dintotdeauna, pentru că nu există şi un cel mai sus. În jos însă, există un cel mai jos. Dovadă locul pe care s-a prăbuşit naţionala noastră în ultimii ani, anii celor mai mari contracte ale antrenorilor ei.

Spania e pe primul loc în fotbalul mare, iar mai sus nu se poate. Ce se poate în Spania e ca toate echipele din toate ligile să vrea mai mult. Primul loc în fotbalul elitelor impune baremuri la calitate şi la aspiraţii la care încep să viseze şi să îndrăznească şi echipe de tîrguri, precum Mirandes. Visezi mai cu spor cînd ştii că se poate. Dacă pot Barcelona şi Realul, au dreptul toate tîrgurile să se obrăznicească. Chiar şi acelea de talia lui Mirandes cu un antrenor mecanic naval şi cu jucători care dimineaţa merg la serviciu, iar către seară pregătesc meciurile cu profesioniştii din prima ligă.

În Spania, toate echipele, fie mari, fie mici, ar vrea să joace ca Barcelona. La noi, toate echipele ar vrea să ajungă pe locul lui Dinamo. Nu la valoarea lui Dinamo, findcă Dinamo nu mai înseamnă în plan internaţional nimic.

La noi, n-are sens să vorbim de miracole cînd o formaţie judeţeană elimină din Cupă echipe de statura Mioveniului, a Chiajnei, echipe fără identitate şi de conjunctură ca Sportul, Ceahlăul, Tîrgu-Mureş sau Voinţa. Visele au şi ele un prag al decenţei. Am suferit ca nişte cîini, spune mecanicul naval Pouso cînd vine cazul să se laude cu performanţa echipei sale. Nici cîinii nu suferă toţi la fel. Maidanezii s-au deprins cu umilinţa. Zilele trecute, doi fotbalişti de la Brăneşti au fost cîini roşii numai cîteva zile. Şi ca să suferi cu folos e nevoie de timp.

Din care cauză închei zicînd: Măi oameni buni, echipa asta, Mirandes, le-a scos din cursă pe Espanol, Villarreal şi Santander, nu pe Mioveni şi Sportul. Haideţi să ne minunăm mai cu potriveală!

Un real miracol psihologic

Cînd Realul e mai convingător decît Barca

Săptămîna trecută făceam pe exigentul întrebînd ce poate să ne mai aducă nou încă o ciocnire între cele două puteri, una mai cosmică decît alta; nu ar fi exclus ca returul de miercuri seară să ne fi adus, în fine, o pagină nouă în poveste. După cum s-a desfăşurat acest 2-2, Realul prea antipaticului Mourinho, omul care - vorba lui Gică Craioveanu - “a vrut să facă în Spania un Inter-Madrid, ceea ce nu se poate”, e în drept să pretindă o modificare de optică. El are, conform acestui egal greu credibil la 2-0 pentru Barca, dreptul la o simpatie mai mare decît respectul clişat. Continue reading →

Fără rejucare

Despre apariţia răului în fotbal şi perpetuarea acestuia atunci cînd scapă nepedepsit.

Poate fi rejucat, pe motive de injustiţie, un meci de fotbal? Nu, dar ar merita. Uneori, o oră şi jumătate de fotbal ţinteşte cu precizie în inima bunului simţ şi calcă în picioare ultima urmă de adevăr. Nu e vorba de meciurile pierdute după ce “noi am ratat ca la balamuc”, iar ei ” au scăpat o dată şi ne-au bătut”. Asta se întîmplă des şi e parte a ordinii decente în fotbal. Altfel spus, şi în fotbal, realismul bate poezia. Există însă meciuri de-a dreptul revoltătoare, care ies din orice tipar şi îi pedepsesc pînă la epuizare pe nevinovaţi. Nu e clar care e mesajul şi la ce e bună o asemenea lecţie. Poate pentru mai buna aşezare a pesimismului în viaţă.

