December 2011 ↓

Sincerităţi şi pe 31 decembrie

Rarele emoţii, multele iluzii şi ceva sarcasm

Deşi ştiu bine că anchetele noastre de sfîrşit al anului nu se desfăşoară la ONU, acolo unde se cere o justificare a votului, nu-mi pot ascunde plăcerea de a nu fi fost original cînd am decis să nu pun nici un fotbalist român pe primul loc în superlativele anului 2011; am fost alături de confraţii mei, domnii Geambaşu şi Mierlă, graficianul Gazetei renunţînd chiar la avea un favorit pentru primele 3 locuri. Ca să fiu sincer şi pe 31 decembrie, opţiunea domnului Mierlă nu mi s-a părut exagerată; se poate accepta - în lumina rece a rezultatelor fotbalistice din acest an - că nu avem nici 3 oameni care să se fi impus categoric în disciplina asta care ne mănîncă zilele şi nopţile. O scriu lejer: nu am remuşcări fiindcă nu l-am pus pe Torje number one şi nici printre primii 5; căci ori îl puneam primul, ori nu-l puneam deloc. Adică, unde? Peste sau după Dănciulescu şi Sînmărtean, oamenii mei indiscutabili, dacă tot nu am unul “mînăstire” - cum spuneam pe vremuri, la hipodrom, cu Fănuş, cînd vedeam un superfavorit… Nu pot face abstracţie de meciurile lui Torje la Udinese, unde mi se confirmă că unul e fotbalul de acasă şi altul cel de afară. Dintre toţi ai noştri care prestează afară nu l-am fixat cu inimă uşoară decît pe Săpunaru.

Analizînd clasamentele anchetei, mi-a sărit în ochi slaba prezenţă a mai tuturor stranierilor noştri; prea puţini s-au aventurat să-i pună printre fruntaşii fruntaşilor pe Chivu, pe Mutu, pe Tamaş, pe Marica… Torje, fie şi number one, nu ne diluează regretul, doar ne “consolidează” iluzia conform căreia am mai putea da Europei valori stimabile, în nici un caz inestimabile. Cărei Europe? Celei întinse - cum o vedea generalul De Gaulle - de la Atlantic pînă la Urali? Asta da, căci dăm valori şi peste Urali, dincolo de ei, în Sibera şi pînă în China şi Coreea de Sud. E o victorie strălucită a impresarilor noştri pe care - cu ceva sarcasm împrumutat chiar de la dînşii - o putem pune printre realizările anului 2011.

În final, ţin să-i mulţumesc lui Ovidiu Ioaniţoaia pentru folosirea, în editorialul său de ieri, a cuvîntului “a emoţiona” de mult scos din uzul articolelor noastre pentru a nu fi, cum se zice, siropoşi: “Să recunoaştem că ne-am simţit rareori emoţionaţi pe parcursul anului 2011″ - scria dînsul - şi nu numai că o recunosc, dar sînt gata să adaug: cea mai proaspătă emoţie este - în ce mă priveşte - aceea cu care aştept ca golul lui Rooney în meciul cu City, foarfeca lui “din afara acestei lumi”, să cucerească premiul Ferenc Puskas… Internauţilor Gicu, Lol, Victor L. ca şi tuturor celor care-mi scriu de bine şi de rău, o strîngere de mînă ca la începutul şi dezvoltarea unei frumoase prietenii.

Lupta continuă!

Fotbalul englez termină 2011 sub şantaj: orice jucător de culoare are puterea de a concedia sau suspenda un jucător alb

Dacă lăsăm la o parte Barcelona, încheiem un an de fotbal mediocru, încă unul din anii care compun, deja, o serie slabă, într-o epocă de performanţă debilă. Altfel spus, atît cît există şi mai poate fi văzut, fotbalul clasic atîrnă de Barcelona. Abia aşa putem înţelege împrejurarea enervantă care face din evenimentele străine de fotbal principalele evenimente ale fotbalului în 2011.

