Răbdarea, plictisul şi insolenţa

Să nu fim răutăcioşi, dar exasperaţi avem voie?

Marţi noapte, pe 11 octombrie 2011, am trăit cel mai original moment al vieţii mele de telespectator român în secolul XXI. Undeva, departe, ni se povestea, fără să vedem ceva, că era 1-0 pentru Albania, cînd deodată moderatorul a exclamat: “Cineva a înscris pentru România!”. Cine, cum?, am aflat puţin mai tîrziu, dar asta nu mai conta faţă de hilara expresivitate a momentului: pentru prima oară în secolulul XXI, un meci de fotbal internaţional şi oficial al României ni se povestea indirect la televizor, fără imagine. Trebuia să trecem şi prin asta.

Piţurcă zice că acest 1-1 e mulţumitor, mult mai mulţi susţin că meciul a fost lamentabil. Fiindcă nu l-am văzut, putem întreba: cît de lamentabil? Mai lamentabil decît 2-2 cu Belarus? Sau nici ăla n-a fost lamentabil, deoarece i-am avut tot timpul în mînă şi ne-au scăpat doar prin greşelile noastre individuale… Ceea ce nu se observă îndeajuns este că, în meciul cu Belarus, Piţurcă a aliniat - zău! - cea mai bună naţională a momentului. Cu Mutu, cu Tamaş, cu Torje, cu Sînmărtean - acest Robben al nostru, de un talent pe măsura fragilităţii sale -, ce să vrem mai valoros, pardon de expresie? Ni se cere să nu fim răutăcioşi, să nu fim exasperaţi, ci să avem răbdare.

Dar există ceva mai exasperant, în fotbalul nostru, decît cuvîntul “răbdare”? Şi ce fel de răbdare? Invers proporţională cu valoarea? Dacă - vorba lui Gică Popescu - “e cît se poate de clar că nu avem valoare”, atunci să mi se permită să scriu că la fel de clar este că m-am plictisit s-o tot invoc! Nimeni să nu ştie că răbdarea poate creşte o dată cu plictisul? Nimic nu viciază răbdarea ca un plictis sănătos. Eu, unul, nu mă laud, m-am plictisit de cîte am scris - fără răutate, doar cu “inima”, parcă aşa-i zice… - că totul porneşte de la şi ţine de nonvaloarea celor ce conduc, de peste 20 de ani-penumbră, fotbalul nostru. Iertaţi-mă, dar azi, după a cincea ratare a unei calificări, nu am chef să mă repet, să mă şi să vă plictisesc cu soluţii şi oftaturi banale.

Prefer să mă destind privind la crizistele astea - Grecia, Spania, Italia - care, cu FMI-ul pe cap, mai ştiu să dea cu piciorul într-o minge. Şi după relaxarea asta - am văzut greci bucuroşi! - mă ia brusc cu frig şi mă înfioară insolenţa cu care un ştab de la Federaţie ne-a propus un pariu că ne calificăm la Mondialele 2014. Plictisul meu este pe măsura insolenţei lui.