Am văzut de curînd o asemenea inversiune vicioasă. Pe afiş scria Manchester City-Tottenham Hotspur. În teren, s-a dezlănţuit o farsă cinică. Prima repriză nu a luat parte la scenariu. Însă în ultima jumătate au urmat faptele. 2-0 pentru City, apoi 2-2. Nimic de obiectat, cu excepţia unui gol paranormal venit din şutul lui Bale. Au urmat un cot în gură aplicat violent stoperului lui Tottenham. Arbitrul n-a văzut. Apoi, o călcătură cu crampoane şi acceleraţie aplicată de Balotelli pe capul unui mijlocaş de la londonezi. Arbitrul n-a văzut şi Manchester City a jucat mai departe în 11 şi cu arbitrul 12 un meci pe care trebuia să îl termine în 9 şi fără arbitru, 8. Dar farsa nu s-a încheiat. Tottenham scapă pe o contră şi ratează milimetric victoria. N-a fost de ajuns. În ultimele secunde ale minutului 90 plus 5, City primeşte, corect, un penalty. Arbitrul a văzut. Cine execută şi înscrie? Balotelli, cartonaşul roşu menţinut în teren. Apoi, arbitrul fluieră şi pleacă acasă. Ce a rămas în urma lui?

La nivel penal, acest Balotelli care e în mod vădit incapabil să îşi controleze accesele de violenţă. Simpaticul purtător al fizionomiei de killer mohican e, la aproape fiecare apariţie în teren, un pericol medical imediat pentru adversar. Mai important decît nivelul pre-mental al lui Balotelli, meciul oribil de pe Etihad Stadium a demonstrat ceva crîncen şi inevitabil. Ceva posibil în fotbal şi mereu la dispoziţie în viaţă. O adeverinţă respingătoare: da, răul  ca sumă a tuturor actelor absurde, simultane şi neîngăduite, există, lucrează şi rămîne nepedepsit. Suporterii se plîng adesea de ghinion, de zile proaste şi de lucrături. Însă apariţia coerentă şi furioasă a răului e cu totul altceva: o capodoperă devastatoare care comprimă în 90 de minute sau mai puţin anvergura lentă a destinului. Şi el, nerejucabil.

Corpul, în fotbal, e sano, dar mintea?

Există un sport complet, în care publicul e jucător cu mintea: snookerul.

Vechea zicere latină - Mens sana in corpore sano - care era cîndva raţiunea dintîi  a mişcării sportive din România, fie ea de amatori, fie de performanţă, n-a mai fost citată de presa noastră, şi nu numai de cea specializată, de ani buni. Sînt convins că mare parte din gazetarii care au scris în transă, de zeci şi chiar de sute de ori, cuvintele briliant şi geniu nu ştiu nici ce-i briliantul şi nici faptul că, în toată istoria umanităţii, geniile nu s-au exprimat niciodată cu picioarele, cu pumnii şi cu nara.

Mă întreb, de aceea, cum trebuie să punem astăzi problema minţilor sănătoase, într-o dezbatere despre geniul clanurilor de suporteri şi despre cum ar fi mai propriu să fie el exprimat, cu petardele, într-o confruntare cu pietre şi bîte cu jandarmii, cu ce-i duce pe ei mai bine mens, cu băga-mi-aş şi mînca-ţi-aş, ori, şi mai intelectual, cu cuţitul şi cocteilul Molotov?

Ieri seară, n-am mai avut, ca să zic aşa, forţa interioară ca să mă uit la meciul din Piaţa Universităţii, mai ales că e aranjat ca să intre în prelungiri, iar ultraşii or să primească exact ce-au mai primit, o mustrare verbală sau una scrisă, ca pe vremea pionierilor indisciplinaţi. M-am uitat, în schimb, numai cu ochii şi cu mintea, la Mastersul de snooker de la Londra. Mă uit mai des la snooker decît la fotbal, fiindcă snookerul e unul din acele sporturi unde rezistenţa psihică vine înaintea celei fizice, iar mintea publicului e activă şi concentrată deodată cu a jucătorilor. Ce-i foarte deosebit la întrecerile de biliard e că mintea cere un antrenament de durată, trupul slujind acestui antrenament spiritual intens. Condiţia fizică e importantă, întrucît o finală mondială de 33 de partide e un infern pentru organism. Dacă un fotbalist ratează un 11 metri din cauza tensiunii interioare, un jucător de snooker are, chiar şi într-un meci scurt, de numai 5 partide, mai multe tensiuni de 11 metri decît un Messi într-o carieră. În multe din profesiile care cer agerime, precizie, intuiţie, control al comportamentului şi o memorie foarte exersată, cuvîntul antrenament e preferat cuvîntului învăţătură. La NASA, personalul vine gata învăţat, iar ce urmează e un antrenament, mult mai aproape de acela al marilor sportivi decît ne putem imagina. Ca să nu spun că şi pentru a ne putea imagina ce ar fi să facă un angajat de bază de la NASA e nevoie de antrenament. Snooker-ul e unul din sporturile profund democratice şi civilizate unde publicul, deşi rămîne tot timpul în fotoliu, gîndeşte jocul la fel de intens ca jucătorii.