Cine sare imediat cu gîndul la circul manelist care ţine loc de fotbal la noi nu greşeşte, dar sare prea puţin. Exemplul de bază nu e la bază, ci la vîrf, unde instituţiile directoare îşi fac de cap. 2011 a fost încă un an de aberaţii lansate făţiş sau în ascuns de FIFA şi UEFA. Povestea e mai veche, lumea s-a obişnuit cu ea şi aproape a uitat că se cheamă corupţie. Ştim acum că FIFA a plătit anul trecut aproape 5 milioane de euro pentru a răscumpăra o parte din şpăgile încasate de cîţiva onor membri ai Comitetului Executiv. Continue reading →

Ieşirea prin Uruguay

A fost un an rău pentru dictatori şi pentru onoarea fotbalului. Există însă şi renaşteri
Atenţie la evenimente! Au început să-şi facă de cap cu o sîrguinţă care trimite fie la balamuc, fie la o lume nou-nouţă (ceea ce e cam acelaşi lucru). Asta face din 2011 un an foarte povestibil, dar şi uşor de plasat în ruleta din centrul cazinoului. Între isprăvile cele mai vestite ale anului: toate statele cît de cît legate de civilizaţie se vaietă pe patul de spital chinuite de criză, Gaddafi e împuşcat în şanţ, Mubarak alergat din palat, Kim, geniul născut din os de geniu nord-coreean, se dovedeşte a fi totuşi muritor, înţeleptul Havel se stinge răpus de cancer şi mîhnit de mersul lumii. În mare, a fost un an rău pentru dictatori (sirianul Assad pare să se fi programat pentru la anul). Dacă vă închipuţi că fotbalul face excepţie de la nebunia generală, aveţi la îndemînă rezumatul unui an radical care propune grozăvii şi mirări cît pentru un veac.

Iată candidaţii:
1) e Barcelona de neoprit? După un final cu 3-1 pe Bernabeu şi 4-0 contra lui Santos nu mai e de lămurit decît un lucru: va deveni Barca cea mai mare echipă de club a tuturor timpurilor? Va deveni Barca Real? Vorbim de Realul lui Di Stefano cu cinci titluri europene consecutive.
2) vom afla vreodată pe ce stă miracolul spaniol? Yannik Noah ştie ceva şi are gura slobodă. O sumă de ziarişti şi un grup ceva mai restrîns de procurori ştiu mai mult, dar par suspendaţi de puteri prea înalte. Nadal e încă intact, dar soluţia în cazul Contador ar putea pune sub semnul întrebării, măcar parţial, atît cariera lui Nadal, cît şi problemele ridicate la punctul 1.
3) ce s-a întîmplat la meciul Dinamo Zagreb-Olympique Lyon? De fapt, ştim, dar n-o vom afla niciodată oficial. Singura alinare ar fi să aflăm că tranzacţia nu s-a făcut la pauză cu geanta plină la vestiar, ci într-o parcare cît mai îndepărtată. Zagreb-Lyon a încheiat superb anul în care UEFA a intrat pe traiectoria FIFA. Platini nu vrea să ştie de povestea de la Zagreb, dar are obrazul să îl certe pe Alex Ferguson pentru lipsă de stimă faţă de Europa League. Trebuie să fii foarte francez ca să îţi permiţi asta faţă de cineva care nu ţi-ar putea fi tată pentru că, printre altele, e tatăl în viaţă al fotbalului european.
4) cum de a căzut, aproape post-mortem, Joao Havelange? După 24 de ani în fruntea FIFA şi 48 de ani în CIO, Havelange a fost trimis acasă. Nimic mai trist decît o hoţie pedepsită cu o meschinărie. Havelange are 95 de ani şi a devenit, brusc, utilizabil.

Un singur lucru bun în 2011, dar asta e mult în asemenea vremuri: ascensiunea Uruguay-ului, acea echipă, cîndva, în timpuri imemoriale, dublă campioană mondială. Există şi renaşteri. Avem cu ce pleca la drum.

Filmul ăsta, măi domnilor, eu l-am mai văzut!

În primăvara europeană s-au calificat tribunele Arenei Naţionale, nu Steaua.

