November 2011 ↓

De la înălţimea milioanelor de euro…

…bogaţii nu-i urăsc pe săraci. Nici măcar pe ziariştii săraci

Tot ce gîndim, tot ce scriem şi tot ce comentăm, noi, lefegiii cei prost plătiţi din România, cînd ne referim la banii negri ai fotbalului lui Mircea Sandu şi Dumitru Dragomir suportă toate plafonările lumii de jos, a lumii sutelor noastre de lei sau de euro cu care ne măsurăm fericirea sau nefericirea. Noi privim spre ei în sus, iar ei se uită la noi în jos, mijindu-şi ochii, de pe culmile milioanelor şi zecilor lor de milioane. Noi n-avem cum să-i înţelegem, pentru că orizontul sutei de lei e coborît, iar valorile noastre etice, morale, civice şi profesionale pentru ei nu contează.

Au destui bani ca să le cumpere la kilogram şi cu vagonul, nu la bucată. Nu ne dispreţuiesc, ne ignoră.  Presa îi irită, cam în felul în care îi irită şi o muscă în cafea. Pur şi simplu, nu contăm. Nu există doar o democraţie, pentru că şi egalitatea e de mai multe feluri şi pe mai multe etaje. Democraţia s-a inventat într-o vreme în care nu existau bănci şi paradisuri fiscale. Să nu ne amăgim cu ideea că, demascîndu-i, îi şi speriem! Cum să-i speriem noi, pigmeii bugetului, pe ei, cînd nu cu 400.000 de euro ne pot rezolva definitiv pe toţi, ci doar cu nişte amărîte de mii de euro, date omului potrivit, la timpul potrivit?

Tot ce se întîmplă acum cu dînşii, cu capii tuturor capilor din fotbal,  contează numai în sensul că vor pierde o parte din bani şi că vor trebui să cheltuiască ceva mai mulţi, pentru o altă articulare a sistemului. De ai lor se tem, de patronii din Liga-ntîi, care nu vor ezita nici un moment să-i belească, dacă va fi posibil, aşa cum i-au belit ei pe Mititelu, Iancu şi Pădureanu. Milioanele de euro luptă cu alte milioane, nu cu sutele de lei. Statul rezolvă ce rezolvă doar asmuţindu-i pe fini contra naşilor, să se taie între ei. Din puşcărie, naşii nu ies doar veseli şi cu muşchii lucraţi în sălile de forţă ale penitenciarelor respectuoase cu bogaţii, ci şi motivaţi să-şi recupereze repede milioanele, uşor deranjate de DNA ori de ANAF.

Să nu ne amăgim cu gîndul că i-am făcut să ne urască. Bogaţii nu-i urăsc pe săraci. Bogaţii nu dau pe degeaba nimic, nici măcar sentimente. Ura e o investiţie care nu trebuie risipită pe anonimi. Oricît de inflamat poate să ne pară domnul Corleone, cînd îşi răsuceşte ochii în cap, el se distrează cu alde noi. Se refrişează niţel, uşurîndu-se de nişte cuvinte buruienoase. Milionul nu urăşte leul, îl înhaţă. Aşa trebuie să privim lucrurile dacă vrem să pricepem ce se petrece acum în relaţia dintre stat şi mafii. Statul n-are destui bani ca să-i ţină pe cămătarii fotbalului închişi pe casă şi masă. Vrea doar să-i caute la buzunar. Nu cu puşcăria se drege bugetul, ci cu Fiscul.

Cronica unor logice suspiciuni

Întreb, nu dau cu parul. Frumosul depinde de miză?