Cînd mă uit la un concurs mare de snooker, omniprezenţa fotbalului din societatea românească mă face să mă simt asocial şi vinovat. In loc să merg la veşnicele derbyuri de trei parale, să mă las înjurat de vecini, păcălit de arbitri şi minţit de federali, ca să-mi pot exprima geniul urlînd, eu mă uit la un puşti, ca Trump, care vine cu mai multe minţi într-un cap şi toate atît de antrenate încît te întrebi dacă unii oameni nu vin pe lume gata antrenaţi.

Anomalii

Barca şi Real, fiecare cu complexele ei.

…şi mai e ceva: nici Barca nu e aceeaşi din campionat, cînd dă ochii cu aşa-zişii extratereştri din Madrid; şi ea are un complex în faţa Realului. Un complex de superioritate, căci există şi complexe de-astea. Prea ne-am obişnuit să numim complexele doar de slăbiciune, de inferioritate, de tremurici în izmene. Barca lui Pep nu ştie, nu poate să tremure în faţa Realului, chiar dacă în minutul 10 e deja 1-0 pentru un Cristinel care scapă, în entuziasmul general, de Pique. “Bă - cum s-ar spune gingaş pe româneşte -, bă, p-ăştia, orice ar fi, tot îi batem…” sau, mai modest: “Ăştia nu ne bat nici dacă sîntem morţi”.

Cu madrilenii, Barca nu e îngîmfată, ci sigură pe sine. Cu Mourinho în faţa ei, Barca se transfigurează; e alta decît aceea care “scîrţîie ” cu Betis, neatentă cu Espanyol, sau “normală” cu cine vrei dumneata. Cînd îi apare Realul, Barca devine anormal de bună, iar Realul, s-o spunem cu aceeaşi obiectivitate, anormal de precară. De aceea, meciurile dintre ele sînt speciale, adică nu au treabă cu campionatul sau Cupa Regelui. Sînt clasicele înfruntări dintre doi orgolioşi, care de cum se văd, ca în filmele tari, nu mai sînt normali, fără să le pese de perfecţiune.

În acest sens, meciul de miercuri noapte nu a adus nimic nou, doar a confirmat, mă rog, cît se poate compara în fotbal, la acest nivel. S-a confirmat - atenţie, fără să ne plictisim! - că Realul lui Mourinho, la orice 1-0 cu Barca, trece la italienisme fumate, s-a confirmat extraordinar de intimidanta posesie de care e capabilă Barca, ne-a covîrşit din nou luciditatea catalană în pasele şi controlul mingii - ce noutăţi să mai vrem? Poate faptul că ambele goluri au fost înscrise de oameni din apărare, Puyol lăsîndu-l mască pe Pepe, Abidal găsit cu o pasă magică a unui Messi care, zice-se, nu s-a prea văzut… Cum l-a văzut el pe Abidal, liber, face cît un gol genial, dacă mi se dă voie să exagerez. Sau nu am voie? Bine, să nu exagerez. Atunci am voie să zic, strict la obiect, că Pepe ăsta a fost cam oribil? Şi cînd te gîndeşti că Mourinho, înainte de meci, a declarat că “Pepe e singurul din echipă care ştie cum poate fi bătută Barca…”. Auzi, Jose? Cu tot respectul, lasă-ne!