După ce, la 1-0 şi în loc de modernul tika-taka, Steaua a început să joace romanticul kaka-maka, iar ciprioţii au egalat, am închis televizorul cu clasicul: Să vă ia toţi dracii pe toţi! Filmul care avea să urmeze îl mai văzusem. Să ai, adică, tot ce-ţi trebuie şi chiar ceva în plus ca să cîştigi şi totuşi să pierzi prosteşte! O mai păţise Steaua şi în Anglia, şi cu Napoli, şi în campionat în mai multe rînduri, aşa că ce avea să urmeze putea fi imaginat şi cu televizorul mort.

Întrucît mintea mea continua să fie pe meci, am început să scriu, aşa, anticipativ, de amorul artei şi în gînd, nu pe hîrtie, cronica neagră a partidei, cam în felul în care urma s-o citesc, scrisă de alţii, în presa din ziua următoare. Aţi mai citit-o de foarte multe ori şi în variante care nu aveau cum să se deosebească prea mult unele de altele: 1. Ce să caute un Prepeliţă la Steaua cînd, cu aceiaşi bani, puteau fi aduşi doi de alde Gîscă, trei de Găină şi un stol de alde Vrabie? 2. De ce nu-s în teren fraţii Costea, că, uite, de bine, de rău, o mai scăpau în poartă? 3. Oare nu vede nimeni că Tătăruşanu primeşte spectaculos cele mai frumoase goluri din Ligă, în loc să apere urît goluri ca şi făcute? 4. Cît despre Emeghara, cu ce picioare să mai alerge, un fotbalist rămas într-unul sigur, dar şi ăla cu ligamente de plastic chinezeşti? 5.Mi-am amintit apoi de dansurile tribale interpretate la marginea terenului, în costum de firmă şi fular de fiţe, de demisionabilul Ilie Stan şi, bineînţeles, am
fost de acord cu patronul Stelei. De acord cu ce?, veţi întreba. Iar eu o să răspund: de acord cu orice.

Cu vreo două minute înainte de sfîrşit, n-am mai rezistat şi am deschis televizorul care, în logica celor de mai sus, ar fi trebuit să anunţe 2-1 pentru Larnaca şi 3-1 pentru Maccabi. Ce s-a întîmplat în repriza a doua o ştim de acum şi cei care nu am avut suficient moral ca s-o urmărim, şi cei care au rezistat pînă la sfîrşit năvalei de emoţii, frustrări şi bucurii, nu toate şi în întregime sportive.

Fiindcă aici e cheia situaţiei: cînd eşecurile din sport se înmulţesc fără nici o speranţă de revenire la binele de altădată, ele se constituie într-o jignire. Fotbaliştii jignesc publicul. Cu tribunele mai degrabă goale, iar adesea pustii, nu prea realizezi nici dimensiunea şi nici natura jignirii. De astă-dată însă, amorţiţii de pe locul 6 din prima ligă n-au mai înfruntat o echipă, ci nişte tribune cu 50.000 de români care nu mai suportă să fie jigniţi. Cred că cel dintîi s-a trezit la realitate Nikolici. E în firea neamului său să nu se lase călcat în picioare! La fel cum e şi în firea neamului lui Tănase să nu se răscoale, să ţină capul în pământ şi să rămână surd la vuietul tribunei şi să audă doar zăngănitul arginţilor. Hai să fim corecţi: calificaţi în aşa-numita primăvara europeană sînt cei 50.000 de spectatori civilizaţi şi adunaţi de un simţămînt românesc sută la sută, nu neadunaţii Stelei. Cu aceste tribune în spate, au şansa şi ei să devină o echipă.

Un Fane de nota 10

De cînd nu a mai apărut nota Nadiei în fotbalul nostru.
În această dimineaţă, mai toţi fiind dispuşi să exagerăm - permiteţi-mi şi mie să o fac, nu mai mult de un minut, şi să scriu că nota 10 acordată lui Nikolici în Gazeta de ieri e întru totul năucitoare, în cel mai bucuros sens al cuvîntului, chiar peste bomba aceea a sosirii unui psiholog la Realul lui Mourinho, ca o concluzie la ultimul 1-3 cu Pep.