Nu e prea frumos sentimentul ăsta care-mi stăpîneşte pixul, însă trebuie să-l dezvălui, chit că nu va fi împărtăşit de toţi severii mei cititori. Încă o dată, nu scrie nicăieri că e obligatoriu să faci unanimitatea şi sînt dispus să mă coste, cum mi s-a întîmplat de curînd, cînd un internaut m-a acuzat că laud Timişoara fiindcă sînt de mult anti U-tist… M-a costat un rîs scurt şi o mîhnire ceva mai lungă. Eu, anti U-tist!? Mă jur pe Progresul meu inexistent că nu am avut, în provincie, altă echipă mai iubită ca UTA! Şi asta din ‘45, de la 15 ani, stimabile…

De altfel, cronica în care am lăudat-o pe Poli pentru victoria ei asupra Stelei a născut cîteva replici violente, contestîndu-mi-se afirmaţia că ar fi fost cel mai frumos meci al sezonului. Sînt gata, azi, să adaug Rapid - Gaz Metan. Bine că am ajuns aici - să polemizăm asupra celui mai frumos meci de la noi - cînd de peste tot ne asaltează numai şi numai urîtul, cu mizeriile şi mai ales lipsa lui de humor.

E ceea ce mă face - într-un elan naiv spre bine - să admit că Milan-Barca a fost un regal, ca imediat să apară sentimentul din prima frază a acestui articol. A fost un regal, dar, ce să fac?, mă roade o suspiciune, fiindcă aşa mă educă secolul ăsta al nostru. A fost un regal, cum zice domnul Botezatu, fiindcă amîndouă erau deja calificate şi miza nu era, cum se spune, enormă. N-a fost blat, nu a fost meci strategic, dar s-a jucat ciudat de frumos. Da, domnilor, aici am ajuns: să bănuiesc frumosul că nu e de ajuns de violent, de urît! Tot aşa ar fi jucat minunăţiile acestea de Seedorf (de mult vreau să-l cînt!), de Messi, Ibra, Xavi sau Robinho dacă la mijloc era numita miză uriaşă care, se ştie, inhibă şi paralizează? Întreb, nu dau cu parul… frumosul depinde de miză?

Vi se pare o întrebare îngrozitoare? Mie nu; mi se pare logică, în logica acestui timp din ce în ce mai tîmp în tot ce ne propune. Sînt prea rău? Prea negru? Sînt doar trist. Merg mai departe şi mă uit la ce joacă Nole şi Rafa, la Londra, într-un decor mirific. Spaniolul e de nerecunoscut - să lăsăm cum l-a chinuit Fish, dar cum să piardă cu 0-6 la Federer în setul 2? Cum să ajungă Nole la 3-6, 1-6 în faţa unui Ferrer, ce-i drept, admirabil? Sînt obosiţi? Dar dacă îşi dozează efortul fără să le pese de noi, hămesiţii de spectacol? Dacă ştiu ei ce ştiu, că se califică totuşi în semifinale. Iertaţi-mă, sînt pe cale să-mi pierd humorul şi asta e cel mai grav.

Urări de şomaj industriei binelui

Un alb înjură de culoare un negru pe terenul de fotbal. Rasism?
N-am crezut că voi fi vreodată în situaţia de a apăra o declaraţie a lui Sepp Blatter. Pe de altă parte, am crezut mereu că un adevăr trebuie apărat chiar dacă e rostit de marele lui inamic. Pe scurt, Blatter are dreptate, iar cei ce îi cer capul pentru că au descoperit în el o minte rasistă sînt perfect ipocriţi. Într-un interviu acordat CNN, Blatter a făcut greşeala de a avea bun-simţ. Asta înseamnă că s-a îndoit de extensia obligatorie şi universală a rasismului. Blatter a fost de părere că după un meci în care se înjură de mamă, de tată şi de rasa lor, doi jucători trebuie să-şi dea mîna şi cu asta, gata!

Scandalul a izbucnit dirijat cu o insistenţă de buldog de presa engleză care are de plătit o poliţă. Umilinţa provocată de Blatter şi de aparatul corupt pe care tot Blatter îl conduce a răpit Angliei dreptul de a organiza Mondialele, pentru a-l face cadou pe bani Qatarului. Englezii au de ce să se răzbune, dar nu oricum. Acuzaţia de rasism adusă lui Blatter face rău fotbalului, iar englezii nu trebuie să-şi bată copilul.