Suporteri insuportabili

Ultraşii transformă şi stadionul, şi piaţa publică în poligon hormonal

Cătălin Tolontan a încercat recent să apere onoarea suporterilor militanţi care au schimbat în ultimele zile stadionul cu Piaţa Universităţii. “Şi ce dacă sînt suporteri?” întreabă Cătălin Tolontan, străduindu-se să descopere dreptul la expresie politică al peluzei. Într-adevăr, oricine poate participa la o demonstraţie. Însă, cei ce simt nevoia să protesteze nu ies în stradă ca suporteri, ingineri, rockeri sau apicultorii. Ies în calitatea lor mai veche sau mai nouă de cetăţeni interesaţi, fie pînă la încîntare, fie pînă la indignare, de mersul societăţii lor. Nu e cazul suporterilor însoţiţi de glugi, treninguri, răcnete, şuturi şi dispoziţii incendiare. La drept vorbind, suporterii din această categorie merg la demonstraţie sau pe stadion din unul şi acelaşi motiv: pentru iluzia virilă a războiului. La fel de sigur,  suporterii ratează şi degradează ambele ocazii. Stadionul pe care îl transformă în poligon hormonal şi piaţa publică pe care o transformă în poligon hormonal. Diferenţa e că poligonul al doilea e, de regulă, foarte central, îşi pierde vitrinele şi rămîne fără mărfuri.

Sînt sigur că în grupul distinct al demonstranţilor paşnici din Piaţa Univeristăţii se află destule persoane care au fost măcar o dată în viaţă pe un stadion de fotbal. Asta îi face amatori de fotbal. Mă îndoiesc însă că asta îi face şi suporteri în definiţia apărată de Cătălin Tolontan. Despărţirea între cei ce pot participa la o ocazie publică fără a o fărîma şi suporteri e veche. La Roma, plebea din Colosseum, în Bizanţ, mulţimea de pe Hipodrom. Rezultatele au fost identice: unii au infectat civismul roman, ceilalţi au deschis drumul corupţiei de masă. Mai aproape de noi, barrabravas, un soi de galerie paramilitară, împarte controlul străzilor argentiniene, în complicitate cu poliţia şi liderii de club. Ultraşi nu sînt, deci, invenţia noastră. Istoria acestei degenerări ar trebui să fie bine cunoscută celor ce se ocupă de rolul şi drepturile suporterilor.

Cealaltă observaţie importantă a lui Cătălin Tolontan spune că suporterii dinainte de ’89 au făcut adesea dizidenţă. E adevărat, dar confuzia e, din nou, la lucru. Cei ce au scandat atunci curajos nu au făcut-o în calitate de suporteri, ci în baza nemulţumirii lor umane. De ce anume pe stadion? Pentru că stadionul le-a dat o platformă şi un paravan cît de cît protector. Nici atunci şi nici acum, calitatea de suporter nu scuză şi nu explică nimic la întîlnirea cu testele majore: civilizaţie, răspundere, bun-simţ.

Tunuri, ţepe, şarlatani. Dar şi fraieri pe alese

O afacere în care distanţa de la caz la necaz e de două milioane de euro

Mulţi, din ce în ce mai mulţi fotbalişti, de-ai noştri şi de pe aiurea, care nu prea au treabă cu gazonul, devin totuşi vedete de presă, material senzaţional la ştiri, subiecţi de cacealmale, tunuri şi ţepe fiscale, iar unii şi nişte transferuri atît de neaşteptate că-ţi îngheaţă mintea numai aflînd sumele puse în joc. Voiajul anonimului Ioniţă de la Rapid la F.C.Koln, pe două milioane de euro, şi înapoi la Rapid, pentru o sumă de rebut de elită, e unul din cazurile care dovedesc ciudatele fineţuri ale democraţiei. E mare democraţie şi în lumea mică a fraierilor cu bani. Continue reading →

La Zurich, fără răutăcisme

La gala FIFA nu am emis uşurel decît un sigur huo

La gala blatteriană de la Zurich, în lumea simandicoasă a atîtor superlative, mi-am propus să nu mă enervez, să nu emit răcnete, să mă comport, adică, decent; în fond, sînt dintre acei cîţiva obosiţi de cîtă indignare clocoteşte în jurul nostru, cît sictir se consumă în ograda noastră, de  dimineaţa pînă seara. S-a ajuns ca un român care nu înjură să fie considerat un snob şi, uneori mai rău, un laş! Nu ştiu să înjur, de mult mi se impută această infirmitate şi nu reuşesc s-o rezolv - m-am decis să tratez gala cu acea eleganţă care se numeşte nu o dată humor.