În starea de stupefacţie euforică în care mă aflu, nu ştiu ce să întreb mai întîi: de cînd nu am mai citit de un 10 acordat unui jucător într-o echipă românească? De cînd? De pe vremea lui Hagi? De pe vremea Gîscanului, a Mopsului, a Blondului oltean? Nu mă duc la colecţie, prefer să întreb în continuare dacă acest Nikolici de nota 10 este acelaşi cu nefericitul ăla bun doar să ţină de minge, în ultimele 10 minute ale unui meci? Nu aşa îl caracteriza mai ieri patronul lui, omul care, în maximum 15 minute, poate să-ţi
spună dacă un fotbalist e marfă sau ştift şi interzicea cuvîntul “răbdare” la Steaua?

Insist: în faţa acestui 10 nu ar trebui ca acel cras incompetent să intre, o clipă, în pămînt de ruşine sau măcar să tacă două clipe? Răspunsul sobru este: aş! Ipochimenul îşi vede mai dergabă de propria preamărire, de parcă el ar fi Fane muntenegreanul. În fine, în aceeaşi ordine de idei mai am puterea să întreb: pe ce loc aţi vedea-o pe Larnaca în campionatul nostru? Exagerez cînd o văd mai sus chiar de locul 6, printre primele 5?

Oricum, mi s-a părut mai bună decît CFR Cluj şi Dinamo-ul actual, şi e clar că am subevaluat-o. Aşa se explică de ce Steaua lui Ilie Stan - dacă mi se dă voie să scriu aşa - a fost silită să facă cel mai bun joc al ei din această toamnă, avînd, desigur, mult mai puţin ghinion decît CFR-ul aflat sub pretenţiile patronului ei. Mai mult: Steaua nu ar exagera dacă i-ar murmura un politicos merci arbitrului francez, pentru penaltyul de 1-0.

Coborînd din ce în ce mai vertiginos, atingînd cu picioarele tot mai chinuitul gazon al Arenei, ar fi inadmisibil să nu observăm că Steaua a făcut 8 puncte (cifra magică a Urziceniului, cică de neatins), s-a calificat cu victoriile la Maccabi şi Larnaca, două echipe care în Europa, nu zic în România, sînt mai mult aşa decît aşa. Nu e cazul să fim şoricelul care, beat, strigă “Să vină pisica!”, vreau să spun Manchesterul…

Dar, întorcîndu-mă din nou la zecele lui Nikolici, la care, repet, nu am obiecţii morocănoase, am loc de o ultimă întrebare: cît îi dăm lui Brandan pentru toate cîte face şi desface în fiecare meci al Stelei, cu o energie uneori prea mare? Recunosc: am greşit punîndu-l doar pe locul 3 la stranieri în Ancheta Gazetei noastre.

Bogătaşi în trening

Marile tocătoare sportive de bani publici generează corupţia care îngraşă demnitarii FIFA, UEFA şi CIO.

Recent, era să mă convertesc la socialism. M-a ajutat sportul. M-au salvat inepţiile debitate de cîţiva anticapitalişti germani în Parlamentul European. Însă punctul de plecare rămîne şi sună în felul următor: oare Olimpiadele, Mondialele de tot felul, salariile de fotbalist şi alte colectoare de zerouri în coadă nu suferă de austeritate? Cine le-a scutit şi pe ce motiv?
Costurile festivităţii de deschidere a Olimpiadei Londra 2012 au fost revizuite. Mai nou, sînt estimate la 81 de milioane de lire sterline. Asta face cam 90 de milioane de euro şi mai e timp de revizuiri. N-am auzit pe nimeni să pornească un Occupy The Olympics sau măcar un Occupy The Premier League, cu tot cu salarii de 200.000 de lire pe săptămînă. Sfînta mînie proletară are limite serioase.

Sigur, banii cu care sînt plătite superstarurile, dar şi tot felul de mediocri cu firmă vin din surse private. La fel de private ca banii bancherilor şi ai altor capitalişti pichetaţi la sediu şi alergaţi prin presă. Atîta doar că, în cazul capitaliştilor care se joacă de-a cluburile de fotbal, delictul nu se trece. Alt distins argument spune că nici oceanele cheltuite pe Olimpiade şi Mondiale nu se pun, pentru că lasă în urmă bunuri de utilitate publică: stadioane, cartiere de locuinţe şi alte dotări.