Un alb înjură de culoare un negru, pe teren. Rasism? Asemenea sugestii sînt un favor nemeritat. Rasismul e o chestiune mult mai gravă, care presupune doctrină, paranoia, violenţă şi efecte ireversibile. Doi fotbalişti care ajung să-şi dezbată culoarea în mod obscen sînt cu totul altceva. Sînt ceva neplăcut, dar natural. Dacă vrem să păstrăm legătura cu realitatea, trebuie să admitem că doi oameni care se întrec, se ciocnesc şi se bat pentru ceva îşi spun tot felul de lucruri. Insulta e una în spaţiul public al presei sau al parlamentului şi alta pe cîmpul de joc (luptă). Iar ce se spune pe un teren de fotbal rămîne, după un bun şi vechi obicei, pe terenul de fotbal. Mi-l aduc aminte pe Dobrin făcîndu-l troacă de porci şi defect cu naţia pe Stocker, stoper al Jiului, într-un meci oarecare al Argeşului cu Jiul, acum cine mai ştie cît timp. Era Dobrin rasist? Întrebarea ar trebui să trezească prin rîs orice minte normală.

De ce discutăm atunci, la nesfîrşit, despre rasism? De ce trebuie să înghiţim festivalurile antirasiste organizate cu rigoare stalinistă de - culmea! - FIFA, organizaţia condusă de Blatter? În principal, pentru că rasismul impus sau inventat creează locuri de muncă, salarii şi stimă de sine în industria binelui. E vorba de acea industrie care oferă o şansă frustrărilor şi setei de prezenţă publică ale celor ce nu răzbesc altfel. Trăim vremuri de austeritate şi nu văd de ce industria binelui nu s-ar alege cu un şomaj ridicat. Cît mai ridicat.

Un dicţionar pentru toţi mediocrii

Luarea exagerată în seamă şi ignorarea totală fac mai mult rău decît judecata dreaptă

Oricît de entuziasmant ar fi un meci de fotbal, putem fi siguri că vom mai apuca şi altele, dacă se poate spune aşa, şi mai entuziasmante. Superlativele simţirii sînt mai multe decît acelea ale vorbirii. Cînd eram copil, mă duceam doar la partide de Divizia C, jucate pe terenul de pe cealaltă parte a străzii şi, dacă băteau “ai noştri”, pluteam într-un prelungit extaz patriotic de cartier. Nu găseam cuvintele ca să-mi urlu exaltarea. Trăiam fericit, dar greşit, din cauză că existam într-o lume mică şi dispuneam de un dicţionar limitat de experienţa mea şi mai mică de viaţă.

Una din grijile fotbalului nostru, niciodată discutată la importanţa ei, e aceea a limbajului exagerat al gazetarului de sport care vrea să se remarce. Poate că, din cauza biologiei, tinerii jurnalişti chiar simt mai mult decît s-ar cuveni, poate că aşa au fost învăţaţi, să scrie şi să se manifeste, în ziar, la radio şi la televizor, numai pe extremele dicţionarului, însă e un fapt că mai tot ce vedem pe stadion e mediocritate şi că nimicul obligă la adevăr. Într-o singură frază, din cronica la un meci de baraj european muncit, dar lipsit de absolut fotbalistic, am numărat următoarele exagerări în limbaj: vis prăbuşit, dorinţă enormă, finalizare de geniu, cursă splendidă, şut năprasnic, gol letal, apărare letargică…

Fotbaliştii s-au deprins să fie adulaţi, nu contează de care categorie de public. La fel ca actorii de estradă, care se simt gigantici cu un public de analfabeţi şi zilieri de la spaţii verzi. Golul din meserie al lui Dodel, cel cu IQ-ul mititel, din meciul degeaba şi de serviciu cu grecii, a fost gratulat cu superlativele unuia de finală mondială. De aici mai departe, fie-ne iertat, nu mai e vina lui Dodel că îşi consumă în vid IQ-ul. Un gol care nu contează trebuie definit cu dicţionarul lucrurilor care nu contează.