Ca atare, nu am avut nici o obiecţie ca Blatter să-i confere un premiu prezidenţial lui Sir Alex, mai ales că United învinsese duminică pe City, aşa cum, foarte timid, o nădăjduisem vinerea trecută. Dar, imediat, privindu-l pe “nea Sandu”, cum am auzit că-i zic adorabil deja unii microbişti români - m-a răscolit întrebarea: cum să ai 3-0 la pauză, ca duminică, şi să nu dai alte 3, să faci un 6-0 atotrevanşard? Ceva totuşi nu-i în ordine, nea Sandule…

Mai departe, foarte mulţumit că Pep e antrenorul anului, m-am gîndit cu o anume duioşie la absentul (motivat!) Mou, la apăsătoarea lui problemă: Realul lui bate dezinvolt în Spania pe oricine, e într-o formă de zile mari şi lungi, dar de Barca nu poate trece decît o dată din şase meciuri. Cred că la orgoliul lui ar da nu ştiu cîte trofee pentru un 5-0 atotrăzbunătoriu cu Pep. Nu se poate să nu-i conferi o medalie pentru puterea de anduranţă cu care îşi trăieşte această frustrare.

Momentul cel mai greu pentru humorul meu a fost desigur consacrarea lui Neymar în locul lui Rooney la capitolul “golul cel mai frumos”. M-am simţit ca un părinte căruia i se persecută copilul, după care am emis un strigăt interior îndelung: “Cum nu vedeţi, boieri mari, că Neymar marchează în Brazilia, nu în Europa? Unde în Europa apărărilor crunte mai avea el timp să fenteze atît de uşor, să schimbe piciorul…?”. Şi-am conchis concis şi uşure: “Huo, blatteriştilor!”.

În fine, la momentul monumentalului Messi, am căzut într-o odihnitoare resemnare, atunci cînd genialul l-a omagiat pe Xavi, gata-gata parcă să-i ofere trofeul… Instantaneu mi-a scăpat un românesc: “a se slăbi”, dar am renunţat la un asemenea răutăcism, pentru a mă împăca definitiv cu gîndul că azi, mîine poimîine, cam niciodată un geniu al pasei nu va fi balon de aur. Şi m-am topit într-o rugăminte la zi, auzită demult la o agenţie Pronosport: “Toată lumea să trăiască, numai noi să nu murim!”.

Teorema GA - consecinţă RO

Evident, fotbalul post-Cruyff-Maradona este supraevaluat. Iar asta are o mare legătură şi cu noi.

Declaraţia delirantă emisă de Hugo Gatti la începutul anului a fost greşit înţeleasă. De regulă, cînd cineva spune o prostie enormă, lumea se uită în jur şi dă din umeri a absurd. Messi, cu ale lui 3 Baloane de Aur, rezervă pe vremea lui Maradona şi Cruyff? Evident, fals. Asemenea declaraţii nu trimit spre realitate, ci spre problemele vorbitorului. Gatti îşi regretă tinereţile şi îşi simte vremurile nedreptăţite. Aici are dreptate. Într-adevăr, fotbalul post-Cruyff/Maradona e supraevaluat. Revolta lui Gatti a gîlgîit în direcţie greşită şi s-a transformat în resentiment. Punctul de plecare e însă corect, deşi acoperit de o insultă groasă e greu de dibuit.

Rezumat în mod decent, argumentul ratat de Gatti, cu o logică extremistă scuzabilă la un portar, spune că: oricum am număra şi cîntări, fotbalul ultimilor 50 de ani, adică fotbalul modern şi televizat, e dominat de cîţiva jucători perfecţi. Mai precis, de patru inexplicabili şi inegalabili. În ordinea pe care o doriţi: Cruyff, Di Stefano, Pele şi Maradona. Discuţia e nesfîrşită, lista poate fi dată la lărgit (Garrincha, Puskas, Platini, Messi, Zidane, Dobrin), dar nu admite restrîngere. Miezul ireductibil al geniului fotbalistic are patru titulari. Nimeni nu îi poate refuza sau ignora. Restul e discutabil sau, în cazul declaraţiei punk a lui Gatti, nepoliticos.