A se vedea reuşita Greciei, care s-a ales cu o colecţie de ruine în pregătire şi experienţa Africii de Sud, care are acum mai mult stadioane decît competiţii de pus în stadioane. A nu se uita afacerea Montreal 1976, cu costuri estimate la 300 milioane şi costuri finale de 1,5 miliarde, plătite de cetăţenii oraşului în următorii 30 de ani (cu o menţiune specială pentru fumători, care au fost sancţionaţi cu o taxă pe ţigări, tocmai pentru că fumează în timp ce alţii fac sport pe banii lor). Dar, dincolo de toate discuţiile pro şi contra, un cîştig e sigur: marile tocătoare sportive de bani publici generează corupţia din care se îngraşă conturile unor oameni storşi de muncă, de la demnitari FIFA şi UEFA la figurile guvernamentale ucrainene care duc povara pregătirilor pentru Euro 2012. La un loc, numai motive de scutire de austeritate.

Nici o grijă: salariile de fotbalist şi orgiile financiar-olimpice se pot dubla şi chiar tripla. Poporul suveran vrea să se distreze, închide ochii şi cotizează atîta vreme cît bogătaşii ţin treningul pe ei. În rest, vremuri grele: austeritate.

Contractul pentru respect al fotbalistului cu bani

Ce fac fotbaliştii cu banii lor ştim doar din publicaţiile de scandal şi mondene. Iar ce ştim ne ţine la distanţă de felul lor de viaţă. Nu-i unul care să impună respect. Aş spune că din contră. E un mod de viaţă care ne spune şi cît de jos vor ajunge aceştia cînd nu vor mai fi în teren.

Există şi destui jucători cu simţul onorabilităţii, care şi-au construit viitorul încă din ziua în care au semnat primul contract, numai că ei, deşi ar trebui să fie subiecte de căpătîi ale mediei sportive şi chiar ale celei economice, preferă discreţia. Au multe motive să fie rezervaţi, între care şi unul ce interesează respectul. Îşi respectă banii.  Risipitorii, palavragiii, petrecăreţii, dezmăţaţii şi ţicniţii, care fac un timp deliciul publicaţiilor de fiţe încarcă memoria publică într-un chip care nu mai poate fi corectat. Derbedeul de la douăzeci de ani va fi privit toată viaţa ca un gunoi social. Un golan tînăr nu îmbătrîneşte ca un înţelept, ci tot ca un golan.

Banii fotbaliştilor sînt la noi o problemă publică jenantă şi chiar jignitoare, alta decît în ţările bogate, întrucît nu-s puţini cei care îşi bat joc de bani într-un timp în care sărăcia din ţară coboară într-o stare prelungită de umilinţă categorii din ce în ce mai largi de cetăţeni şcoliţi şi cu profesii de toată cinstea. Fanii, care îi ţin mereu sub tensiune pe cîţiva din cei mai mediatizaţi fotbalişti ai momentului, reacţionează murdar nu doar la ocazii, ci la întreg programul de viaţă al acestora. Se simt scutiţi de o grijă, aceea de a manifesta respect.

Fraţii Costea sînt supăraţi foc pe tribune. Vor un tratament respectuos, dar fotbalul jucat de ei nu justifică în nici un fel banii pe care-i cheltuiesc în văzul tuturor. Respectabilitatea e în alte lumi mai aşezate o clauză de contract şi priveşte felul de a exista ca persoană publică a vedetei. Vedeta n-are voie să-i strice imaginea omului care-l plăteşte. Fraţii Costea, Tănase şi alţi cîţiva dintre risipitorii de elită din lotul Stelei îi strică imaginii de generos a patronului. ÎI arată de om care nu respectă relaţia bani - muncă.