Numai că am intrat într-un mileniu al superlativelor şi nu se ştie ce-o să facă mileniul ăsta grăbit din om. Mai mult decît cel mai mult nu e posibil, dar toată lumea încearcă. Regretatul critic muzical Iosif Sava îmi spunea că el a procedat numai pozitiv, că a încurajat, n-a descurajat artiştii, că n-a coborît niciodată, oricît de modest ar fi fost insul pe care-l cita, sub pragul minim al laudei, acolo unde încep reproşurile, dar că a reuşit să şi-i facă duşmani pe toţi cei luaţi de el în seamă, fiindcă aceştia acumulaseră de acum un toptan de elogii fără bază şi se considerau cei mai mari.

Luarea în seamă şi neluarea în seamă sînt cei doi poli ai vieţii de performer. Ce-i prea mult, la fel ca şi ce-i prea puţin, îl termină curînd pe omul de sport. Sînt, ei, vulnerabili şi indivizii cu un caracter mai tare, darămite nişte tineri încă neadunaţi la fire!

Pokerul şi snookerul

Şi dacă evenimentul săptămînii nu a fost acel 3-1 cu Grecia?

Victor Piţurcă nu ne înjură pe noi, nenorociţii de ziarişti - nu ne-o spune mitocăneşte: “Hai, căraţi-vă!”, el stă cu noi la masa (de joc!), făcînd “pe de trei, pe de nouă”, ca un pokerist de elită: cu Belgia puteam scoate un egal bun, cu Grecia am jucat foarte bine spre perfect. Nu surîde, nu dă semn că ar glumi, nu clipeşte, nu cotonogeşte, nu-i ironizează pe cei care murmură că mai proastă repriză ca prima cu Belgia nu se poate închipui, şi de unde dracu’ egalul?, tot aşa cum nu intră în polemici inutile cu ăia care îi bat capul că Grecia ar fi venit cu echipa a treia… Continue reading →

Mortalitatea spaniolă

Fotbalul a redevenit un joc cu alternative. Altfel spus, revine la viaţă.

Înainte de toate, amicalurile nu sînt partea tare a Spaniei. Din 11 iulie 2010, cînd devenea Campioană Mondială, Spania a cîştigat  tot ce a fost oficial şi a pierdut de patru ori, de fiecare dată în meciuri amicale.  Contează? Doar pentru galeria resentimentarilor care aşteaptă întotdeauna ciobirea sau sfărîmarea minunilor.

Însă amicalul pierdut pe Wembley a contat şi pentru spanioli. Mai întîi, pentru că Wembley trimite aproape orice meci în istorie. Apoi, pentru că Barcelona în varianta Spania voia să confirme şi să bifeze exact în locul în care a cucerit ultima Ligă a Campionilor. În sfîrşit, al treilea motiv e cel mai delicat şi, din acest motiv, n-a fost rostit. Victoria Angliei a fost, de fapt, o victorie tipică a l’italienne, în regia lui Capello, după o idee de Inter-Mourinho. Cu alte cuvinte, fenomenul Barcelona a fost dejucat de două ori cu acelaşi antidot, iar asta descrie deja o limită.

După meci, cîteva voci conduse de Fabregas au acuzat Anglia de antijoc. Foarte exact. Anglia s-a apărat cap coadă cu 10 oameni şi a înscris dintr-o lovitură liberă ignorată de “centralii” spanioli. Însă antijocul care reuşeşte nu e la îndemîna oricui. Nu e suficient să vezi zi şi noapte caseta cu Inter eliminînd Barcelona. Ecranizarea trebuie readusă în realitate.