Există în declaraţia lui Gatti o deschidere care ne priveşte direct. E vorba de consecinţa românească a teoremei Gatti. Să-i spunem consecinţa RO a teoremei GA. Ea spune că fotbalul în care clasamentele îşi pierd sensul e în criză totală. Mai departe, asta înseamnă că Gabriel Torje, laureatul anului fotbalistic 2012, ar fi fost cel mult rezervă într-o perioadă care începe cu Petchowski, continuă cu Dobrin şi se termină cu Hagi. Ceea ce descrie exact două realităţi contrare. Pe de o parte, calitatea inegală, dar certă a fotbalului românesc pînă la mijlocul anilor ‘90 şi, pe de altă parte, prăbuşirea în nonvaloare de care avem parte în ultimii 15 ani.  Am ajuns în punctul zero - asta o ştim, dacă nu sîntem chiar orbi sau tîmpiţi de zarva suburbană a actualităţii. Problema e cum plecăm din acest punct care nu face decît să-şi descrie strident propria nulitate.

Răspunsul: nu ştiu şi nu cred că există planuri sau persoane de încredere în materie. Fără îndoială, falimentul va fi lung, dar nu interminabil. E un alt fel de a spune că avem, chiar acum, talente din care pot ieşi fotbalişti competitivi. Naşterea valorilor nu poate fi interzisă, ci doar compromisă de o lume care se pricepe să strice. Ne va veni iar rîndul la fotbal bun. Dar mai avem de aşteptat. O altă lume.

Bilanţurile care lipsesc întotdeauna la sfîrşit de an

La Barcelona, chiar şi faulturile sînt de manual şi de legendă.

Numele lui Cristi Bud, de la Gaz Metan Mediaş, nu apare în nici una din citările de interes major de la finele lui 2011, deşi ar fi trebuit să existe şi un inventar al celor rupţi pe cîmpurile de luptă ale campionatului. Iar dacă spun cîmpuri de luptă şi nu terenuri de fotbal e pentru că, în foarte multe meciuri, momentele cu adevărat semnificative n-au fost cele fireşti într-o confruntare sportivă, ci acelea care, în afara terenului, ar fi devenit penale. E vorba de intrările criminale - comentate ca atare de media - ale unor jucători cu o tehnică precară, cu o dotare fizică modestă şi cu o idee de competitori la nivel de cavernă. De aceea nici n-am să-i pomenesc numele jucătorului de la Poli Timişoara care i-a zdrobit genunchiul lui Bud într-un banal meci de Cupă. Nu e un nume, e o categorie. Medicii spun că la genunchiul profesional al lui Bud, neomul care l-a lăsat pe acesta fără meserie “a rupt tot ce se putea rupe: ligamentele, meniscul şi capsula”. Şi ca drama să aibă şi un mai apăsat accent românesc, Bud a aflat adevărul de la nişte medici unguri, cu mult mai responsabili decît medicii sportului nostru, la o săptămînă după ce totul ar fi putut fi prea tîrziu.

Fenomenul e marca unui campionat care licitează cu totul alte valori decît calităţile atletice proprii fotbalistului de clasă. Un patron care tolerează, care nu sancţionează sau care chiar stimulează atacurile criminale la picioarele jucătorilor, în care un alt patron a investit zeci de milioane de euro, e refuzat de selectul club al afacerilor cu fotbal. Diferenţa la fond dintre fotbalul românesc şi cel civilizat e la protecţia investiţiei, la calitatea relaţiilor. Jivina din teren care îşi nenoroceşte adversarul direct nu face altceva decît să dubleze mîrlănia de cazarmă şi agresivitatea mocnită a stăpînului plin de bani şi de procese fiscale. Jucătorii fără şansă la mari echipe şi la mari transferuri îşi cunosc limitele. Ei ştiu că fotbalul românesc le îngăduie să rezolve prin nişte primitivităţi, cum ar fi agresiunile cu cotul în gît şi în faţă, atacurile din spate şi intrări ucigaşe cu crampoanele în carne şi-n oase, momentele cruciale ale unui joc.

O întrecere aspră e altceva decît una fără norme. E una cu norme mai multe şi mai dure. Aşa numitele faulturi de joc au un nume mai potrivit. Sînt faulturi de joc prost şi nu seamănă în nici o privinţă cu faulturile de joc bun. Între meciurile Barcelonei şi meciurile Mioveniului diferenţa e şi la fineţea faulturilor. La omul deştept, eroarea e dintotdeauna cu farmec. La Barcelona, faulturile sînt şi ele tot de manual şi de legendă. Dar de manualul celui care ştie să scrie, să citească şi pe care îl duce şi mintea.