În acest punct al articolului nostru am ajuns la miezul problemei. Regulamentele de ordine interioară ale cluburilor sînt apă de ploaie. Condiţia publică a fotbalistului trebuie stabilită hotărît prin contract. S-ar lămuri multe, între care şi natura respectului faţă de patroni, dar şi a patronilor faţă de jucători. La cîţi bani sînt vînturaţi în fotbal, nişte clauze privind aşa numita viaţă particulară a sportivului ar avea un efect sesizabil. Pentru mult mai puţini bani, funcţionarii băncilor şi ai unor firme care ţin la onorabilitate şi respect îşi pierd postul, iar o gafă de prima pagină în foile de scandal îi marchează profesional pe viaţă.

Ajungem astfel la clauza clauzelor. Fotbalul românesc rulează prea mulţi bani nemunciţi. Un contract de 200.000 de euro anual obligă, în România de azi, la un maximum de responsabilitate. Pot fi număraţi pe degetele unei mîini fotbaliştii care-l merită. Fotbalul jucat de majoritatea echipelor noastre e unul de 1.000 sau de 1.500 de euro lunar, iar banii cu care sînt plătiţi saltimbancii gen N’ Doye dovedesc mai degrabă prostie şi fudulie decît pricepere financiară.

Printre rîsete nervoase

Cînd nu mai e loc de humorul englezesc

Miercuri, după miezul nopţii, mi-a fost de ajuns să văd într-o fracţiune de secundă a montajului chipul lui Giggs la 2-0 pentru Basel - un cocktail de spaimă amestecată cu furie - ca să mă pătrund de ideea scurtă, dar dureroasă că nu e nimic de rîs. Cel mult de un rîs nervos… Un crainic englez spunea că eşecul lui United, combinat cu eliminarea lui City, e un dezastru, nu doar pentru cele două echipe, ci pentru un întreg oraş. Cînd nu-i loc de nici un milimetru de humor englezesc, “mor”, cu ghilimelele de rigoare. Dar hai să nu exagerăm şi să ne gîndim la ce ne propunea Marius Mitran la acel miez de noapte: calificarea ciprioţilor în primăvara Ligii e cea mai mare dintre surprizele europene.

Cu toată simpatia profesională, nu sînt dispus să-l cred. APOEL ăla e o întîmplare, în timp ce eliminarea din grupe a primelor două echipe englezeşti e o coincidenţă de dimensiune continentală, chiar dacă tot de la ei ne-a rămas celebrul buletin meteo atotsfidător: “Anglia în ceaţă, continentul izolat”. O singură coincidenţă ne mai poate tulbura, dar nu de acest nivel: eliminarea din competiţiile europene a Luceştilor, tatăl şi fiul; mă costă un alt rîs nervos, totuşi incomparabil cu cel provocat de dezastrul manchesterist. În faţa lui s-ar cuveni, poate, să ne rîdem ceva mai blînd de Oţelul.

În fond, gălăţenii nu au luat - în grupa asta imposibilă - mai mult de trei boabe, în nici un meci. Ei da, nu au scandalizat cu vreun 7-1… Să nu fiu luat cu “huo”, dar aş observa că dacă nici nu au dat mai mult de trei goluri în şase meciuri, sînt totuşi echipe europene - ca Villarreal, ca Genk - care au dat cu totul doar două. Problema cea mai grea, de la început şi pînă la urma urmei, este violenţa cu care încă i se mai contestă cucerirea titlului; am e-mail-uri în care corespondenţii numeau cu dezinvoltură Oţelul - Hoţelul. E mai grav decît această linie a clasamentului său european: 6 0-0-6 3-11 0 puncte. E mai grav fiindcă… dar ce să mai discutăm cu “fiindcă”, atunci cînd sînt aşteptaţi banii de la UEFA? Cînd încasezi - fie şi cu zero puncte - milioane, e bine să nu fii imbecil cerînd socoteală, ba chiar dreptate şi adevăr.

Mai rămîne să ne destindem cumva cu gîndul la finala United - City, pe Naţional Arena. Ideea face deja furori, dar eu întreb: sînteţi inconştienţi? Nu ştiţi că cineva pe care nu e bine să-l contrazici e convins că Steaua va juca finala aceea? Cum? Glumeşte? Iar glumeşte? Cît timp o să mai glumească fără nici un haz? Iar mă ia un rîs nervos.