Evident, Spania a avut posesie la marginea dictaturii şi evident Spania putea înscrie de 3-4 ori în faţa unei echipe care a transformat însă această variantă în frustrare. Diferenţa între antijoc şi ambiţia de a cîştiga prin eliminarea riscului de eşec e esenţială. Anglia lui Capello a lăsat Spania să-şi facă jocul (nimeni nu poate altceva), dar n-a lăsat Spania să-şi menţină încrederea şi confortul psihic.

Operaţia nu are nimic defensiv. De altfel, catenaccio e cel mai neînţeles sistem de joc din cîte există. Prespunerea după care lacătul italian e o chestiune de îngrămădeală supranumerică în propriul careu e o naivitate. Ce face puterea şi complexitatea acestui sistem hulit pe degeaba e coeziunea funcţională. Mai precis, un amestec de sacrificiu şi luciditate. Anglia a intrat în teren cu o echipă de debutanţi, semidebutanţi plus Lampard şi Cole. Fără Rooney şi Gerrard, adică fără piesele care ar fi făcut mult mai puţin plauzibil un fotbal de coerenţă şi sacrificiu. De fapt, lecţia de pe Wembley e tocmai valoarea care creşte din dorinţă şi voinţă. Bine disciplinate, amîndouă bat talentul şi experienţa. Spania nu are de ce se plînge. Are în schimb în faţă proba propriei mortalităţi. Deocamdată, minoră. Fotbalul a revenit însă la un joc cu alternative. Spania şi Barcelona au intrat în istorie, fotbalul tinde să revină la viaţă.

Străin în ţara mea

Liga a ajuns o veritabilă conjuraţie a mediocrilor de tot neamul, români şi străini

Prima întrebare, în toate interviurile cu fotbalişti de toată mîna adunaţi şi aciuaţi de prin străinătăţi în ligile noastre, e despre acomodare. Cum se simt ei adică în ospitaliera Românie. Toţi răspund convenţional şi prin cîteva vorbe româneşti stîlcite că se simt bine. Nimeni însă nu-i întreabă pe cei doi-trei români, care mai prind echipa la CFR Cluj, la Braşov sau la Vaslui bunăoară,cum se simt ei între atîţia străini. Nu cum comunică străinii cu ei, ci cum comunică ei cu străinii.

Într-un tîrziu moment de trezie, Braşovul anunţă că din iarnă se leapădă de Paez, Distefano, Machado, Kanu, Godinho, Bruno Madeira, Velayos şi Hugo de Sousa. Clujul, şi el, cînd adună cu toptanul, cînd se curăţă brusc de plutoanele de comunitari “care nu confirmă”. Ca şi cum refuzaţii Europei şi ai Braziliei cutreieră Estul ca să confirme. Vin cu foamea după ei. Măcar la Cluj cîţiva portughezi au apucat să joace destul încît să fie strigaţi pe nume de toată lumea. În alte formaţii, nici antrenorii nu reuşesc să afle în timp util cine-i Pipinhio, cine Bibiinho şi cine Piscinho. Continue reading →

Învăţînd, învăţînd, învăţînd

Nu ştim decît să ne jelim şi să ne fălim enorm.

Cam cît o repriză de fotbal au discutat domnii Paszkany şi Crăciunescu dacă mingea a trecut linia porţii, la Cluj, cînd CFR ul conducea cu 2-1 şi putea fi 3-1. Patronul clujean era ferm convins că li s-a luat un gol valabil, ca pînă la urmă s-o dea remiză, în sensul că a fost “eroare umană” de arbitraj. Personal, am văzut că mingea, în aer, a trecut de linia porţii, dar în aer, desigur, nu există linie…

S-a apreciat că discuţia celor doi domni a avut meritul de a fi civilizată, adică fără atac la persoană şi la mamele respective. N-a fost totuşi prea lungă? Nu - căci din asemenea discuţii civilizate învăţăm să judecăm în fotbal. E unul dintre cele mai prăpăstioase clişee, acela că, discutînd ore întregi, învăţăm fotbal. Aiurea! Nu învăţăm nici măcar să discutăm, d-apoi fotbal… De cînd ţin un creion între degete ca ziarist de fotbal, m-am plictisit pînă peste cap să tot aud că învăţăm - din greşeli, din eşecuri, din bătăi cumplite, numai din succese nu.