Genii postume

Fotbalistul Socrates era o capodoperă. Omul Socrates era dezechilibrat de prea multă creativitate
Nonşalanţa e o calitate extremă. La un capăt indiferenţă, la celălalt siguranţă. La ce capăt a jucat Socrates? La amîndouă. Indiferenţa a ruinat şi a răpus, exact ca în cazul lui Dobrin, un corp şi o viaţă plasate la şi altele.  Siguranţa a dat, tot ca în cazul lui Dobrin, un fotbal atmosferic, o contradicţie suplă care se rezolvă singură, pe măsură ce lentoarea fotbalistului naşte graţie, confort şi derută. Efectul paralizant al miracolelor de tip Socrates-Dobrin e aproape inexplicabil. Două siluete statuare care valsează amuzate suveran de îndîrjirea primitivă a adversarului şi eliberează pase de geniu pentru coechipieri executanţi. Dar Socrates a fost mult mai complicat şi mai tulbure. Continue reading →

Cei şapte proşti şi merele de aur

Proştii din tribune sînt treaba presei, de merele de aur se ocupă DNA -ul.

Uneori, întîmplările întru totul ieşite din comun trec neobservate sau nu-s discutate la importanţa lor reală, tocmai pentru că sînt ieşite cu totul din comun. Nu cred ca în ligile întîi din Europa să se mai fi disputat un meci ca Astra - Ceahlăul la noi, cu numai şapte plătitori de bilete în tribună. Normal e ca, la spectacolul pe care îl poate promite orice întîlnire dintre formaţiile de la locul opt în jos, tribunele să fi fost goale, cu nici un bilet vîndut. Din care cauză, ciudat nu e faptul că un meci s-a jucat fără spectatori, ci faptul că au existat totuşi şapte fraieri care au luat bilet.

Dacă nu e vorba de nişte fraieri, ci de şapte oameni corecţi, e de rău. Înseamnă că mai sînt români care n-au aflat ce se petrece cu fotbalul nostru şi cum umple el puşcăriile cu tîlhari şi onorabili de Sicilia Mare. Sau, şi mai rău, că sînt toţi şapte masochişti şi practicanţi ai unui gen de corectitudine clinică, în dezacord cu toată lumea. Ori, şi mai rău, rău de tot, cum mai rău nu se poate, că nu şi-au pierdut nădejdile într-o altă normalitate, aceea practicată în afara României, şi că ar fi în stare să-şi ia bilet şi cînd află că meciul e anulat.

Normalitatea care se constituie contra unei copleşitoare majorităţi ar putea să se cheme rezistenţă, trezire la adevăr şi chiar revoluţie. Numai că revoluţiile care nu duc nicăieri, precum aceea din tribunele Astrei, nu merită a fi luate în seamă. Într-un fel, presa a procedat cum trebuie, ignorînd absurdul absolut al meciului Astra - Ceahlăul. O fi obosit şi săraca presă asta a noastră să tot tragă cu tunul în vrăbii şi să se îngraşe porcii. Problema, prin urmare, nu e la tribunele goale, problema e la numărul exagerat de mare de echipe proaste şi măsluite din Liga întîi. Şi douăsprezece, la numărul de jucători români care pot evolua într-o competiţie reală, ar fi prea multe.

Normal, prin urmare, nu e să ne minunăm în continuare de cît de puţini spectatori mai pot fi prostiţi să vină la stadion şi să dea bani pe bilet, ci să declanşăm o campanie furioasă şi profund legitimă, cu susţinerea majorităţii tăcute, care ocoleşte stadioanele fotbalului, pentru o Ligă mai scurtă. Nu de şaisprezece echipe, ci şi mai scurtă. Iar dacă această campanie de igienizare masivă a fotbalului nu e dublată şi de limitarea numărului de jucători neromâni, în unsprezecele din teren, ne agităm degeaba. Argumentele privind banii din televizări sînt mincinoase pentru că nici un ban nu e bun dacă îi îmbogăţeşte pe başcani, iar tribunele sînt din ce în ce mai goale.

Cît despre titlul articolului meu, el e corect. De merele de aur se ocupă DNA-ul. Treaba noastră sînt proştii ori mai bine zis drept credincioşii fără cauză.