Am multe momente cînd cred că nu învăţăm decît să glumim, ceea ce îmi place foarte mult. Dar nu! Din nenorocire - mare nenorocire! - nu se glumeşte deloc. Am “învăţat” bine să ne lamentăm, să urlăm, să răguşim, să facem din indignare o permanentă stare de spirit. Mi se va replica: “Ei, şi ce? Nu e cazul să fim tot timpul indignaţi?” Ba da, e plină Europa de indignaţi, cu o condiţie: să nu fim excesivi şi în lăudăroşenie! Nu am învăţat nimic nici în acest domeniu: cînd ne fălim - există asemenea momente abrupte - nu ştim să folosim superlativul şi o dăm pe enorm.

Cred că fotbalul e singur capitol din viaţa acestei ţări în care enormitatea duduie; nu putem spune că avem o economie formidabilă, o preşedinţie extraordinară, un şef al opoziţiei impecabil - în schimb, Tănase este fabulos cu Chiajna, Cătălin Munteanu e un pasator senzaţional, nu mai ştiu cine este uluitor, deşi săptămînal îi vedem pe Messi, Alonso, Rooney… Peste toate, fiindcă e ora lui Dinamo, preşedintele clubului e întrebat: “Cum aţi făcut să dominaţi copios campionatul?”. Om în general ponderat, acelaşi enumeră tot ce vrei, ignorînd un singur punct, esenţialul: Dinamo domină campionatul de cînd a fost eliminată din Europa şi nu mai joacă pe două fronturi.

Şi fiindcă am ajuns la Europa, părerea mea este că performera noastră internaţională se numeşte - cum-necum - Vaslui. Numai ţipetele permanente “pe intern” ale domnilor Porumboiu&Hizo ne împiedică să vedem acest adevăr extern, onest, modest, dar incontestabil.

F instituţional

Sir Alex Ferguson e un om mult mai complicat decît portretele de presă

Nimic mai obositor decît a 25-a descriere şi a 19-a teorie asupra fenomenului F, după 25 de ani de United şi 19 titluri. Oricum, s-a spus tot. Sau aproape tot. Duminica trecută, în ziua aniversării, au scăpat noutăţi contrariante. Zbirul scoţian are calităţi umane. Îşi respectă jucătorii. Îi vizitează acasă, cînd sînt bolnavi sau au alte necazuri. Vorbeşte la telefon cu veterani demult uitaţi care pot conta, oricînd, pe sfatul şi glumele Zbirului. Ca orice lider de calibru, Sir Alex Ferguson e un om mult mai complicat decît portretele de presă sau percepţia idolatră a suporterilor. Continue reading →

Se promovează şi-n Liga Mîrlăniei

Insultele se întorc întotdeauna împotriva celor care le proliferează, conform cu zicala naţională cine spune ăla e!

Un clasament al mîrlăniei în fotbal ar avea cam aceeaşi configuraţie cu clasamentul la zi al Ligii Întîi. N-are rost să cităm definiţia mîrlăniei din Dicţionarul Academiei. E o realitate românească mult prea vastă şi cu atîtea contribuţii consistente, din toate straturile sociale şi de pe toate palierele politicii, începînd cu preşedinţia şi terminînd cu liceenii de Dorobanţi, care, la fiecare două fraze, zic şi una  cu “să moară mama” şi “să moară familia mea”, încît o putem considera mai degrabă un fapt de patrimoniu spiritual naţional, decît de Dicţionar şi de Cod Civil. Da, dragii mei revoltaţi de tot ce se întîmplă în fotbal, noi sîntem mîrlani, noi sîntem mîrlani, noi sîntem aşa de zeci de ani… Continue reading →